CONTEXTUL SECULARIZANT AL SOCIETĂŢII ACTUALE. DIVERGENŢE TERMINOLOGICE

           Pentru a înţelege concret fenomenul secularizării este necesară, preliminar, o lămurire a terminologiei care desemnează o serie intreagă de aspecte şi factori ce conduc la distanţarea omului de sacru şi chiar la anihilarea lui în orizontul conştiinţei sale. Câmpul semantic al secularizării include zeci de termeni şi expresii în acord cu însăşi ideea de scindare pe care se clădeşte din care vom reda doar câţiva: expropiere, decreştinare, dezafecţiune, laicizare, laicism, autonomizare, diferenţiere funcţională, raţionalizare, mundanizare, indiferentism.

               O descriere generală a conceptului se referă la părăsirea concepţiei teocentrice în favoarea celei antropocentrice, ca urmare a spiritului raţionalist al epocii moderne.

              Paradigma secularizării de defineşte însă diferit în secolul al XIX-lea şi al XX-lea şi de aceea e nevoie de o parcurgere diacronică a evoluţiei acestui concept, fără a urmări însă fenomenul în întreaga sa cauzalitate. Rene Rémond vorbeşte în cartea sa “Religie şi societate în Europa” despre o istorie a Vechiului şi a Noului Regim în care Restauraţia nu mai e capabilă să reconstituie vechiul statut al monarhiei şi al statului confesional.

               Secularizarea se dovedeşte a fi o consecinţă imediată a izbucnirii unor tensiuni sociale ce vor schimba faţa Europei, acceptată convenţional ca produs al Revoluţiei Franceze, dar ale cărei rădăcini se pierd în negura istoriei, mai pregnant vizibile odată cu Renaşterea şi, mai ales, cu gândirea carteziană. În primă instanţă, secularizarea are înţelesul ei de bază, de expropiere a averilor Bisericii, ca măsură a Constituţiei Civile din 1790. Laicizarea este un corolar: se instituie starea civilă, răpindu-i-se Bisericii atribute tradiţionale, astfel încât devine evidentă separarea stat/Biserică şi, deci, dispariţia statului confesional. Statul intervine brusc în viaţa Bisericii (parohia depinde de nevoile ecleziale ale comunităţii, clericii ajung la pragul subzistenţei), având atribuţia de a numi ierarhi, confesiunea se detaşează de cetăţenie, acţiune definitivată în 1905 prin Legea de Separare ce  marchează ireversibil procesul de liberalizare. Încă din 1791 era acceptată pluralitatea religioasă, iar  Concordatul din 1801 dintre Napoleon şi papa Pius al VII-lea confirmă catolicismul ca religie majoritară, recunoscându-se însă şi liberatatea Confesiunii de la Augsburg şi a calvinismului. Iată ce afirma Napoleon în textul Concordatului: “Nu trebuie să se confunde niciodată religia cu statul. Religia este societatea oamenilor cu Dumnezeu. Statul este societatea oamenilor cu ei înşişi(…).”.

                   Sacrul nu a dispărut odată cu epoca Luminilor, ci a suferit un transfer, vocabularul  e recuperat de politică, fenomen recunoscut şi ca laicism. Se formează un cult pseudoreligios închinat zeiţei Raţiune, Robespierre vorbeşte despre deism.

                   Într-o primă etapă, secularizarea este mai degrabă o decreştinare (nefrecventarea lăcaşelor de cult, ignorarea obligaţiilor cultuale tradiţionale, regresiunea practicilor religioase şi a dogmelor). Cauzele sunt evidente: violenta politică anticlericală, şi a guvernelor liberale, dar şi lentoarea instituţiilor ecleziale în înţelegerea timpului şi problemelor. Începutul secolului al XIX-lea preupune industrializarea accelerată şi, deci, migrarea masivă de la sat la oraş, crearea unei noi populaţii -uvriere- care duce o existenţă profană, îndepărtată de ritmul de viaţă tradiţional. Este de fapt o dezrădăcinare şi o dezafecţiune religioasă, o pierdere a reprezentărilor şi semnificaţiilor ritualice. Formarea burgheziei liberale presupune şi o reformare a moralei care va fi diferită de cea religioasă (morală naturală), glorificând valorile materiale.

                   Secolul al XIX-lea este o epocă a luptei de afirmare/reafirmare a întâietăţii Bisericii în faţa statului. Biserica Romano–Catolică încearcă să-şi recâştige poziţia de monarhie pontificală (un exemplu edificator este ultramontanismul ca reacţie împotriva ordinii politice de formare a statului in Italia lui Garibaldi), fiind prea puţin sau deloc deschisă dialogului.

                   Laicizare şi secularizare sunt termeni aleşi din sfera eclezială, arată M. Gauchet, subliniind indecvarea lor în lumea modernă în care “ieşirea din religie” e evidentă, propunând mai degrabă disestablishment (evident, ca replică a lui The Establishment!), termen ce desemnează faptul că unei confesiuni îi este retras statutul de “stâlp al societăţii” şi adaugând un aspect corelativ: secundizarea şi privatizarea  faptului religios. “Secularizarea nu presupune desfiinţarea rolului Bisericii, ci pierderea experienţei colective a creştinismului.”, arăta şi D. Hervieu- Léger.

                     Secolul al XX-lea resimte acut nevoia autorităţii, îndeosebi după Primul Război Mondial, când fusese subminată însăşi încrederea în istorie şi-n puterea creatoare a omului. Instaurarea regimurilor totalitare este favorizată şi de criza economică din perioada interbelică. Fascismul, nazismul, comunismul vin, într-o perioadă de criză, să concureze apostolatul păcii creştine. Cel mai înverşunat pare a fi comunismul (numit de papă “chipul lui satan”).

                    Cel mai interesant lucru e că-n faţa conflagraţiilor mondiale şi-a pericolului totalitarist, teologii şi laicii apără deopotrivă valorile civice şi creştine, susţinând o filosofie a păcii. Este începutul viziunii integraliste aupra istoriei.

                    Biserica înţelege diferenţa dintre laicitate ca sistem şi ca ideologie şi o acceptă pe prima, căci permite libertatea religioasă, iar, la rândul său, Biserica este acceptată, căci inspiră conduitele individuale.

                    Dacă un sistem cum este capitalismul găsea un teren prielnic în protestantism, aşa cum arăta în Etica sa Max Weber, comunismul este favorizat de vocaţia mesianică a regatului ortodox etern ce suferă ineluctabile mutaţii  în societatea rusă bolşevică. Ascetismul, dogmatismul, facultatea de-a accepta sacrificii în numele sfinţeniei, gustul pentru transcendent, aspiraţiile sociale sunt pervertite de naţionalismul-mistic sovietic, care nu este altceva decât o sincretizare a scientismului materialist cu idolatria modernizării şi cu internaţionalismul proletar, o formă hibridă de naţionalism şi milenarism. (Simona Nicoară- O istorie a secularizării).

                      Sacralizarea ideologiei de partid şi a statului sovietic, corpul piramidal al statului, milenarismul alimentat de pietatea dualistă rusă şi viziunea eshatologică  indică o situaţie paradoxală: sacrul secularizat! Partea mistică e speculată şi de fascism şi de nazism, însă comunismul exaltă demiurgismul teluric şi tehnologic, considerând progresul tehnico – ştiinţific ca izvor al bunăstării materiale. Anihilând religia, sistemul se instituie el însuşi ca religie, înglobând valorile modernităţii cu cele antimoderne ca nostalgia comunităţilor fraternale. Biserica ortodoxă este supusă controlului statului, edificiile de cult sunt distruse, se interzice frecventarea lor.

                     În Vest se naşte concomitent un neoumanism ce accentuează valorile proletare, ale muncitorimii crescute generaţii de-a rândul fără conştiinţa moralei creştine. E vorba, de fapt, de o  criză puternică de conştiinţă. Conciliul II Vatican ( un aggiornamento dezirabil) e hotărâtor în reglarea noilor raporturi între stat şi Biserică, înţelegându-se că amândouă sunt în serviciul vocaţiei personale şi sociale a oamenilor. Papa acceptă pentru prima dată autonomia etatistă şi arată deschidere, pe de o parte susţinând descentralizarea (introduce colegialitatea), pe de altă parte dorind colaborarea nu numai între creştini, ci şi între aceştia şi necreştini. Omul se dezvăluie în multiple dimensiuni: personală, socială, istorică şi religioasă. Biserica este deschisă dialogului cu autoritatea politică, construind o nouă relaţie bazată pe cunoaştere şi stimă mutuală.

                     Secularizarea nu se atenuează, ci dezvăluie noi aspecte: ignorarea moralei creştine, eroziunea sacralităţii, estetizarea Liturghiei (frumoasă ca o sărbătoare, ea rămâne pentru omul contemporan al spectacolului doar un extaz efemer al comuniunii creştine colective).

                      Din punct de vedere cultural, raţionalismul secolului al XIX-lea este eclipsat acum de curentele psihanalitice inspirate de Freud şi de filosofia existenţialistă a lui J.-P. Sartre. Ştiinţa încearcă, în perioada postbelică, să recupereze terenul, arătând un interes crescând pentru materie şi viaţă, substanţa cosmică. Foarte dinamic, revirimentul ocultismului, astrologiei, tehnicilor orientale- tantra, yoga, şamanimul-din anii ’60-’70 îl fac pe Rene Guénon să vorbească despre o “decadenţă a lumii occidentale”. Ele indică o atitudine parareligioasă: omul îşi construieşte o nouă relaţie cu universul, fără a include prezenţa dumnezeirii, acceptând chiar predestinarea. Apar, în forme militante secte şi culte, dovedind o insatisfacţie a celor ce pierduseră oricum sensul oricăror reprezentări faţă de Bisericile creştine tradiţionale. Se face elogiul vieţii paradisiace fără tabuuri şi inhibiţii, pregătindu-se revoluţia sexuală, se sacralizează natura.  Mişcarea hippy în SUA, explozia feminismului, pacifismului, ecologismului ilustrează vulgarizarea sacrului şi a dorinţei de iniţiere. Formată din acei baby-boomers de după război, produs al exodului rural, generaţia anilor ’60-’70 nu s-a regăsit în atmosfera cosmopolită a marilor centre. Ea va avea un rol hotărâtor în formarea matricei revoluţiei culturale ( Eric Hobsbawn). Elanul contestatar este denumit şi noul anticlericalism (Jean Bauberot- Laïcite), căci nu contestă doar instituţiile religioase, ci şi pe cele seculare. După anii ’70, societatea de consum e-n continuă expansiune. Sacrul capătă o dimensiune ludico-parodică în acest postmodernism determinant. Se înregistrează un politeim valoric (actorii, sportivii devin noii idoli), un fel de zeităţi profane, cum le umeşte R. Caillois. Secularizarea cunoaşte o puternică accelerare odată cu avântul consumatorismului şi slăbirea vehemenţei anticomuniste. Morala se redefineşte continuu, devenind individualizatoare, căci ea trebuie să ţină seama de doar de propriile interese şi emoţii, intrând aşadar în sfera privatului.

                     Carol Woitila se arată un adversar înverşunat al materialismului comunist, dar şi al culturii morţii (Nu vă fie frică!), încercând să adapteze strategiile Bisericii împotriva acelui Ostpolitik care împărţea Europa în două. Naţionalismul ortodox păstreză, în primă instanţă falia religioasă şi după căderea Cortinei de Fier, slăbind în faţa pericolului ateist. Dialogul este totuşi posibil. Conciliul Ecumenic de la Camberra din 1991 are ca temă prezenţa Duhului Sfânt în creaţie; se constată că lumea devine un obiect al exploatării umane şi o realitate nonspirituală, golită de prezenţa divină, de aceea este nevoie de o revenire la comunitatea harică a Bisericii cu Dumnezeu, să fie cu adevărat “o comunitate purtătoare de viaţă”. Statul laic preferă însă umanitarismul civic, fără Biserică. Modelele societăţii sunt acum figuri ale promiscuităţii (Madona, Ciocciolina), consecinţă a emancipării artei şi culturii mass-mediei, toate în virtutea dreptului la liberă exprimare. “Pericolul declinului umanităţii vine din descătuşarea forţelor morale”, avertiza cardinalul J. Ratzinger.

                   Sintetic, J.-P. Willaime sublinia că scăderea influenţei religiei în societate nu înseamnă dispariţia ei, ci scăderea relevanţei ei determinate de următorii factori: diferenţierea funcţională, globalizarea, individualizarea, raţionalizarea, secularizarea şi pluralismul, iar Olivier Tschannen identifica şi el trei forme reprezentative ale paradigmei secularizării: diferenţierea funcţională,  raţionalizarea şi mundanizarea.

                    Dincolo de toate aceste teoretizări, secularizarea rămâne un fenomen negativ, simptomatic pentru alienarea spirituală a omului contemporan, care pierde treptat raţiunea legăturii sale fundamentale cu Dumnezeul cel viu şi personal, ducând o existenţă a limitaţiei,  închisă în sine şi către sine, cu o finalitate imediată, risipită în iureşul cotidian.

Tehnica montajului discontinuu (notiţe de curs arbitrar al memoriei)

           Teologia în sine nu e ştiinţă, e trăire întru Dumnezeu, cunoaştere a Lui. Studiul teologiei este ştiinţă! Ş-t-i-i-n-ţ-ă! Păi ce, crezi că te-ai dus la facultatea asta să te mântuieşti?!?, mi-a zis atunci Gamaliel cu glasul lui blând tunător. Taina întrupării: Dumnezeu şi Omul care-şi păstrează integru caracterul fiecăruia, iată crucea raţiunii![…] Dumnezeu e realitatea ultimă. Făptura nu trebuie să primească cinstirea, admiraţia, dragostea „cu tot cugetul”, căci „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”(Lc.14, 26). Dumnezeu este Ultim, adică mai presus de orice, cauză şi scop al omului, orice substituţie presupune idolatrie! Oamenii, dornici mereu de concret, tind să idolatrizeze. Dar Dumnezeu e viu, nu e impersonal, ci personal, şi Om prin întrupare, ca noi să-L înţelegem ca persoană. De pildă, episodul viţelului de aur: în timp ce Moise era pe Sinai să ia tablele Legii, poporul se închina la idoli, şi din nevoia de concret. Nu trebuie să ne rugăm vreunei imagini a lui Dumnezeu, căci aceasta e idolatrie. Icoana e însă o fereastră, nu-L poate prinde în cadrul ei pe Creator, dar ne înalţă cu gândul la El, care S-a făcut om şi astfel ne smereşte. Şi patima e un idol, creaţiile minţii noastre sunt idoli, căci sunt reprezentări ale realului, nu sunt realitatea, sunt imagini, plăsmuiri, deci subiective.O, Doamne cum să scăpăm de concret, cum să învăţăm să Te iubim pe Tine în celălalt? Înainte de toate suntem teologi-suntem?- şi trebuie să vedem realul ca pe o sumă de lucruri imanente, asta este. Trebuie să înţelegem însă imanentul în relaţia sa cauzală cu Dumnezeu şi aşa avem perspectiva unui integruum macrocosmic în care omul e parte şi centru prin puterea sămânţei de raţiune pe care o posedă. Microcosmosul uman şi macrocosmosul, cer înstelat de august oglindindu-se în apa fântânii… Lucrurile devin raţiuni plasticizate: timpul, lumea fenomenală, lucrurile imanente devin instrumente ale dialogului divin. Dialogul acesta subtil şi sublim de fiecare clipă, adânc în adânc strigat din amvonul inimii sau pictat în imaginea unei păpădii crescute de sub casă aşa, într-o doară, tocmai într-o zi târzie de octombrie, ca într-o ciudată alchimie prin care ţărâna şi asfaltul se transformă brusc într-un glob auriu al bucuriei. „Bună dimineaţă, străino!Priveşte-mă!Frumuseţea e gratuită…şi niciodată inutilă. Şi sfidătoare şi sublimă.” Iubirea lui Dumnezeu presupune bucurie, e o iubire „nebună”( iraţională) – în raport cu raţiunea de-o şchioapă a oamenilor, căci Dumnezeu e raţiunea supremă. Să revenim pe făgaş, copiii mei, ştiinţa, care are temei raţiunea, toată epistemologia care caută fixarea vreunui tip de cunoaştere sau posibilitate a cunoaşterii şi a fifiindului, toate îl conjugă pe a şti. Frecţii…Cădem în derizoriu, din cauza lipsei de echivalenţă a termenilor, care depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului. Creaţia devine proiectul comuniunii dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu e realitatea ultimă, deci cosmosul devine mijloc de comunicare divino-umană.Viaţa atunci trebuie şi ea înţeleasă ca un dar. Lucrurile toate sunt daruri, sunt valorizate de dragostea lui Dumnezeu, capătă sens doar prin El. „Ale Tale dintru ale Tale” (pâinea şi vinul sunt acel cosmos între care se oferă lui Dumnezeu, iar El, făcându-Se jertfă, le sfinţeşte). Timpul este şi el atunci tot un mijlocitor al darului. Teologia însăşi este, după Sfântul Apostol Pavel, un dar al Duhului Sfânt… căci cine Îl anatemizează pe Hristos „nu vorbeşte în Duhul Sfânt”, dar cine –L primeşte şi-L mărturiseşte pe Hristos, face dovada că a primit Duhul lui Dumnezeu. Această mărturisire de credinţă: Iisus este Hristos e taina şi paradoxul şi piatra de încercare a fiecărui om. Cine se alătură mărturiei acesteia are chinovia Duhului Sfânt. Deci, în afara Bisericii, teologia nu există. Nu putem gândi teologia dincolo de caracterul ei ecleziastic: separat, omul e un păcătos, dar adunarea în Biserică e sfântă. Binele, adică Dumnezeu, are această trăsătură: se comunică. Instituind alte realităţi, care sunt creaturi, El rămâne singura Fiinţă adevărată, unicul partener autentic de dialog, ideal, intim ascuns în sufletul fiecăruia devenit pe deplin comprehensibil. Căci toată cunoaşterea noastră e Hristos.

             Ajută-mă să Te cunosc, Doamne!

A trăi, a scrie (fragment de scrisoare)

                                                                                    

             (…)   În rest, nu am făcut nimic special în afara unei mici escapade. Am fost la Iaşi la Preacuvioasa (oct.2008), am cunoscut o sumedenie de oameni frumoşi şi smeriţi. Sfânta şi binecuvântarea dvs. şi a părintelui stareţ m-au ajutat. Vă voi arăta câteva minuni descoperite şi mie, nevrednicei, pe care sfânta acesta mare le-a făcut cu oameni  tare diferiţi şi depărtaţi în lume. Berney Foley e un american get-beget, plin de condescendenţă, dar cu un suflet mare, cu multă smerenie şi blândeţe, aşa cum răzbat din rândurile sale. Pentru inima sa bună, Dumnezeu nu l-a lăsat si i-a trimis-o pe Cuvioasa, a cărei icoană o vedea frecvent, prin toate locurile pe unde mergea şi care l-a tulburat. Din curiozitate, a vrut să afle cine este reprezentată acolo, apoi ce înseamnă credinţa ortodoxă şi unde este România. Hristos, prin Sfânta Parascheva, a făcut minuni în inima lui, căci a trecut la ortodoxie care l-a fascinat, iar după 15 ani toata familia sa (el era catolic). Acum este profesor de istorie (are un curs de istorie românească!) la un colegiu din White Haven. Rândurile sale sunt emoţionante, o lecţie de viaţă, de credinţă, de patriotism. Unii aleargă după America. Să învăţăm de la un american ce nepreţuit e pământul acesta şi ce binecuvântare că suntem români. O lecţie emoţionantă…

            În tren, peripeţii, am primit şi-o cerere în căsătorie de la un palestinian de lângă Ierihon. Era pentru prima dată în România, venise să studieze medicina. Mă şi vedeam în haremul lui cu burka pe cap! E adevărat că vreau s-ajung la Ierusalim, dar nici chiar aşa! În faţa mea (eram înghesuiţi ca animalele într-un compartiment cât tot vagonul) stătea o bătrână de peste 70 de ani, o femeie simplă, de la ţară, cam surdă, dar pitorească. Evident că nimic nu e întâmplător. La început mă deranja, că vorbea aproape tot timpul şi foarte tare, dar apoi am luat aminte la ce spunea: de două ori a făcut minuni cu ea Sfânta Paraschiva. Odată era sa moară, la fel ca femeia din Evanghelie, cea cu scurgerea de sânge. Plângea cu disperare când s-a aruncat peste moaştele Sfintei. Era tânără pe atunci, făcuse păcate mari, şi, totuşi, Dumnezeu S-a milostivit şi s-a vindecat pe loc. A doua oară avea o formă gravă de conjunctivită. S-a vindecat în acelaşi fel miraculos. În înghesuială, m-am pierdut de femeia aceasta şi tare mi-a părut rău. Nu ştiu decât că o cheamă Elena şi e musceleancă din Schitul Goleşti. E foarte bolnavă şi supărată, că bărbatul ei e un beţiv şi o bate şi se ceartă zilnic cu ea. Altă poveste emoţionantă şi cu femeia aceasta bolnavă de Parkinson şi de diabet care nu dormise decât un ceas cu o noapte înainte, de emoţie că o să plece la Sfânta şi nu trebuie să scape trenul. Îşi strânsese toate economiile ei într-o batistă, pe care o ţinea în sân.

        Şi mie mi-a arătat Sfânta cât de lipsită sunt de dragoste faţă de aproapele meu şi pentru păcatele mele şi pentru mânie şi grabă, ea mi-a răsplătit cu dragoste şi m-a scutit de cel puţin patru ore de stat la coadă şi m-a binecuvântat, umplându-mi inima de bucurie. Nu am simţit niciun efort în tot timpul acela (de regulă, dacă stau 4-5 ore în picioare mi-e rău, din cauza unei slăbiciuni de-ale mele), doar cu puţin înainte de a intra în curtea Catedralei, mi-a venit aşa o ameţeală de credeam că o să leşin, fiindcă nu ne mai mişcam de o jumătate de oră. Dar a trecut şi totul a fost bine. Cam atât. Rugaţi-vă pentru mine, părinte sunt nevrednică, căci, bucurându-mă de mila lui Dumnezeu, rămân în păcătoşenia mea, în mândrie, lipsă de dragoste, fără râvnă pentru cele sfinte. Nu sunt pregătită să mor, nici nu m-am mai gândit la moarte, mi-e ruşine…

 

U n u l d i n t r e a c e ş t i a m a i m i c i

         

              Aşa… Nu prea îmi place cum ai scris, eu ţi-am spus: simplu!, iar tu le-ai înflorit şi ai făcut poezii! Ţi-am spus să scrii doar ce-ţi dictez eu, simplu, fără încondeieri. O scrisoare pentru fratele meu pe care nu l-am cunoscut până acum nu poate fi decât simplă. Nu, nu cred c-o să mă asculţi şi tot o s-o joci tu pe ici pe colo, cum îţi vine… Hai, mai citeşte-o o dată!

            Mă  cheamă Gina, de fapt m-am trezit într-o bună zi că aşa îmi zice toată lumea, nu ştiu dacă ăsta e numele meu adevărat. Vârsta? N-are importanţă… Trăiesc doar în prezent, oricum…, căci viaţa mea nu se măsoară în ani, zile sau ore, ci în zâmbete, frânturi de cuvinte ori şoapte, priviri reci sau calde cusute pe cerul îngust dintre două case. Şi-n paşi, nenumăraţi paşi, pe care îi  urmez cuminte cu privirea, într-o lungă, neistovită aşteptare … Timpul meu s-a oprit undeva pe la vârsta copilăriei târzii, când zmeii iau chip de om, iar feţii-frumoşi se travestesc în pui de câini flămânzi şi jucăuşi…, un timp al incertitudinii în care jocul e însăşi viaţa.

            Locuinţa mea e aşezată pe o stradă cu nume sfânt de muceniţă.. Din dragoste pentru Dumnezeu şi-a adus sângele drept jertfă şi-a răbdat chinuri şi torturi pe care nu pot să mi le închipui. Uite, am un inel cu numele ei, îl port mereu aici la piept, în hârtiuţa asta şi mă tot gândesc la mireasa lui Dumnezeu.

             O zi din viaţa mea? Toată ziua, cât e de lungă, piatra asta aşezată la răscruce, sub chip de scară, îmi este temelie. Uneori, în pragul casei mele, bat vânturile ca-n Bărăgan, căci aici, pesemne, trebuie să fie şi răscrucea lor, alteori, soarele arde ca-n cuptor, încingând piatra. Alchimii nebănuite ale vremii… şi ale sufletului. Când plouă e cel mai urât, fiindcă se umezeşte cartonul, plasticul e şi el ud şi rece, streaşina se scurge şi împroaşcă stropi cenuşii, gonindu-mă aiurea. Ce pot face eu aici decât să privesc? Văd graba oamenilor care aleargă cufundaţi în gânduri, în ei înşişi, văd surâsuri pline de milă sau acre, în colţul gurii… Văd bunătatea şi grija din ochii limpezi, mă doare uitarea orbilor. Mă fascinează spectacolul acesta sublim al vieţii prinse în frânturi. Oare unde se grăbesc cu toţii? Ce caută oare? Odată îmi venea să le zic aşa, nu ştiu ce mi-a venit: „De ce-L căutaţi pe Cel Viu între cei morţi?” 

            Dar să ştii că am mulţi prieteni. Ei, şi ce dacă sunt mereu alţii? Îţi dai seama că preţ de-o clipă se opresc pentru mine? Nişte domni îmbrăcaţi, cel mai adesea, în negru, domnişoare subţiri şi elegante… Mă simt cam stânjenită, crede-mă. Sunt amabili, îmi dau bani, îmi cumpără de mâncare, nu prea îndrăznesc să le spun, dar îmi place tare mult ciocolata, mai ales aia cu rom, chiar dacă mă mai mozolesc. Alţii mă întreabă de sănătate. Tare drăguţi. Îmi  aduc o mare bucurie, aşa am şi eu cu cine să schimb o vorbă. Le spun mereu, din toată inima, că mi-a fost dor de ei şi le zâmbesc. Unii încearcă să mă înveţe nişte rugăciuni cu Dumnezeu, dar nu prea mă descurc, e greu şi nu pot să le ţin minte. Mi-ar plăcea să le pot ţine minte, căci îi văd cum se bucură. Le duc dorul omuleţilor ăstora, mai ales vara, când strada sfintei e pustie, iar eu mă fac împărăteasă tocmai până la capătul ei. Dar, slavă Domnului, acum nu-mi lipseşte nimic! Nu am de ce să mă plâng. Sunt încă destui creştini… cel puţin pe-aici, prin zona asta.

           Aşa, ce ziceam? Nu. Nu sunt tristă acum, sincer, nu prea ştiu ce înseamnă cuvântul ăsta, dar dacă e ca atunci când se întunecă cerul şi e frig sau ca atunci când Marin pleacă în parc şi stă pe-o bancă, bând des dintr-o sticlă, sau când vorbeşte de fata aia de zice că-i era nevastă, da, atunci sunt tristă, câteodată… Da’, ştii, nevasta lu’ Marin chiar e frumoasă şi Marin zice că are un copil cu ea… Marin? Marin … e omul meu, dar numai când îşi aduce aminte de mine. Odată, m-a chemat la capătul lui 14. Era cu ea, cu fata aia. Au râs amândoi de mine. De-aia mă chemase el, să-mi zică de toate şi să râdă de mine! M-a şi caftit şi am plecat. O să vină iar la mine, nu după mult timp, o să vezi… Vine să-mi ceară bani şi să-i dau de mâncare. Şi-apoi adoarme cu capul în poala mea. Săracul! Şi mie îmi zice uneori “nevastă” şi poate o să avem şi-un copil. Odată, a mâncat bătaie rău de tot, a venit  poliţia, a chemat-o una de pe aici… că dădea în mine şi nu mai suporta să mă audă ţipând. L-au bătut rău… Şi aurolacii care ne-au dat şi-afară din garaj, după ce ne-au bătut iară… altă poveste! Ce-a mai fost şi cu ei, că ne-au luat hainele şi pâinea şi pe mine m-au prins, că Marin apucase de-a fugit. De atunci, mi-am găsit eu casă pentru noapte şi nu-mi mai e frică, e chiar mai mult decât am sperat. Văzând ce am păţit cu aurolacii, li s-a făcut milă şi m-au primit să stau în curtea azilului de bătrâni, sub o scară. E foarte bine acolo.

             Odată, în răcoarea serii, a venit la mine un domn; în ziua aia cred că eram tristă, căci nu i-am auzit paşii. Mă prinsese oboseala şi nu l-am văzut decât atunci când s-a aşezat lângă mine, pe piatră. Era îmbrăcat într-un costum alb şi mă gândeam că o să se murdărească, aşa că am vrut să mă ridic, dar m-a oprit. Nu pot să uit. Mi-a vorbit tare frumos, mi-a spus că vine dintr-o ţară tare de departe, Masaria, Samaria, nu mai ştiu sigur; mi-a dat şi ceva de mâncare, nişte pâine şi puţin vin, aproape că-i uitasem gustul. Apoi m-a mângâiat. Nu pot să uit. Avea omul acesta, în toată înfăţişarea lui aşa o blândeţe, o pace plină care mă bucura nespus. Vorba îi era blajină şi alinătoare, privirea senină. L-am ţinut minte fără să vreau, tare mult mi-a plăcut omul acesta. Mi-a spus că mă cunoaşte şi că nu am de ce să mă tem, că el are grijă de mine. Mă tot întreb de atunci de unde mă ştie omul acesta pe mine, tocmai din Samaria? Să se fi auzit până acolo de Gina din colţul străzii? Nu m-a minţit, ştiu sigur că are grijă de mine, îmi trimite din când în când de veste şi, oricum, mi-a promis că se va întoarce. Când a plecat mi-a dat doi bani şi mi-a zis să mă duc să-i dau unuia dintre cei mulţi care răspund de casa de oaspeţi şi să-i spun să aibă grijă de mine şi, dacă va mai cheltui, când se va întoarce, el îi va da înapoi. Numai că eu nu prea ştiu unde e casa asta de oaspeţi, iar pe cei care o au în grijă nu-i cunosc. Aşa că, până mă lămuresc, ţin bănuţii aici, în buzunarul ăsta rupt, uite-i!

                Hai să-ţi spun un secret, dar promite-mi că nu spui la nimeni: în curând nu voi mai fi singură! Şi Marin va fi mândru de mine! Şi nu se va mai duce după fata aia. E aici ceva în pântecele meu care se mişcă şi eu ştiu că e un copil. Copilul lui Marin. Deocamdată e mic şi plăpând, dar se joacă uneori cu mine şi-şi loveşte picioruşele subţiri de peretele casei lui mici şi minunate, de parcă mi-ar spune: sunt aici, mămico! Şi eu ştiu că trebuie să am mare grijă de el, mai ales acum că de-acum vine iarna şi aduce cu ea şi frigul şi îngheţul şi vântul ăla nesuferit care se pripăşeşte la răscruce, chiar în pragul casei mele.

             El e secretul meu şi bucuria mea, plămada asta mică de viaţă. De-acum nu o să mai fiu singură pe strada sfintei, ci eu voi râde acum cu el şi vom privi împreună paşii…

              Te aştept oricând vei voi, mă găseşti la răscrucea vânturilor, pe strada cu nume de muceniţă. Când e frig afară, poţi să vii la mine pe scară, să schimbăm o vorbă, la un pahar de ciocolată fierbinte. Cu rom.

Cu dragoste,

gina

 

Dialog pe-o frânghie suspendată

               C.: Si mai vroiam sa te intreb ceva. La tine, in comunitatea si biserica la care mergi, se intampla ca putini oameni sa se impartasesca duminica ? Cel putin la mine  unde merg eu, asta vad si cred ca e ceva foarte grav si am auzit că si-n alte locuri e la fel. In Biserica primara oamenii se impartaseau de 4-5 ori pe saptamana, daca nu chiar in fiecare zi. Si noi nu suntem ca Sf. Maria Egipteanca sa traim tot timpul in rugaciune, traim bombardati senzorial si sfanta impartasanie e un medicament si ne-a fost data pentru ajutorul nostru si iertarea pacatelor.

               

               Eu merg de regulă la o mănăstire în buricul târgului şi aceasta, fiind foarte cunoscută şi fiind acolo moaştele unui mare Sfânt taumaturg, lumea vine la ea ca un izvor neîntrerupt. Rar mi se întâmplă să ajung la vecernie sau la maslu şi mereu găsesc biserica plină. Unii vin şi la maslu, sunt credincioşi fideli mănăstirii. Pentru mine e a doua casă. Îmi râde inima când văd copiii (mulţi) şi oamenii în vârstă cum se împărtăşesc duminica. Şi nu doar la praznicele mari sau la sfinţi, în general e o coadă…

              Sunt unele biserici reci… Intri şi … nimic, căci harul îl simţi după credinţă şi dragoste. De aceea, celui care n-are i se va lua. Nu vorbesc despre comunitatea mea. Eu traversez ½ de oraş ca să ajung duminica aici, deşi am o biserică peste drum. Iartă-mă, nu vreau să judec, dar nu mă simt în largul meu acolo, deşi Dumnezeu e acelaşi. Cred că eu sunt de vină că nu văd decât spectacolul, totul e cuminte şi bine ordonat în cuvinte,  dar Duhul întârzie să vină la mine. La mănăstirea asta însă, când rosteşte părintele stareţ rugăciunea de invocare a Duhului Sfânt de la Proscomidie, mi se ridică părul în cap şi de multe ori am văzut oamenii ştergându-şi pe furiş lacrimile. Cred că e vorba şi de comuniunea cu ceilalţi, îi simt ca pe o familie.

               Iată, asta e răspunsul meu. Creştinii adevăraţi vor fi din ce în ce mai puţini. Important e să fim din aceştia, să ne unim în Duh şi-n Adevăr. Dacă poţi să le vorbeşti celorlalţi despre binecuvântările Sfintei Euharistii, fă-o. Mulţi nu te vor auzi pentru că nu au urechi de auzit. Nu ne rămâne decât să ne rugăm pentru ei şi pentru noi.

               C.: Din ce imi spui si din experienta mea, sistemul nu e facut sa ofere substanta elevilor, ci ii pune sa inghita niste hamburgeri prefabricati, hamburgeri si ei la randul lor indoielnici, ce ii lasa apoi tot cu o senzatie de gol in stomac, iar pe unii cu greata. Greata fata de cultura, cunoastere si ce e frumos in general si asteapta sa fie descoperit. Sau se poate asemana cu hrana ce e data pe gat puilor ce traiesc in abator. VID. De 20 de ani de cand s-a terminat revolutia traim intr-un soi de deşert. 20 de ani de deşert ce se adauga la alti 50.  Mi-a placut cand ai zis ca “romantismul e satanism fatis” sau “postmodernitate e parodierea sacrului”, mi se par niste obsevatii pertinente. Intuitiv inteleg ce vrei sa spui, dar as fi foarte curios daca ai putea sa-mi vorbesti mai mult despre asta.  Si poate imi mai explici ceva ce eu nu pot pricepe. Care e mecanismul sau cum se face ca un chip al lui Dumnezeu, un dumnezeu in facere, ce e creat pentru a trai si capata asemanarea cu Absolutul si are Setea asta in el, care are posibilitati se pare infinite desi pe de-o parte e o fire plapanda si amarata din lut, cum se face ca fiinta asta uneori se poate multumi cu atat de putin? Cu traiul intr-un bloc confort II si OTV? Cu inchinarea la “absolutul” unei echipe de fotbal si rontaitul de seminte? Cu reviste mondene despre niste nimeni ? Cum?! Cum se poate obisnui in asa masura cu uratul?

               Si daca tot vorbim de postmodernitate, ce s-a intamplat cu nevoia omului de sacru? De cand se stie omul a fost o fiinta religioasa, Eliade cred ca a aratat destul de clar asta. Si mai mult, simtea nevoia ca sacrul sa-i fie prin preajma, cat mai aproape. Ce s-a intamplat cu nevoia asta ? Face parte din dinamica caderii ? Tehnologia si minunile ei sunt un substitut de sacru pentru noi ?

               M-ai bombardat… Sunt sub asediu! Exact ceea ce mi-aş dori eu de la adolescenţii din zilele noastre, despre care vorbeam. Să aibă curiozitate. Nu deţin eu răspunsurile, dar sunt convinsă că  printr-o asemenea atitudine ajungi la Izvor. Îmi place că avem un dialog.

               Deci în primul rând (să începem ca emineţii EBA care trag concluzia în introducere) ai mare dreptate cu puii de găină care mănâncă vid la micul dejun. Aşa sunt şi copchii ăştia, trăiesc într-o lume bolnavă, sunt bombardaţi de gunoaie mediatice, manipulaţi, abuzaţi sufleteşte. Li s-a rupt cordonul ombilical cu dinţii… Pentru ei a iubi însemnă sex obligatoriu şi variat pervers, homofobia e un defect congenital, a face bani e maximul de succes, etaloanele umane sunt nişte fantoşe din sport sau muzică, idoli ai imoralităţii şi inculturii. Chiar părinţii sunt cei care îi aruncă, de multe ori în braţele pierzării. Ce vrei, Hristos e în minoritate, se încearcă cu orice preţ să nu se mai facă auzit glasul Lui, mai ales în inimile lor tinere care încă (re)cunosc glasul  Păstorului. Şi aceşti copiii, care poartă veşnic în urechi noile cordoane ombilicale ale ipodurilor legate simbolic la Bruxelles, până când creierii le vor fi ajuns un soi de circuite disfuncţionale, sunt cei care ajung să-şi găsească drept Absolut o echipă de fotbal, o maşină, o femeie sau mai multe, o funcţie, o călătorie, trăind confortabil nu doar într-un apartament de confort II, ci într-o vilă pe malul unui lac, cu masaj tailandez la domiţil, cu copii la fel de intelecuali, ridicându-şi răstit fruntea şi cerând bani de taxi şi de gagici. E un soi de ţopârlanism sau chiar de comoditate neoburgheză a omului spoit de cultură sau supercivilizat sau noncultural. E un soi de mediocritate în care trăim şi-n care ne complacem de bună seamă cu toţii. Este o viaţă în care Dumnezeu este, în cel mai bun caz numărul de la urgenţă pe versoul cărţii de vizită a mamei omida.

              Trist, foarte trist. Şi totuşi. Noi nu căutăm altceva decât să ne mântuim. Păi nu ne putem mântui decât împreună cu şi prin ţopârlanii ăştia. Şi ei sunt fraţii noştri, şi peste ei răsare şi apune soarele, şi-n ei se află Chipul. Trebuie să-i iubim, noi suntem cu mult mai josnici. Pentru că ştim ce trebuie făcut, dar… ne complacem în atotştiinţa noastră(!) Materialul există, deci, la treabă!

Cu prietenie,

Th.

„Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” (Sfântul Siluan Athonitul)

           Plecând de la Origen, avva Evagrie Ponticul vorbea despre cele opt gânduri ale răutăţii (logismoi), la baza cărora se află mândria( hyperephaneīa), „mama tuturor răutăţilor” (Sf. Grigorie cel Mare) cărora le găsea, totodată, virtuţi opuse, îndumnezeitoare. Smerita cugetare (tapeinophrosyne) este răspunsul cel mai înţelept pe care monahul şi căutătorul de Dumnezeu îl poate da mândriei. Aşa cum arată Evagrie Ponticul, mândria şi lupta pentru înlăturarea ei se instituie ca ultimă şi cea mai grea etapă pe calea ce duce la nepătimire. Ascetul luptă mai întâi cu lăcomia pântecelui şi cu desfrânarea, păcate făcute în şi cu trupul; cu iubirea de arginţi şi mânia, care au loc în suflet, plecând de la cauze exterioare acestuia; cu întristarea (invidia) şi plictiseala, care sunt generate de cauze interioare sufletului; slava deşartă şi mândria n-au nevoie deloc de trup pentru a se actualiza.

            Mândria este definită ca „rezistenţă împotriva lui Dumnezeu, închipuire demonică, zel rău, umflătură întunecoasă, aroganţă a cugetului, părere de sine a cărnii, sclavie faţă de gândurile rele, prietenie a demonilor”, pe când „smerita cugetare” e mărturisire a lui Dumnezeu cu recunoştinţă adevărată, cunoaştere cu recunoştinţă adevărată „cunoaştere a firii noastre, o puternică recunoaştere a neputinţei proprii, desfiinţare a urii, citadelă care nu poate cădea, desfiinţare a valurilor diabolice, surpare naturală a satanei, filozofie oferită de Dumnezeu”[1].

            Despre smerenie ne vorbeşte şi Sfântul Siluan prin experienţa pilduitoare a vieţii sale, insistând asupra importanţei acestei virtuţi ca principal mijloc de dobândire a harului şi iubirii dumnezeieşti.

            Ucenicul său, arhimandritul Sofronie în Viaţa şi învăţătura stareţului Siluan Athonitul, vorbeşte despre contextul în care Sfântul Siluan primeşte cuvintele Mântuitorului „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”şi despre însemnătatea acestor cuvinte.

            Sfântul Siluan recunoştea că a căzut de două ori în înşelare. Prima dată s-a întâmplat când era foarte tânăr, fără experienţă şi apoi, mai târziu, din mândrie. La început, Domnul s-a milostivit de el şi l-a iertat, dar, ulterior, consecinţele păcatului său aveau să-l urmeze mult mai mult timp şi mai dureros căci, fie ziua, fie noaptea, el îi vedea pe demoni că-l însoţeau. Când avusese vedenia înşelătoare, niciunul din bărbaţii înduhovniciţi cu care vorbise, nu-i putuse spune de unde vine şi el crezuse în ea din mândrie şi iată că ajunsese să trăiască acest chin din care doar Mântuitorul prin harul său şi Sfânta lui Maică îl ajutau să-l suporte. Sf. Siluan era un om virtuos: „Nu judec pe nimeni, nu primesc gânduri rele, îmi fac conştiincios ascultarea, mă înfrânez de la hrană, mă rog neîncetat, dar atunci de ce şi-au luat demonii obiceiul de a veni la mine?”, mărturisea el cu durere. În timpul rugăciunii piereau, dar după aceea reveneau. Bătrânii la care cerea sfat tăceau. Într-o noapte, chilia s-a umplut de demoni, s-a rugat Domnului şi i-a alungat, dar ei au venit din nou. Unul dintre ei se aşezase în aşa fel încât, închinându-se la icoane, sfântul ajungea să se plece în faţa lui şi, din disperare, strigă la Hristos să-l ajute: „ Doamne, Tu vezi că vreau să mă rog Ţie cu mintea curată, dar demonii nu mă lasă. Spune-mi ce trebuie să fac ca să se depărteze de la mine”. Sf. Siluan primeşte răspuns în sufletul său: „Cei mândri sunt întotdeauna chinuiţi aşa de către demoni”, dar el răspunde: ”Doamne, Tu eşti milostiv, sufletul meu Te cunoaşte, spune-mi ce trebuie să fac ca să se smerească sufletul meu”. Dumnezeu îi răspunde: „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!”

              Arhimandritul Sofronie vorbeşte despre această convorbire-rugăciune într-un capitol separat al cărţii sale, insistând asupra ideii că, în ele însele, cuvintele au o posibilitate restrânsă de a transmite o stare duhovnicească şi doar identitatea experienţei ne face să le înţelegem pe deplin, mai ales atunci când ele poartă Duhul lui Dumnezeu.

            Calificate chiar „delir incoerent”, cuvintele stareţului par, la prima vedere, cel puţin echivoce, dacă nu chiar surprinzătoare. Surprinzătoare este însă orice revelaţie pe care Dumnezeu o ascunde celor înţelepţi şi-o dăruieşte pruncilor. Prunc cu inima este şi Sf. Siluan care-l rugase fierbinte pe Domnul ca lumea, îmbrăţişând rugăciunea şi smerenia, să-L cunoască pe Dumnezeu, şi El să reverse asupra ei harul şi iubirea Sa. Atunci fiecare om şi-ar da seama de inutilitatea preocupărilor şi a căutărilor sale şi-ar abandona orice pretenţie, înţelegând că Dumnezeu e adevăratul scop al existenţei.

            Prin experienţa sa, Sf. Siluan reia de fapt strategia părinţilor monahismului (Sf. Antonie cel Mare, Sisoe, Macarie, Sf. Pimen) cărora le-a fost dat încă din timpul vieţii să trăiască suferinţele iadului şi care au ajuns, la modul cel mai concret, să se lupte cu demonii. Pentru a scăpa de ei, sfinţii căutau înadins starea de adâncă smerenie care presupunea o profundă mişcare lăuntrică a inimii, izbutind astfel să înlăture mândria. De exemplu, Sf. Antonie cel Mare se roagă lui Dumnezeu să-i arate cine a ajuns deopotrivă cu el, nu din mândrie, ci din smerenie, din dorinţa de a învăţa. Dumnezeu îi descoperă un curelar din Alexandria, care i-a mărturisit că întreaga sa avere o împarte astfel: o treime Bisericii, o treime săracilor, iar a treia rămâne pentru el. Sfântul nu s-a mirat de aceasta, căci el însuşi îşi dăduse întreaga avere săracilor şi-şi dă seama că mai trebuie să fie ceva şi l-a întrebat cum vieţuieşte. „Nu fac nimic deosebit, i-a răspuns el, dar atunci când lucrez privesc trecătorii şi mă gândesc că toţi aceştia se vor mântui, eu singur voi pieri. Deşi cu o îndelungată experienţă ascetică, Sf. Antonie cel Mare a înţeles prin harul lui Dumnezeu, forţa acestor cuvinte şi „măsura” la care ajunsese curelarul.

            Sf. Pimen îşi învăţa, în mod similar ucenicii: „Credeţi-mă copiii mei, unde este Satan, acolo voi fi azvârlit şi eu!”.

            Asceţii care se avântă totuşi în această experienţă – limită sunt destul de rari, dar, pentru ei, pomenirea iadului devine familiară, un exerciţiu obligatoriu, căci omul e „trăitor în lume şi purtător de trup”, adică neîncetat supus păcatului, căruia trebuie să-i răspundă prin smerenie.

            Iadul presupus de această nevoinţă îi induce la început celui care se desconsideră sentimentul captivităţii, al suferinţei. Partea a doua însă a cuvântului „nu deznădăjdui” este totodată şi cea care oferă răspunsul şi salvarea: frica şi deznădejdea se transformă, treptat, în iubire pentru Hristos şi-l întăreşte pe credincios duhovniceşte.

              A-ţi ţine mintea în iad nu are de-a face cu o reprezentare realistă, grosolană, a spaţiului demonic, nu avem de-a face deloc cu facultatea imaginaţiei de a construi diverse tablouri, ci cu o stare de adâncă pocăinţă şi smerenie până la pragul deznădejdii. Chinurile iadului şi mai ales starea aceasta veşnică fără Hristos, fără lumina şi iubirea Sa sunt trăite cu maximă intensitate, desfiinţând orice gând pătimaş. Expresia înseamnă, la prima vedere, a trăi cu frică de Dumnezeu, de atotputernicia Lui şi, evident, de pedeapsa iadului care se cuvine pentru păcatele noastre. Finalul Ps.110, foarte cunoscut de altfel, vorbeşte despre „frica de Domnul” ca început al înţelepciunii. Într-o Cuvântare, ţinută  în Postul Mare în Catedrala Arhiepiscopală din Alba Iulia, în 1995, părintele Rafail Noica, ucenic al arh. Sofronie, deci fiu duhovnicesc al Sfântului Siluan,  mărturisea: «Prefer “frica lui Dumnezeu”, întâi, fiindcă “frica de Dumnezeu” prea mult sugerează că ţi-e frică “de”; şi atunci, dacă ţi-e frică “de” – fie Dumnezeu, fie un balaur – ce faci? Fugi şi te ascunzi. Dar asta-i tocmai greşeala pe care a facut-o Adam; că, poticnindu-se şi neascultând de Dumnezeu, vine Dumnezeu în Rai şi Adam aude glasul lui Dumnezeu în Rai, în “răcoarea serii”, şi fuge si se ascunde după copac.” »[2] Frica aceasta duce mai degrabă la o obişnuinţă a gândului, echivalentă cu împietrirea inimii, aşa cum demonstreză părintele Rafail prin referirea la credinciosul care-şi atârnase pe perete icoana Judecăţii de Apoi. Este o frică stearpă şi de neînţeles, căci dacă “Dumnezeu este iubire”(I In. 4, 8,16), cum ar putea să-ţi fie frică de El? “Raţiunea” fricii conduce implicit la a-L vedea pe Dumnezeu ca pedepsitor autoritar, deci imaginea Lui ar fi echivalentă cu chinurile iadului şi atunci, vorbim, de fapt, de un alt dumnezeu. Frica de pedeapsă îndeamnă la dezvinovăţire sau ascundere şi este cauză a păcatului orginar, căci Adam persistă în mândrie şi, indirect, Îl acuză pe Dumnezeu de greşeala sa, aruncând vina pe femeia “pe care (mi)-ai dat-o”, iar, la rândul ei, Eva se eschivează. Spovedania ar fi însemnat biruinţa fricii şi a ruşinii şi salvarea lor. Alungarea din Rai vine drept consecinţă a libertăţii morale a omului şi nu ca pedeapsă. Dumnezeu, în marea Sa milostivire, îi lasă însă omului şansa de a se mântui, anunţând, prin protoevanghelie, Întruparea Sa. Le face haine de piele şi-i trimite pe pământ “să crească şi să se înmulţească”, adică să-şi urmeze menirea, fără a-i abandona nicio clipă. Coboară “la plinirea vremii” şi Se jertfeşte, scoţându-l pe Adam din iad. Ce fel de Dumnezeu este acesta dacă nu un Dumnezeu al iertării şi al iubirii?  

             Frica omului care L-a cunoscut pe Dumnezeu prin har «merge până la groază, aceea este frica lui Dumnezeu. Aceea este, dacă vreţi, frica de Dumnezeu, frica să nu-L pierzi pe Dumnezeu, Cel ce te-a facut. Este deja “în sămânţă” dragostea lui Dumnezeu, dragostea de Dumnezeu, dragoste care, în nedesăvârşirea noastră, în starea noastră de păcat, se manifestă ca o frică, frica de a fi nevrednici de frumuseţea aceasta nespusă.»[3] Despre acestă frică/ lipsă vorbeşte Sf. Siluan şi în capitolul “Tânjirea după Dumnezeu”. Ieşirea din starea de smerenie duce la pierderea harului şi, deci, a legăturii intime cu Dumnezeu, a mângâierii şi a dulceţii Lui, a liniştii pe care o găseşte sufletul în contemplaţie, pierdere care-l plasează într-un orizont al neliniştii, al căutării neîncetate, al tensiunii dintre “deja” şi  “nu încă”, asemănător unei stări de “teroare” sau suferinţă (“Sufletul meu tânjeşte după Dumnezeu şi-L caut cu lacrimi”[4]). Este, în fapt, trăirea experienţei morţii, căci ea se defineşte ca despărţire a sufletului de Viaţă. Frica de Dumnezeu îl face pe om să se teamă de păcat şi de tot ceea ce îl îndepărtează de izvorul fericirii sale pe care-L caută neîncetat: “Dacă eşti adevărat, Doamne, trezeşte-mă şi pe mine! Scoate-mă din negura în care sunt. Iar pentru păcatele mele, mustră-mă, Părinte, cu blândeţe, că sunt slab, dar dă-mi Tu strigătul celui care se mistuie, şi dă-mi puterea căinţei, dar arată-mi-Te! Fă ca viaţa mea să fie adevărată, dacă eşti Dumnezeul adevărului.”[5]

           Revenind la Ps.110, 10 -“Începutul înţelepciunii e frica de Domnul”, părintele Rafail conchide că sfârşitul înţelepciunii trebuie să fie iubirea de Dumnezeu, adevăr propovăduit atât de învăţătura ioaneică, cât şi de Sfinţii Părinţi. Iată ce scrie Sf. Grigorie de Nazianz: “Începutul înţelepciunii  este frica de Dumnezeu ca un prim leagăn. Iar înţelepciunea care depăşeşte teama şi se ridică până la iubire ne face prieteni şi fii ai lui Dumnezeu în loc de robi”.[6]

            Cuvintele „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui”, care vor deveni crezul stareţului Siluan vin în acord, aşa cum arătat, cu învăţătura revelată. Iadul trebuie însă înţeles ca stare duhovnicească a creaturii îndepărtate de iubirea dumnezeiască. Explicaţia pogorârii Mântuitorului la iad este nu altceva decât demonstraţia iubirii înseşi, căci „cine iubeşte, acela trăieşte existenţa persoanei iubite ca pe a sa proprie până într-atât încât îi împărtăşeşte puterea  şi lumina iubirii sale, luând în schimb asupra sa întunericul şi moartea sa.” (Arh. Sofronie)

            Pentru un creştin autentic, Dumnezeu este atât paradigmă, cât şi izvor al harului prin care se face lucrarea smereniei: „Nimeni nu vine la Tatăl Meu decât prin Mine”(In 14,6). De aceea, ispitirea este valabilă şi pentru om. Răstignirea noastră „pe cruci nevăzute”, moartea sunt obligatorii dacă ne dorim să fim „fii ai Învierii” şi să ne înălţăm cu Domnul nostru pentru a ne face „împreună moştenitori ai lui Hristos” (Rom.8,17) În egală măsură, prin transcenderea realităţii imanente, Schimbarea la Faţă demonstrează vocaţia îndumnezeirii şi anunţă biruinţa prin şi întru Hristos.

            Asumarea experienţei de a te pogorî la iad nimiceşte orice patimă, pregătind sufletul pentru dragostea dumnezeiască, definindu-se ca fundament al urcuşului duhovnicesc întru asemănarea cu Dumnezeu prin înfierea harului.

            „Ţine-ţi mintea în iad şi nu deznădăjdui!” devine astfel un principiu de viaţă care alătură suferinţei extreme fericirea extremă într-un echilibru al înţelepciunii creştine.

                                                      Slavă lui Dumnezeu, pe pământ pace şi între oameni bunăvoire!

---

[1] Evagrie Ponticul – În luptă cu gândurile. Despre cele opt gânduri ale răutăţii şi replici împotriva lor, Ed.Deisis, Sibiu, 2006, p. 62

[2] Ier.Rafail Noica- cap. Despre frica lui Dumnezeu în Cultura Duhului, Ed.Reîntregirea, Alba-Iulia, 2002, p.95

[3] Ier.Rafail Noica- op.cit., p.98

[4] Sfântul Siluan Athonitul- Între iadul deznădejdii şi iadul smereniei, Ed.Deisis, Sibiu, 2001, p.72

[5] Ier.Rafail Noica- op.cit., p.99

[6] Sfântul Grigorie de Nazianz- Cuvânt în cinstea marelui Atanasie, episcopul Alexandriei, 6, P.G. 35, 1088 C

Profetul şi ozeneurile

           Una dintre cele mai surprinzătoare teorii din zilele noastre despre viziunile profetului Iezechiel este, cu siguranţă, înţelegerea lor ca dovadă a existenţei unei civilizaţii extraterestre. Cea mai cunoscută investigaţie guvernamentală a fenomenului OZN este cea întreprinsă de Flota Americană a SUA, la scurt timp după primele apariţii OZN americane din 1947. Această investigaţie, cunoscută din 1951 sub numele de “Project Blue Book” (“Cartea Albastră”) a durat până în anul 1969, când a fost abandonat la recomandarea “Raportului Condon” din 1968 – raport ce constituie opera unei comisii ştiintifice conduse de un fizician renumit de la Universitatea Colorado, Edward Condon. Raportul Condon conţine câteva explicaţii “clasice” ale Fenomenului OZN; într-una din ele, de exemplu, se afirmă că “această apariţie neobişnuită trebuie considerată, aşadar, ca făcând parte dintr-o categorie de fenomene aproape cu siguranţă naturale, dar care sunt atât de rare, încât nu au putut fi descrise sau evaluate până la momentul apariţiei lor, sau de la acel moment înainte”.

           Ceea ce m-a frapat răsfoind raportul Condon au fost referirile la textul cărţii lui Iezechiel şi sublinierea asemănării lui cu un text, numit convenţional “papirusul Tulli”, socotit ca aparţinând analelor faronului Tutmes al III-lea, care a trăit cu 900 de ani înaintea profetului iudeu, făcându-se chiar supoziţia plagiatului. Cercetând povestea papirusului Tulli, am descoperit că acesta fusese achiziţionat într-o copie a manuscrisului  original de către directorul Muzeului Egiptean din Vatican, Alberto Tulli, în 1933, cu ocazia unei vizite la  Cairo, de la un anticariat. După moartea sa, Tulli lasă documentele personale unei rude şi, în timp, ele îşi pierd urma. Prin 1953, un nobil italian, prinţul Boris de Rachewiltz pretinde că a intrat în posesia papirusului şi că acesta este chiar documentul original, ci nu traducerea în hieroglife a papirusului. Îl desemnează pe Etienne Drioton, un celebru egiptolog, să facă o nouă traducere din limbajul hieratic în cel mai accesibil, al hieroglifelor şi el însuşi traduce apoi manuscrisul. Iată rezultatul:

                “In the year 22 third month of winter, sixth hour of the day (…2…) the scribas of the House of Life found it was a circle of fire that was coming in the sky (Though) it had no head, the breadth of its mouth (had) a foul odour. It’s body 1 rod long (about 150 feet) and 1 rod large, It had no voice… They hearts become confused through it, then they laid themselves on the bellies (…3…)They went to the King ..?) to report it. His Majesty ordered (…4…) has been examined (…5…) as to all which is written in the papyrus-rolls of the House Of Life His Majesty was meditating upon what happened. Now, after some days had passed over these things, Lo! they were more numerous than anything. They were shining in the sky more than the sun to the limits of the four supports of heaven. (…6…) Powerful was the position of the fire circles. The army of the king looked on and His Majesty was in the midst of it. It was after supper. Thereupon, they (i.e. the fire circles) went up higher directed to South. Fishes and volatiles fell down from the sky. (It was) a marvel never occurred since the foundation of this Land! Caused His Majesty to be brought incense to pacify the hearth (…9… to write?)what happened in the book of the House of Life(…10… to be remembered?) for the Eternity.”[1]

              Ceea ce mi se pare evident e că, dincolo de un/nişte cerc(-uri) de foc, vag descris(e) de scrib, de sugestia unei multitudini de fiinţe  strălucitoare(“ochii” lui Iezechiel?), care se răspândesc în tot văzduhul, în cele patru puncte cardinale, nu am găsit prea multe în comun, ci, din contră mai multe diferenţe, cum ar faptul că fiinţa nu avea cap, sau că din cer se împrăştie odoruri de peşte (chiar peşti, nu e sigur) sau alte soiuri de astfel de “arome”.

              Ceea ce e frapant e că acuzaţia că Iezechiel a plagiat din analele lui Tutmes nu se bazează pe niciun fapt istoric dovedit. Prinţul Boris de Rachewiltz nu a publicat niciodată imaginea documentului original, pe care susţine că l-a văzut, ci traducerea făcută de el, cu hieroglife. Papirusul Tulli este, de fapt, o colecţie de traduceri, nu există o atestare ştiinţifică a documentului, deci nici confirmarea vechimii lui prin analiza cu C14. Cel mai interesant este că nici măcar cronica în sine nu arată o datare, prin referinţa necesară la care “Majestate” face referire. Vaticanul susţine că nu a intrat niciodată în posesia papirusului, ci că a fost proprietatea personală a lui A. Tulli.

               Documentul însă e folosit drept referinţă în discuţiile ufologice care încearcă să demonstreze existenţa unor fiinţe extraterestre inteligente care au colonizat Terra, dând naştere lumii noastre, şi care păstrează permanent legătura cu noi.

             În 1973, Josef F.Blumrich, un inginer austriac specialist în aeronautică şi director al System Layout Branch  din cadrul departamentului Marshall Space Flight  Center al NASA, fascinat de lectura cărţii profetului iudeu, publica o lucrare –The Spaceships of Ezekiel-, demonstrând un punct de vedere radical schimbat faţă de convingerile anterioare. Mai întâi, contactul său cu cartea fusese mediat de interpretarea lui Erich von Däniken din  Amintiri despre viitor, care aborda tema incursiunilor pe Pământ ale unor fiinţe extraterestre, aducând nenumărate dovezi, ceea ce îl intrigase pe Blumrich, de părere că vizitele acestea, în trecut sau astăzi, sunt simple supoziţii ridicole. Cert este că, doi ani mai târziu, la Lisabona, el îşi susţine lucrarea în cadrul unui congres internaţional despre comunicarea cu inteligenţele extraterestre, prezentând în detaliu proiectul unui aparat de zbor realizat după descrierea din capitolul 1, respectiv 10, a cărţii profetului Iezechiel, prin care voia să demonstreze posibilitatea contactului cu extratereştrii.

             Fără să mediteze asupra semnificaţiei teologice a textului, inginerul “traduce” în limbaj tehnic profeţia: fiinţa misterioasă trebuie să fi fost un elicopter, aripile care se mişcă sunt palele rotorului, mâinile– mecanisme controlate de la distanţă  etc. şi produce o maşinărie cu un diametru de 18 m (rotorul are doar el 11 m diametru) şi cu cu o greutate de 100 de tone. Combustibilul este hidrogenul lichid. Blumrich singur concluzionează că un asemenea aparat nu este utilizabil pentru zboruri interplanetare, ci că depinde de o navă-mamă aflată pe orbita Pământului.

               Trebuie că poporul lui Israel, deportat pe lângă Babilonia, pe lângă muncile casnice sau cele de construcţie, ordonate de Nabucadenţar, se ocupau şi cu comanda  unei asemenea nave, dacă nu cumva Mossadul intrase deja în legătură cu o civilizaţie extraterestră care invadase în secret Terra .

Vezi şi Fiarele înaripate. Despre Iezechiel 1, 5-28

---

[1] De Rachewiltz, Boris, Doubt Magazine, No. 41, official magazine of the Fortean Society, pp. 214-215, Arlington,      1953.