Tag Archives: greseala

Experienţa unui jurnalist american despre efectele Internetului asupra minţii umane: “Însuşi modul in care imi funcţiona creierul părea să se schimbe”

Nicholas Carr este un jurnalist american, însă nu unul oarecare. Spre deosebire de mulţi colegi de breaslă, impresionează printr-o vastă erudiţie, pe care şi-a demonstrat-o din plin în cărţile pe care le semnează despre efectele Internetului asupra minţii umane, cât şi în articolele sale publicate în câteva dintre cele mai prestigioase ziare americane, precum New York Times, Financial Times sau The Guardian.

Iată cum îşi descrie într-una din cărţile sale[1] o experienţă pe care probabil am avut-o cei mai mulţi dintre noi, numai că poate nu i-am înţeles cauzele în profunzime…

“În ultimii ani, am mereu o senzaţie neplăcută, ca şi cum cineva sau ceva ar încerca să-mi modifice traseele neuronale, reprogramându-mi memoria. Nu-mi pierd memoria – pe cât îmi pot da seama – însă ea se schimbă. Nu mai gândesc aşa cum gân­deam înainte. Aceasta o simt cel mai intens atunci când citesc. Înainte mi-era uşor să mă scufund în lec­tura unei cărţi sau a unui articol lung. Mintea mea era prinsă în meandrele povestirii sau ale argumentaţiei, şi-mi petreceam ore în şir parcurgând frag­mente lungi de proză. Acum aceasta mi se întâmplă doar rar. Concentrarea începe să se risipească după doar o pagină sau două. Devin agitat, pierd firul, încep să-mi caut altceva de facut. (…) Cititul atent, care înainte era ceva firesc, acum a devenit un chin.

Cred că ştiu ce se întâmplă. De mai mult de zece ani încoace, petrec mult timp pe Internet, căutând şi navigând, iar uneori adă­ugând la uriaşa bază de date a Internetului. (…) Chiar şi atunci când nu lucrez, cel mai probabil mă aflu scotocind prin stufărişul de date al Internetului – citind şi scriind e-mail­uri, parcurgând titluri şi postări pe blog-uri, urmărind noutăţile de pe Facebook, uitându- mă la filmuleţe, descărcând muzică sau doar trecând uşor de la un link la altul.

Internetul a devenit pentru mine mediul informaţional bun la toate, conducta pentru majoritatea informaţiilor care îmi intră, prin văz şi auz, direct în minte. (…) Avantajele există. Însă vin cu un preţ. După cum sugera McLuhan, mijloacele media nu sunt doar canale de transmitere a informaţiei şi atât. Ele furnizează materialul pentru gân­dire, dar tot ele modelează şi procesul gândirii. Iar ceea ce se pare că îmi face Internetul este să îmi distrugă capacitatea de concentrare şi aprofundare. Fie că sunt sau nu online (conec­tat la Internet), mintea mea se aşteaptă să pri­mească informaţiile în modul în care acestea sunt distribuite pe Internet: sub forma unui flux de particule ce se mişcă lent. (…) Poate că sunt o excepţie. Dar se pare că nu e aşa. Când pomenesc prietenilor mei de problemele pe care le întâmpin cu cititul, mulţi îmi mărturisesc că şi ei suferă de probleme asemănătoare. Cu cât utili­zează mai mult Internetul, cu atât le vine mai greu să- şi păstreze concentrarea atunci când citesc un text mai lung. (…)

Mai mulţi dintre blogger-ii pe care-i urmă­resc au menţionat şi ei acest fenomen. Scott Karp, care lucra înainte pentru o revistă, iar acum scrie un blog despre mediile informaţionale de pe Internet, mărturiseşte că a încetat cu totul să mai citească vreo carte. «Eram printre cei mai buni la literatură în li­ceu şi eram un devorator de cărţi», scrie el. «Ce s-a întâmplat oare?» Şi tot el speculează asupra unui răs­puns: «Oare nu cumva motivul pentru care nu mai citesc decât de pe Internet se datorează atât de mult faptului că s-a schimbat modul în care citesc, adică încercând să caut ce-i mai uşor, cât şi faptului că s-a schimbat modul în care gândesc?»[2]

“Nu-mi pot convinge studenţii să mai citească o carte de la un cap la altul”

Bruce Friedman, care are un blog despre folosirea computerelor în medicină, a descris şi el modul în care Internetul îi alterează obiceiurile mentale. “Acum am pierdut aproape în totali­tate capacitatea de a citi şi asimila un articol ceva mai lung, de pe Internet sau tipărit”, spunea el [3]. Patolog la Şcoala Medicală a Universităţii din Michigan, Friedman a extins comentariul de mai sus într-o convorbire telefonică pe care a purtat-o cu mine. Gândirea sa- îmi zicea el- a început să funcţioneze în manieră staccato[4], fi­ind o reflectare a modului în care parcurge în viteză scurte pasaje de text din multe surse de pe Internet. “Nu mai pot citi Război şi pace”, re­cunoştea el. “Mi-am pierdut capacitatea de a o face. Până şi o postare pe blog mai lungă de trei­ patru paragrafe mi se pare prea mare ca să o pot asimila. Trec superficial prin ea”. (…)

Pentru mulţi, până şi ideea de-a citi o carte a început să pară de modă veche, poate chiar puţin prostească – la fel cu a-ţi ţese sin­gur cămăşile sau a-ţi tranşa singur carnea. (…) Într-o alocuţiune, Profesoara Katherine Hayles de la Universitatea Duke mărturisea: «Nu-mi pot convinge studenţii să mai citească o carte de la un cap la altul». Hayles predă engleza; studenţii despre care vorbeşte sunt studenţi la li­teratură. [Dacă de la studenţi în domenii teh­ nice te-ai mai putea aştepta la preocupări mai scăzute pentru citit, în schimb ca nici studenţii la Litere să nu mai poată citi o carte în între­gime arată deja o tendinţă extrem de îngrijoră­ toare a societăţii contemporane- n.n.]

Oamenii folosesc Internetul în toate modu­rile posibile. Unii adoptă cu mult entuziasm cele mai noi tehnologii, ba chiar sunt dependenţi de ele. (…) Alţii nu se prea preocupă să deţină ultimul cuvânt în materie de tehnologie, dar cu toate aces­tea stau pe Internet mai toată vremea, butonând mereu la calculator, la laptop sau la telefonul mo­bil. Internetul a devenit ceva esenţial pentru pro­fesie, pentru şcoală, pentru viaţa socială, şi adese­ori pentru toate trei. (…) În doar douăzeci de ani de când programatorul software Tim Berners-Lee a scris codul de program pentru World Wide Web, Internetul a ajuns mediul cel mai uzual de comunicare şi informare. Proporţiile utilizării sale sunt fără precedent, chiar şi după standardele mass-me­dia din secolul XX. Proporţiile influenţei sale sunt şi ele la fel de uriaşe. (…)

Se pare că am ajuns, după cum preconi­zase McLuhan, la un punct de cotitură im­portant în istoria noastră intelectuală şi cul­turală, la un moment de tranziţie între două modalităţi de gândire foarte diferite. (…) Mintea tradiţională – calmă, concentrată, ne­-distrasă – începe să fie dată la o parte de un nou gen de minte, care are nevoie să ia şi să dea cu ţârâita informaţii în izbucniri scurte, dezlânate, adesea suprapunându-se – şi cu cât mai repede, cu atât mai bine. (…)

În ultimele cinci secole, de când tiparul in­ventat de Gutenberg a popularizat cititul cărţilor, mintea secvenţială, literară s-a situat în centrul arte­ lor, ştiinţelor şi societăţii. Pe cât de suplă, tot pe atât de subtilă a fost mintea imaginativă a Renaşterii, mintea raţionalistă a lluminismului, mintea in­ventivă a Revoluţiei Industriale, ba chiar şi mintea subversivă a Modernismului. Dar aceasta ar putea să devină în curând mintea trecutului”.[5]

“Deşi eram înconjurat de zeci de mii de cărţi” – scrie mai departe acelaşi N. Carr- “nu-mi amintesc să fi simţit vreodată anxietatea simptomatică pen­tru ceea ce se cunoaşte astăzi sub numele de «supraîncărcare informaţională». Era ceva calmant în reticenţa tuturor acelor cărţi, în dorinţa lor de a aş­tepta ani, chiar decenii până să vină cititorul potrivit să le ia din raft. «Nu te grăbi», îmi şopteau cărţile cu glasurile lor prăfuite. «Noi nu ne ducem nicăieri»”.[6]

“Internetul mă transforma intr-un soi de maşină de procesat date”

“Am lucrat ca scriitor independent” – îşi aminteşte Carr – “de la începutul secolului XXI, scriind mai ales despre tehnologie, şi ştiu bine că publicarea unui articol sau a unei cărţi era o treabă înceată, care cerea multă implicare şi era adeseori frustrantă. Munceai ca un rob la un manuscris, îl trimiteai la un editor şi, presu­punând că nu îţi venea înapoi însoţit de o notă de respingere, trecea prin mai multe faze de edi­ tare, verificare şi corectură. Produsul finit nu apărea decât săptămâni sau luni mai târziu. Iar dacă era o carte, se putea să fii nevoit să aştepţi mai mult de un an până să o vezi tipărită. În schimb, blog-urile au scurtcircuitat în­tregul mecanism tradiţional de publicare. Scrii ceva la calculator, incluzi câteva link-uri, apeşi pe butonul “Publicare” şi lucrarea ta este deja acolo [pe Internet- n.n.], imediat, ca să o poată vedea toată lumea. [Astăzi aşadar toată lumea poate publica orice. Din păcate, în acest fel se pierde foarte mult din calitatea şi profesiona­ lismul de până la apariţia Internetului.- n.n.]

Poţi, de asemenea, să primeşti ceva ce rar aveai parte în cazul scrisului tradiţional: răspunsuri directe de la cititori, sub forma comentariilor, sau a link-urilor dacă şi cititorii îşi au propriul blog. Simţeam asta ca pe ceva nou şi eliberator. Şi cititul de pe Internet mi se părea nou şi eliberator. Hyperlink-urile şi motoarele de că­utare furnizau o resursă infinită de cuvinte pe ecran, alături de imagini, sunete şi filmuleţe. (…) O apăsare pe un link ducea la alte zeci şi sute. Primeam e-mail-uri noi în fiecare minut sau la două minute. Mi-am facut conturi pe reţele de socializare precum MySpace şi Facebook, Digg şi Twitter. Am renunţat să-mi reînnoiesc abonamentele la ziare şi reviste. Cui îi mai tre­buiau? Până îmi soseau ediţiile tipărite, ude de rouă, simţeam că ştiam deja toate ştirile.

Undeva prin 2007 şarpele îndoielii s-a strecu­rat în paradisul meu informaţional. Am început să-mi dau seama că Internetul exercita asupra mea o influenţă mult mai puternică şi mai vastă decât avusese vreodată computerul meu pe vremea când nu aveam Internet. Şi nu era doar că petreceam atâta timp cu ochii în ecranul computerului! Şi nu era doar că atâtea obiceiuri mi se schimbau pe mă­sură ce deveneam tot mai dependent de site-urile şi de serviciile oferite de Internet! Ci însuşi modul în care îmi funcţiona creierul părea să se schimbe. Acela a fost momentul în care am început să mă îngrijorez pentru incapacitatea mea de a-mi mai concentra atenţia asupra unui singur lucru pe o perioadă mai mare de câteva minute.

La început am crezut că problema era un simptom al degradă­rii minţii mele, aflate la o vârstă de mijloc. Însă mi­-am dat seama că nu, creierul meu nu se afla doar în derivă. Era înfometat. Îmi cerea să fie hrănit, dar în felul în care-l hrănea Internetul- şi cu cât îl hră­neam mai mult, cu atât flămânzea mai mult. Chiar şi atunci când nu eram la calculator, tânjeam să-mi verific e-mail-ul, să apăs pe link-uri, să fac nişte că­utări pe Google. Îmi doream să fiu conectat.

La fel cum Microsoft Word transformase într-un pro­cesor uman de cuvinte, simţeam că Internetul mă transforma într-un soi de maşină de procesat datele de mare viteză, un fel de computer uman. Mi-era dor de creierul meu de altădată”[7]

Traducere şi adaptare: Lect. univ. dr. Andrei Drăgulinescu

Note:

1 Nicholas Carr, The Shallows, Atlantic Books, 2010.
2 Scott Karp, The Evolution from Linear Thought to Networked Thought, Publishing 2.0 blog, 9 februarie 2008.
3 Bruce Friedman, How Google Is Changing Our Information-Seeking Behavior, Lab Sofi: News Blog, 6 februarie 2008.
4 Staccato este un ruvânt preluat în română din limba italiană, ce înseamnă saca­dat.
5 Nicholas Carr, op. cit., pp. 5-10.
6 Nicholas Carr, op. cit., p. 12.
7 Nicholas Carr, op. cit., pp. 15-16.

Art. preluat din Familia Ortodoxa nr. 8

Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti. Demascarea şi combaterea falşilor mistici (2)

https://i1.wp.com/s2.thejournal.ie/media/2011/10/rosary1-390x285.jpg3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti

Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai  falsului  misticism,  străini  de  Tradiţia  şi  de  Duhul Bisericii  Ortodoxe,  sunt  adesea  oameni  nelămuriţi  în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna  ca  metodă  de  îmbogăţire  materială  şi  de alterare  a  bunei  credinţe  a  oamenilor  cu  care  ei  vin  în legătură [În  general,  prorocii  mincinoşi  aduc  cu  ei  o  serie  de  erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, prorocii cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării,  teorii  nelipsite  din  suportul  doctrinar  al  celor  care  se ocupă  cu  yoga,  astrologia,  bioenergia,  radiestezia,  parapsihologia, etc.;  pentru  toţi  aceşti  oameni  rătăciţi  există  încă  şansa  şi  calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.]

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei, activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi alimentează mândria  cu  învestirea pentru misiuni importante, chiar pentru omenirea întreagă. Între  aceşti  autointitulaţi  „proroci”,  unii  sunt psihopaţi  confirmaţi  de  ştiinţa  medicală, iar tratarea lor necesită  şi o intervenţie  clinică  (tratament,  internare  în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice,  cucerindu-şi  adepţii  prin convingerea  puternică  în  ceea  ce  spun,  convingere susţinută  şi  prin  manifestări  exterioare  agresive,  uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi  [mesageri, trimişi speciali, mediumi] şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori, până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de  grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri  cu  îngeri”, despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel  de  autonomie  în  cele  spirituale,  întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi, astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi, şi nu pe Dumnezeu [profetesa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărţile ei sunt pline  de  manifestările  unui  duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (2 Cor. 4,5)]. Unii ca aceştia  nu  cunosc  nimic  despre smerenia adevărată, despre  dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor. Toţi aceşti „proroci”, având „comunicări  directe cu  Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”,  făcând, de obicei,  propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l  trăieşti  la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating  fanaticii, manevraţi clar din umbră  de  duhurile  viclene  care-i  aruncă  în  excese  şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul este omul sănătos la minte şi la trup, dar care, din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori, se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „proroc” de tipul  întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză. În predicile  lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen  Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure” care circulă între cei de-o stare cu el. Credinciosul  „primitiv”  este  robul  formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act  de  magie.  În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele  pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e  astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi  neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i  poate  afecta  totuşi, pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena, însă,  mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg, înţelegător  şi  iubitor al Ortodoxiei. „Dacă  tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la  îndemână.”  Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de  sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl  ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

https://rotheo.files.wordpress.com/2013/08/6bd05-522179526_77241f6043.jpgImpostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare persoana şi valoarea sa, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o  poate  realiza, prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul  lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca un Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi”  (Matei  7,  15), simulează  şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei,urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează avântul şi perseverenţa, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de asimula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutându-i pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu. Toate  persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor  unor asemenea „prooroci mincinoşi” fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei  credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

4.  Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează  la  alţii  reclama  propriilor  virtuţi;  „poziţia sigură  în  spiritualitatea  ortodoxă  este  cea  din  smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti  reale,  au  putut  să  le  păstreze  şi  i-au putut ajuta şi pe alţii cu ele. Peaceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii,  Duh  care  respiră  nevăzut  şi  discret  prin toată lucrarea  lor,  iar  sentimentele  pe  care  le  angajează  în credincioşi  nu  cad  sub  cenzura  îndoielii.  Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate,  fără  „eu”  la  orice  pas  şi  fără  adunare  de „partizani”. De  aceea,  din  momentul  apariţiei  unui  nou „proroc”,  se  cuvine  ca  Biserica,  prin  preoţii  şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1)  în  legătură  cu  persoana  lui:  dacă  este  sau  nu sănătos  la  minte,  smerit,  evlavios,  bun  cunoscător  al Ortodoxiei, lipsit de patimi; 2)  în  legătură  cu  mesajul  lui:  dacă  nu  e  în contradicţie  cu  datele Revelaţiei  dumnezeieşti,  dacă  nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica nu trebuie să tolereze sau să  aştepte maturizarea cazurilor de fals  misticism; extinderea unor asemenea  cazuri poate genera secte şi chiar erezii.  Nu trebuie  îngăduit  (atenţie!)  ca  turma  lui  Hristos să fie dezbinată! Primul lucru care trebuie  făcut  după  identificarea falsului  este  contracararea  lui  cu  toate  mijloacele misionare  pe  care  rânduiala  bisericească  le  prescrie. Tratativele  politicoase  şi  aşteptarea  ca  aceşti  „proroci” să  dea  singuri  faliment  nu  sunt  indicate  întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principalepentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei trăite şi explicitate de  Sfinţi.  În general,  într-o  formă  de  fals  misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se  oferă  noutatea, senzaţionalul, mirajul  unor experienţe  mai  deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi  păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului. 

5.  Unele practici necanonice

Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii,  pe  preţuirea  celuilalt  prin  smerirea  de  sine,  în falsul  misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de  propria  persoană  închisă în  sine, suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni, căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt,  harul  Duhului  Iubirii  dumnezeieşti.  În toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul  harului – printr-un  dialog  iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea,  să fim clar înţeleşi  că  nu  aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul  de  pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete  sigure”  de  genul  „9  masluri” [Mulţi cred că numărul de 9 este mai important decât atenţia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. ] , „rugăciuni  de  9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, proroci, paranormali, etc.

Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică prezentă la tot mai mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia  creşterii  lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o  stare de confuzie spirituală ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci, sub  forme creştine, se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor  puteri obscure care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” [Preot Prof. Dumitru Stăniloae]

5.1. Exemple

Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi, ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor  real,  fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi  sau călugări, altele de creştini  mireni,  bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte. Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice  [Vezi şi articolul Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.], altele sunt deformări  voite [toate  putând  fi  denumite  generic  „născociri  popeşti”,  nu  toate având însă aceeaşi gravitate] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti” cu origini în vrăjitoria populară. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

deschiderea cărţii  (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei  Evanghelii, uneori la  sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul  [practică  destul  de  răspândită  şi  încurajată  chiar  prin  unele mănăstiri. Vezi  un răspuns detaliat la Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, p. 175. ], urmată  de  tâlcuirea fragmentului  de  text  ce  cade  mai  întâi  sub  ochii „credinciosului” [sensul corect este „credulului”] care, eventual a ţinut trei zile de post negru [vezi şi la Părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti,  p.  12 (material bătut la maşină, circulă printre credincioşi; acest  material se  găseşte  publicat selectiv şi în „Porunca  iubirii”, revistă  de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6 / 1999 şi 1 / 2000, editată la Sibiu de Asociaţia pentru isihasm).  Practici  eronate de felul acesta sunt  promovate şi  de preot Alexandru  Argatu, în Viaţa Arhimandritului Ilarion  Argatu,  Editura  Plumb,  Bacău,  2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120];

împărţirea de  părticele  (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” [părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti]  (de  unde  invenţia asta?);

oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis [pentru  alte  detalii puteţi consulta Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 269.] , pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi [părintele  Ilarion  Argatu,  Op.  cit.,  pp.  9-11.  Mai  circulă  printre creştini un „Acatist de pocăinţă” pentru femeile care au făcut avort. Şi prin această producţie specializată pe un singur  păcat se poate ajunge la o repetiţie mecanică, exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vieţii în Hristos şi canoanele Bisericii.], lucru neadmis de Biserică;

omiterea exorcismelor de la Botez;

săvârşirea,  din  comoditate,  a  Tainei  Botezului numai prin stropire sau turnare [practica, din nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă  nu  admite botezul prin turnare sau stropire practicat în bisericile  catolice, în cele protestante sau la unele culte neoprotestante”  (pr.  prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe înţelesul tuturor, p. 133)];

rebotezarea  celor  bolnavi  de  epilepsie  sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume [această batjocorire a Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce săvârşesc fapta respectivă, ci şi consacrarea  acelei persoane bolnave diavolului odată cu renunţarea la acoperământul dumnezeiesc.  Vezi  şi  la  Preot  Alexandru  Argatu,  Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13.];

– „botezul” morţilor [„Nu  se  botează  şi  nici nu se săvârşeşte  slujba de înmormântare a pruncilor născuţi morţi sau care mor nebotezaţi.”  (Pr.  Prof.  dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 126).] sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie, în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma  ei); cei ce  fac un  lucru ca acesta sunt  aspru mustraţi de către  Biserică, prin  Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli,  „ca  unii  ce-şi  bat  joc  de  crucea şi moartea Domnului” [Canonul  47  Apostolic,  vezi  în  Aghiazmatar,  Editura  Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 14] (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);

săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta Împărtăşanie, fără niciun canon dat  cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă [vezi la Preot Simeon Adrian, în Biserica,  sectele  şi  fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p. 94];

săvârşirea  mărturisirii  păcatelor  în  faţa  icoanei Mântuitorului,  fără  preot,  acesta  citind  doar  dezlegarea finală;

– folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic [aceste greşeli şi abateri de la Tradiţie arată ca  sunt şi păstori sufleteşti care fac lucrul Domnului cu „nebăgare de seamă” (Ieremia 48,  10), atitudine care le demască un anume dispreţ faţă de rânduiala  tipiconală stabilită de Sfinţii Părinţi, dispreţ care se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi de ei (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie  îmbrăcarea  felonului, ca la orice Sfântă Taină- Pr. Prof. Liviu Streza, Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa  ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p.34)];

– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);

– atingerea şi păstrarea (40  de  zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească” [„Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care se săvârşeşte în altar este o impietate, un abuz şi o inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinţenie şi destinat pentru un anumit scop, nu poate fi depozit de obiecte personale ale credincioşilor.”Binecuvântarea obiectelor se face prin slujbe specifice (ierurgii) şi nicidecum prin simpla lor  păstrare în altar. Aceste exagerări şi abateri de la practica liturgică stabilită de Biserică „degenerează în practici care ne duc cu  gândul mai mult la superstiţie şi magie, de care  răuvoitorii  ne-au  acuzat  întotdeauna”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59)];

păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru  riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi; în unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare,  în  loc  de  a  se  păstra  liniştea,  atunci  începe  o  forfotă necuviincioasă şi tulburătoare);

– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele” [nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi exersarea în virtuţile creştine;]

abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei) [„Să  nu  uităm  un  lucru!  Pentru  înlăturarea  răului  din  existenţa fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitfelor, ca o citire magică, ci şi dorinţa noastră de a ne elibera de păcat, sub orice formă”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe  înţelesul tuturor, p. 193)];

– miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii; [practică magică scornită de unele „babe”, dar încurajată şi de câţiva clerici];

– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

– oficierea  unor „slujbe  speciale”  de „dezlegat  (şi spălat) cununiile şi vrăjile” [practici  ca:  trecerea  rochiei  de  mireasă  prin  cununii  sau punerea ambelor cununii pe cap însoţite de o formulă improvizată de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de luminarea lor), născociri ce ţin de magie  şi de vrăjitorie  populară,  după  o „semnificaţie”  numai  de  ei ştiută];

– înmormântarea seacă (fără mort);

– condensarea pentru aceeaşi  persoană a  2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;

– deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;

– punerea busuiocului  sub  pernă fetei ca să i se descopere ursitul în vis;

încurajarea unor  forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi  (chiar de 9 ori consecutiv), mai  ales pentru  măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice [pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini  „adevăratul  chip  al  lui  Iisus”, un  tablou (modificat  pe calculator după fotografia de pe „giulgiul” din Torino) care propune implicit lumii de azi tocmai  înlăturarea  icoanelor. În  plus, acest tablou este folosit chiar şi de „yoghinii creştini” în „meditaţiile” lor];

– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri „speciale”;  [ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim – Pucioasa, Vladimireşti, Cocoş,  Ioneşti,  Parepa,  Videle,  Letca  Nouă,  Arad,  Medjugorje, Lourdes; vezi detalii la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 123];

acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă [ca în cazurile „lucrării” lui Taica Părintele Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalţi creştini];

– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, reiki, NPL, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

 – promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale [ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru];

„oratio mentis” ( vezi şi la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 56.) şi unele reţete de-a dreptul băbeşti;

– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii  Domnului,  Epistolia  şi  Talismanul  Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.; 

– punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă nou-născutul spor la bani);

– ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);

–  dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de  Înviere (chipurile pentru cei morţi  „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);

–  aprinderea  a  7,  9,  12,  33  lumânări  în  formă  de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză, obligatorie, fiind  la  ora  12  noaptea, chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de  parcă  Dumnezeu ar fi obligat  să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist); [ vezi şi la Părintele Ilarion Argatu]

  săvârşirea unor „rugăciuni de blestem”  (nu de îmblânzire)  a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;

 –  darea  în  aceeaşi  dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii [în loc de a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi, practic, nefolosindu-se de nicio atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece];

–  folosirea  unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti.

5.2. Observaţii

Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:

1)  Toate  aceste practici  sunt  aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult  de la un mediu (citadin  sau  sătesc, intelectual  ori  ignorant)  la  altul, unele sunt  foarte noi, neacceptate,  ba chiar  condamnate de  Sfântul  Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.

2)  În  general,  au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om –iniţiatorul „tradiţiei”–  care este ajutat de un „colegiu”  (aceştia  îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor inventate de el).

3)  De  obicei  iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile”  şi prestanţa de a inova mai uşor  (cad  mai uşor pradă duhului rău  care le oferă  calitatea  de „înţelepţi”, „mentori”, „proroci”).

4)  Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a  Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.

5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau, mai ales, călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea prorociilor şi a practicilor  scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.

6)  Totdeauna  sunt  forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt  ca ceilalţi  creştini,  considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.

7)  Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de  sminteală pentru intelectuali şi de  înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.

 8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând chiar învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.

9)  Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor„le va merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.

 10)  Desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi  pierzând din vedere esenţialul însuşi.

 11)  Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii  îi  poartă,  pentru  mândria  lor,  pe  alte  drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.

12)  Unii  îşi  reduc întreaga  viaţă  religioasă  la  un lanţ  de  asemenea  practici  necanonice,  lanţ  pe  care-l străbat  inconştient  (cu  discernământul  adormit); au impresia că sunt  pe  calea mântuirii  doar făcând  aceste „exerciţii”,  permiţându-şi  chiar  fapte  imorale uneori, pentru  îndeplinirea  lor (de  exemplu:  multe  femei  se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).

13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fii prin  har ai lui  Dumnezeu. Treptat,  încrâncenarea  şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psihopatologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.

14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii  de  oameni; nicio tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire.  Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării  şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci, „din  cauza înmulţirii  fărădelegii, dragostea multora  se  va  răci” (Matei  24.12)  şi mulţi  se  vor  abate  de la adevărata credinţă la forme de  fals  misticism,  erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.

15)  Încurajarea  mai mult sau mai  puţin  tacită  de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului  şi  a  religiei [un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi  alte două consecinţe grave pentru viaţa parohiei şi a  Bisericii întregi:  1)  înstrăinarea  oamenilor  smintiţi de comunitatea credincioşilor şi 2)  scăderea unităţii de  credinţă  şi  iubire  între parohieni  şi  preot. De multe ori, sminteala se poate generaliza  în mintea multora asupra tuturor preoţilor, cum e cazul „intelectualilor” atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de  viaţă  sfântă  şi de înţelepciune,  atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii]. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit  pe  minciuni  care  se  dezvăluie rând pe rând ca atare.

16)  Toate aceste  forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi autentica credinţă  creştină, prin educarea unui discernământ  minimal care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”. 

JesusCarriesMe6.  Câteva sfaturi duhovniceşti 

Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, preotul nu trebuie să se mândrească de acest mare har al lui  (de  mijlocitor pentru oameni), ci să se  ostenească  pentru  a-l  face  bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de  patimi şi de neştiinţă, prin jertfire  de  sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morală superioară – adevăratul izvor al fericirii  şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi  la o sporire  în  credinţă, în înţelegere şi în bunătate. Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi un exemplu de credinţă şi trăire  creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei  persoane şi să-şi  pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea  mântuirii.  Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia  sa, în clipa  punerii  mâinilor episcopului  pe  capul  său  şi  la  pogorârea Duhului Sfânt asupra  lui,  tânărul  aspirant la demnitatea  preoţească trebuie  să  conştientizeze  marea  răspundere  pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi  dumnezeieşti  absolut  necesare  pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că, fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.

Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele  bune  pregătindu-l  pe  om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora, omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în  închipuire de  sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului. Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să  le  rezolve  instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau  „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”,  urmate imediat de soluţia  „Vii  la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar 40 de lumânări pentru  40  de  zile, mir, tămâie, etc.”.  În aceste situaţii,  „popa”  nu  se  comportă ca un slujitor al  lui  Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un  lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin intimidări de genul celor de mai sus. În loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le  că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare, şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să-L iubească pe Hristos şi pe  semenii lor, iertând tuturor şi nemaipăcătuind,  un asemenea  „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în folosul personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le  vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci, mai ales, frumuseţile interioare latente în fiecare om. De aceea,orice  om trebuie  primit cu delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu  cât  sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai  potrivită.  Canonul de rugăciune, post şi  milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i  stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie durata  canonului  (7 ani,  un  an,  o  lună)  de  oprire de  la Sfintele  Taine,  ci  intensitatea  pocăinţei,  a  îndreptării, depăşirea  egoismului  propriu,  învierea  din  propriul mormânt  al  patimilor, lucru dovedit şi  printr-o  lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni. Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire  morală,  va  întâmpina  unele  greutăţi  în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav  care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor.  Canonul,  deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea  să  se  vindece  şi  să  se  mântuiască.

Cineva  care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult  după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea  unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort  susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar,  de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi  ajute; şi mai vârtos te păzeşte,ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele niciun folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să  fim  întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate.  Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni.  Această  situare a lor în afara  Bisericii  şi  a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea,  creştinul participant la  slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu  judecata  şi  bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată  un  proces  permanent,  o  luptă  continuă  cu omul cel vechi (al  păcatului)  şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos. De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe  alţii,  să-i  vorbească  de  rău, să-i  calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu  binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc) va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi, mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea  devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii  (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate  de  patima  desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără  prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie  conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de-a ajunge la alte răutăţi şi mai mari (perversiuni,  adultere, avorturi,  boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite. Trebuie întărită, de asemenea,  educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai  găseşti  naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun,  în afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători. Preotul  şi  credinciosul  angajaţi  într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l  scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se  roage  lui  Dumnezeu pentru duhovnicul  său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.

7.  Concluzii

Tradiţia  autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate  cu practici  păgâne, cu superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre  om – comunitate – lume – Dumnezeu,  făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei. Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei  sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta  Scriptură  şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică  ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci, nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. De aceea,  mai mici  sau  mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi.

un articol de Ieromonahii Adrian Făgeţeanu (†) și Mihail Stanciu (Partea a II-a)

N.B. Cine dorește să citească și prima parte a acestui studiu apologetic, o poate găsi aici: Ieromonah Adrian Făgeţeanu ,Ieromonah Mihail Stanciu – De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?

Drogul şi dependenţa de iluzie

Am dat pe iutiub peste un filmuleţ realizat de nişte adolescenţi plini de talent, pe tema consumului de droguri; am observat că sunt sute de astfel de filmuleţe, făcute de elevi şi înscrise în concursul “Mesajul meu antidrogprin teatru, muzică şi sport” (campanie pentru descurajarea consumului de droguri, iniţiată de Agenţia Naţională Antidrog) şi cred că este o idee utilă a acestei instituţii de a-i responsabiliza astfel pe liceenii români.

M-a impresionat oarecum acesta, în 2 părţi, pentru că reuşeşte să surprindă destul de bine aspecte esenţiale ale unei adolescenţe dramatice, marcate de moartea unuia dintre părinţi, de neputinţa de a crea prietenii durabile, de eşecul celor câtorva existente, de sinucidere şi marginalizare, şi, mai ales, de refugiul în iluzia drogurilor.

Sunt realităţi curente ale adolescenţilor/ tinerilor care, din cauza crizei de comunicare şi a absenţei oricăror valori care să le motiveze şi să le dea un rost vieţii lor, îi conduc spre deznădejde şi spre moarte.

Sunt convinsă că cei mai mulţi dintre copiii lumii de azi, care au acces şi disponibilităţi de informare considerabile din punct de vedere tehnic, ştiu, cel puţin teoretic, care sunt riscurile la care se expun când se confruntă cu ispita consumului de droguri. Există însă un numitor comun al tuturor acestor experienţe: în viaţa lor nu există iubire. Nu au descoperit-o încă, li se dau surogate sau abstracţiuni ori, deşi li se oferă, chiar nu ştiu s-o aprecieze, pentru că le lipseşte obişnuinţa.

Viaţa acestor tineri, cu mult mai puţin tociţi şi murdari de cotidian decât noi, “bătrânii”, extrem de sensibili în adânc, devine copleşită de absurd: monotonia certurilor familiale, rutina zilnică, îndobitocirea sistematică într-o şcoală ruptă de adevăr, superficialitatea, vulgaritatea extremă, nonsensul, asaltul de informaţie, viteza tuturor mişcărilor existenţiale, toate se adună ca o mâzgă şi, inconştient aproape, apare dorinţa evadării. Unii dau vina pe teribilism. O fi şi asta, ca adolescent nu poţi fi decât zeu. Dar, mult mai acut este sentimentul singurătăţii, al inutilităţii şi al târziului… Tu cu tine doar, acest ego hidos pe care îl urăşti şi pe care vrei să-l ucizi.

Tendinţele emo şi drogurile exprimă foarte bine această caracteristică din ce în ce mai pregnantă: egoismul care naşte ura de sine. Pare un paradox, dar asta e: ignoranţa familiei, a prietenilor, a celor care educă şi, mai ales, a celor care reprezintă Biserica, naşte monştri.

Vă las să vizionaţi filmuleţele, nu înainte însă de face o  menţiune. La un moment dat, tânăra vorbeşte despre prietena ei care s-a sinucis, ca şi despre  mama ei, care murise cu mai mult timp înainte (nu se înţelege dacă s-a sinucis şi ea), că s-au eliberat. Este o falsă convingere şi nu este nevoie să ajungem acolo ca să ne dăm seama. Moartea nu este o eliberare,  în cazul sinuciderii. Omul trebuie să fie conştient că viaţa lui e un dar veşnic şi să aibă răspunderea veşniciei sale. Dumnezeu l-a făcut pentru Rai, pentru lumină, dragoste şi iubire veşnică, dar el trebuie să lupte cu ispita nefiinţei pentru a-şi pregăti veşnicia aceasta.

Mesajul scurt-metrajului este percutant şi se adresează îndeosebi celuilalt, care trece pe cale, fără a-l privi pe  omul căzut între tâlhari, fie el preot, levit ori de alt neam. “Deschide-ţi bine ochii, am mare nevoie de tine” , “sufletul meu a devenit doar o şoaptă, deşi, crede-mă că ţip”, asta spune sufletul înrobit care-şi caută bucuria, pacea şi liniştea într-un lichid cenuşiu ori un praf făinos ori un fum nenorocit. Doar că iluzia sa durează atât de puţin! Apoi vin durerea, vina, neputinţa, sufocarea, setea -ah, setea teribilă!-, durerile de cap, stările de vomă, spasmele, furnicăturile, neliniştea trupului, transpiraţia rece, ameţeala, stări pe care niciun om, niciodată, nu l-ar putea suporta. Doar cel care a gustat ispita ştie cât de reală şi de înnebunitoare este prezenţa demonilor. Cel care a încercat drogul ştie gustul morţii şi o simte permanent anulându-i orice mişcare, orice încercare de-a construi ceva; el şi lumea din jurul său se transformă atunci în morţi vii şi în ruină.

Poţi să-i spui tu, suflete, plin de adevărată pace, mamă, tată, frate, soră, prieten, că iluzia cerului nu este doar un vis intangibil, că nu are nevoie de droguri şi de alte subtitute, de minciuni spoite cu praf acrilic. Intră cu el într-o Biserică şi ascultă tăcerea sfinţilor, plină de înţelesuri, inspiră mireasma de ceai şi de tămâie. Ţine-l  de mână şi spune-i că nu-l vei părăsi. Prezintă-i Persoana pe Care o cauta, de fapt, şi singura care-i poate alina durerea şi da vindecarea: îl aşteaptă mereu, pe cruce, cu braţele deschise, ca într-o perpetuă îmbrăţişare. El este Iubirea pe care o caută şi care nu se va pierde nicicând. El este Viaţa care se naşte din durere şi moarte. Doar prin Dumnezeu va găsi rostul vieţii sale, puterea şi speranţa. El îi va ostoi setea aceea teribilă cu apa vieţii.  Arată-i pe Sfinţi şi spune-i că aceştia sunt prietenii care nu-l vor judeca şi care nu-l vor părăsi nicicând. Dar nu uita că , mai ales tu, îngere al bucuriei, eşti solul de la Maraton care strigă Nenikikamen!”. De-ar fi jertfa ta deplină!

Nu uita că trebuie să te înarmezi cu răbdare nemăsurată şi cu dragoste, cu puterea de a o lua mereu de la capăt şi cu speranţă. Sfinţii, rugăciunea către ei şi Tainele sfinte ale Bisericii îţi vor da puterea şi, prin tine, şi celui bolnav.

Să ne rugăm pentru cei deznădăjduiţi, tristeţea lor apăsătoare e mai copleşitoare decât propriul egoism… Şi mai ales să nu uităm să le întindem acea mână de ajutor.

Limba noastră-i o comoară

Şi, ca pentru orice comoară, înfundată în adâncuri, trebuie să sapi mult până să ajungi la ea, ca să-i afli sclipirea cea adevărată şi să o preţuieşti cum se cuvine. Unii însă se plictisesc repede şi aşa se ajunge la ….

Etimologia populară

Etimologia populară ( în franceză étymologie populaire, italiană paretimologia, germană Volksetymologie) este fenomenul lingvistic care constă în  modificarea formei unui cuvânt (de regulă neologism), sub influenţa unui cuvânt mai cunoscut cu care prezintă asemănări de formă sau uneori de sens.

Cuvântul recent intrat în limbă sau substantivul propriu străin îi este mai puţin cunoscut sau chiar deloc vorbitorului, de aceea el are tendinţa de a-i da o semnificaţie proprie şi de a-l folosi, prin analogie cu altele asemănătoare, fie ca formă, fie ca sens. Asociaţiile acestea se produc în procesul de pătrundere a împrumuturilor dintr-o limbă în alta şi se datorează atât unui anumit grad de ignoranţă, cât şi nevoii subiectului vorbitor de a se manifesta ca factor activ în procesul de comunicare.( Dicţionar de ştiinţe ale limbii, Bucureşti, Editura Nemira, 2001, pp. 203-204)

În funcţie de transformările unuia sau altuia dintre nivelurile lingvistice, etimologia populară se poate studia atât la nivel fonetic-fonologic, având în vedere modificarea de sunete pe care o implică, cât şi la nivel lexico-semantic, urmărind fenomenul analogiei si implicaţiile semantice

Celebrul lexicolog Theodor Hristea enumeră patru tipuri fundamentale de etimologie populară pe care le vom exemplifica, neinsistând însă asupra lor:

¨      etimologie populară ce atinge forma cuvântului: somnieră (termen creat prin asociere cu substantivul arhicunoscut somn), în loc de somiera (<fr. sommier) (=reţea elastică de sârmă, de arcuri etc. fixată pe cadrul patului, peste care se așază salteaua)

¨      etimologie populară ce atinge sensul cuvântului: babalâc < tc. babalik (=părinte, titlu de reverenţă, prin asociere cu babă, a primit un sens peiorativ: persoană neputincioasăîmbătrânită înainte de vreme;

¨      etimologie populară ce atinge forma si sensul cuvântului: întrepid (utilizat ca sinonim pentru întreprinzator), creaţie lingvistică apărută sub influenţa verbului a întreprinde (=a începe ceva, a face, a efectua); forma corectă: intrepid (=curajos, cutezător, neînfricat) < fr. intrépide < lat. intrepidus;

¨      etimologie populară latentă: termenul şezlong (=scaun pliabil) < fr. chaise-longue (=scaun lung) este asociat greşit cu verbul românesc a şedea (<lat. sedere).

(Theodor Hristea, Probleme de etimologie. Studii. Articole. Note, Bucureşti, Editura Ştiintifică, 1968, pp.217-235) 

Fenomenul de etimologie populară presupune, aşa cum se observă,  existenţa a trei componente: cuvântul supus etimologiei populare (elementul indus), cuvântul care provoacă etimologia populară (elementul inductor) şi asociaţia ideatică şi formală pe care subiectul vorbitor o realizează.

Un exemplu de etimologie populară care afectează forma cuvântului este femenin, termen greşit care a apărut sub influenţa inductorului femeie, moştenit din limba latina: famĭlia < famulus (=servitor, slujitor). Se stie însă că adjectivul feminin este împrumutat din limba franceză: féminin < lat. femininus < lat. femina (=femeie). Există o apropiere formală şi semantică între femenin şi feminin, însă este falsă din punct de vedere etimologic. Alte exemple: furnicular pentru funicular (mijloc de transport aerian format din unul sau din mai multe cabluri suspendate pe stâlpi, pe care circulă cabinele cu pasageri și cărucioarele cu materiale, folosit în regiunile muntoase greu accesibile, <fr. funiculaire), obţinut prin prin asociere cu furnică (şi ea merge, cară, nu ?); fierăstrău, presupus a avea drept origine fierul din care e făcut, pentru că este necunoscută etimologia maghiară füresz (notabilă este acceptarea de către norme, ca formă variabilă, a lui fierăstrău, datorită frecvenţei sale mari; în DOOM2 este indicată chiar pe prima poziţie !).

Din aceeaşi categorie: boliclinică (pentru policlinică), încuibaţie (pentru incubaţie), funegru (pentru funebru),  monstră (în loc de mostră).

Exista însă şi etimologii populare ale unor termeni înrudiţi genealogic:

¨      nervoză – termen aparut sub influenta cuvântului nerv (<lat. nervus) – a luat locul neologismului nevroza (<fr. névrose);

¨      nervologie – sub influenta aceluiasi element inductor (nerv) – a înlocuit termenul neurologie (<fr. neurologie);

¨      răspunzabil – sub influenţa verbului a răspunde (<lat. respondere) – substituie termenul responsabil (<fr. responsable) etc.

Etimologiile populare pot fi adoptate de limba literară sau pot fi respinse. Un exemplu de etimologie populară neacceptată în limba română literară este boliclinică pentru policlinică (prin asociaţie cu boli). În materie de toponimelor este de remarcat o denumire ca Satu Mare pentru castrum Zothmar (cetatea lui Zothmar, termen preluat iniţial în română ca Sătmar, ulterior deformat prin etimologie populară) şi care nu mai ridică nimănui vreo problemă de acceptare. Nu acelaşi lucru se petrece cu numele dinastiei regale de Hohenzollern, care, pentru ţăranul român neaoş ori mic-burghezul neinstruit, ajunge să se pronunţe Hopânţol.

La nivel semantic, se produc lesne etimologii populare din cauza atracţiei paronimice : mutual, care înseamnă reciproc ( folosit cu sensul de mut, muteşte); vindicativrăzbunător [< fr. vindicatif, cf. lat. vindicare – a răzbuna], folosit cu sensul de vindecător, [gazdă] primitivă în loc de primitoare.

Atracţia paronimică este un fenomen ce constă în faptul că un paronim mai des utilizat şi mai cunoscut vorbitorilor îl atrage pe acela care este mai puţin cunoscut, substituindu-i-se.

Un alt exemplu îl constituie cuvântul şasiu (provenit din fr. châssis), înlocuit cu saşiu, de origine  turcească.

Alte exemple de atracţie paronimică: apropia apropria; speţe speze; ori – or; gira gera.

Totuşi, Theodor Hristea insistă asupra faptului că nu  trebuie acceptată înlocuirea termenului de etimologie populară (modificarea  formei unui cuvânt prin motivarea greşită a originii sale) cu acela de atracţie  paronimică, din trei motive. Le amintim, întrucât scot foarte bine în  evidenţă specificul atracţiei paronimice.

1.  Se poate vorbi de atracţie paronimică în limitele cvasiomonimiei celor  doi termeni care se pun în relaţie, unul, subliniază lingvistul citat, în  calitate de inductor, celălalt în calitate de element indus (atras de primul).  Or, etimologia populară are o sferă mult mai largă, elementul inductor şi cel  indus nu sunt întotdeauna paronime. (Un exemplu de etimologie populară îl  constituie lăcrămaţie, neologismul înlocuit fiind reclamaţie; etimologia greşită a lăcrima cu sensul de a se plânge, a-şi spune cuiva nemulţumirea; lăcrămaţie trimite, evident, spre lacrimă / a lăcrima).

2.  In  cazul atracţiei paronimice, inductorul (cel care atrage) este un singur cuvânt,  care înlocuieşte elementul indus (atras), ca în cazul a gira – a gera (primul  substituindu-se celui de-al doilea); etimologia populară nu pune în relaţie un  inductor format dintr-un singur cuvânt (lăcrămaţie -lacrimă, a lăcrima; renumeraţie număr, a număra). 

3. Dacă atracţia paronimică este în final o  substituire de termeni, etimologia populară este alterarea şi  deformarea elementului inductor (lacrimă, a lăcrima ->  lăcrămaţie).

Un caz asupra căruia aş vrea să insist îl constituie termenul locaţie, folosit frecvent în limbaj uzual cu sensul de loc, spaţiu, poziţie, amplasament, deşi provine din  fr. location, lat. locatio, -onis, unde are aceeaşi semnificaţie ca în română: chirie; închiriere, fiind folosit în expresii de tipul a lua în locaţie un spaţiu. În limba engleză însă, există o formă similară location, cu sensul de poziţionare geografică, loc, sit, spaţiu marcat în mod special, etc. In lumea filmului are sens de loc in care se filmează (on location). Folosirea lui inadecvată în română îl încadrează, deci, în categoria barbarismelor, laolaltă cu a completa, cu sensul de a termina (contaminare de la englezescul to complete), compas cu sensul de busolă (e adevărat că exista acest sens învechit al cuvîntului, însă el a fost resuscitat de compass = busolă din engleză)

 Valori expresive ale etimologiei populare

 Etimologia populară poate fi valorificată, însă, la nivel stilistic, posedând un potenţial expresiv uluitor. Cel mai elocvent exemplu îl constituie operele de geniu ale lui I.L. CARAGIALE.

 Evident că în acest caz avem de-a face cu o pseudoetimologie populară (Th. Hristea), ţinând cont de intenţia artistică a autorului de a creiona tipologii realiste prin care critică snobismul şi incultura burgheză şi creează atmosfera pitoresc – mahalagescă a Bucureştilor ori a orăşelelor de provincie de la sfârşitul secolului al XIX-lea, începutul secolului al XX-lea.

Enumerăm doar câteva din cele mai cunoscute: asinuitate pentru asiduitate, prin asociaţie cu asin; modistă (fie cu sens de modernă, la modă, fie cu acela de modestă, o etimologie populară evidentă şi fonetic, şi lexico-semantic) în O noapte furtunoasă. O scrisoare pierdută abundă şi ea în confuzii semantice cu miză: cioclopedică în loc de enciclopedică (era vorba de o societate aşa-zis culturală, de fapt o fantomă; pentru a sugera că e doar o formă fără fond, Caragiale sugerează subtil legătura cu cioclu, persoană care transportă morţii la cimitir, dar şi cu piedică). Ghiţă Pristanda afirmă că poliţaii sunt scrofuloşi la datorie. Aparent termenul pare o asociere între scrupuloşi (corecţi, cinstiţi, conștiincioşi, meticuloşi) şi scroafă. Mai profund însă, autorul trimite la scrofuloză, o afecţiune cronică a ganglionilor limfatici cervicali, inghinali şi axilari (scrofule) care conduce la o stare de debilitate a organismului.

Sursă a comicului de limbaj, etimologiile populare vădesc, totodată, şi sarcasmul autorului: personajele din Conu’ Leonida faţă cu Reacţiunea sunt convinse că vorbesc despre o lege de murături în loc de lege de moratoriu (amânarea plăţii unor datorii). La fel despre neamul românesc spun că este giantă latină (în loc de gintă). În D’ale carnavalului, etimologia populară este înlocuită de hipalagă, un procedeu stilistic prin care se atribuie unor cuvinte ale unei fraze ceea ce convine altor cuvinte [< fr. hypallage, it. ipallage, cf. gr. hypalage < hypallassein – a schimba], mai concret starea de spirit a personajului se răsfrânge asupra lichidului din sticluţă: cerneala este violentă, nu violetă. Miţa cere un pahar de vermult (mult vermut).

Etimologia populară şi jocul de cuvinte

 La graniţa dintre etimologia populară si jocul de cuvinte situam exemplele urmatoare: aerogant (arogant), (metoda) aiuristica (euristică), arcoladă (acoladă), binoclist / biciclist (ochelarist), derutaţi (deputati), dictalografa (dactilografă), jenibil (penibil), latrătură (literatură), plopist (nepregătit), scârbiciu (serviciu), stresiune (sesiune), telegrabnic (telegrafic), tembelizor (televizor) etc. Deşi ca realizare acesti termeni se încadrează etimologiei populare, ca intenţie, apartin jocurilor de cuvinte sau cuvintelor-valiză. Jocurile de cuvinte sunt folosite în limbajul oral, popular, argotic, familiar, cu o notă umoristică, ironică, satirică sau ca afişare a unei atitudini dezinteresate, gratuite: (persoana) tipicoasă (tipicară), (analiză) pisicologica (psihologică), scrumbieră (scrumieră), pozne (poze), s-a împlântat (s-a întâmplat), reciporc (reciproc); locomotivă cu abureală, compartimente de „Furători” si „Nefurători” (Balul Academiei Catavencu The making of, în „Academia Catavencu”, nr. 18, 10-16 mai 2006, p.6) etc. Cuvintele din aceasta categorie sunt estropiate voluntar de catre vorbitori.

Despre aspectele stilistice ale etimologiei populare scrie pe larg lector univ. dr. Valerica SPORIŞ, în articolul VALOAREA EXPRESIVA A ETIMOLOGIEI POPULARE SI A JOCURILOR DE CUVINTE

Alte limbi

Exemplul clasic de etimologie populară în limba engleză este cuvântul sparrow-grass (literal “iarba vrabiei”) pentru sparanghel (în latină: asparagus).

Departe de a fi epuizat subiectul, mă opresc aici cu speranţa că, dacă nu vom cerceta comoara, cel puţin nu vom spune c-am găsit-o privind cioburile sclipind în soare…

Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi – Augusto Cury

    Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihotera- peut, şi-a dedicat 17 ani din viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane ajunge la următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată atât de intensă: părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în autoritarism. Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile este mai mare; cu toate acestea, noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii. În cartea sa, „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi“, publicată la Editura For You (2005), tradusă în română de Giorgiana Bărbulescu, dr. Augusto Cury atrage atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care se face educaţia contemporană.   

Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.   

1. Blocarea inteligenţei   

Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii şi probleme care nu pot fi calculate. Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.    

2. Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei  

 Prin sistemul educaţional actual memoria copiilor este transformată într-un depozit de informaţie inutilă, iar excesul acesteia blochează inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi. Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le acumulăm nu vor fi folosite niciodată. Numărul actual de şcoli este mai mare decât în orice altă epocă, însă acestea nu produc persoane care gândesc, şi nu e de mirare că elevii au pierdut plăcerea de a învăţa. Pe de altă parte, mediile de informare îi seduc cu stimuli rapizi, gata preparaţi, care îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în mijlocul diverselor aventuri – sportive, de război, politice sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin televiziune şi internet acţionează asupra subconştientului, mărindu-le nevoia de plăceri în viaţa reală. Astfel în timp ei nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice şi vor căuta stimuli tot mai puternici, trebuind să facă foarte multe lucruri pentru a avea puţină plăcere. Toate acestea generează personalităţi fluctuante, instabile şi nemulţumite.   

 3. Informăm şi nu formăm   

  Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea lor interioară. Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi.   

Care este rezultatul?  

O generaţie de copii şi tineri mai bolnavă psihic decât oricare alta din istoria umanităţii: copii depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi care dezvoltă obsesii, sindroame de panică, timiditate, fobii sau agresivitate. În plus, tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de moment în consumul de tutun, alcool şi droguri.    

CE ESTE DE FĂCUT?  Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale „părinţilor buni” şi cum trebuie transformate ele de către „părinţii inteligenţi”. Iată prima dintre ele:   

·        Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă
Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii.
Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor.
Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un moment. Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de neuitat.   

·        Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea
Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi, pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Părinţii care nu-şi  învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator. Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un consumator. Pregătiţi copilul pentru „ a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „ a avea”. Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor. Alimentaţi  amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiilor cu curaj şi îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie să ne acceptăm limitele.
 
·        Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească
Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează. Când deschideţi gura să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce conţin critici mai vechi. 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile în influenţarea personalităţii tinerilor.
A-ţi surprinde copilul înseamnă a spune lucruri la care ei nu se aşteaptă. De exemplu: copilul a ridicat glasul la voi. Se aşteaptă să ţipaţi şi să-l pedepsiţi. Dar puteţi începe prin a tăcea şi a vă relaxa, apoi puteţi spune:”Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc şi te respect mult”. Apoi copilul trebuie lăsat să se gândească.
Părinţii buni spun: “Greşeşti”; părinţii inteligenţi spun: „Ce părere ai despre comportamentul tău?” „Gândeşte înainte să reacţionezi”
 
·        Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri
Părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copii să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu strălucesc în munca lor pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un „nu”, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala.
Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare să spună copiilor lor: „Am greşit”, „Scuză-mă”, „Am nevoie de tine”. Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să abordeze aroganţa.
 
·        Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni
A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea în care suntem:  a relata experienţe, a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din părinţi n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile şi frustrările personale.
Nu trebuie să deveniţi o jucărie în mâna copilului, ci un prieten foarte bun. Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este scumpă, pentru că aurul şi argintul n-o pot cumpăra.
 
·        Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare
Captaţi-vă copiii prin inteligenţa voastră, nu prin autoritate, bani sau putere. Ştiţi care este termometrul care indică dacă sunteţi agteabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii şi prietenii acestora. Dacă le face plăcere să fie în preajma voastră, aţi trecut testul.
Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată pentru că era o persoană simplă. Se simţea tristă şi respinsă.După ce am auzit povestea ei, mi-am pus imaginaţia la treabă şi i-am spus următoarea pildă: unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit cu nori. Am întrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real Atunci, am adăugat, chiar dacă unii oameni nu cred în soarele tău, el străluceşte. Tu ai lumina proprie. Într-o zi norii se vor risipi şi oamenii te vor vedea. Să nu-ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.   

PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE.   

·        Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată
Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă ca seminţele să germineze. Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt bune, vor încolţi.
Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi sunt copiii. Învăţaţi să spuneţi „nu” fără teamă. Dacă ei nu aud „nu” de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă „nu” de la viaţă. Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un balansoar:: astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil.
Trăim vremuri grele. Părinţii din toată lumea se simt pierduţi. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai complexă decât cucerirea planetei.

CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI 

1.  A corecta în public
2.  A exprima autoritatea cu agresivitate
3.  A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4.  A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5.  A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6.  A nu te ţine de cuvânt
7.  A distruge speranţa şi visele       

(mulţumiri lui MunteanUK, de la care mi-a parvenit articolul, via e-mail)

Omul tranzacţionabil

Realitatea poate fi alta!

Poate ca ai decis deja sa accepti o slujba in strainatate, sau poate doresti sa cauti una.

Nu trece cu vederea faptul ca:

Traficul de persoane exista si poti deveni si tu victima acestuia!


Iata cateva sfaturi utile:

Acceptarea unei oferte de munca de la persoane fizice este un lucru extrem de riscant, chiar daca acestea par bine intentionate, sunt cunostinte sau asa-zisi prieteni ai tai! Nu poti sa stii niciodata daca acel loc de munca exista intr-adevar si cine  sunt “prietenii” prietenilor tai!

Acceptand o slujba “la negru”, consimti implicit sa renunti la dreptul tau de a fi remunerat conform muncii depuse, la dreptul tau de a fi egal cu ceilalti!

In cazul in care inchei un contract cu o firma si acel contract este redactat intr-o limba straina, tradu mai intai contractul, astfel incat sa-l poti citi cu atentie (si daca ai posibilitatea, cere si parerea unui jurist).

Verifica daca firma care iti ofera de lucru este inregistrata la Inspectoratul Teritorial de Munca in raza caruia isi are sediul si daca are ca obiect de activitate intermedierile de locuri de munca.

Comunica rudelor/prietenilor adresa firmei la care urmeaza sa  lucrezi.
Solicita numarul de telefon al firmei si cere cuiva sa te sune acolo dupa un timp.

Lasa rudelor tale copii dupa toate actele cu care pleci!

Incearca sa inveti limba si sa afli legislatia tarii unde te pregatesti sa pleci, telefonul si adresa Ambasadei /Consulatului Romaniei din acea tara. Nu uita, oricand ai nevoie de ajutor, poti apela la Ambasada Romaniei sau la organizatiile umanitare din acea tara!

Nu da nimanui si sub niciun motiv pasaportul! (in afara de autoritatile statului – roman sau strain – abilitate sa opereze cu acte oficiale si de identitate). Daca ti se propune sa pleci peste hotare cu acte false, esti in pericol!

Pastreaza copii ale tuturor actelor tale, necesare calatoriei, in locuri diferite in bagajul tau.

Informeaza-te la ambasadele straine din Romania cu privire la conditiile de munca din tara respectiva: Ce tip de viza trebuie? Cat timp dureaza obtinerea ei? Care este procedeul de obtinere si pretul vizei? Daca ti-a fost promis un tip de serviciu, intreaba ce tip de viza iti trebuie pentru acel serviciu? Cat timp e valida viza respectiva? etc.

Iata numerele de telefon ale unor ambasade/consulate ale tarilor straine in Romania:

Australia  021/3209826

Austria 021/2103593

Belgia 021/2102968

Bulgaria 021/3120073

Canada 021/2229845

Franta 021/3120217

Germania 021/2312021

Grecia 021/2125688

Israel 021/3300149

Italia 021/2232424

Japonia 021/2100790

Marea Britanie 021/2017300

Spania 021/2301739

Turcia 021/2100279

Slovacia 021/3126822

Ungaria 021/3120073

Telefoanele ambasadelor sunt deseori ocupate. Te rugam sa ai rabdare si sa insisti pana vei obtine toate datele necesare.

Oficiul pentru Migratia Fortei de Munca –  http://www.omfm.ro

Ministerul Afacerilor Externe – http://www.mae.ro

Organizatia Internationala pentru Migratie – http://www.oim.ro


Mituri privind traficul de persoane

1.    Masurile legislative actuale sunt suficiente pentru a combate traficul de persoane.
In realitate, legislatia privind prevenirea si combaterea traficului de persoane necesita imbunatatiri, pe lânga faptul de a fi insuficienta in combaterea fenomenului. Aplicarea legislatiei implica existenta si eficienta tuturor structurilor si programelor prevazute (grupul interministerial de lucru, aplicabilitatea facilitatilor prevazute de lege pentru victimele traficului de persoane, Centrul de asistenta etc.) lucru ce se realizeaza intr-un ritm lent, justificat cel mai adesea prin lipsa fondurilor necesare. Pe lânga acest lucru, in domeniul prevenirii si combaterii apare ca necesara elaborarea unei strategii locale care presupune cooperarea autoritatilor publice cu organizatiile neguvernamentale, precum si cu grupurile interministeriale si implicarea exponentilor mass mediei in sensibilizarea opiniei publice asupra fenomenului traficului de persoane si consecintelor acestuia.

2.  Definitia traficului de persoane este unanim acceptata in lume.
Definirea traficului de persoane continua sa fie subiect de dezbatere, existind dezacorduri atit la nivel global, cit si regional sau chiar national, acest lucru fiind elocvent in ceea ce priveste disputele ideologice ce marcheaza discursul asupra fenomenului traficului de fiinte umane. Absenta consensului asupra definirii fenomenului are implicatii profunde asupra planificarilor strategice si posibilitatilor de dezvoltare a unor programe eficiente din moment ce unele definitii ofera practici concrete ce se pot contrazice intre ele. Cu toate acestea insa, trebuie recunoscut faptul ca exista o serie de elemente ale traficului asupra carora exista un acord general : violenta, inselaciunea, utilizarea fortei, lipsirea de dreptul de miscare, abuzul autoritatii, impunerea unor datorii, munca fortata si alte forme de exploatare.

3.    Prostitutia este o alegere voluntara.
Prostitutia voluntara presupune decizia unei persoane de a se angaja in aceasta activitate ca urmare a unei deliberari in cunostinta de cauza, prin oferirea consimtamintului. Acest consimtamint implica un set de relatii existente ce se pot continua sau intrerupe in functie regulile implicite sau explicite pe care si le fixeaza persoana respectiva. Cu toate acestea, consimtamintul  nu presupune in mod necesar acordul, referindu-se la simpla complezenta in absenta utilizarii fortei fizice. Prostitutia in absenta fortei fizice ar reprezenta asadar situatia din care o persoana poate iesi oricind, fara a impiedicata prin masuri coercitive. Referindu-ne la cauzele acestui fenomen, putem spune ca sîntem cu totii responsabili pentru propria saracie si lipsa de oportunitati, insa cel mai adesea acest argument mascheaza si justifica lipsa unor alternative viabile. In afara cauzelor externe, pot fi invocati factori psihologici cum ar fi dependenta de droguri sau abuz sexual, tulburari de atasament etc. Toate acestea reprezinta factori de vulnerabilitate pentru o alta forma de prostitutie: cea fortata in care nu exista nici consimtamint, nici complezenta, ci utilizarea fortei, amenintarea, obligarea prin impunerea unei datorii etc, incadrindu-se in fenomenul traficului de fiinte umane.

4.    Toate victimele sînt rapite.
Chiar daca unele dintre victimele traficului sint luate cu forta, cele mai multe sint pacalite si convinse sa insoteasca pe cineva de bunavoie. Adesea recrutorul va face o serie de promisiuni false despre tara spre care urmeaza sa plece victima si despre locul, felul si remuneratia muncii acolo.

5.    Migrantii care calatoresc in strainatate respectind conditiile legii nu pot deveni victime ale traficului.
Chiar daca exista cazuri in care victimele sint aduse intr-o anumita tara in mod ilegal, sint si numeroase cazuri in care victimele au calatorit in deplina legalitate, unele avind chiar si viza de munca in tara respectiva.

6.    Cele mai multe victime sint traficate in scopul exploatarii sexuale.
Chiar daca exista dovezi bine documentate despre cazurile de exploatare in industria sexualui, oamenii pot fi traficati in mult mai multe scopuri, inclusiv pentru munca fortata in agricultura, industrie, pescuit, constructii, mine, ateliere, servicii, sclavie ca personal domestic, cersetorie, mica criminalitate, serviciu militar fortat in conflicte armate sau transplant de organe. Astfel devine evident ca si barbatii pot fi victime ale traficului.

7.    Toate victimele traficului sint femei si copii.
Intr-adevar, femeile si copiii sint categoriile cele mai expuse si mai vulnerabile in fata traficului de persoane. Exista insa si cazuri in care victimele sint barbati. Pe viitor va fi nevoie de o mai buna cercetare si intelegere a mecanismelor ce alcatuiesc traficul in scopul exploatarii prin munca.

8.    Traficul este o problema caracteristica doar Europei de Est si Asiei de Sud-Est.
In mod regretabil, traficul este un fenomen prezent in toata lumea. Mai mult, criminalitatea transfrontaliera se manifesta in toate regiunile lumii. Desigur, atunci cind ne referim la trafic ca la un fenomen global, trebuie sa avem in vedere caracteristicile sale specifice in functie de regiune, dezvoltare economica, context socio-cultural, nivel de informare si educatie etc.

9.    Doar cei fara educatie sau cei foarte saraci pot cadea prada traficului de persoane.
Chiar daca unele victime sint mai vulnerabile pentru ca traiesc in saracie, toate categoriile de oameni pot deveni victime ale traficului. Spre exemplu, in unele zone ale lumii femeile cu educatie academica sint expuse riscului de a fi traficate tocmai pentru ca se gasesc prea putine slujbe corespunzatoare gradului lor de pregatire. Ele sint astfel nevoite sa caute alte oportunitati.

10.    Recrutarea victimelor se face doar prin anunturi in ziare.
In cele mai multe cazuri recrutarea are loc fata in fata, fara intermedierea prealabila a anuntului la mica publicitate.

11.    Traficantul este barbat si are o infatisare fioroasa, de om aflat in afara legii, de reprezentant al lumii interlope.
Recrutorul, prima veriga a retelei criminale care ia legatura cu victima, poate fi atit barbat, cit si femeie. Exista cazuri in care un cuplu, „sot si sotie”, actioneaza impreuna pentru a cistiga credibilitate. Traficantul nu poate fi recunoscut dupa anumite caracteristici fizice, precum sex, aspect corporal, tinuta, posesia unei masini sau a unui telefon mobil. Traficantul poate fi intuit dupa comportamentul sau prietenos in prima instanta si aparent dezinteresat si identificat doar ulterior, cind devine violent, agresiv pentru a pune victima in situatia de exploatare.

12. Doar copiii care au fost abandonati sunt supusi riscului de a fi traficati.
Copiii abandonati de parinti reprezinta o categorie de persoane vulnerabile la traficul de persoane. Unii dintre copiii abandonati nu au carti de identitate. Altii nu figureaza in niciun document oficial si soarta lor nu mai intereseaza pe nimeni dupa ce parasesc institutiile de plasament. Deci, este foarte usor ca ei sa dispara, sa fie exploatati, sa fie vânduti si revinduti. Dar nu numai copiii abandonati risca acest lucru. Din cauza saraciei, somajului si lipsei de perspective, aproape toata generatia tinara poate sa faca parte din grupul expus riscului de trafic.

La realizarea acestui material s-au utilizat documente OIM

Profilul recrutorului

Nimeni nu se ofera sa fie victima a exploatarii, fie ca este vorba de exploatare in scopuri sexuale, munca sau pentru activitati ilegale. Cu toate acestea, in functie de modul in care percepem situatia in care ne aflam, tindem sa acordam incredere persoanelor care ofera solutii problemelor noastre.  Caracteristicile prezentate mai jos schiteaza portretul recrutorului / traficantului de fiinte umane.

– Virste cuprinse intre 20 si 45 de ani – majoritatea recrutorilor / traficantilor au virstele mentionate, desi exista cazuri de traficanti cu virste mai mici sau mai mari. Potrivit stadiilor de dezvoltare propuse de psihologul american Erik H. Erikson, acest grup de virsta se caracterizeaza prin dezvoltarea capacitatii de a intretine relatii intime ca urmare a formarii identitatii personale din stadiul anterior (12 – 18 ani). Aceasta etapa de virsta se caracterizeaza din punct de vedere psiho-social prin orientarea vocationala si structurarea carierei. In cazul recrutorilor, experientele de viata, valorile socio-culturale accesibile au determinat orientarea spre activitati cu caracter ilicit ca rezultat al lipsei unor modele alternative si a suportului necesar unei bune dezvoltari a identitatii personale.

– Aspect fizic ingrijit – statisticile arata ca traficul de persoane reprezinta una din cele mai „profitabile” infractiuni dupa traficul de arme si droguri. Pe de alta parte, povestile de succes presupun reflectarea „realizarilor” prin vestimentatie si accesorii nu neaparat conservatoare, ci mai degraba conforme cu valorile socio-culturale ce promoveaza gusturi pentru produsele „de marca”. Toate acestea devin vizibile sub forma unui aspect fizic ingrijit ce promoveaza, alaturi de ceilalti factori, imaginea succesului promis.

– Nivel de educatie mediu – recrutarea si traficarea persoanelor presupun abilitati de comunicare si de persuasiune achizitionate intr-o forma de educatie formala peste nivelul minim. Majoritatea recrutorilor / traficantilor sint absolventi de licee sau scoli profesionale, desi acest criteriu nu este unul general valabil; in multe cazuri experienta de viata si, implicit, experienta in cadrul retelelor de crima organizata au contribuit substantial la „educarea” abilitatilor necesare.

– Istoric de abuz in familie – cercetarile psihologice confirma teoria conform careia abuzatorul a fost, la rindul sau, victima. Dintre caracteristicile abuzatorului se pot enumera: martor la manifestarile violente dintre parinti, victima a abuzurilor fizice si/sau emotionale in familie in perioada copilariei, stima de sine scazuta, minimalizarea propriilor responsabilitati, nevoia de a se impune si de a controla persoanele cu care intra in contact.

– Inteligenta emotionala – termenul a fost introdus mai intii de scriitorul Daniel Goleman in 1995; inteligenta emotionala insa a fost subiectul multor cercetari din domeniul psihologiei cunoscind mai multe definitii, de la “abilitatea de a procesa informatii cu caracter emotional ce includ in mod special perceptia, asimilarea, intelegerea si managementul emotiilor” (Mayer si Cobb, 2000), la caracteristicile sugerate de psihologul David Caruso in 2004: „identificarea cu acuratete a emotiilor; folosirea emotiilor in procesul cognitiv; intelegerea cauzelor diferitelor tipuri de emotii; acceptarea emotiilor cu scopul dobindirii semnificatiilor sentimentelor noastre” pina la „Capacitatea mentala innascuta ce ne ofera sensibilitatea emotionala si potentialul pentru invatarea abilitatilor de management al emotiilor cu scopul maximizarii sanselor de supravietuire ca specie” (Steve Hein, 2005). In contextul fenomenului traficului de persoane, inteligenta emotionala reprezinta o caracteristica intilnita in special in cazul recrutorilor care folosesc tehnici de manipulare mai subtile, sugerind abilitatea unei persoane de a empatiza cu ceilalti pentru a veni in intimpinarea nevoilor celor din urma, prin aceasta asigurindu-si atingerea scopului final:recrutarea.

– Face parte dintr-o retea de traficanti – definitia traficului de persoane conform Protocolului de la Palermo (2000) face referiri la un proces complex care necesita construirea unor relatii care sa faciliteze parcurgerea tuturor etapelor de la recrutare, transportare, vinzare, adapostire pina la exploatarea propriu zisa. Cu toate acestea, in special in tara de destinatie, recrutorul poate actiona de unul singur, folosindu-se de relatii ce nu tin neaparat de o structura organizata.

– Manifesta comportament violent – acest tip de comportament este intilnit in special in cazul traficantilor care se folosesc de agresiunile verbale si fizice ca metoda de control, dar si ca metoda coercitiva (reala sau „anticipata”) in scopul obtinerii obedientei privind interdictiile impuse si comportamentele asteptate (ex. interdictia de a vorbi despre anumite subiecte cu clientii sau acceptarea tuturor clientilor).

– Este foarte bine organizat – desi in faza de recrutare poate da impresia ca accepta dreptul persoanei de a se razgindi, adaptindu-se la situatie, in realitate traficantul urmeaza un plan prestabilit, cu date si rute exacte, evenimentele neprevazute fiind de cele mai multe ori anticipate sau combatute prin folosirea unor tehnici de manipulare (ex. daca persoana doreste sa amine data plecarii i se spune „acum ori niciodata”).

Etapele traficului de fiinte umane

I. Recrutarea

1) exista trei categorii de recrutori si transportori: barbati, cu virste cuprinse intre 20 si 30 de ani (70% dintre recrutori), femei, cu virste cuprinse intre 18 si 35 de ani, familii.

2) ocupatiile recrutorilor:
– presupun relatii cu publicul (vinzatori, barmani, taximetristi etc.)
– angajati ai unor firme false
– membrii ai unot retele de trafic.

3) metode de recrutare:
– oferte false de locuri de munca in strainatate (chelnarita, bucatareasa, dansatoare, baby-sitter, menajera etc.) in tari ca Franta, Italia, Germania, Grecia etc. facute direct victimelor prin cunostinte, rude, persoane apropiate.
– anunturi la mica publicitate de tipul: “Tinere fete pentru dansatoare, balerine in tara X. Plecare imediata.”
– rapire

4) principalele judete de recrutare: Iasi, Bacau, Vaslui, Neamt, Suceava, Botosani, Mehedinti, Dolj, Olt, Gorj, Caras-Severin, Galati, Braila.

II. Transportul

1) Traficul de fiinte umane se desfasoara pe anumite rute, din tara de origine, spre tara de destinatie. Vinzarea se poate face si in tarile de tranzit.

2) Trecerea frontierei spre tara de destinatie (de cele mai multe ori alta decit cea promisa victimei) se face cu autorul recrutorilor sau al calauzelor si poate fi:
– legala, sub pretextul unei excursii, in cazul fetelor care au pasaport
– ilegala, in cazul persoanelor minore sau fara pasaport, situatie in care calauzele promit trecerea granitei in siguranta in schimbul unei sume de bani sau chiar fara plata.
– in cele mai multe cazuri, pe parcursul transportului, victimele sunt tratate civilizat, li se ofera cazare si masa, pot lua legatura cu familiile etc.

III. Vinzarea
– are loc in tarile de destinatie (in cazul vinzarilor repetate, pot fi doar tari de tranzit), fara stirea victimelor care devin “proprietatea” unor patroni. Aspectul fizic si virsta sunt cele care fixeaza pretul de vinzare (de regula, intre o mie si patru mii de dolari).

IV. Sechestrarea si exploatarea
De cele mai multe ori victimele realizeaza ca au fost vandute in momentul in care sint sechestrate si exploatate, etapa caracterizata prin:
– sechestrarea in locuri bine izolate, inchise.
– lipsa totala a posibilitatilor de comunicare (li se retin actele de identitate, telefoanele celulare etc.)
– tratamentului administrat victimelor: de la izolare, viol comis de una sau mai multe persoane, maltratare, amenintare, pina la, in unele cazuri, crima.

V. Revinzarea
– victimele intra intr-un ciclu al falselor datoriis cei care le cumpara pretind ca trebuie sa-si recupereze banii din “munca” lor.
– in majoritatea cazurilor, urmeaza o revinzare catre un alt “patron” care, la rindul sau, vrea sa-si recupereze suma platita.

VI. Evadarea
– se face in conjuncturi favorabile, cu ajutorul unor clienti, al politiei (razii) etc.
– victimele se adreseaza ambasadelor sau consulatelor Romaniei din tara respectiva.

VII. Repatrierea
– se realizeaza cu spriinul IOM (International Organization for Migration), cu spriinul ambasadelor/ consulatelor Romaniei care se ocupa de formalitatile de repatriere.
– victimelor li se elibereaza pasaport consular si documente de calatorie.
– primirea in tara se face de catre echipa de asistenta a OIM care le integreaza in programele OIM de asistenta pentru victimele traficului de femei si de prevenire a traficului in Romania.

Ce li se intimpla traficantilor?

– faptele savirsite de recrutori, calauze, gazde, traficanti sint considerate infractiuni.
– infractiunile comise se pedepsesc conform: Legii privind prevenirea si combaterea traficului de persoane, publicata in Monitorul Oficial nr. 783/11 decembrie 2001s Codului Penals Ordonantei de Urgenta nr. 112/2001.
– pedepse prevazute: de la 3 ani inchisoare la detentia pe viata, in functie de gravitatea faptei, de urmarile asupra victimei, de virsta acesteia.
– sint pedepsite si infractiunile asociate direct sau indirect cu traficul de persoane: inselaciune, trecerea frauduloasa a frontierei, fals si uz de fals, sechestrare, viol, lovire si vatamare corporala, amenintare si santaj, constringere, dare si luare de mita, proxenetism.
– in cazul traficantilor, raspunderea penala apare si in cazurile in care persoanele traficate si-au dat consimtamintul.

Informaţiile au fost preluate de pe site-ul antitrafic.ro

Recensământul blestemat. Despre I Paral. 21, 1 (4)

          4. De la cuvânt la idee

          Lectura naivă a textului ridică o problemă majoră: de ce-l pedepseşte Dumnezeu pe David pentru că a ordonat recensământul? Exegeza fragmentului încearcă să găsească posibile răspunsuri. Hotărârea regelui este determinată de sfatul «cuiva», un anonim. David se arătase lesne de influenţat fără a se gândi la consecinţe ( II Reg. 24,1). Se înţelege că Yahwe voia dreptatea, instigându-l pe rege să facă numărătoarea pentru niste păcate neştiute ale lui Israel ca, prin pedeapsă, să le ispăşească; (şi în I Reg.2, 25 apărea formularea “Dar ei nu ascultau spusele tatălui lor, căci Domnul hotărâse să-i dea morţii”; în III Reg. 22, 19-23, Dumnezeu îngăduie „duhului mincinos” să vorbească prin gura prorocilor, pentru că nu-i crezuseră lui Miheia care văzuse „pe toţi israeliţii împrăştiaţi prin munţi, ca oile ce n-au păstor”- III Reg. 22,17). II Regi 24,10;17 indică însă foarte clar că vina nu era a poporului, ci a lui David însuşi. De ce, totusi, atât versetul din II Reg., cât si cel din I Paral vorbesc despre Israel? Regele se identifica întotdeuna cu poporul său, deci acesta este pedepsit pentru greşelile lui, dar şi invers (“Şi mai înainte, când Saul era încă rege, tu ai povăţuit pe Israel la război şi l-ai adus teafăr înapoi şi Domnul Dumnezeul tău ţi-a spus: Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi tu vei fi povăţuitorul poporului Meu Israel”-I Paral.11, 2; “Când a aflat David că l-a întărit Domnul rege peste Israel, că domnia lui a fost înălţată sus pentru poporul său Israel”- I Paral.14,2; “Mulţimea înţelepţilor este mântuirea lumii şi un rege cuminte înseamnă bunăstarea poporului”- Sol.6,24; “Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel” – In. 1, 49; “Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.”- Mat.2, 2).

          Referindu-se la II Reg. 24, 1 şi la versetul în discuţie, ÎPS Bartolomeu Anania consemna: “Text dificil, întrucât persoana care l-a stârnit pe David rămâne incertă: el poate fi: 1) Cineva din popor (foarte puţin probabil); 2) Diavolul, aşa cum va interpreta autorul Paralipomenelor (I Par 21, 1); 3) Dumnezeu Însuşi, Cel care, în teologia Vechiului Testament, este cauza primă a tot ce există şi se mişcă, inclusiv istoria; sensul acesta este extras şi din Versiunea Ebraică [TM, n.m.]. Aşadar, Dumnezeu incită, David se supune, Ioab obiectează (v. 3), recensământul se face (vv. 8-9), David şi-l asumă ca păcat (v. 10), Domnul pedepseşte (v. 15). În ce constă, totuşi, păcatul? Recensământul populaţiei era prescris în legea lui Moise (Iş 30, 12-16), dar fiecare cetăţean trebuia să plătească o „răscumpărare”, ceea ce sub David nu s-a făcut. Un recensământ avea ca obiectiv principal stabilirea dărilor şi a volumului de muncă forţată; se pare că David a vrut să-şi cunoască doar forţele armate, ceea ce poate fi un semn de trufie din partea unui suveran care, cel puţin pentru un moment, ignora suveranitatea absolută a lui Dumnezeu.”[1]

          Motivele unui recensământ, ţinând cont de circumstanţele date, sunt multiple: regele purtase nenumărate războaie, iar acum avea nevoie de o reevaluare a forţelor sale. Recensământul are un evident caracter militar, căci sunt număraţi doar bărbaţii „vârstnici, buni de război”; este foarte posibil ca David să-şi fi dorit o armată pregătită şi mult mai bine organizată. „Păcatul regelui de-a număra populaţia constă fie în satisfacţia orgolioasă de-a avea evidenţa ostaşilor de care dispune pentru un posibil plan de cucerire, fie-mult mai cert- în instituirea unui sistem permanent de taxe regulate, care ar fi constituit premisa necesară instaurării monarhiei”[2]. Măsura trebuie înţeleasă ca opresivă şi intenţia regelui una tiranică, aşadar o inovaţie a concepţiei comune despre libertate şi o îndepărtare de la menirea străveche a funcţiei regelui în Israel.

           Atât  regele, cât şi poporul său nu trebuia să se bazeze pe forţele proprii, ci  să depindă doar de Dumnezeu („ Pentru Domnul nu e greu să izbăvească şi prin puţini, ca şi prin mulţi”- I Reg.14, 6 „Vai de cei ce se coboară în Egipt după ajutor şi se bizuie pe caii lor şi îşi pun nădejdea în mulţimea carelor şi în puterea călăreţilor, dar nu-şi aţintesc privirea către Sfântul lui Israel şi nu caută pe Domnul”- Is. 31,1). Aşadar, vina lui David a fost lipsa de încredere în ajutorul şi în cuvântul lui Dumnezeu; este destul de greu de imaginat cum şi-a pierdut credinţa după ce, în cazul fiecărei lupte, el se adresa Domnului care-i vorbea prin proroci şi-i arăta chiar cum să-i învingă pe adversari ( II Reg.5, 23-24; I Paral.14, 14-15), însă nu este exclus ca victoriile succesive să-i fi insuflat o prea mare încredere în sine, uitând de binefacerile lui Dumnezeu şi de legământul pe care acesta îl făcuse cu Avraam, căruia îi spusese: „Priveşte la cer şi numară stelele, de le poţi număra!”(Fac.15, 5). David însuşi recunoaşte: „Greu am păcătuit înaintea Ta, Doamne, iartă păcatul robului Tău, căci m-am purtat peste măsură de nebuneşte” ( II Reg. 24, 10), iar în I Paral. 21 -„m-am purtat cu totul nepriceput”. Ce altceva este mândria decât nebunie în faţa lui Dumnezeu? “Trei gropi ne sapã nouã demonii: întâi dau luptă împotriva noastrã pentru a ne opri de a face binele; al doilea, dacã nu reuşesc, cautã sã ne abatã şi sã fãptuim binele fãrã Dumnezeu; dacã nici aşa nu reuşesc, întrebuinţeazã a treia groapã: ne laudã pentru binele fãptuit, ca sã ne umflãm de mândrie” ( Sf. Ioan Scãrarul ). “Toate pãcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cel mai urâcios pãcat este mândria”( Sf. Antonie cel Mare ). “Dumnezeu nu-şi înfrânează mânia Sa şi sub El se încovoaie toţi slujitorii mândriei – Iov 9, 33; “În gura celui nebun este varga mândriei lui” – Pilde 14, 3.

          Tot în II Reg. 24, 1 apare adverbul de mod, iterativ „iarăşi”, ceea ce face trimitere la un context anterior prin care putem înţelege „mânia lui Yahwe”- e vorba desigur de foametea şi de ciuma pe care le trimisese Dumnezeu ca pedeapsă pentru păcatul lui David faţă de Batşeba, femeia lui Urie pe care îl trimisese să fie ucis în război ( II Reg. 11-12 ); aşadar, David nu greşeşte pentru prima dată faţă de Dumnezeu. Dreptatea divină este numită în II Reg. 24, 1 „mânia lui Dumnezeu” ( gr.orgh, în LXX, ebr. larvyb, charah in TM ), dar e mai bine înţeleasă  în Noul Testament care propune un model de viaţă coerent în spaţiul Bisericii, unde dreptatea (gr. dikaiosyne) este stare a celui ce trăieşte respectând legile ca principii ale cunoaşterii şi, totodată, ale iubirii divine (Mat. 3, 3). Pentru evrei însă, denumirea de păcat şi ispăşirea păcatului erau desemnate de acelaşi termen.

          II Paral. 21, 1 clarifică ambiguitatea: Dumnezeu nu este sursa răului, ci satana (TM) „care s-a ridicat împotriva lui Israel” şi l-a ispitit să facă numărătoarea ( în BBVA “diavolul”, ca în LXX). Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni şi, chiar dacă omul judecă dreptatea divină, acesta nu este decât un act de mândrie, care este pedepsit prin îngăduirea ispitei. Schimbarea – în I Paral.21, 1 – vădeşte un proces prin care răul se asociază treptat cu imaginea demonilor şi cu satana, în mod particular. Satan (fără articol), al cărui nume apare în cărţile târzii ale Vechiului Testament (I Paral.21,1; Zah.3,1; Iov.1-2; Ps.108, 6) şi înseamnă etimologic „adversarul”, îl ispiteşte pe David, trimiţându-i gânduri de preamărire, punându-i în faţa ochilor măreţia şi puterea prin care îşi dobândise victoriile anterioare. Părerea de sine este cea care îl determină pe David să facă numărătoarea şi Dumnezeu îşi întoarce faţa de la el.      

          Interesant este de ce tocmai David, cel iubit de Dumnezeu, cade în ispită. Oamenii au fost ispitiţi chiar în Rai şi înşelaţi de diavolul (Fac.3,1). De atunci, firea noastră cea stricată, care a căzut din ascultarea Ziditorului ei, a fost pururea ispitită de diavolul spre încercarea credinţei celor înşelaţi (I Petru 1, 6-7; Iov 7, 18; Iacob 1, 2; I Ioan 2, 26). Omului însă i s-a dat putere de a se împotrivi ispitelor diavoleşti (Efes. 6, 11; Iacob 4, 7) şi de a le învinge ( I Cor.10,13). Dumnezeu l-a facut pe om cu voie liberă, de sine stăpânitor şi l-a lăsat pe el în mâna sfatului său. Dacă va vrea, omul poate să ţină credinţa şi poruncile lui Dumnezeu şi să facă cele plăcute Lui ( Sir.15, 14; 15,17; Ier.21, 8; Deut. 14,16-17; Ps. 5,12 ). Dacă va întrebuinţa omul bine libertatea sa spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi toată fapta bună, primeşte de la El cunună şi mântuirea sufletului său, după cuvântul psalmistului: “Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul” ( Ps. 33, 21). Iar de va folosi omul rău libertatea sa spre lucrarea păcatelor, va auzi de la Dumnezeu înfricoşatele cuvinte: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic cal este gătit diavolilor şi îngerilor lui” (Mat. 25, 41). Fără ispite şi fără luptă cu diavolul, cu păcatul, nu ne putem mântui, că nu avem pentru ce primi cunună şi odihnă veşnică în Împărăţia Cerurilor.

          Un recensământ făcuse şi Moise, sub influenţa Duhului Sfânt (Ieş.30,12-16), dar numărătoarea lui avea drept scop darul către Dumnezeu: „Când vei face numărătoarea fiilor lui Israel, la cercetarea lor, să dea fiecare Domnului răscumpărarea ca să nu  vină nicio nenorocire asupra lor în timpul număratului”. Nu aşa procedase David şi nici nu se sfătuise cu Gad, prorocul.

          O altă neclaritate o constituie atitudinea lui Joab. Dându-şi seama că stăpânul său greşeşte, bătrânul general protestează, dar se supune apoi, îndeplinindu-şi sarcina fără tragere de inimă şi cu mare încetineală ( II Reg 24, 8). Numărătoarea nu este terminată din mai multe motive: pe de o parte, el nu numără tribul lui Levi, fiindcă, aşa cum am amintit, aceştia erau consacraţi serviciului sacerdotal, deci nu mergeau la război, şi nici pe cei din Veniamin, cei blestemaţi, decăzuţi din demnitatea lor (Jud. 21, 1-25). Pe de altă parte, cele două triburi fuseseră lăsate la sfârşit şi Joab a trebuit să se întoarcă la Ierusalim, unde regele, deja conştient de marea greşeală pe care o făcuse dă ordin să înceteze numărătoarea. (II Reg. 24, 4-10). În I Paral. 7, 6-11 se arată că un alt regiment decât cel al lui Joab, cu un alt prilej, se ocupase de numărătoarea veniaminenilor şi evidenţa se păstra în „arhivele” tribului, dar Joab nu ajunsese în posesia ei. Se presupune că nu s-a făcut numărătoarea veniaminenilor şi pentru că Dumnezeu a prevăzut că ei vor rămâne devotaţi casei lui David în împărţirea triburilor şi nu a vrut ca ei să fie împuţinaţi sau că, fiind un trib mic, aproape să dispară, numărătoarea lor a fost lăsată la urmă. 

          În concluzie, prin istoria recensământului, autorul Cronicilor pune în evidenţă o problemă interesantă, aceea a etiologiei Templului din Ierusalim, subliniind evoluţia mentalităţilor în timp, dar mai ales relaţia omului cu Dumnezeu. Neclarităţile lingvistice născute din diferenţele dintre relatări au întotdeauna o latură morală  cu aplicabilitate imediată în orizontul devenirii individuale. Ceea ce rămâne în memoria noastră nu este doar o informaţie strict culturală, ci ideea necontenitei milostiviri a lui Dumnezeu către noi, dorinţa de ne respecta făgăduinţele faţă de El şi de a nu uita că smerenia este piatra pe care se construieşte templul Duhului Sfânt în noi.


[1]Bartolomeu Anania – Sfânta Scriptura comentată, Edit.Institului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Buc., 2005, vers.electr.

[2] Ibidem

Mai multe detalii puteţi găsi aici:

 ÎPS Bartolomeu Anania – Sfânta Scriptură comentată

 Preot prof. Ioan Sorin Usca – Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. PARALIPOMENA

 Lect. dr. Alexandru Mihăilă – Devil in disguise. Despre I Regi, 28, 13-14