Category Archives: viaţa duhovnicească

Mult poate rugăciunea mamei

Doamna Lucia din Timisoara mărturisește despre întoarcerea pe calea credinței și ajutorul minunat al Sfîntului Nectarie în viața dumneaei și a familei sale:

stnektariosiconDin copilarie, mama m-a dus la biserica din sat si apoi eu, in orase unde am facut facultatea si-am fost repartizata mergeam des, nu in fiecare duminică. Am prins vremuri cand si lucram duminica, iar, uneori, cu copii mici, mai gateam si spalam si la masina. Nu-mi iert asta…au fost 5-6 ani.Au trecut si-am constientizat greseala. Apoi totul s-a schimbat in bine.
Am cantat in corul bisericii duminica si desi sotul si fiii nu ma-nsoteau, ma bucuram de tot sprijinul lor si acceptul de-a nu fi cu ei in parc sau la Teatrul de copii. Inainte de examene sau evenimente importante-n viata, logodna, nunta, botezul copiilor- mergeam la un preot pentru o rugaciune de multumire lui Dumnezeu pentru toate.
N-am avut niciodata insa,un duhovnic si nici la spovedanie n-am fost. Fiind plecata din localitate cu probleme de-ale serviciului, am stat ore-ntregi de vorba c-o colega care mi-a vorbit despre Taina Spovedaniei, ceea ce am si facut ulterior: am citit un Indrumar de spovedanie si chiar in acel post al Pastelui m-am spovedit si-mpartasit. Am simtit c-am renascut. Le-am povestit despre asta familiei si mi-a fost alaturi. Posteam miercurea si vinerea tot anul. Cautam si caut sa fac bine, sa ajut si fara sa-mi ceara cineva ajutorul.Necesar dar oare si suficient? Nu, sigur nu. Postul era, dar credinta inca nu devenise puternica. In familie, viata noastra a fost foarte buna si cu sanatate pana intr-o buna zi.
1 ) Se-ntampla-n urma cu 6 ani cand, brusc, Dan – fiul meu – de 22 ani, a început sa aiba palpitatii, in special noaptea, avea insomnii, ii scadea brusc tensiunea si pulsul si, pentru ca nici nu prea manca,devenise si hipoglicemic. De cateva ori am ajuns in toiul noptii la urgente medicale. L-am internat si la cardiologie. La analize, fiecare avea alt diagnostic. Am stat si eu cu el 6 zile si nopti incontinuu. Cei din familie nu erau acasa si am fost nevoita sa “trec” prin toate singura. Dupa externare, a intrerupt serviciul pentru un an si jumatate, iar eu m-am dedicat doar lui intru totul: cautam sa nu fie singur in casa, niciodata. Dormeam pe fotoliu noaptea, ca sa-i fiu aproape daca se trezeste brusc cu tensiunea 7-8 /cu 4-5 .
Cineva apropiat mie m-a sfatuit sa ma rog si-mi zicea la telefon: “rugaciunea mamei, mult poate”, dar parca eram surda la cele ce-mi zicea. Mi-amintesc ca dupa aceleasi vorbe la n telefoane primite, i-am zis :”Daca-mi mai zici sa ma rog, iti inchid telefonul”. Nu ma recunosteam. Si-am “asteptat” asa …un an.Mult. Foarte mult.Doamne, iarta-ma.
Cand fiul dormea, odata am intrat pe net si-am dat intamplator de-un blog închinat Sfîntului Nectarie. M-am logat si-am citit despre Minunile Sfantului Nectarie.Cum nu auzisem pana atunci de acest Sfant, i-am citit viata Sfantului, iar imediat am scris pe blog. Mare mi-a fost bucuria cand am primit si raspuns. Aceasta m-a incurajat si, pentru c-am citit toata noaptea minunile Sfantului, m-au facut a CREDE si eu ca, la orice facere de bine este grabnic ajutator. Imediat am devenit increzatoare, stiam ca va fi bine, aveam speranta si, mai ales, rabdare. Important e ca asta-i repetam mereu fiului meu :”Iti va fi bine. Mama se roaga pentru tine si tu sa crezi, mama”.
Am cumparat Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul si-l citeam zilnic, in genunchi, cu lumanarea aprinsa. Citeam cu voce tare ca sa-mi fie ascultate rugaciunile si plangeam.Mult am si plans. Ma rugam pentru iertarea pacatelor noastre, ca parinti, si ca Sfantul Nectarie stand in fata Tronului lui Dumnezeu sa se roage si pentru fiul meu, pentru insanatosire. Intotdeauna ma rugam si pentru sanatatea familiei mele si-a tuturor celor bolnavi si sanatosi – fiecare dupa numele sau.
Am mers impreuna cu fiul la duhovnic si m-a sfatuit ce Acatiste sa citesc: ”Acoperamantul Maicii Domnului”; ”Acatist de Multumire lui Dumnezeu pentru toate”, alaturi de ”Acatistul Sfantului Nectarie”.

Picasso, ”Mother and Son”

Pentru prima data iata, am adormit pana dimineata, pe fotoliu, iar fiul la fel. Asa a fost prima noapte fara probleme, fara telefon la 112. Am citit langa patul lui 6 luni, zilnic acatistul Sfantului , rugaciuni si acatiste catre Dumnezeu si Maica Domnului, ca, prin rugaciune catre Fiul sau si Dumnezeul nostru, sa-mi ridice fiul din patul suferintei (rar, seara tarziu, ma plimbam cu el pe afara – caci refuza iesirea-n lume ).
In rugaciuni, i-am promis in gand si vorbind singura cu Sfantul Nectarie ca atunci cand va fi macar putin mai bine fiul, voi merge la Manastirea Radu Voda din Bucuresti (unde se afla moastele sale), pentru rugaciune, inchinare si, mai ales, multumire. Dupa patru luni, fiul mi-a devenit incet-incet cum era-nainte.Cu ajutorul lui Dumnezeu, al rugaciunilor Sfantului, al celor din familie si c-o prietena ce m-a-nsotit la Bucuresti, mi-am tinut promisiunea. Am ajuns dimineata la manastirea Radu-Voda, am mers direct la Slujba si-am ramas in biserica pana dupa terminarea slujbei.
Pentru prima data m-am simtit in alta lume: n-am vazut si n-am auzit decat preotii. Ma rugam intruna la Moastele Sfantului. N-am vazut cat de multa lume era din toate colturile tarii. Nu mi-a fost sete, foame. Totul era un vis trait. De cand am intrat, am stat doar in genunchi la Moastele Sfantului. Mi s-a parut ca timpul trecea prea repede. Am primit si-am adus acasa ulei sfintit de la candela ce arde deasupra Moastelor Sfantului si iconite pe carefiul meu le are si acum in camera lui, in masina, iar una la pat. Era in luna octombrie. Ne-am uns cu ulei zilnic, iar eu continuam sa ma rog Sfantului meu drag. Cei din familie imi ajutau si prin linistea din casa in acele-momente. Lumanarea aprinsa-n rugaciuni si lacrimile nu s-au mai uscat de pe obrajii mei.
In 9 noiembrie, la nicio luna, fiul m-a anuntat c-a participat la un interviu (cum se fac mai nou, prin net), c-a fost acceptat si lucreaza! De atunci, iata-s 6 ani si Minunea cu fiul meu s-a-nfaptuit repede, in nicio luna de zile. Aveam retineri cum se va descurca el, caci n-a iesit deloc sau foarte rar in lume pentru o vreme indelungata. Multumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfantului Nectarie-sfantul meu drag si al familiei noastre. N-au mai fost probleme.
N-ar trebui sa scriu asta, dar, ca sa stiti, am continuat sa ma rog si sa-I multumesc lui Dumnezeu, asemenea si Maicii Domnului, Sfantului meu drag, Nectarie, ca au mijlocit lui Dumnezeu rugaciunile mele. Ceva insa am omis, am neglijat si nu pentru ca am uitat (poate eram prea multumita ) si incet-incet am revenit la viata de familie cu tot ce tine de facut-o mama.Cine-i mama, stie.
Ceea ce am omis este promisiunea facuta Sfantului. Am promis ca voi scrie despre minunile sale si nu m-am tinut de cuvant. Am promis ca voi reveni la Manastire din doi in doi ani, data fiind distanta de peste 500 km. Aceasta am incercat sa respect, m-am tinut de cuvant. Abia asteptam sa ajung, de acum toti ma sustineau in rugaciunile in care ma rugam pentru ei. Impartaseam Bucuria Minunii cu doamnele la biserica, cu cei de la serviciu, cu vecini si prieteni. Dar de scris, nu am scris. Am tot amanat sa scriu despre ajutorul dat mie de Sfant. In bisericuta unde merg eu, in cartier, chiar exista o icoana a Sfantului Nectarie. Cum n-am vazut ca cineva sa i se-nchine nici macar pe 9 noiembrie, le-am spus doamnelor despre Sfant, le-am adus iconite si mir de la Manastire. Nici preotul n-a amintit decat ca “azi sarbatorim Sfantul Nectarie”. Eram intristata in acea zi; de fapt pe mine trebuia sa fiu suparata, ca nu mi-am tinut promisiunea.
Multumesc Sfinte Nectarie c-ai adus multumire, bucurie,sanatate,intelegere-n casa noastra, in familia noastra. Cat voi trai, asa cum am promis, voi merge sa-ti aduc lauda si-nchinaciune la Manastirea Radu Voda-tot la doi ani. La Eghina n-am ajuns si nu cred c-o voi face din cauza problemelor financiare, desi-mi doresc mult.
Rugati-va Sfantului cu incredere,rabdare si credinta.Minunile se vor infaptui.
2) Acum doi ani, Ioan- celalalt fiu al meu- a fost disponibilizat, asa cum stiti ca se intampla mai cu toti tinerii si nu numai. La orice interviu, era amanat cu lunile, saptamanile, erau promisiuni, dar nimic nu se concretiza.Pierduse orice speranta de-a mai lucra-n tara.Situatia era cu atat mai grea cu cat avea rate lunare de platit pentru un credit luat. Am vorbit in familie, dar si cu duhovnicul meu: sa platim noi ratele pana la angajare (el fiind casatorit). Si asa am si facut.
Rugaciunile, posturile de miercurea si vinerea in tot anul, participarea la Sfantul Maslu, participarea la Spovedanie, Impartasanie-n posturile de peste an, faptele bune, mai ales gandurile de bine ma tineau in rabdare si-ncredere ca va fi bine (uneori ma napadeau altele, dar mi -am revenit repejor!! Nu, trebuie sa mai am rabdare, sa am incredere). Am hotarat cu cea mai draga persoana mie, sa citim rugaciuni pentru fiul meu 6 zile/luna,la aceasi ora.
Anul trecut se-mplineau cei doi ani pe care ii rinduisem intre pelerinajul meu la Man. Radu-Voda. Imi doream mult sa ajung la Bucuresti, la Sfant: n-am gasit de data asta pe nimeni sa ma-nsoteasca pana-n capitala. Unii prieteni ma-ndrumau si la alte biserici din tara unde sunt particele din Sfintele Moaste. Dar eu ”nu si nu: am promis si trebuie ajung”, imi tot repetam. Si Dumnezeu mi-a scos in cale doua colege, cu care-am ajuns la Radu Voda. Le vorbisem mult de Sfantul meu drag si isi doreau si ele sa ajunga acolo. Asta a fost la sfarsitul lunii noiembrie 2014.
Cum fiul devenea tot mai neincrezator ca va gasi ceva potrivit pregatirii lui, ii tot aminteam de Sfant ca nu-l va lasa, sa aiba incredere, sa se roage, sa se unga pe frunte cu ulei adus. Mi-a ascultat sfaturile, a avut incredere si rabdare.
La nici doua luni, pe 15 ianuarie 2015 a primit raspuns c-a fost acceptat pe-un post conform pregatirii si pe care si-l dorea. Slava lui Dumnezeu, inchinaciune si multumire Maicii Domnului si Sfantului Nectarie! Minunea s-a-nfaptuit, iata a doua oara .

3) In toti acesti 6 ani, am avut tot felul de mici bucurii legate de sanatatea celor din familie si nu numai, care nu se pot numi minuni. Pentru mine insa e o Minune ca Sfantul Nectarie m-a gasit, ca l-am cunoscut, ca il iubesc si ma iubeste. Dar nu doar pe mine, ci si pe sot si pe fiii mei mai ales .

4) Eu? Eu inca nu îmi tinusem promisiunea de acum sase ani, aceea de-a scrie despre Minunile Sfantului Nectarie in familia mea. In rugaciuni, mereu ii promiteam ca voi scrie, dar ceva ma retinea,poate. Acum am hotarat sa va scriu.

Rugati-va Sfantului Nectarie cu credinta si tineti-va promisiunile daca le faceti.
Sa nu amanati ca mine. Ii cer iertare Sfantul meu drag, pentru intarziere.

5) Acum o alta problema majora, dar nu de sanatate , s-a abatut asupra familiei largite – de data asta. Ma rog pentru rezolvarea ei si, cum nu stiu care-i binele, am vorbit cu duhovnicul care m-a sfatuit: sa am rabdare si sa insist pe cererea din rugaciunea Tatal Nostru “Faca-se Voia Ta”! Nu pot decat sa ma rog in continuare Sfantului meu drag, cu rabdare si-ncredere.

Ii multumesc lui Dumnezeu, Maicii Sfinte si Sfantului Nectarie pentru ajutorul si ocrotirea pe care le-am primit de la ei.

Iertare.

(Lucia)

De ce a renunţat la muzică Cedry2k sau privire către o tulburătoare convertire

Stelian Crăciun, alias Cedry2k, este unul dintre cei mai apreciaţi cîntăreți români de hip-hop, membru fondator al grupării Armada şi al trupei Equinox. Muzica lui este ”lirică la cel mai înalt nivel, peste beaturi grele”, semnate Vlad Dobrescu, Jupiter si Raz One.

Și totuși, Cedry2k a hotărît să renunțe definitiv la muzica sa, după ce înregistrase o uluitoare schimbare de perspectivă și de stil. Vom vedea motivul în cele  de mai jos.

„Predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală!”

Pe vremuri, poeţii îşi cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem, trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmezi lui Hristos, trebuie să te lepezi de toate. Cum s-a lepădat de muzică şi din ce motiv ne răspunde unul din artiştii rap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l cu versuri din cântecele sale…

– Cine e Cedry2k?

– Un personaj pe care l-am creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei. Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…

Până m-am trezit ca şi alţii pe baricade

Înrolat aiurea în războaie moderne mascate

Unde oameni dispuşi la orice pentru nimic

M-au transformat rapid din Stelică-n Cedry2k.

– Un nihilist care a ajuns totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea ta la credinţă?

– Evident că fiecare a văzut în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică – normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe oameni, ăsta e rolul politicienilor.

Acum lasă-mă dacă vezi că mi-am găsit drumul,

Când făceam pe nebunul nu mai mârâiaţi nici unul.

– Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu?

– Din dorinţa de a fi fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie, filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează – la sfârşit tragem linia…

– Ce înseamnă să fii creştin?

– „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

– Crezi că muzica rap e o cale de a-L mărturisi pe Dumnezeu?

– Şi asta e o chestiune delicată… Nu, nu consider. Tobele, ritmul, chiar şi armoniile duc la un alt soi de ,,beţie a minţii”. Mi-e imposibil să cred că Duhul Sfânt poate veni în astfel de situaţii… Muzica rap e rebeliune, nu are nimic în comun cu pacea inimii. În plus, să nu uităm că predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală. Este motivul pentru care în noiembrie scot ultimul material solo semnat ,,Cedry2k”, şi renunţ la muzică.

Ce auzi sunt ultimele ţipete ale instinctului

Ce crede doar în sine şi în strălucirea argintului

Ce n-auzi sunt ultimele şoapte ale conştiinţei

Ce crede în harul primit în urma pocăinţei…

– De ce ai ales Ortodoxia?

– Adică de ce mi-am ales identitatea spirituală şi naţională? Nu am ales nimic. Am fost ales, slavă Domnului! Ăsta e neamul meu: români creştini ortodocşi. N-am găsit nici măcar un motiv logic, sau de altă natură, care să mă facă să mă dezic de ei.

– Totuşi, vedem că românii suferă de o lipsă a identităţii naţionale. Ce înseamnă să fii român?

– Român înseamnă să cunoşti limba română, să studiezi istoria României (şi nu mă refer la aia din manuale!) şi, bineînţeles, să participi la conservarea şi promovarea valorilor româneşti şi-a drepturilor naţionale.

Care e sistemul tău valoric

Când cineva ascunde cu grijă adevărul istoric?…

– Ce sfat ai pentru tinerii români?

– Să caute Adevărul din spatele realităţii.

Tre’ să-i respectăm regulile cu stricteţe,

Să ţinem puştii departe de treburile ce ne-au mâncat nouă din tinereţe,

Şi să-nveţe despre frumuseţe

Şi greşeli vechi scrise cu sânge pe perete,

Ca nu cumva să le repete…

– Ce părere ai despre denigrarea constantă care se face în mass-media la adresa Bisericii Ortodoxe?

– Presa e folosită din plin în atacurile împotriva Ortodoxiei, bazându-se pe lipsa de educaţie (în special duhovnicească) a oamenilor, pentru a le fura, încet-încet, Biserica. Am lucrat în presă – cei mai mulţi jurnalişti sunt fascinaţi de lumea politică, aspiră la ea şi, mai grav, au legături cu ea. Poate presa o fi a cincea putere în stat, dar momentan e aservită.

E ultimul ceas al supremaţiei minciunii

Şi apoi vom ieşi din labirintul stricăciunii

Că nu putem sta-n genunchi doar c-aşa vor unii,

Dar vom sta-n genunchi pentru-mplinirea rugăciunii…

– Cum ne putem feri de înşelările lumii?

– Numai respectând Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptura.

Şi-ar tre’ să ne lăsăm ghidaţi de Sfinţii Părinţi

Dar ne minţim ipocriţi, de-aia ne simţim istoviţi,

Şi loviţi, şi răniţi, şi goliţi, şi goniţi,

De-atâta slavă deşartă şi dragoste de-arginţi.

– Prin intermediul mass-media şi al televizorului în special, se duce o luptă foarte mare împotriva tinerilor. Se încearcă tot mai mult împrăştierea şi depersonalizarea minţilor tinere…

– Nu mi se pare că e o luptă dusă numai împotriva tinerilor – dar, într-adevăr, ei sunt cei mai afectaţi de torentele de informaţii complicate şi contradictorii, pentru că nu ştiu să discearnă, tind să amestece lucrurile, cei mai mulţi cad repede într-o extremă sau în cealaltă… Cred că, atâta timp cât nimeni nu poate defini exact ce este ,,bunul-simţ”, elementul esenţial în orice relaţie inter-umană, apropierea de Dumnezeu este singura soluţie pentru însuşirea unor valori adevărate. Oricum, trebuia să ne aşteptăm la asta – profeţiile zic clar, e vremea cernerii…

– Rezultatele la examenele naţionale din şcolile româneşti sunt tot mai slabe în ultimii ani, iar asta arată, evident, o scădere a nivelului educaţiei. Cine este responsabil pentru această situaţie?

– Am avut neşansa de a cunoaşte, în 16 ani de şcoală, profesori foarte buni şi alţii foarte slabi. Totuşi, nu consider că de vină sunt cadrele didactice. Cred că părinţii şi capitalismul poartă principala vină pentru distrugerea educaţiei. Copiii au imitat dintotdeauna comportamentul adulţilor – deci, cumva, e vina „modelelor”. Nu ştiu la ce ne-am fi aşteptat când s-au deschis „magazinele de vise” – la creşterea numărului de olimpici?!

Și, renunţăm la cruce

Și, ne-ndopăm cu rânced

Și, ne-adăpăm cu sânge

Și, ne-amărâm cu dulce.

– Dacă tot ai pomenit de modele… crezi că mai au tinerii de astăzi modele?

– Da, au… Dar nu ştiu dacă ăsta e un aspect pozitiv… Reperele lor sunt mai degrabă super-eroi care fac băi de sânge decât oameni care au construit ceva concret în societate. Toţi puştii îl iubesc pe Jay-Z, dar habar nu au cine a fost Petrache Poenaru sau Nicolae Paulescu… Oamenii luaţi drept modele sunt, de obicei, cei care au reuşit din punct de vedere material sau cei care au ajuns faimoşi. Din câte văd eu, cam astea sunt criteriile…

– Dar „Sfinţii închisorilor” ar putea fi un model pentru tinerii acestei ţări?

– Ar fi extraordinar să fie aşa, dar nu sunt convins că tinerii sunt atât de recunoscători faţă de aceşti Oameni care s-au opus sclaviei. Ca să ajungi să conştientizezi sacrificiul acestor martiri, trebuie în primul rând cercetare. Însă media, cum spuneam, nu are nici un interes în promovarea lor, iar tânărul va fi mai atras de succesul (vizibil) al lui Lil Wayne, decât de puritatea (invizibilă) a lui Valeriu Gafencu…

Lene-n vene-n gene, temeri moderne de semeni, probleme,

Vedem semne, dar pesemne vrem să credem că-i devreme.

– Şi modelul tău care este?

– Iisus Hristos.

– Cum te-a influenţat familia în viaţă?

– În cel mai favorabil mod: am fost binecuvântat să trăiesc într-o familie conştientă şi unită, o familie creştină clasică, al cărei model începea să dispară deja la periferia societăţii în anii 1980. Ai mei sunt nişte oameni simpli, dar foarte tari, şi în mod sigur au avut cea mai puternică influenţă asupra mea. Am conştientizat asta încă de mic, când mă uitam în jur şi vedeam extrem de multe cazuri de familii destrămate, multe drame ale căror efecte aveam să le văd mai târziu. Eu am fost binecuvântat, slavă Domnului!

– Care crezi că sunt principalele pericole care ameninţă familia creştină de azi?

– Sunt tot mai multe: în primul rând avortul, acest genocid continuu, mi se pare de neconceput. Am văzut că lumea priveşte asta cu lejeritate, dar sute de mii de avorturi pe an au transformat România într-un abator uman. De asemenea, căsătoriile dintre homosexuali mi se par foarte nocive la adresa instituţiei familiei, precum şi toleranţa faţă de pedofilie sau incest. Toate aceste aspecte îmi denotă un atac deliberat şi virulent asupra familiei creştine. Mai cred şi că, dintre toate aspectele „evoluţiei” sociale, aceasta este cea mai gravă.

N-aş fi anti-sistem, dar nu pot fi pentru

Stânga sau dreapta pentru că Dumnezeu e-n centru.

– Peste tot în lume, la orice nivel social, se urmăreşte crearea haosului. Crezi că acest lucru este premeditat? Cine are de câştigat din asta?

– Bineînţeles că este premeditat: de la corporaţii care încurajează pe toate căile consumul – consum care, se ştie, duce la dispariţia spiritualităţii – până la politicieni, care creează panică şi haos pentru a obţine mai multă putere din partea populaţiei. Cine nu crede în Adevărul lui Dumnezeu se va speria tot timpul de realităţile lumeşti. Frica e absenţa dragostei.

E ultimul ceas în care poţi să-ţi dai seama

Că nu psihiatrul, ci dragostea-nvinge teama

– Dragostea a ajuns să se confunde tot mai mult cu sexualitatea…

– Eu nu cred că face cineva astfel de confuzii. Cred că mulţi, şi tineri, şi adulţi, îşi ascund păcatul dorinţei carnale după conceptul de dragoste. În primul rând trebuie să înţeleagă sacrificiul suprem al Mântuitorului pentru a fi cu adevărat motivaţi să descopere dragostea adevărată. Îmi pare rău pentru toţi cei care aleg plăcerea în locul Fericirii – mă doare pentru că şi eu am făcut această greşeală şi îi cunosc consecinţele.

Da’, pentru mine-n sfârşit, e clar ca lacrima,

Că nu-i luminat un suflet care păstrează patima.

– Ce este fericirea?

– Aş numi-o aflarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

– Cum defineşti singurătatea?

– Lipsa lui Dumnezeu.

– Care este scopul vieţii creştine?

– Mântuirea sufletului. Fericirea de care mă întrebai mai devreme.

– Ce cărţi recomanzi tinerilor de astăzi?

– În primul rând Noul Testament, Psalmii şi Patericul, dar şi orice alte cărţi scrise de Sfinţii Părinţi. Fiecare îşi ştie cel mai bine propriile patimi şi slăbiciuni, aşa că va găsi în aceste lecturi adevărate medicamente pentru ele. Desigur că trăirea e totul – să fim mai buni, în primul rând!

Eram marele nemulţumit, huzurind prin Lacteea

Abia întors acasă, la Tată-am prins ideea

Că iubirea e culmea,

Cheia la rătăcirile mele şi foametea din lumea a treia.

De aceea las atitudine dură,

Mândrie şi furie de gură şi scapă de procuratură

Plus că procedura nu spală păcatele.

Iartă-ţi deci fratele!

Iubeşte-ţi aproapele şi natura!

Respectă Scriptura!

A consemnat Cezar Machidon

Interviu aparut in nr. 46 al revistei Familia Ortodoxa

Sursa:http://www.familiaortodoxa.ro/2013/01/21/predica-fara-traire-nu-i-decat-o-trancaneala-de-ce-a-renuntat-la-muzica-cedry2k-interviu-complet/

Preacuviosul Părinte Iosif Isihastul, despre răbdare în încercările vieții

iosif”Vino, bună şi iubita mea soră, vino şi iarăşi vom mângâia necazurile tale. Vino, şi-L vom binecuvânta pe Dumnezeu cu glasul dulce al inimii, rostit de gură şi care răsună în minte. Spunând: Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui!

Vezi cât de mult ne iubeşte Domnul? Vezi cât suntem de fericiţi noi, nevrednicii, pentru toate câte ne dăruieşte bunătatea Lui în fiecare zi? Dar încă ne aşteaptă ceasul acela al secerişului adevărat, al clipei aceleia fericite când vom lăsa cele de aici şi vom pleca în cealaltă patrie a noastră, cea întru totul adevărată, viaţa cea fericită, bucuria cea sigură, pentru a primi fiecare partea pe care ne-o dăruieşte Preadulcele Iisus Cel preadarnic.

O, bucurie! O, mulţumire! O, iubire a Părintelui ceresc! Să ne curățească de toate necurăţiile, să ne cinstească, să ne îmbogăţească, dăruindu-ne bogăţiile sale!

Acolo, sora mea preabună, nu mai există cel ce nedreptăţeşte, cel preaviclean; a dispărut râvnirea şi invidia. Acolo nu mai sunt patimi. Cei cu patimi au rămas la poartă. Prăpastie mare este de o parte şi de alta.

Dar, o, iubire preadulce a lui Hristos, ce lucru bun ai văzut la noi şi ne-ai condus pe calea Ta cea dumnezeiască! Bucură-te deci şi veseleşte-te, iubita mea soră, mulţumeşte şi dă slavă lui Dumnezeu, căci iată, se apropie ceasul. A sosit clipă că peste puţin să auzim glasul acela binecuvântat: “Veniţi la Mine”. Numai ce se vor închide ochii aceştia simţitori, se vor deschide ochii tainici ai sufletului; şi că din somn ne vom trezi în viaţa cealaltă. Atunci vei vedea părinţi, fraţi, rude. Atunci îi vei vedea pe îngeri, pe sfinţi şi pe Maica cea preafericită a tuturor, pe Preacurata Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu, pe care toţi o strigăm în fiecare clipă şi căreia, după Dumnezeu, îi datorăm toate.

Cu cine să vorbim mai întâi, cine ne va îmbrăţişa, pe cine vom săruta mai întâi – toate preacurate, toate preafrumoase, toate sfinte! Cine, deci, aşteptând toate acestea, nu va răbda orice necaz al vieţii de aici?

Aşadar, sora mea bună şi iubita, priveşte în urma viaţa ta, cercetează cu amănuntul cum ai petrecut-o. Adu-ţi aminte de binefacerile nemărginite ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ale Preadulcei Sale Maici. Îndura cu răbdare ispitele ce au să mai vină.

Totdeauna Dumnezeu ajută, totdeauna ajunge la timp, dar vrea de la noi răbdare. El aude de îndată ce noi strigăm, dar nu după cum crezi tu.

Tu crezi că glasul tău nu a ajuns numaidecât la sfinţi, la Maica Domnului, la Hristos. Dar, înainte chiar de a striga tu, sfinţii s-au şi repezit să-ţi ajute, cunoscând că îi vei chema în ajutor şi vei cere apărarea lor cea de la Dumnezeu. Tu însă, nevăzând dincolo de cele ce se văd şi necunoscând că Dumnezeu conduce lumea, vrei ca cererea ta să se împlinească de îndată, ca fulgerul. Nu este aşa. Domnul cere de la tine răbdare. Vrea ca tu să arăţi credinţa ta. Nu este suficientă rugăciunea pe care o spune cineva ca un papagal. Trebuie că iubirea să fie împreună lucrătoare la cele pe care le conţine rugăciunea, şi apoi trebuie să înveţi să aştepţi. Iată că s-a împlinit deja ceea ce ieri şi alaltăieri ai dorit. Dar tu ai fost păgubită, pentru că nu ai avut răbdare să aştepţi. Ai fi câştigat şi pe unele şi pe celelalte, şi pe cele trecătoare şi pe cele cereşti.

Acum te mânii, te mâhneşti şi te necăjeşti, gândind că Tatăl ceresc întârzie să-ţi răspundă. Eu îţi spun că aceasta se va împlini aşa cum doreşti – se va împlini neapărat – dar este nevoie de rugăciune din tot sufletul şi de aşteptare. Şi când tu vei înceta să-ţi mai aminteşti de ceea ce ai cerut, atunci îţi va veni ca dar al răbdării şi al aşteptării tale.

Când, rugându-te şi cerând de la Dumnezeu ceva, ajungi la deznădejde, atunci este aproape de tine împlinirea cererii. Hristos vrea să vindece vreo patimă ascunsă din tine, de aceea amâna împlinirea cererii. Dacă primeşti mai repede decât te aştepţi tu, patima ta rămâne nevindecata. Dacă aştepţi, primeşti şi ceea ce ai cerut şi vindecarea patimii. Şi atunci te vei bucura cu bucurie mare şi vei mulţumi cu căldura lui Dumnezeu, care pe toate le zideşte cu înţelepciune şi le face spre folosul nostru. Nu ai niciun folos, deci, dacă te mâhneşti, dacă te superi, dacă spui cuvinte grele. Trebuie să-ţi închizi gura. Nimeni să nu înțeleagă ce ai tu. Să iasă abur pe ochi, nu pe nas. Să nu oftezi, pentru a te uşura, zice-se, ci să te linişteşti. Prin aşteptare şi îndelungă-rabdare vei arde pe diavol.

Eu – martor îmi este Domnul, Cel ce pierde pe toţi cei care rostesc minciuni – mult m-am folosit din ceea ce îţi spun acum. Atât de mari şi grele erau ispitele încât credeam că de durere o să-mi iasă sufletul precum fumul pe horn. Şi totuşi, după ce trece încercarea, vine atâta mângâiere, ca şi când ai fi în rai, fără trup. Te iubeşte Hristos, te iubeşte Maica Domnului, te laudă Sfinţii, Îngerii se minunează de tine.

Vezi câte bunătăţi aduc ispitele şi necazurile? Dacă vrei să vezi, să guşti şi tu iubirea lui Hristos, îndură ceea ce vine asupra ta. Nu în ceea ce-ţi place ţie, ci în ceea ce vrea Domnul să te încerce. Nimic din ceea ce facem noi de bună voie nu este atât de folositor cât este ceea ce ne trimite Domnul fără încuviinţarea noastră. Dumnezeu vrea că vrăjmaşul diavol să lupte pe om luptă crâncenă, os peste os, sânge peste sânge. Atât încât să se topească precum ceara la faţa focului.

Atunci când încercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi copleşită de jur împrejur de lumină strălucitoare şi vei vedea taine pe care limba nu este cu putinţă a le grăi. Atunci vei dori cu sete să vină iarăşi ispitele, pentru că ai cunoscut cât folos aduc.

Aceasta este calea adevărată, sora mea, şi cel care îţi scrie dă mărturie de adevăr din propria lui experienţă.

Îndrăzneşte, deci, şi întăreşte-te în Hristos Domnul, îndurând tot ceea ce vine asupra ta, primind, împreună cu durerea, pacea şi harul lui Dumnezeu.

Păstrează-ţi sufleţelul cu tărie, gândind că şchiopii şi leproşii nu pătrund la aceste bunuri. De aceea ne lasă Domnul ispitele , ca să ne curăţim de toate prejudecăţile. Acestea sunt săpunul şi lespedea pe care, lovindu-ne întruna, ne albeşte. Şi hainele care sunt tari rezista şi sunt de folos Mirelui. Cele care nu rezistă loviturilor pe lespede se sfâşie şi sunt aruncate la cele nefolositoare.

De aceea este nevoie să ne silim puţin aici, pentru că se apropie ceasul. Să păstrezi scrisorile pe care ţi le trimit, să le ai atunci când eşti încercată de necazuri. Mă tem că te voi lăsa curând. Cu cât trece timpul, cu atât mă simt mai îngreuiat. Sunt ca un slăbănog.

Nu am timp să-ţi scriu despre minunea pe care a făcut-o cu mine Domnul pentru a îndrepta o greşeală de a mea din neştiinţă. Vezi, deci, bunătatea cea multă a Domnului nostru? Vezi că lucrează şi cu minuni, atunci când grija Sa dumnezeiască socoteşte de cuviinţă?

Omul se înşală de multe ori din neştiinţă sau pentru că este atras de alţii. Dar dacă are sufletul deschis şi bunăvoinţă, nu-l lăsa Domnul, ci în multe feluri îl poate aduce la lumină. Acest lucru mă face să devin ţărână, cenuşă, vierme al pământului.

Mare cu adevărat este mila Domnului. Are dreptate Psalmistul când spune: “Nu după fărădelegile noastre ne-ai făcut, Doamne, nici după păcatele noastre ne-ai răsplătit nouă”.

De ce să nu mulţumeşti lui Dumnezeu? De ce să cârteşti? Dacă eu îţi scriu despre ispitele pe care le îndur eu nu este posibil să le rezişti. Şi totuşi, harul Domnului Hristos şi al Preasfintei noastre Maici pe toate le topeşte. Ai răbdare. Împărăteasa şi Maica lui Dumnezeu şi Stăpâna tuturor nu ne lasă. Ea se roagă pentru noi“.

(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină)

Pelerinaj la mănăstirea Sfîntului Antonie

Despre Părintele Efrem din Arizona (sau Filoteitul) a auzit aproape toată suflarea ortodoxă.

Ultimul ucenic [inca in viata, n.n.] al renumitului Parinte duhovnicesc Gheron Iosif Isihastul, Parintele Efrem Filoteitul este cel care in ultimii ani a intemeiat saptesprezece manastiri ortodoxe in Statele Unite ale Americii si in Canada, facand astfel ca pustiul sa infloreasca si ca pomul cel aproape uscat sa aduca roada, spre folosul multora, dar si spre rusinarea celor neroditori din neamurile de veche traditie pravoslavnica.(“Familia ortodoxa”, nr. 11 (22) / 2010)

Am rugat-o pe-o prietena a mea, care locuieste acum in Statele Unite, sa-mi povesteasca, sumar, pelerinajul ei in Arizona, la manastirea unde se nevoieste acum parintele Efrem, loc despre care unii stiu, dar cei mai multi nu. Este acolo un adevarat tezaur de traire ortodoxa ce trebuie descoperit, dar si aparat, acel far pe care Maica Domnului ni l-a cladit spre a ne tine capul sus intr-o lume din ce in ce mai bantuita de furtuni. Caci sa nu uitam, acolo unde s-a inmultit pacatul, va prisosi harul.

Bucurie!

Ma bucur sa pot spune ceva despre avva Efrem, desi experienta mea este destul de precara. Este o adevarata bucurie si un gind de intarire duhovniceasca extraordinara faptul ca se afla aici, cu noi, pe taram american. Am fost acum 2 ani impreuna cu, pe atunci, prietenul meu –  actualmente, sotul meu- intr-un pelerinaj la Manastirea Sf. Antonie din Florence, Arizona, cautînd sfat duhovnicesc de la un parinte deosebit cum este avva Efrem, dar si spre a aduce pace in inimile noastre insetate de lumina. Acolo am aflat, spre mirarea si mai marea mea bucurie, ca manastirea are si un al doilea hram, inchinat Sfantului Nectarie!
A fost o experienta unica, pe care nu am mai intalnit-o la nicio alta manastire si – deși subiectiv – nu este exagerat acest fapt, dovadă fiind marturiile similare ale miilor de pelerini.
Pentru un român, atașat de plaiurile mioritice, crescut si trait in conditiile noastre echilibrate climatic, a ateriza in Phoenix, AZ, intr-o zi de iulie (chiar de Sfantul Ilie) a fost echivalent cu a cobori realmente in infern. Erau peste 50°C si am crezut ca o sa lesin din cauza uscaciunii si arsitei. Peisajul dezolant, cu ceva tufisuri din loc in loc, orasele aproape pustii, cactusii imensi, toate acestea nu le vazusem decît in fotografii sau in filme.
Si totuși, cind am ajuns langa Florence, unde, culmea ironiei, se află una din cele mai mari si mai bine pazite inchisori din SUA, plină de criminali periculosi, am dat peste o alta “inchisoare”, pazită doar de Duhul Sfant. Din iad, am avut sentimentul ca am descins in Rai. Nu-mi venea sa cred ca in mijlocul unui vast teritoriu semidesertic, bantuit de coioti, se afla o adevarata oaza paradisiaca. Palmieri imensi, umbrosi, flori peste tot, havuzuri frematind cu apa cristalina, o padure deasa de maslini plini de rod, portocali cu ramurile aplecate si cite si mai cite minunatii! Pina si porumbei erau acolo si ma gindeam daca sînt autohtoni sau erau aduși chiar din dulcea Grecie.
Ceea ce n-o sa uit niciodata a fost frumosul gest de bun-venit. Fusesem avertizata ca oricine intra acolo trebuie sa pazeasca randuiala athonita, iar referitor la haine erau niste prevederi foarte stricte, atat datorita rosturilor manastiresti, cit si climei. Capul, mainile, picioarele, toate trebuiau acoperite bine de tot, femeile sa poarte o fusta lunga si sosete in picioare, prin care sa nu se vada degetele. Parul trebuia si el prins si tinut strans sub batic ori esarfa. Coborînd din masina, undeva in afara manastirii, mi-am cautat prin bagaje țoalele, transpirand instantaneu si cautand sa mi le pun in graba. Rezultatul a fost pe masura. Ciorapii nu i-am gasit, camasa imi ramasese mica (nu o mai incercasem de mult!) si imi crapau nasturii pe burta, iar minecile erau mai scurte decat trebuia, baticul șui. De-abia respiram… Călugarul de la pangar, care ne-a luat in primire, ne-a privit fugar, cu un zimbet milos si, spre totala mea surprindere, in loc sa ma certe, mi-a intins un pahar cu apa rece, pe care l-am baut dintr-o rasuflare. Apoi, ne-a dat si ceva dulce, cred ca rahat. Ne-a urat, cald, bun venit, am mai schimbat vreo doua vorbe, dupa care, la putin timp, fara sa-i fi spus ceva in sensul asta, a venit la mine cu o camasa curata si mi-a spus ca, daca am nevoie de sosete, imi va aduce unele noi.
Nu imi venea sa cred, mi-am adus aminte de toate babele care in fata chiliei cutarui parinte sau la intrare in manastire/biserica, te admonestau groaznic pentru tinuta si te dadeau afara fără drept de apel. Cita acreala! Si cîtă naturalețe in gestul simplu, plin de dragoste, al unui calugar umil care a simtit ca in momentul acela cel mai mult imi doream doar un pahar cu apa!
Am gindit atunci asa: iata o manastire in care se gaseste cu adevarat dragoste! De cind caut eu un astfel de loc!
Dupa ce ne-au repartizat in dormitoarele curate, frumos aranjate, m-am tocmit si eu, în sfîrșit, dupa rinduială.. Femeile erau asezate intr-un loc, barbatii intr-altul, familiile cu copii in alta parte. Am stat 4 zile acolo, de fapt doar 2 pline, dar a fost ca un vis: un Athos in miniatura in mijlocul desertului, deschis spre vizitare si femeilor.
Aveau slujbe de noapte de la ora 1 la 4, ziua inca doua slujbe, dar a fost o bucurie continuă. Nicio clipa cat am stat acolo, nu am simtit oboseală. Era un ritm existential ca o respiratie fireasca. Acolo am vazut prima data fratii facandu-si ascultarea cu rugaciunea lui Iisus spusa tare. Mai tarziu, am inteles ca asa se recomanda, mai ales incepatorilor, pentru a-si tine mintea concentrata pe rugaciune si a nu fi cu usurinta distrasi de ginduri sau de pelerini. Orisiunde se aflau, in bogata curte interioară maturînd frunzele, înșurubînd un bec sau, pur si simplu, mergînd pe coridoare, in jurul lor plutea, ca un zumzăit, cîntecul ritmic al rugaciunii.
Manastirea cuprinde cateva hectare, in curtea ei adapostindu-se mai multe bisericute si paraclise, inchinate fiecare cite unui mare Sfant (Antonie, Dimitrie Izvorîtorul de Mir, Nicolae, Gheorghe, Serafim de Sarov). În mănăstirea principală se află spre închinare și cinstitul cap al gherondei Iosif Isihastul, marele duhovnic athonit ce i-a fost îndrumator avvei Efrem, ca și parintelui Iosif Vatopedinul. 
Loc de pelerinaj vestit in America, dar și în lume, mănăstirea Sfîntului Antonie cel Mare este și un adevarat centru ecumenic, dar nu in sensul pervertit de astazi, ci in sensul originar al cuvantului, de ”întoarcere-acasă”. Sub cupola ortodoxiei, se strang aici toate neamurile drept-credincioase: rusi, greci, români, sirbi, ucraineni, fiecare vorbind pe graiul lui, dar si in limba tarii-gazda. Si nu numai ei, ci si cei din alte confesiuni crestine, vin aici atrasi de frumusetea miraculoasa a ortodoxiei. Toti insa pazesc rinduiala, cu evlavie si sfiala. Am vazut copii de-o schioapa, crescuti in spiritul bunei-cuviinte crestine, care pastrau o liniste aproape mormintala in timpul mesei, primind fara ifose mîncarea binecuvîntată (chiar ma-ntrebam de unde sa cumpar si eu un copil asa de cuminte si de frumos cum i-am vazut pe cei de-acolo!). Toti, de la cel mai mic (2-3 ani) pina la cel mai mare, pastrau tacerea si ordinea si acest lucru iti transmitea o pace nemasurata.

Am avut prilejul sa cunosc citeva grecoaice ce-l aveau ca duhovnic pe parintele Efrem si am stat de citeva ori de taina cu ele, reusind sa ma uimeasca prin cele povestite, ce-mi aduceau, intr-o lumina personala, cele ce stiam deja din cartile Parintelui, dar si lucruri noi.

Liturghia si celelalte slujbe se tin in greceste, ca in Athos, iar, la sfîrșit, parintele ii binecuvinteaza pe toti cei care ii cer acest lucru, printre care ne-am numarat si noi.
Nu am avut onoarea sa stam de vorba in persoana cu Parintele Efrem, din cauza multimii de oameni care venisera din toate colturile lumii, cu suferinte si probleme mari. Avva acorda doar citeva ore pe zi discutiilor duhovnicesti, cam 2-3 ore dupa-amiaza, dind o relativa prioritate celor cu probleme grave. Din pacate, nu am putut sta mai multe zile pentru a ne putea primi si pe noi. Am vorbit insa cu ucenicul Sfintiei sale, parintele staret Paisie, si asta ne-a fost spre mare bucurie si lumina.
Cu speranta ca-l vom revedea si poate vorbi Parintelui, am fagaduit sa ne intoarcem in Arizona cit vom putea de curînd, cînd va binevoi și Dumnezeu.
Si da, este acolo dragoste, pluteste in aer, am simțit-o de cum am pășit înăuntru, peste tot.

Toate detaliile legate de situarea geografica, de cazare si de randuiala, pentru toti cei interesati de pelerinaj se afla aici: http://www.stanthonysmonastery.org/

(In curînd, mai multe fotografii…)

Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti. Demascarea şi combaterea falşilor mistici (2)

https://i1.wp.com/s2.thejournal.ie/media/2011/10/rosary1-390x285.jpg3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti

Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai  falsului  misticism,  străini  de  Tradiţia  şi  de  Duhul Bisericii  Ortodoxe,  sunt  adesea  oameni  nelămuriţi  în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna  ca  metodă  de  îmbogăţire  materială  şi  de alterare  a  bunei  credinţe  a  oamenilor  cu  care  ei  vin  în legătură [În  general,  prorocii  mincinoşi  aduc  cu  ei  o  serie  de  erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, prorocii cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării,  teorii  nelipsite  din  suportul  doctrinar  al  celor  care  se ocupă  cu  yoga,  astrologia,  bioenergia,  radiestezia,  parapsihologia, etc.;  pentru  toţi  aceşti  oameni  rătăciţi  există  încă  şansa  şi  calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.]

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei, activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi alimentează mândria  cu  învestirea pentru misiuni importante, chiar pentru omenirea întreagă. Între  aceşti  autointitulaţi  „proroci”,  unii  sunt psihopaţi  confirmaţi  de  ştiinţa  medicală, iar tratarea lor necesită  şi o intervenţie  clinică  (tratament,  internare  în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice,  cucerindu-şi  adepţii  prin convingerea  puternică  în  ceea  ce  spun,  convingere susţinută  şi  prin  manifestări  exterioare  agresive,  uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi  [mesageri, trimişi speciali, mediumi] şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori, până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de  grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri  cu  îngeri”, despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel  de  autonomie  în  cele  spirituale,  întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi, astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi, şi nu pe Dumnezeu [profetesa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărţile ei sunt pline  de  manifestările  unui  duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (2 Cor. 4,5)]. Unii ca aceştia  nu  cunosc  nimic  despre smerenia adevărată, despre  dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor. Toţi aceşti „proroci”, având „comunicări  directe cu  Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”,  făcând, de obicei,  propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l  trăieşti  la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating  fanaticii, manevraţi clar din umbră  de  duhurile  viclene  care-i  aruncă  în  excese  şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul este omul sănătos la minte şi la trup, dar care, din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori, se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „proroc” de tipul  întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză. În predicile  lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen  Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure” care circulă între cei de-o stare cu el. Credinciosul  „primitiv”  este  robul  formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act  de  magie.  În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele  pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e  astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi  neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i  poate  afecta  totuşi, pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena, însă,  mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg, înţelegător  şi  iubitor al Ortodoxiei. „Dacă  tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la  îndemână.”  Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de  sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl  ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

https://rotheo.files.wordpress.com/2013/08/6bd05-522179526_77241f6043.jpgImpostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare persoana şi valoarea sa, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o  poate  realiza, prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul  lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca un Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi”  (Matei  7,  15), simulează  şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei,urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează avântul şi perseverenţa, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de asimula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutându-i pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu. Toate  persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor  unor asemenea „prooroci mincinoşi” fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei  credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

4.  Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează  la  alţii  reclama  propriilor  virtuţi;  „poziţia sigură  în  spiritualitatea  ortodoxă  este  cea  din  smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti  reale,  au  putut  să  le  păstreze  şi  i-au putut ajuta şi pe alţii cu ele. Peaceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii,  Duh  care  respiră  nevăzut  şi  discret  prin toată lucrarea  lor,  iar  sentimentele  pe  care  le  angajează  în credincioşi  nu  cad  sub  cenzura  îndoielii.  Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate,  fără  „eu”  la  orice  pas  şi  fără  adunare  de „partizani”. De  aceea,  din  momentul  apariţiei  unui  nou „proroc”,  se  cuvine  ca  Biserica,  prin  preoţii  şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1)  în  legătură  cu  persoana  lui:  dacă  este  sau  nu sănătos  la  minte,  smerit,  evlavios,  bun  cunoscător  al Ortodoxiei, lipsit de patimi; 2)  în  legătură  cu  mesajul  lui:  dacă  nu  e  în contradicţie  cu  datele Revelaţiei  dumnezeieşti,  dacă  nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica nu trebuie să tolereze sau să  aştepte maturizarea cazurilor de fals  misticism; extinderea unor asemenea  cazuri poate genera secte şi chiar erezii.  Nu trebuie  îngăduit  (atenţie!)  ca  turma  lui  Hristos să fie dezbinată! Primul lucru care trebuie  făcut  după  identificarea falsului  este  contracararea  lui  cu  toate  mijloacele misionare  pe  care  rânduiala  bisericească  le  prescrie. Tratativele  politicoase  şi  aşteptarea  ca  aceşti  „proroci” să  dea  singuri  faliment  nu  sunt  indicate  întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principalepentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei trăite şi explicitate de  Sfinţi.  În general,  într-o  formă  de  fals  misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se  oferă  noutatea, senzaţionalul, mirajul  unor experienţe  mai  deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi  păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului. 

5.  Unele practici necanonice

Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii,  pe  preţuirea  celuilalt  prin  smerirea  de  sine,  în falsul  misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de  propria  persoană  închisă în  sine, suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni, căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt,  harul  Duhului  Iubirii  dumnezeieşti.  În toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul  harului – printr-un  dialog  iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea,  să fim clar înţeleşi  că  nu  aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul  de  pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete  sigure”  de  genul  „9  masluri” [Mulţi cred că numărul de 9 este mai important decât atenţia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. ] , „rugăciuni  de  9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, proroci, paranormali, etc.

Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică prezentă la tot mai mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia  creşterii  lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o  stare de confuzie spirituală ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci, sub  forme creştine, se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor  puteri obscure care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” [Preot Prof. Dumitru Stăniloae]

5.1. Exemple

Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi, ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor  real,  fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi  sau călugări, altele de creştini  mireni,  bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte. Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice  [Vezi şi articolul Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.], altele sunt deformări  voite [toate  putând  fi  denumite  generic  „născociri  popeşti”,  nu  toate având însă aceeaşi gravitate] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti” cu origini în vrăjitoria populară. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

deschiderea cărţii  (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei  Evanghelii, uneori la  sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul  [practică  destul  de  răspândită  şi  încurajată  chiar  prin  unele mănăstiri. Vezi  un răspuns detaliat la Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, p. 175. ], urmată  de  tâlcuirea fragmentului  de  text  ce  cade  mai  întâi  sub  ochii „credinciosului” [sensul corect este „credulului”] care, eventual a ţinut trei zile de post negru [vezi şi la Părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti,  p.  12 (material bătut la maşină, circulă printre credincioşi; acest  material se  găseşte  publicat selectiv şi în „Porunca  iubirii”, revistă  de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6 / 1999 şi 1 / 2000, editată la Sibiu de Asociaţia pentru isihasm).  Practici  eronate de felul acesta sunt  promovate şi  de preot Alexandru  Argatu, în Viaţa Arhimandritului Ilarion  Argatu,  Editura  Plumb,  Bacău,  2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120];

împărţirea de  părticele  (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” [părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti]  (de  unde  invenţia asta?);

oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis [pentru  alte  detalii puteţi consulta Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 269.] , pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi [părintele  Ilarion  Argatu,  Op.  cit.,  pp.  9-11.  Mai  circulă  printre creştini un „Acatist de pocăinţă” pentru femeile care au făcut avort. Şi prin această producţie specializată pe un singur  păcat se poate ajunge la o repetiţie mecanică, exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vieţii în Hristos şi canoanele Bisericii.], lucru neadmis de Biserică;

omiterea exorcismelor de la Botez;

săvârşirea,  din  comoditate,  a  Tainei  Botezului numai prin stropire sau turnare [practica, din nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă  nu  admite botezul prin turnare sau stropire practicat în bisericile  catolice, în cele protestante sau la unele culte neoprotestante”  (pr.  prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe înţelesul tuturor, p. 133)];

rebotezarea  celor  bolnavi  de  epilepsie  sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume [această batjocorire a Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce săvârşesc fapta respectivă, ci şi consacrarea  acelei persoane bolnave diavolului odată cu renunţarea la acoperământul dumnezeiesc.  Vezi  şi  la  Preot  Alexandru  Argatu,  Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13.];

– „botezul” morţilor [„Nu  se  botează  şi  nici nu se săvârşeşte  slujba de înmormântare a pruncilor născuţi morţi sau care mor nebotezaţi.”  (Pr.  Prof.  dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 126).] sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie, în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma  ei); cei ce  fac un  lucru ca acesta sunt  aspru mustraţi de către  Biserică, prin  Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli,  „ca  unii  ce-şi  bat  joc  de  crucea şi moartea Domnului” [Canonul  47  Apostolic,  vezi  în  Aghiazmatar,  Editura  Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 14] (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);

săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta Împărtăşanie, fără niciun canon dat  cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă [vezi la Preot Simeon Adrian, în Biserica,  sectele  şi  fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p. 94];

săvârşirea  mărturisirii  păcatelor  în  faţa  icoanei Mântuitorului,  fără  preot,  acesta  citind  doar  dezlegarea finală;

– folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic [aceste greşeli şi abateri de la Tradiţie arată ca  sunt şi păstori sufleteşti care fac lucrul Domnului cu „nebăgare de seamă” (Ieremia 48,  10), atitudine care le demască un anume dispreţ faţă de rânduiala  tipiconală stabilită de Sfinţii Părinţi, dispreţ care se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi de ei (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie  îmbrăcarea  felonului, ca la orice Sfântă Taină- Pr. Prof. Liviu Streza, Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa  ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p.34)];

– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);

– atingerea şi păstrarea (40  de  zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească” [„Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care se săvârşeşte în altar este o impietate, un abuz şi o inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinţenie şi destinat pentru un anumit scop, nu poate fi depozit de obiecte personale ale credincioşilor.”Binecuvântarea obiectelor se face prin slujbe specifice (ierurgii) şi nicidecum prin simpla lor  păstrare în altar. Aceste exagerări şi abateri de la practica liturgică stabilită de Biserică „degenerează în practici care ne duc cu  gândul mai mult la superstiţie şi magie, de care  răuvoitorii  ne-au  acuzat  întotdeauna”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59)];

păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru  riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi; în unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare,  în  loc  de  a  se  păstra  liniştea,  atunci  începe  o  forfotă necuviincioasă şi tulburătoare);

– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele” [nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi exersarea în virtuţile creştine;]

abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei) [„Să  nu  uităm  un  lucru!  Pentru  înlăturarea  răului  din  existenţa fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitfelor, ca o citire magică, ci şi dorinţa noastră de a ne elibera de păcat, sub orice formă”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe  înţelesul tuturor, p. 193)];

– miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii; [practică magică scornită de unele „babe”, dar încurajată şi de câţiva clerici];

– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

– oficierea  unor „slujbe  speciale”  de „dezlegat  (şi spălat) cununiile şi vrăjile” [practici  ca:  trecerea  rochiei  de  mireasă  prin  cununii  sau punerea ambelor cununii pe cap însoţite de o formulă improvizată de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de luminarea lor), născociri ce ţin de magie  şi de vrăjitorie  populară,  după  o „semnificaţie”  numai  de  ei ştiută];

– înmormântarea seacă (fără mort);

– condensarea pentru aceeaşi  persoană a  2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;

– deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;

– punerea busuiocului  sub  pernă fetei ca să i se descopere ursitul în vis;

încurajarea unor  forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi  (chiar de 9 ori consecutiv), mai  ales pentru  măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice [pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini  „adevăratul  chip  al  lui  Iisus”, un  tablou (modificat  pe calculator după fotografia de pe „giulgiul” din Torino) care propune implicit lumii de azi tocmai  înlăturarea  icoanelor. În  plus, acest tablou este folosit chiar şi de „yoghinii creştini” în „meditaţiile” lor];

– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri „speciale”;  [ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim – Pucioasa, Vladimireşti, Cocoş,  Ioneşti,  Parepa,  Videle,  Letca  Nouă,  Arad,  Medjugorje, Lourdes; vezi detalii la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 123];

acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă [ca în cazurile „lucrării” lui Taica Părintele Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalţi creştini];

– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, reiki, NPL, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

 – promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale [ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru];

„oratio mentis” ( vezi şi la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 56.) şi unele reţete de-a dreptul băbeşti;

– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii  Domnului,  Epistolia  şi  Talismanul  Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.; 

– punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă nou-născutul spor la bani);

– ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);

–  dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de  Înviere (chipurile pentru cei morţi  „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);

–  aprinderea  a  7,  9,  12,  33  lumânări  în  formă  de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză, obligatorie, fiind  la  ora  12  noaptea, chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de  parcă  Dumnezeu ar fi obligat  să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist); [ vezi şi la Părintele Ilarion Argatu]

  săvârşirea unor „rugăciuni de blestem”  (nu de îmblânzire)  a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;

 –  darea  în  aceeaşi  dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii [în loc de a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi, practic, nefolosindu-se de nicio atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece];

–  folosirea  unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti.

5.2. Observaţii

Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:

1)  Toate  aceste practici  sunt  aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult  de la un mediu (citadin  sau  sătesc, intelectual  ori  ignorant)  la  altul, unele sunt  foarte noi, neacceptate,  ba chiar  condamnate de  Sfântul  Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.

2)  În  general,  au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om –iniţiatorul „tradiţiei”–  care este ajutat de un „colegiu”  (aceştia  îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor inventate de el).

3)  De  obicei  iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile”  şi prestanţa de a inova mai uşor  (cad  mai uşor pradă duhului rău  care le oferă  calitatea  de „înţelepţi”, „mentori”, „proroci”).

4)  Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a  Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.

5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau, mai ales, călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea prorociilor şi a practicilor  scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.

6)  Totdeauna  sunt  forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt  ca ceilalţi  creştini,  considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.

7)  Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de  sminteală pentru intelectuali şi de  înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.

 8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând chiar învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.

9)  Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor„le va merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.

 10)  Desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi  pierzând din vedere esenţialul însuşi.

 11)  Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii  îi  poartă,  pentru  mândria  lor,  pe  alte  drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.

12)  Unii  îşi  reduc întreaga  viaţă  religioasă  la  un lanţ  de  asemenea  practici  necanonice,  lanţ  pe  care-l străbat  inconştient  (cu  discernământul  adormit); au impresia că sunt  pe  calea mântuirii  doar făcând  aceste „exerciţii”,  permiţându-şi  chiar  fapte  imorale uneori, pentru  îndeplinirea  lor (de  exemplu:  multe  femei  se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).

13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fii prin  har ai lui  Dumnezeu. Treptat,  încrâncenarea  şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psihopatologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.

14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii  de  oameni; nicio tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire.  Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării  şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci, „din  cauza înmulţirii  fărădelegii, dragostea multora  se  va  răci” (Matei  24.12)  şi mulţi  se  vor  abate  de la adevărata credinţă la forme de  fals  misticism,  erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.

15)  Încurajarea  mai mult sau mai  puţin  tacită  de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului  şi  a  religiei [un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi  alte două consecinţe grave pentru viaţa parohiei şi a  Bisericii întregi:  1)  înstrăinarea  oamenilor  smintiţi de comunitatea credincioşilor şi 2)  scăderea unităţii de  credinţă  şi  iubire  între parohieni  şi  preot. De multe ori, sminteala se poate generaliza  în mintea multora asupra tuturor preoţilor, cum e cazul „intelectualilor” atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de  viaţă  sfântă  şi de înţelepciune,  atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii]. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit  pe  minciuni  care  se  dezvăluie rând pe rând ca atare.

16)  Toate aceste  forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi autentica credinţă  creştină, prin educarea unui discernământ  minimal care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”. 

JesusCarriesMe6.  Câteva sfaturi duhovniceşti 

Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, preotul nu trebuie să se mândrească de acest mare har al lui  (de  mijlocitor pentru oameni), ci să se  ostenească  pentru  a-l  face  bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de  patimi şi de neştiinţă, prin jertfire  de  sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morală superioară – adevăratul izvor al fericirii  şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi  la o sporire  în  credinţă, în înţelegere şi în bunătate. Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi un exemplu de credinţă şi trăire  creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei  persoane şi să-şi  pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea  mântuirii.  Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia  sa, în clipa  punerii  mâinilor episcopului  pe  capul  său  şi  la  pogorârea Duhului Sfânt asupra  lui,  tânărul  aspirant la demnitatea  preoţească trebuie  să  conştientizeze  marea  răspundere  pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi  dumnezeieşti  absolut  necesare  pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că, fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.

Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele  bune  pregătindu-l  pe  om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora, omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în  închipuire de  sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului. Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să  le  rezolve  instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau  „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”,  urmate imediat de soluţia  „Vii  la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar 40 de lumânări pentru  40  de  zile, mir, tămâie, etc.”.  În aceste situaţii,  „popa”  nu  se  comportă ca un slujitor al  lui  Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un  lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin intimidări de genul celor de mai sus. În loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le  că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare, şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să-L iubească pe Hristos şi pe  semenii lor, iertând tuturor şi nemaipăcătuind,  un asemenea  „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în folosul personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le  vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci, mai ales, frumuseţile interioare latente în fiecare om. De aceea,orice  om trebuie  primit cu delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu  cât  sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai  potrivită.  Canonul de rugăciune, post şi  milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i  stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie durata  canonului  (7 ani,  un  an,  o  lună)  de  oprire de  la Sfintele  Taine,  ci  intensitatea  pocăinţei,  a  îndreptării, depăşirea  egoismului  propriu,  învierea  din  propriul mormânt  al  patimilor, lucru dovedit şi  printr-o  lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni. Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire  morală,  va  întâmpina  unele  greutăţi  în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav  care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor.  Canonul,  deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea  să  se  vindece  şi  să  se  mântuiască.

Cineva  care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult  după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea  unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort  susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar,  de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi  ajute; şi mai vârtos te păzeşte,ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele niciun folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să  fim  întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate.  Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni.  Această  situare a lor în afara  Bisericii  şi  a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea,  creştinul participant la  slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu  judecata  şi  bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată  un  proces  permanent,  o  luptă  continuă  cu omul cel vechi (al  păcatului)  şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos. De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe  alţii,  să-i  vorbească  de  rău, să-i  calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu  binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc) va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi, mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea  devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii  (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate  de  patima  desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără  prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie  conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de-a ajunge la alte răutăţi şi mai mari (perversiuni,  adultere, avorturi,  boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite. Trebuie întărită, de asemenea,  educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai  găseşti  naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun,  în afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători. Preotul  şi  credinciosul  angajaţi  într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l  scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se  roage  lui  Dumnezeu pentru duhovnicul  său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.

7.  Concluzii

Tradiţia  autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate  cu practici  păgâne, cu superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre  om – comunitate – lume – Dumnezeu,  făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei. Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei  sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta  Scriptură  şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică  ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci, nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. De aceea,  mai mici  sau  mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi.

un articol de Ieromonahii Adrian Făgeţeanu (†) și Mihail Stanciu (Partea a II-a)

N.B. Cine dorește să citească și prima parte a acestui studiu apologetic, o poate găsi aici: Ieromonah Adrian Făgeţeanu ,Ieromonah Mihail Stanciu – De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?

Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit

484061-1600x900Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura.

Bucuria n-a creat-o creştinismul; bucuria o susţine creştinismul. Bucuria este o capacitate a omului, o însuşire a omului, ţine de structura omului, ţine de fiinţa omului, aşa cum a creat-o Dumnezeu. Omul, aşa cum l-a creat Dumnezeu, a fost destinat să se bucure. Relatările din cartea Facerii, prima carte a lui Moise şi prima carte a Scripturii, spun că omul după ce a fost creat de Dumnezeu a fost aşezat într-o grădină, grădina Edenului, grădina raiului, raiul de pe pământ.

Am citit de curând, s-au mai bine zis m-am oprit cu mai multă atenţie asupra unei poezii scrise de Vasile Militaru, cu titlul „Țara mea, Țara noastră, Raiul de pe Pământ”. Este o frumoasă prezentare a tot ce este pozitiv, a tot ce este frumos în ţara noastră; prezintă florile, pomii, livezile, fânaţurile înflorite, seninul, munţii, apele, izvoarele. Toate acestea formează un cadru pentru a ne simţi bine în lumea aceasta.

Este de fapt ceea ce vrea Dumnezeu. Credinţa noastră este că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie fericit şi omul poate să fie fericit, are condiţii să fie fericit iar când are şi împotriviri în lumea aceasta (necazuri, suferinţe), dacă are credinţă în Dumnezeu, dacă ţine seama de Dumnezeu, are mai multe posibilităţi de a-şi manifesta izbânda. Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei. Se spune, pe drept cuvânt, că religia creştină este o religie a bucuriei. Aşa este. Este o religie a iubirii şi este o religie a bucuriei. Bucuria şi iubirea se unesc foarte bine între ele în sensul că iubirea e fericitoare şi cuprinde în sine bucuria.

Cel mai bine se încadrează în iubire şi-şi revarsă iubirea omul la vârsta tinereţii. Tinerii sunt parcă mai capabili de iubire decât oamenii care au trecut de tinereţe şi decât oamenii care au ajuns către sfârşitul vieţii, deşi iubirea este o poruncă a lui Dumnezeu şi ar trebui să fie la fel de activă la toate vârstele. Aşa că la tinereţe omul este mai propriu pentru iubire şi este mai propriu şi pentru bucurie. O tinereţe luminată-de credinţă este străbătută de gândurile la Dumnezeu, de simţirea prezenţei lui Dumnezeu, este o tinereţe senină, o tinereţe cu posibilităţi de bucurie pe care parcă nu le găsim aşa de prezente la celelalte vârste ale omului.

Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura. În Sfânta Evanghelie de la Matei citim că dreptului Iosif i s-a spus că cel care avea să se nască din Preasfânta Fecioara Maria va mântui pe poporul său de păcate. De aceea „lui îi vei pune numele Iisus, pentru ca va mântui pe poporul său de păcate”. Şi mai departe se spune că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, că Fiul lui Dumnezeu avea să se nască din Preasfânta Fecioară şi avea să trăiască între oameni. Se împlineşte o prorocire a prorocului Isaia care zice că „fecioara va naşte fiu şi Îi vei pune numele lui Emanuel”, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”. Deci bucuria trebuie să izvorască în special din credinţă, din convingerea, din conştiinţa că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu ne este aproape, că Dumnezeu ne este favorabil.

Tocmai aceasta vrea să ne înveţe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tocmai aceasta este ceea ce cuprinde propovăduirea Evangheliei (propovăduirea învăţăturii celei noi), Evanghelie însemnând Veste Bună, vestea cea bună a Mântuirii, vestea cea bună a venirii Mântuitorului, vestea cea bună a apropierii împărăţiei lui Dumnezeu, vestea cea bună a realizării Împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu fiind cadrul bucuriei.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Pentru cealaltă vreme a vieții noastre, Editura Deisis, 2001, p. 145)

Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/dumnezeu-l-creat-pe-om-ca-sa-fie-fericit

Bucățele de duminici

364001-1600x900A fost odată o cetate mică, locuită de oameni puţini, şi împotriva ei a pornit un rege vestit, care a împresurat‑o şi a ridicat de jur împrejur întărituri puternice. Într‑însa se afla un sărac înţelept care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui, şi nimeni nu‑şi mai aduce aminte de acest om sărman. Şi am zis: „Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă” (Ecclesiastul 9, 14‑16)

Elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, toate sunt de la diavol. Samarineanul n‑a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Sfântul Isichie Sinaitul, Filocalia IV)

Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într‑o zi citindu‑se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat încât se gândeşte că n‑are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare.

Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până când, treptat, soarele dispare la orizont, frigul şi noaptea nu întârzie a se lăsa şi, odată cu noaptea, o mulţime de zgomote neliniştitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigându‑le pe cele mai slabe. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare, într‑o lume unde domneşte pericolul, moartea, cruzimea; înţelege că este pierdut dacă Dumnezeu nu‑i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru şi Crezul, face precum Bartimeu, strigând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele şi ochii scânteietori nu‑i dau răgaz să doarmă…

La mulţi ani după aceea, întâlneşte un pustnic foarte bătrân care‑l întreabă cum a învăţat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: „Cred că diavolul m‑a învăţat“. Îi explică apoi cum s‑a obişnuit încetul cu încetul cu zgomotele şi pericolele din zi şi din noapte; cum ulterior s‑au abătut asupra lui ispitele cărnii, ispitele duhului, ale sensibilităţii şi, ceva mai târziu, atacuri şi mai violente din partea demonilor. Nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să 376934-1600x900cheme pe Dumnezeu, strigând: „Fie‑ţi milă, Doamne!”. Apoi, într‑o bună zi, după paisprezece ani de asemenea vieţuire, Domnul i‑a apărut. În clipa aceea, liniştea, pacea, seninătatea s‑au sălăşluit în el. Nu i‑a mai rămas nici o teamă, nici de întuneric, nici de tufişuri, nici de diavoli: „Domnul ajunsese stăpân pe situaţie“. „Înţelesesem în sfârşit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în clipe de seninătate, pace, bucurie, am continuat să spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Ştia, de acum înainte, că nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinţei, decât în milostivirea lui Dumnezeu. (Mitropolitul Antonie Bloom, Şcoala rugăciunii)

Vecerniile Mari care urmează după Liturghia Cincizecimii includ trei rugăciuni ale Sfântului Vasile. Cea de‑a treia se roagă pentru toţi morţii de la facerea lumii până astăzi. O dată pe an, Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi… Dragostea Bisericii nu are graniţe: ea pune soarta răzvrătiţilor în mâinile Tatălui, iar aceste Mâini sunt Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl a încredinţat Fiului Omului toată Judecata şi aceasta este „judecata judecăţii”, adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea Care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii. Această putere respiră în suflarea şi prin efuziunile Paracletului, ale Celui ce „ne este aproape”, Care ne apără şi ne mângâie.

Mângâietorul este bucuria lui Dumnezeu şi a omului, o Bucurie căreia Hristos ne cere să I ne încredinţăm: „Mă duc să vă gătesc loc […] şi iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2‑3). „Domnul… îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva… şi cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi întru cucernicie aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului” (2 Petru 3, 9‑11). Asta pentru că Ziua Domnului nu este doar scopul şi nici sfârşitul istoriei, ci deplinătate a misterului divin. (Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu)

* * *

Fragmente neodihnite (aprilie 2008)

... roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.  Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii… (Epistola către Galateni, 5, 22-26)

Dacă azi oamenii nu mai ştiu să vorbească, e pentru că nu mai ştiu să asculte. Nu foloseşte la nimic să vorbeşti bine : trebuie să vorbeşti repede, pentru a ajunge să termini înainte de a cădea răspunsul celuilalt ; de fapt nu ajungi niciodată. Poţi să spui orice, oricum – e inutil : eşti imediat întrerupt. Conversaţia e un fel de foarfece, fiecare taie scurt vorba vecinului. (Jules Renard, Jurnal -1893)

Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte. (Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I)

Întruparea are loc într-un singur trup, pe când împieliţarea se poate face în oricâte piei… Dracul te pune într-o fluiditate fără de capăt. E specialitatea lui de a opera prin contraste, adică la extreme, la hotare. Dacă ia pe „ba” singur, el te va pune într-un „da” ori „ba” fără ieşire ; dacă ia pe „ba” însoţitor de ceva, te face să spui : „ba şi asta”, „ba şi asta”. El le pune în joc pe amândouă, întrucât şi în îngheţ şi în dezgheţ total zace ceea ce-i place lui – neutralitatea, indiferenţa.

Inima omului se întreabă numai ca să se desfete. Dar Împieliţatul îi răspunde ca s-o prindă în atâtea ispite încât s-o desprindă de dragostea reală… Îi pune înainte toate împieliţările cu putinţă ale unei fiinţe reuşite, aşa încât mută inima în irealitate! (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească)

Avva Macarie se întorcea odată din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi ieşi în cale diavolul cu o seceră. Încercă să-l lovească dar nu reuşi. Atunci îi zise : ”Eşti puternic, Macarie, nu pot să-ţi fac nimic, chiar dacă fac şi eu ce faci tu : tu posteşti, eu nu mănânc niciodată ; tu veghezi noaptea ; eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui”. Avva Macarie întrebă : ”Care?”. Diavolul răspunse : ”Smerenia. Din pricina ei nu pot să-ţi fac nimic”. (Patericul egiptean)

Un frate a zis lui avva Antonie : Roagă-te pentru mine! Răspuns-a lui bătrânul : nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu. (Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I)

Despre ajutorul Domnului : Sunt momente când Domnul nu trebuie să te ajute! Treburile mici, insignifiante, mărunte, nu trebuie trecute în grija Lui! În grija Lui trebuie pasat ceea ce cu nici un chip nu poţi rezolva de unul singur. Sunt încercări, greutăţi, situaţii pe viată şi pe moarte, care, cum bine spune Eugen Ionescu, sunt greu de rezolvat „la mintea omului”. Pe acestea trebuie să i le oferim Domnului spre rezolvare. Sunt momente în care trebuie cu toată energia şi osteneala să te ajuţi tu! El, Domnul, te asistă, te însoţeşte, te călăuzeşte, devine chiar confidentul tău dacă ştii să i te rogi, te priveşte ca un Pedagog, ca un Părinte care vrea să-şi vadă copilul pus pe lucru, pus pe treabă, neleneş, sârguincios… Şi dacă vede că nu poţi, că te prăbuşeşti (cum El Însuşi s-a prăbuşit sub lemnul crucii) subit îţi sare în ajutor, îţi întinde mâna, te ridică, te iartă şi, dacă e cazul, te sărută pe obrazul scuipat şi pălmuit. (Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de ţară, XXXIV, Convorbiri literare)

Selecţia textelor: Daniel Chira

Sursa:http://www.apostolia.eu/rubrici/24/fragmente-neodihnite/?p=1