Tag Archives: Mântuitorul

Mult poate rugăciunea mamei

Doamna Lucia din Timisoara mărturisește despre întoarcerea pe calea credinței și ajutorul minunat al Sfîntului Nectarie în viața dumneaei și a familei sale:

stnektariosiconDin copilarie, mama m-a dus la biserica din sat si apoi eu, in orase unde am facut facultatea si-am fost repartizata mergeam des, nu in fiecare duminică. Am prins vremuri cand si lucram duminica, iar, uneori, cu copii mici, mai gateam si spalam si la masina. Nu-mi iert asta…au fost 5-6 ani.Au trecut si-am constientizat greseala. Apoi totul s-a schimbat in bine.
Am cantat in corul bisericii duminica si desi sotul si fiii nu ma-nsoteau, ma bucuram de tot sprijinul lor si acceptul de-a nu fi cu ei in parc sau la Teatrul de copii. Inainte de examene sau evenimente importante-n viata, logodna, nunta, botezul copiilor- mergeam la un preot pentru o rugaciune de multumire lui Dumnezeu pentru toate.
N-am avut niciodata insa,un duhovnic si nici la spovedanie n-am fost. Fiind plecata din localitate cu probleme de-ale serviciului, am stat ore-ntregi de vorba c-o colega care mi-a vorbit despre Taina Spovedaniei, ceea ce am si facut ulterior: am citit un Indrumar de spovedanie si chiar in acel post al Pastelui m-am spovedit si-mpartasit. Am simtit c-am renascut. Le-am povestit despre asta familiei si mi-a fost alaturi. Posteam miercurea si vinerea tot anul. Cautam si caut sa fac bine, sa ajut si fara sa-mi ceara cineva ajutorul.Necesar dar oare si suficient? Nu, sigur nu. Postul era, dar credinta inca nu devenise puternica. In familie, viata noastra a fost foarte buna si cu sanatate pana intr-o buna zi.
1 ) Se-ntampla-n urma cu 6 ani cand, brusc, Dan – fiul meu – de 22 ani, a început sa aiba palpitatii, in special noaptea, avea insomnii, ii scadea brusc tensiunea si pulsul si, pentru ca nici nu prea manca,devenise si hipoglicemic. De cateva ori am ajuns in toiul noptii la urgente medicale. L-am internat si la cardiologie. La analize, fiecare avea alt diagnostic. Am stat si eu cu el 6 zile si nopti incontinuu. Cei din familie nu erau acasa si am fost nevoita sa “trec” prin toate singura. Dupa externare, a intrerupt serviciul pentru un an si jumatate, iar eu m-am dedicat doar lui intru totul: cautam sa nu fie singur in casa, niciodata. Dormeam pe fotoliu noaptea, ca sa-i fiu aproape daca se trezeste brusc cu tensiunea 7-8 /cu 4-5 .
Cineva apropiat mie m-a sfatuit sa ma rog si-mi zicea la telefon: “rugaciunea mamei, mult poate”, dar parca eram surda la cele ce-mi zicea. Mi-amintesc ca dupa aceleasi vorbe la n telefoane primite, i-am zis :”Daca-mi mai zici sa ma rog, iti inchid telefonul”. Nu ma recunosteam. Si-am “asteptat” asa …un an.Mult. Foarte mult.Doamne, iarta-ma.
Cand fiul dormea, odata am intrat pe net si-am dat intamplator de-un blog închinat Sfîntului Nectarie. M-am logat si-am citit despre Minunile Sfantului Nectarie.Cum nu auzisem pana atunci de acest Sfant, i-am citit viata Sfantului, iar imediat am scris pe blog. Mare mi-a fost bucuria cand am primit si raspuns. Aceasta m-a incurajat si, pentru c-am citit toata noaptea minunile Sfantului, m-au facut a CREDE si eu ca, la orice facere de bine este grabnic ajutator. Imediat am devenit increzatoare, stiam ca va fi bine, aveam speranta si, mai ales, rabdare. Important e ca asta-i repetam mereu fiului meu :”Iti va fi bine. Mama se roaga pentru tine si tu sa crezi, mama”.
Am cumparat Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul si-l citeam zilnic, in genunchi, cu lumanarea aprinsa. Citeam cu voce tare ca sa-mi fie ascultate rugaciunile si plangeam.Mult am si plans. Ma rugam pentru iertarea pacatelor noastre, ca parinti, si ca Sfantul Nectarie stand in fata Tronului lui Dumnezeu sa se roage si pentru fiul meu, pentru insanatosire. Intotdeauna ma rugam si pentru sanatatea familiei mele si-a tuturor celor bolnavi si sanatosi – fiecare dupa numele sau.
Am mers impreuna cu fiul la duhovnic si m-a sfatuit ce Acatiste sa citesc: ”Acoperamantul Maicii Domnului”; ”Acatist de Multumire lui Dumnezeu pentru toate”, alaturi de ”Acatistul Sfantului Nectarie”.

Picasso, ”Mother and Son”

Pentru prima data iata, am adormit pana dimineata, pe fotoliu, iar fiul la fel. Asa a fost prima noapte fara probleme, fara telefon la 112. Am citit langa patul lui 6 luni, zilnic acatistul Sfantului , rugaciuni si acatiste catre Dumnezeu si Maica Domnului, ca, prin rugaciune catre Fiul sau si Dumnezeul nostru, sa-mi ridice fiul din patul suferintei (rar, seara tarziu, ma plimbam cu el pe afara – caci refuza iesirea-n lume ).
In rugaciuni, i-am promis in gand si vorbind singura cu Sfantul Nectarie ca atunci cand va fi macar putin mai bine fiul, voi merge la Manastirea Radu Voda din Bucuresti (unde se afla moastele sale), pentru rugaciune, inchinare si, mai ales, multumire. Dupa patru luni, fiul mi-a devenit incet-incet cum era-nainte.Cu ajutorul lui Dumnezeu, al rugaciunilor Sfantului, al celor din familie si c-o prietena ce m-a-nsotit la Bucuresti, mi-am tinut promisiunea. Am ajuns dimineata la manastirea Radu-Voda, am mers direct la Slujba si-am ramas in biserica pana dupa terminarea slujbei.
Pentru prima data m-am simtit in alta lume: n-am vazut si n-am auzit decat preotii. Ma rugam intruna la Moastele Sfantului. N-am vazut cat de multa lume era din toate colturile tarii. Nu mi-a fost sete, foame. Totul era un vis trait. De cand am intrat, am stat doar in genunchi la Moastele Sfantului. Mi s-a parut ca timpul trecea prea repede. Am primit si-am adus acasa ulei sfintit de la candela ce arde deasupra Moastelor Sfantului si iconite pe carefiul meu le are si acum in camera lui, in masina, iar una la pat. Era in luna octombrie. Ne-am uns cu ulei zilnic, iar eu continuam sa ma rog Sfantului meu drag. Cei din familie imi ajutau si prin linistea din casa in acele-momente. Lumanarea aprinsa-n rugaciuni si lacrimile nu s-au mai uscat de pe obrajii mei.
In 9 noiembrie, la nicio luna, fiul m-a anuntat c-a participat la un interviu (cum se fac mai nou, prin net), c-a fost acceptat si lucreaza! De atunci, iata-s 6 ani si Minunea cu fiul meu s-a-nfaptuit repede, in nicio luna de zile. Aveam retineri cum se va descurca el, caci n-a iesit deloc sau foarte rar in lume pentru o vreme indelungata. Multumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfantului Nectarie-sfantul meu drag si al familiei noastre. N-au mai fost probleme.
N-ar trebui sa scriu asta, dar, ca sa stiti, am continuat sa ma rog si sa-I multumesc lui Dumnezeu, asemenea si Maicii Domnului, Sfantului meu drag, Nectarie, ca au mijlocit lui Dumnezeu rugaciunile mele. Ceva insa am omis, am neglijat si nu pentru ca am uitat (poate eram prea multumita ) si incet-incet am revenit la viata de familie cu tot ce tine de facut-o mama.Cine-i mama, stie.
Ceea ce am omis este promisiunea facuta Sfantului. Am promis ca voi scrie despre minunile sale si nu m-am tinut de cuvant. Am promis ca voi reveni la Manastire din doi in doi ani, data fiind distanta de peste 500 km. Aceasta am incercat sa respect, m-am tinut de cuvant. Abia asteptam sa ajung, de acum toti ma sustineau in rugaciunile in care ma rugam pentru ei. Impartaseam Bucuria Minunii cu doamnele la biserica, cu cei de la serviciu, cu vecini si prieteni. Dar de scris, nu am scris. Am tot amanat sa scriu despre ajutorul dat mie de Sfant. In bisericuta unde merg eu, in cartier, chiar exista o icoana a Sfantului Nectarie. Cum n-am vazut ca cineva sa i se-nchine nici macar pe 9 noiembrie, le-am spus doamnelor despre Sfant, le-am adus iconite si mir de la Manastire. Nici preotul n-a amintit decat ca “azi sarbatorim Sfantul Nectarie”. Eram intristata in acea zi; de fapt pe mine trebuia sa fiu suparata, ca nu mi-am tinut promisiunea.
Multumesc Sfinte Nectarie c-ai adus multumire, bucurie,sanatate,intelegere-n casa noastra, in familia noastra. Cat voi trai, asa cum am promis, voi merge sa-ti aduc lauda si-nchinaciune la Manastirea Radu Voda-tot la doi ani. La Eghina n-am ajuns si nu cred c-o voi face din cauza problemelor financiare, desi-mi doresc mult.
Rugati-va Sfantului cu incredere,rabdare si credinta.Minunile se vor infaptui.
2) Acum doi ani, Ioan- celalalt fiu al meu- a fost disponibilizat, asa cum stiti ca se intampla mai cu toti tinerii si nu numai. La orice interviu, era amanat cu lunile, saptamanile, erau promisiuni, dar nimic nu se concretiza.Pierduse orice speranta de-a mai lucra-n tara.Situatia era cu atat mai grea cu cat avea rate lunare de platit pentru un credit luat. Am vorbit in familie, dar si cu duhovnicul meu: sa platim noi ratele pana la angajare (el fiind casatorit). Si asa am si facut.
Rugaciunile, posturile de miercurea si vinerea in tot anul, participarea la Sfantul Maslu, participarea la Spovedanie, Impartasanie-n posturile de peste an, faptele bune, mai ales gandurile de bine ma tineau in rabdare si-ncredere ca va fi bine (uneori ma napadeau altele, dar mi -am revenit repejor!! Nu, trebuie sa mai am rabdare, sa am incredere). Am hotarat cu cea mai draga persoana mie, sa citim rugaciuni pentru fiul meu 6 zile/luna,la aceasi ora.
Anul trecut se-mplineau cei doi ani pe care ii rinduisem intre pelerinajul meu la Man. Radu-Voda. Imi doream mult sa ajung la Bucuresti, la Sfant: n-am gasit de data asta pe nimeni sa ma-nsoteasca pana-n capitala. Unii prieteni ma-ndrumau si la alte biserici din tara unde sunt particele din Sfintele Moaste. Dar eu ”nu si nu: am promis si trebuie ajung”, imi tot repetam. Si Dumnezeu mi-a scos in cale doua colege, cu care-am ajuns la Radu Voda. Le vorbisem mult de Sfantul meu drag si isi doreau si ele sa ajunga acolo. Asta a fost la sfarsitul lunii noiembrie 2014.
Cum fiul devenea tot mai neincrezator ca va gasi ceva potrivit pregatirii lui, ii tot aminteam de Sfant ca nu-l va lasa, sa aiba incredere, sa se roage, sa se unga pe frunte cu ulei adus. Mi-a ascultat sfaturile, a avut incredere si rabdare.
La nici doua luni, pe 15 ianuarie 2015 a primit raspuns c-a fost acceptat pe-un post conform pregatirii si pe care si-l dorea. Slava lui Dumnezeu, inchinaciune si multumire Maicii Domnului si Sfantului Nectarie! Minunea s-a-nfaptuit, iata a doua oara .

3) In toti acesti 6 ani, am avut tot felul de mici bucurii legate de sanatatea celor din familie si nu numai, care nu se pot numi minuni. Pentru mine insa e o Minune ca Sfantul Nectarie m-a gasit, ca l-am cunoscut, ca il iubesc si ma iubeste. Dar nu doar pe mine, ci si pe sot si pe fiii mei mai ales .

4) Eu? Eu inca nu îmi tinusem promisiunea de acum sase ani, aceea de-a scrie despre Minunile Sfantului Nectarie in familia mea. In rugaciuni, mereu ii promiteam ca voi scrie, dar ceva ma retinea,poate. Acum am hotarat sa va scriu.

Rugati-va Sfantului Nectarie cu credinta si tineti-va promisiunile daca le faceti.
Sa nu amanati ca mine. Ii cer iertare Sfantul meu drag, pentru intarziere.

5) Acum o alta problema majora, dar nu de sanatate , s-a abatut asupra familiei largite – de data asta. Ma rog pentru rezolvarea ei si, cum nu stiu care-i binele, am vorbit cu duhovnicul care m-a sfatuit: sa am rabdare si sa insist pe cererea din rugaciunea Tatal Nostru “Faca-se Voia Ta”! Nu pot decat sa ma rog in continuare Sfantului meu drag, cu rabdare si-ncredere.

Ii multumesc lui Dumnezeu, Maicii Sfinte si Sfantului Nectarie pentru ajutorul si ocrotirea pe care le-am primit de la ei.

Iertare.

(Lucia)

Preacuviosul Părinte Iosif Isihastul, despre răbdare în încercările vieții

iosif”Vino, bună şi iubita mea soră, vino şi iarăşi vom mângâia necazurile tale. Vino, şi-L vom binecuvânta pe Dumnezeu cu glasul dulce al inimii, rostit de gură şi care răsună în minte. Spunând: Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui!

Vezi cât de mult ne iubeşte Domnul? Vezi cât suntem de fericiţi noi, nevrednicii, pentru toate câte ne dăruieşte bunătatea Lui în fiecare zi? Dar încă ne aşteaptă ceasul acela al secerişului adevărat, al clipei aceleia fericite când vom lăsa cele de aici şi vom pleca în cealaltă patrie a noastră, cea întru totul adevărată, viaţa cea fericită, bucuria cea sigură, pentru a primi fiecare partea pe care ne-o dăruieşte Preadulcele Iisus Cel preadarnic.

O, bucurie! O, mulţumire! O, iubire a Părintelui ceresc! Să ne curățească de toate necurăţiile, să ne cinstească, să ne îmbogăţească, dăruindu-ne bogăţiile sale!

Acolo, sora mea preabună, nu mai există cel ce nedreptăţeşte, cel preaviclean; a dispărut râvnirea şi invidia. Acolo nu mai sunt patimi. Cei cu patimi au rămas la poartă. Prăpastie mare este de o parte şi de alta.

Dar, o, iubire preadulce a lui Hristos, ce lucru bun ai văzut la noi şi ne-ai condus pe calea Ta cea dumnezeiască! Bucură-te deci şi veseleşte-te, iubita mea soră, mulţumeşte şi dă slavă lui Dumnezeu, căci iată, se apropie ceasul. A sosit clipă că peste puţin să auzim glasul acela binecuvântat: “Veniţi la Mine”. Numai ce se vor închide ochii aceştia simţitori, se vor deschide ochii tainici ai sufletului; şi că din somn ne vom trezi în viaţa cealaltă. Atunci vei vedea părinţi, fraţi, rude. Atunci îi vei vedea pe îngeri, pe sfinţi şi pe Maica cea preafericită a tuturor, pe Preacurata Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu, pe care toţi o strigăm în fiecare clipă şi căreia, după Dumnezeu, îi datorăm toate.

Cu cine să vorbim mai întâi, cine ne va îmbrăţişa, pe cine vom săruta mai întâi – toate preacurate, toate preafrumoase, toate sfinte! Cine, deci, aşteptând toate acestea, nu va răbda orice necaz al vieţii de aici?

Aşadar, sora mea bună şi iubita, priveşte în urma viaţa ta, cercetează cu amănuntul cum ai petrecut-o. Adu-ţi aminte de binefacerile nemărginite ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ale Preadulcei Sale Maici. Îndura cu răbdare ispitele ce au să mai vină.

Totdeauna Dumnezeu ajută, totdeauna ajunge la timp, dar vrea de la noi răbdare. El aude de îndată ce noi strigăm, dar nu după cum crezi tu.

Tu crezi că glasul tău nu a ajuns numaidecât la sfinţi, la Maica Domnului, la Hristos. Dar, înainte chiar de a striga tu, sfinţii s-au şi repezit să-ţi ajute, cunoscând că îi vei chema în ajutor şi vei cere apărarea lor cea de la Dumnezeu. Tu însă, nevăzând dincolo de cele ce se văd şi necunoscând că Dumnezeu conduce lumea, vrei ca cererea ta să se împlinească de îndată, ca fulgerul. Nu este aşa. Domnul cere de la tine răbdare. Vrea ca tu să arăţi credinţa ta. Nu este suficientă rugăciunea pe care o spune cineva ca un papagal. Trebuie că iubirea să fie împreună lucrătoare la cele pe care le conţine rugăciunea, şi apoi trebuie să înveţi să aştepţi. Iată că s-a împlinit deja ceea ce ieri şi alaltăieri ai dorit. Dar tu ai fost păgubită, pentru că nu ai avut răbdare să aştepţi. Ai fi câştigat şi pe unele şi pe celelalte, şi pe cele trecătoare şi pe cele cereşti.

Acum te mânii, te mâhneşti şi te necăjeşti, gândind că Tatăl ceresc întârzie să-ţi răspundă. Eu îţi spun că aceasta se va împlini aşa cum doreşti – se va împlini neapărat – dar este nevoie de rugăciune din tot sufletul şi de aşteptare. Şi când tu vei înceta să-ţi mai aminteşti de ceea ce ai cerut, atunci îţi va veni ca dar al răbdării şi al aşteptării tale.

Când, rugându-te şi cerând de la Dumnezeu ceva, ajungi la deznădejde, atunci este aproape de tine împlinirea cererii. Hristos vrea să vindece vreo patimă ascunsă din tine, de aceea amâna împlinirea cererii. Dacă primeşti mai repede decât te aştepţi tu, patima ta rămâne nevindecata. Dacă aştepţi, primeşti şi ceea ce ai cerut şi vindecarea patimii. Şi atunci te vei bucura cu bucurie mare şi vei mulţumi cu căldura lui Dumnezeu, care pe toate le zideşte cu înţelepciune şi le face spre folosul nostru. Nu ai niciun folos, deci, dacă te mâhneşti, dacă te superi, dacă spui cuvinte grele. Trebuie să-ţi închizi gura. Nimeni să nu înțeleagă ce ai tu. Să iasă abur pe ochi, nu pe nas. Să nu oftezi, pentru a te uşura, zice-se, ci să te linişteşti. Prin aşteptare şi îndelungă-rabdare vei arde pe diavol.

Eu – martor îmi este Domnul, Cel ce pierde pe toţi cei care rostesc minciuni – mult m-am folosit din ceea ce îţi spun acum. Atât de mari şi grele erau ispitele încât credeam că de durere o să-mi iasă sufletul precum fumul pe horn. Şi totuşi, după ce trece încercarea, vine atâta mângâiere, ca şi când ai fi în rai, fără trup. Te iubeşte Hristos, te iubeşte Maica Domnului, te laudă Sfinţii, Îngerii se minunează de tine.

Vezi câte bunătăţi aduc ispitele şi necazurile? Dacă vrei să vezi, să guşti şi tu iubirea lui Hristos, îndură ceea ce vine asupra ta. Nu în ceea ce-ţi place ţie, ci în ceea ce vrea Domnul să te încerce. Nimic din ceea ce facem noi de bună voie nu este atât de folositor cât este ceea ce ne trimite Domnul fără încuviinţarea noastră. Dumnezeu vrea că vrăjmaşul diavol să lupte pe om luptă crâncenă, os peste os, sânge peste sânge. Atât încât să se topească precum ceara la faţa focului.

Atunci când încercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi copleşită de jur împrejur de lumină strălucitoare şi vei vedea taine pe care limba nu este cu putinţă a le grăi. Atunci vei dori cu sete să vină iarăşi ispitele, pentru că ai cunoscut cât folos aduc.

Aceasta este calea adevărată, sora mea, şi cel care îţi scrie dă mărturie de adevăr din propria lui experienţă.

Îndrăzneşte, deci, şi întăreşte-te în Hristos Domnul, îndurând tot ceea ce vine asupra ta, primind, împreună cu durerea, pacea şi harul lui Dumnezeu.

Păstrează-ţi sufleţelul cu tărie, gândind că şchiopii şi leproşii nu pătrund la aceste bunuri. De aceea ne lasă Domnul ispitele , ca să ne curăţim de toate prejudecăţile. Acestea sunt săpunul şi lespedea pe care, lovindu-ne întruna, ne albeşte. Şi hainele care sunt tari rezista şi sunt de folos Mirelui. Cele care nu rezistă loviturilor pe lespede se sfâşie şi sunt aruncate la cele nefolositoare.

De aceea este nevoie să ne silim puţin aici, pentru că se apropie ceasul. Să păstrezi scrisorile pe care ţi le trimit, să le ai atunci când eşti încercată de necazuri. Mă tem că te voi lăsa curând. Cu cât trece timpul, cu atât mă simt mai îngreuiat. Sunt ca un slăbănog.

Nu am timp să-ţi scriu despre minunea pe care a făcut-o cu mine Domnul pentru a îndrepta o greşeală de a mea din neştiinţă. Vezi, deci, bunătatea cea multă a Domnului nostru? Vezi că lucrează şi cu minuni, atunci când grija Sa dumnezeiască socoteşte de cuviinţă?

Omul se înşală de multe ori din neştiinţă sau pentru că este atras de alţii. Dar dacă are sufletul deschis şi bunăvoinţă, nu-l lăsa Domnul, ci în multe feluri îl poate aduce la lumină. Acest lucru mă face să devin ţărână, cenuşă, vierme al pământului.

Mare cu adevărat este mila Domnului. Are dreptate Psalmistul când spune: “Nu după fărădelegile noastre ne-ai făcut, Doamne, nici după păcatele noastre ne-ai răsplătit nouă”.

De ce să nu mulţumeşti lui Dumnezeu? De ce să cârteşti? Dacă eu îţi scriu despre ispitele pe care le îndur eu nu este posibil să le rezişti. Şi totuşi, harul Domnului Hristos şi al Preasfintei noastre Maici pe toate le topeşte. Ai răbdare. Împărăteasa şi Maica lui Dumnezeu şi Stăpâna tuturor nu ne lasă. Ea se roagă pentru noi“.

(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină)

Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti. Demascarea şi combaterea falşilor mistici (2)

https://i1.wp.com/s2.thejournal.ie/media/2011/10/rosary1-390x285.jpg3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti

Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai  falsului  misticism,  străini  de  Tradiţia  şi  de  Duhul Bisericii  Ortodoxe,  sunt  adesea  oameni  nelămuriţi  în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna  ca  metodă  de  îmbogăţire  materială  şi  de alterare  a  bunei  credinţe  a  oamenilor  cu  care  ei  vin  în legătură [În  general,  prorocii  mincinoşi  aduc  cu  ei  o  serie  de  erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, prorocii cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării,  teorii  nelipsite  din  suportul  doctrinar  al  celor  care  se ocupă  cu  yoga,  astrologia,  bioenergia,  radiestezia,  parapsihologia, etc.;  pentru  toţi  aceşti  oameni  rătăciţi  există  încă  şansa  şi  calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.]

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei, activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi alimentează mândria  cu  învestirea pentru misiuni importante, chiar pentru omenirea întreagă. Între  aceşti  autointitulaţi  „proroci”,  unii  sunt psihopaţi  confirmaţi  de  ştiinţa  medicală, iar tratarea lor necesită  şi o intervenţie  clinică  (tratament,  internare  în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice,  cucerindu-şi  adepţii  prin convingerea  puternică  în  ceea  ce  spun,  convingere susţinută  şi  prin  manifestări  exterioare  agresive,  uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi  [mesageri, trimişi speciali, mediumi] şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori, până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de  grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri  cu  îngeri”, despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel  de  autonomie  în  cele  spirituale,  întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi, astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi, şi nu pe Dumnezeu [profetesa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărţile ei sunt pline  de  manifestările  unui  duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (2 Cor. 4,5)]. Unii ca aceştia  nu  cunosc  nimic  despre smerenia adevărată, despre  dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor. Toţi aceşti „proroci”, având „comunicări  directe cu  Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”,  făcând, de obicei,  propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l  trăieşti  la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating  fanaticii, manevraţi clar din umbră  de  duhurile  viclene  care-i  aruncă  în  excese  şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul este omul sănătos la minte şi la trup, dar care, din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori, se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „proroc” de tipul  întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză. În predicile  lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen  Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure” care circulă între cei de-o stare cu el. Credinciosul  „primitiv”  este  robul  formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act  de  magie.  În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele  pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e  astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi  neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i  poate  afecta  totuşi, pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena, însă,  mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg, înţelegător  şi  iubitor al Ortodoxiei. „Dacă  tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la  îndemână.”  Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de  sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl  ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

https://rotheo.files.wordpress.com/2013/08/6bd05-522179526_77241f6043.jpgImpostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare persoana şi valoarea sa, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o  poate  realiza, prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul  lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca un Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi”  (Matei  7,  15), simulează  şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei,urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează avântul şi perseverenţa, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de asimula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutându-i pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu. Toate  persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor  unor asemenea „prooroci mincinoşi” fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei  credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

4.  Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează  la  alţii  reclama  propriilor  virtuţi;  „poziţia sigură  în  spiritualitatea  ortodoxă  este  cea  din  smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti  reale,  au  putut  să  le  păstreze  şi  i-au putut ajuta şi pe alţii cu ele. Peaceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii,  Duh  care  respiră  nevăzut  şi  discret  prin toată lucrarea  lor,  iar  sentimentele  pe  care  le  angajează  în credincioşi  nu  cad  sub  cenzura  îndoielii.  Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate,  fără  „eu”  la  orice  pas  şi  fără  adunare  de „partizani”. De  aceea,  din  momentul  apariţiei  unui  nou „proroc”,  se  cuvine  ca  Biserica,  prin  preoţii  şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1)  în  legătură  cu  persoana  lui:  dacă  este  sau  nu sănătos  la  minte,  smerit,  evlavios,  bun  cunoscător  al Ortodoxiei, lipsit de patimi; 2)  în  legătură  cu  mesajul  lui:  dacă  nu  e  în contradicţie  cu  datele Revelaţiei  dumnezeieşti,  dacă  nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica nu trebuie să tolereze sau să  aştepte maturizarea cazurilor de fals  misticism; extinderea unor asemenea  cazuri poate genera secte şi chiar erezii.  Nu trebuie  îngăduit  (atenţie!)  ca  turma  lui  Hristos să fie dezbinată! Primul lucru care trebuie  făcut  după  identificarea falsului  este  contracararea  lui  cu  toate  mijloacele misionare  pe  care  rânduiala  bisericească  le  prescrie. Tratativele  politicoase  şi  aşteptarea  ca  aceşti  „proroci” să  dea  singuri  faliment  nu  sunt  indicate  întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principalepentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei trăite şi explicitate de  Sfinţi.  În general,  într-o  formă  de  fals  misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se  oferă  noutatea, senzaţionalul, mirajul  unor experienţe  mai  deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi  păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului. 

5.  Unele practici necanonice

Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii,  pe  preţuirea  celuilalt  prin  smerirea  de  sine,  în falsul  misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de  propria  persoană  închisă în  sine, suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni, căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt,  harul  Duhului  Iubirii  dumnezeieşti.  În toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul  harului – printr-un  dialog  iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea,  să fim clar înţeleşi  că  nu  aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul  de  pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete  sigure”  de  genul  „9  masluri” [Mulţi cred că numărul de 9 este mai important decât atenţia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. ] , „rugăciuni  de  9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, proroci, paranormali, etc.

Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică prezentă la tot mai mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia  creşterii  lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o  stare de confuzie spirituală ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci, sub  forme creştine, se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor  puteri obscure care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” [Preot Prof. Dumitru Stăniloae]

5.1. Exemple

Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi, ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor  real,  fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi  sau călugări, altele de creştini  mireni,  bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte. Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice  [Vezi şi articolul Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.], altele sunt deformări  voite [toate  putând  fi  denumite  generic  „născociri  popeşti”,  nu  toate având însă aceeaşi gravitate] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti” cu origini în vrăjitoria populară. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

deschiderea cărţii  (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei  Evanghelii, uneori la  sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul  [practică  destul  de  răspândită  şi  încurajată  chiar  prin  unele mănăstiri. Vezi  un răspuns detaliat la Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, p. 175. ], urmată  de  tâlcuirea fragmentului  de  text  ce  cade  mai  întâi  sub  ochii „credinciosului” [sensul corect este „credulului”] care, eventual a ţinut trei zile de post negru [vezi şi la Părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti,  p.  12 (material bătut la maşină, circulă printre credincioşi; acest  material se  găseşte  publicat selectiv şi în „Porunca  iubirii”, revistă  de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6 / 1999 şi 1 / 2000, editată la Sibiu de Asociaţia pentru isihasm).  Practici  eronate de felul acesta sunt  promovate şi  de preot Alexandru  Argatu, în Viaţa Arhimandritului Ilarion  Argatu,  Editura  Plumb,  Bacău,  2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120];

împărţirea de  părticele  (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” [părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti]  (de  unde  invenţia asta?);

oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis [pentru  alte  detalii puteţi consulta Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 269.] , pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi [părintele  Ilarion  Argatu,  Op.  cit.,  pp.  9-11.  Mai  circulă  printre creştini un „Acatist de pocăinţă” pentru femeile care au făcut avort. Şi prin această producţie specializată pe un singur  păcat se poate ajunge la o repetiţie mecanică, exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vieţii în Hristos şi canoanele Bisericii.], lucru neadmis de Biserică;

omiterea exorcismelor de la Botez;

săvârşirea,  din  comoditate,  a  Tainei  Botezului numai prin stropire sau turnare [practica, din nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă  nu  admite botezul prin turnare sau stropire practicat în bisericile  catolice, în cele protestante sau la unele culte neoprotestante”  (pr.  prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe înţelesul tuturor, p. 133)];

rebotezarea  celor  bolnavi  de  epilepsie  sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume [această batjocorire a Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce săvârşesc fapta respectivă, ci şi consacrarea  acelei persoane bolnave diavolului odată cu renunţarea la acoperământul dumnezeiesc.  Vezi  şi  la  Preot  Alexandru  Argatu,  Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13.];

– „botezul” morţilor [„Nu  se  botează  şi  nici nu se săvârşeşte  slujba de înmormântare a pruncilor născuţi morţi sau care mor nebotezaţi.”  (Pr.  Prof.  dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 126).] sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie, în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma  ei); cei ce  fac un  lucru ca acesta sunt  aspru mustraţi de către  Biserică, prin  Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli,  „ca  unii  ce-şi  bat  joc  de  crucea şi moartea Domnului” [Canonul  47  Apostolic,  vezi  în  Aghiazmatar,  Editura  Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 14] (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);

săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta Împărtăşanie, fără niciun canon dat  cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă [vezi la Preot Simeon Adrian, în Biserica,  sectele  şi  fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p. 94];

săvârşirea  mărturisirii  păcatelor  în  faţa  icoanei Mântuitorului,  fără  preot,  acesta  citind  doar  dezlegarea finală;

– folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic [aceste greşeli şi abateri de la Tradiţie arată ca  sunt şi păstori sufleteşti care fac lucrul Domnului cu „nebăgare de seamă” (Ieremia 48,  10), atitudine care le demască un anume dispreţ faţă de rânduiala  tipiconală stabilită de Sfinţii Părinţi, dispreţ care se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi de ei (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie  îmbrăcarea  felonului, ca la orice Sfântă Taină- Pr. Prof. Liviu Streza, Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa  ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p.34)];

– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);

– atingerea şi păstrarea (40  de  zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească” [„Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care se săvârşeşte în altar este o impietate, un abuz şi o inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinţenie şi destinat pentru un anumit scop, nu poate fi depozit de obiecte personale ale credincioşilor.”Binecuvântarea obiectelor se face prin slujbe specifice (ierurgii) şi nicidecum prin simpla lor  păstrare în altar. Aceste exagerări şi abateri de la practica liturgică stabilită de Biserică „degenerează în practici care ne duc cu  gândul mai mult la superstiţie şi magie, de care  răuvoitorii  ne-au  acuzat  întotdeauna”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59)];

păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru  riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi; în unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare,  în  loc  de  a  se  păstra  liniştea,  atunci  începe  o  forfotă necuviincioasă şi tulburătoare);

– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele” [nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi exersarea în virtuţile creştine;]

abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei) [„Să  nu  uităm  un  lucru!  Pentru  înlăturarea  răului  din  existenţa fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitfelor, ca o citire magică, ci şi dorinţa noastră de a ne elibera de păcat, sub orice formă”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe  înţelesul tuturor, p. 193)];

– miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii; [practică magică scornită de unele „babe”, dar încurajată şi de câţiva clerici];

– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

– oficierea  unor „slujbe  speciale”  de „dezlegat  (şi spălat) cununiile şi vrăjile” [practici  ca:  trecerea  rochiei  de  mireasă  prin  cununii  sau punerea ambelor cununii pe cap însoţite de o formulă improvizată de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de luminarea lor), născociri ce ţin de magie  şi de vrăjitorie  populară,  după  o „semnificaţie”  numai  de  ei ştiută];

– înmormântarea seacă (fără mort);

– condensarea pentru aceeaşi  persoană a  2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;

– deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;

– punerea busuiocului  sub  pernă fetei ca să i se descopere ursitul în vis;

încurajarea unor  forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi  (chiar de 9 ori consecutiv), mai  ales pentru  măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice [pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini  „adevăratul  chip  al  lui  Iisus”, un  tablou (modificat  pe calculator după fotografia de pe „giulgiul” din Torino) care propune implicit lumii de azi tocmai  înlăturarea  icoanelor. În  plus, acest tablou este folosit chiar şi de „yoghinii creştini” în „meditaţiile” lor];

– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri „speciale”;  [ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim – Pucioasa, Vladimireşti, Cocoş,  Ioneşti,  Parepa,  Videle,  Letca  Nouă,  Arad,  Medjugorje, Lourdes; vezi detalii la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 123];

acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă [ca în cazurile „lucrării” lui Taica Părintele Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalţi creştini];

– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, reiki, NPL, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

 – promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale [ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru];

„oratio mentis” ( vezi şi la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 56.) şi unele reţete de-a dreptul băbeşti;

– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii  Domnului,  Epistolia  şi  Talismanul  Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.; 

– punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă nou-născutul spor la bani);

– ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);

–  dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de  Înviere (chipurile pentru cei morţi  „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);

–  aprinderea  a  7,  9,  12,  33  lumânări  în  formă  de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză, obligatorie, fiind  la  ora  12  noaptea, chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de  parcă  Dumnezeu ar fi obligat  să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist); [ vezi şi la Părintele Ilarion Argatu]

  săvârşirea unor „rugăciuni de blestem”  (nu de îmblânzire)  a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;

 –  darea  în  aceeaşi  dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii [în loc de a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi, practic, nefolosindu-se de nicio atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece];

–  folosirea  unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti.

5.2. Observaţii

Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:

1)  Toate  aceste practici  sunt  aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult  de la un mediu (citadin  sau  sătesc, intelectual  ori  ignorant)  la  altul, unele sunt  foarte noi, neacceptate,  ba chiar  condamnate de  Sfântul  Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.

2)  În  general,  au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om –iniţiatorul „tradiţiei”–  care este ajutat de un „colegiu”  (aceştia  îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor inventate de el).

3)  De  obicei  iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile”  şi prestanţa de a inova mai uşor  (cad  mai uşor pradă duhului rău  care le oferă  calitatea  de „înţelepţi”, „mentori”, „proroci”).

4)  Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a  Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.

5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau, mai ales, călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea prorociilor şi a practicilor  scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.

6)  Totdeauna  sunt  forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt  ca ceilalţi  creştini,  considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.

7)  Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de  sminteală pentru intelectuali şi de  înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.

 8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând chiar învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.

9)  Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor„le va merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.

 10)  Desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi  pierzând din vedere esenţialul însuşi.

 11)  Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii  îi  poartă,  pentru  mândria  lor,  pe  alte  drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.

12)  Unii  îşi  reduc întreaga  viaţă  religioasă  la  un lanţ  de  asemenea  practici  necanonice,  lanţ  pe  care-l străbat  inconştient  (cu  discernământul  adormit); au impresia că sunt  pe  calea mântuirii  doar făcând  aceste „exerciţii”,  permiţându-şi  chiar  fapte  imorale uneori, pentru  îndeplinirea  lor (de  exemplu:  multe  femei  se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).

13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fii prin  har ai lui  Dumnezeu. Treptat,  încrâncenarea  şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psihopatologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.

14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii  de  oameni; nicio tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire.  Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării  şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci, „din  cauza înmulţirii  fărădelegii, dragostea multora  se  va  răci” (Matei  24.12)  şi mulţi  se  vor  abate  de la adevărata credinţă la forme de  fals  misticism,  erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.

15)  Încurajarea  mai mult sau mai  puţin  tacită  de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului  şi  a  religiei [un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi  alte două consecinţe grave pentru viaţa parohiei şi a  Bisericii întregi:  1)  înstrăinarea  oamenilor  smintiţi de comunitatea credincioşilor şi 2)  scăderea unităţii de  credinţă  şi  iubire  între parohieni  şi  preot. De multe ori, sminteala se poate generaliza  în mintea multora asupra tuturor preoţilor, cum e cazul „intelectualilor” atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de  viaţă  sfântă  şi de înţelepciune,  atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii]. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit  pe  minciuni  care  se  dezvăluie rând pe rând ca atare.

16)  Toate aceste  forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi autentica credinţă  creştină, prin educarea unui discernământ  minimal care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”. 

JesusCarriesMe6.  Câteva sfaturi duhovniceşti 

Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, preotul nu trebuie să se mândrească de acest mare har al lui  (de  mijlocitor pentru oameni), ci să se  ostenească  pentru  a-l  face  bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de  patimi şi de neştiinţă, prin jertfire  de  sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morală superioară – adevăratul izvor al fericirii  şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi  la o sporire  în  credinţă, în înţelegere şi în bunătate. Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi un exemplu de credinţă şi trăire  creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei  persoane şi să-şi  pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea  mântuirii.  Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia  sa, în clipa  punerii  mâinilor episcopului  pe  capul  său  şi  la  pogorârea Duhului Sfânt asupra  lui,  tânărul  aspirant la demnitatea  preoţească trebuie  să  conştientizeze  marea  răspundere  pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi  dumnezeieşti  absolut  necesare  pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că, fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.

Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele  bune  pregătindu-l  pe  om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora, omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în  închipuire de  sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului. Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să  le  rezolve  instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau  „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”,  urmate imediat de soluţia  „Vii  la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar 40 de lumânări pentru  40  de  zile, mir, tămâie, etc.”.  În aceste situaţii,  „popa”  nu  se  comportă ca un slujitor al  lui  Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un  lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin intimidări de genul celor de mai sus. În loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le  că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare, şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să-L iubească pe Hristos şi pe  semenii lor, iertând tuturor şi nemaipăcătuind,  un asemenea  „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în folosul personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le  vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci, mai ales, frumuseţile interioare latente în fiecare om. De aceea,orice  om trebuie  primit cu delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu  cât  sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai  potrivită.  Canonul de rugăciune, post şi  milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i  stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie durata  canonului  (7 ani,  un  an,  o  lună)  de  oprire de  la Sfintele  Taine,  ci  intensitatea  pocăinţei,  a  îndreptării, depăşirea  egoismului  propriu,  învierea  din  propriul mormânt  al  patimilor, lucru dovedit şi  printr-o  lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni. Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire  morală,  va  întâmpina  unele  greutăţi  în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav  care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor.  Canonul,  deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea  să  se  vindece  şi  să  se  mântuiască.

Cineva  care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult  după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea  unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort  susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar,  de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi  ajute; şi mai vârtos te păzeşte,ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele niciun folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să  fim  întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate.  Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni.  Această  situare a lor în afara  Bisericii  şi  a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea,  creştinul participant la  slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu  judecata  şi  bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată  un  proces  permanent,  o  luptă  continuă  cu omul cel vechi (al  păcatului)  şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos. De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe  alţii,  să-i  vorbească  de  rău, să-i  calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu  binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc) va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi, mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea  devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii  (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate  de  patima  desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără  prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie  conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de-a ajunge la alte răutăţi şi mai mari (perversiuni,  adultere, avorturi,  boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite. Trebuie întărită, de asemenea,  educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai  găseşti  naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun,  în afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători. Preotul  şi  credinciosul  angajaţi  într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l  scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se  roage  lui  Dumnezeu pentru duhovnicul  său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.

7.  Concluzii

Tradiţia  autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate  cu practici  păgâne, cu superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre  om – comunitate – lume – Dumnezeu,  făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei. Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei  sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta  Scriptură  şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică  ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci, nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. De aceea,  mai mici  sau  mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi.

un articol de Ieromonahii Adrian Făgeţeanu (†) și Mihail Stanciu (Partea a II-a)

N.B. Cine dorește să citească și prima parte a acestui studiu apologetic, o poate găsi aici: Ieromonah Adrian Făgeţeanu ,Ieromonah Mihail Stanciu – De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?

Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit

484061-1600x900Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura.

Bucuria n-a creat-o creştinismul; bucuria o susţine creştinismul. Bucuria este o capacitate a omului, o însuşire a omului, ţine de structura omului, ţine de fiinţa omului, aşa cum a creat-o Dumnezeu. Omul, aşa cum l-a creat Dumnezeu, a fost destinat să se bucure. Relatările din cartea Facerii, prima carte a lui Moise şi prima carte a Scripturii, spun că omul după ce a fost creat de Dumnezeu a fost aşezat într-o grădină, grădina Edenului, grădina raiului, raiul de pe pământ.

Am citit de curând, s-au mai bine zis m-am oprit cu mai multă atenţie asupra unei poezii scrise de Vasile Militaru, cu titlul „Țara mea, Țara noastră, Raiul de pe Pământ”. Este o frumoasă prezentare a tot ce este pozitiv, a tot ce este frumos în ţara noastră; prezintă florile, pomii, livezile, fânaţurile înflorite, seninul, munţii, apele, izvoarele. Toate acestea formează un cadru pentru a ne simţi bine în lumea aceasta.

Este de fapt ceea ce vrea Dumnezeu. Credinţa noastră este că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie fericit şi omul poate să fie fericit, are condiţii să fie fericit iar când are şi împotriviri în lumea aceasta (necazuri, suferinţe), dacă are credinţă în Dumnezeu, dacă ţine seama de Dumnezeu, are mai multe posibilităţi de a-şi manifesta izbânda. Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei. Se spune, pe drept cuvânt, că religia creştină este o religie a bucuriei. Aşa este. Este o religie a iubirii şi este o religie a bucuriei. Bucuria şi iubirea se unesc foarte bine între ele în sensul că iubirea e fericitoare şi cuprinde în sine bucuria.

Cel mai bine se încadrează în iubire şi-şi revarsă iubirea omul la vârsta tinereţii. Tinerii sunt parcă mai capabili de iubire decât oamenii care au trecut de tinereţe şi decât oamenii care au ajuns către sfârşitul vieţii, deşi iubirea este o poruncă a lui Dumnezeu şi ar trebui să fie la fel de activă la toate vârstele. Aşa că la tinereţe omul este mai propriu pentru iubire şi este mai propriu şi pentru bucurie. O tinereţe luminată-de credinţă este străbătută de gândurile la Dumnezeu, de simţirea prezenţei lui Dumnezeu, este o tinereţe senină, o tinereţe cu posibilităţi de bucurie pe care parcă nu le găsim aşa de prezente la celelalte vârste ale omului.

Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura. În Sfânta Evanghelie de la Matei citim că dreptului Iosif i s-a spus că cel care avea să se nască din Preasfânta Fecioara Maria va mântui pe poporul său de păcate. De aceea „lui îi vei pune numele Iisus, pentru ca va mântui pe poporul său de păcate”. Şi mai departe se spune că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, că Fiul lui Dumnezeu avea să se nască din Preasfânta Fecioară şi avea să trăiască între oameni. Se împlineşte o prorocire a prorocului Isaia care zice că „fecioara va naşte fiu şi Îi vei pune numele lui Emanuel”, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”. Deci bucuria trebuie să izvorască în special din credinţă, din convingerea, din conştiinţa că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu ne este aproape, că Dumnezeu ne este favorabil.

Tocmai aceasta vrea să ne înveţe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tocmai aceasta este ceea ce cuprinde propovăduirea Evangheliei (propovăduirea învăţăturii celei noi), Evanghelie însemnând Veste Bună, vestea cea bună a Mântuirii, vestea cea bună a venirii Mântuitorului, vestea cea bună a apropierii împărăţiei lui Dumnezeu, vestea cea bună a realizării Împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu fiind cadrul bucuriei.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Pentru cealaltă vreme a vieții noastre, Editura Deisis, 2001, p. 145)

Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/dumnezeu-l-creat-pe-om-ca-sa-fie-fericit

Toma Credinciosul

St_Thomas_iconPredicã la Duminica a II-a după Paşti

Pr.prof.dr. Vasile Mihoc

            În Evanghelia acestei duminici sunt înfăţişate două arătări ale Domnului Celui înviat către grupul mai restrâns al ucenicilor Săi, al acelora pe care El i-a ales şi i-a numit „apostoli” (Lc. 6, 13) şi care aveau să fie martorii prin excelenţă ai Învierii Sale. Mântuitorul S-a arătat viu după patimile şi moartea Sa unui număr destul de mare de persoane. Aceste arătări sunt cele mai importante dovezi ale adevărului Învierii Domnului. Deşi prin Înviere trupul luat de Mântuitorul din Sfânta Fecioară a încetat de a mai fi un trup pământesc, deşi Domnul Cel înviat nu mai ţine propriu-zis de lumea noastră şi nu mai este supus incidenţelor istorice, totuşi, prin faptul că El S-a arătat unor persoane concrete, care au putut da mărturie despre întâlnirile cu El, Învierea este un fapt istoric.

             Sfintele Evanghelii (Mt. 28; Mc. 16; Lc. 24 şi In. 20-21), Faptele Apostolilor (1, 1-12) şi Epistola I Corinteni a Sf. Apostol Pavel (15, 3-9) ne vorbesc despre mai multe arătări ale Domnului Celui Inviat, fără ca vreuna din aceste scrieri să aibă pretenţia unei prezentări exhaustive. Este vrednic de notat şi faptul că Sfântul Apostol rânduieşte alături de celelalte arătări şi întâlnirea cu Hristos Cel înviat de care s-a învrednicit el însuşi, la câţiva ani după Învierea și Înălţarea Domnului (I Cor 15, 8-9).  Astfel, dacă Sfântul Luca circumscrieseria arătărilor la cele patruzeci de zile dintre Înviere şi Înălţare, Sfântul Apostol Pavel socoteşte că poate trece dincolo de această perioadă şi că întâlnirea (sau întâlnirile) lui însuși cu Hristos Cel înviat poate (pot) sta alături de cele ale martorilor de la început.

          După ce S-a arătat Mariei Magdalena (In. 20, 1.10-18) şi tuturor femeilor mironosiţe (Mt. 28, 1-10), apoi, pe drumul spre Emaus, celor doi ucenici (Lc. 24, 13-33) şi, cândva, în cursul Duminicii Învierii, lui Petru (Lc. 24, 34; cf. I Cor. 15, 5), prima parte a Evangheliei de astăzi (In. 20, 19-23) ne spune că Domnul S-a arătat, în seara aceleiaşi Duminici, ucenicilor care erau adunaţi într-o casă din Ierusalim – probabil casa mamei viitorului Evanghelist Ioan (cf. Fapte 12, 12), o casă ale cărei uşi ei le încuiaseră cu grijă, de frica iudeilor. El a intrat prin uşile încuiate – căci trupul Său nu mai era pământesc, ci duhovnicesc-, le-a dat ucenicilor pacea Sa, i-a încredinţat de adevărul Învierii, arătându-le mâinile şi coasta Sa, care purtau semnele rănilor de la cuie şi de la suliţă, şi, prin darul Duhului Sfânt, le-a conferit puterea de a ierta păcatele. Prin acest ultim act, Domnul, preamărit acum prin Înviere, Se manifestă ca Acela ce-L dă pe Duhul Sfânt (cf. In. 7, 39).

          Partea a doua a Evangheliei de astăzi cuprinde relatarea întâlnirii cu Toma (In. 20, 24-29) şi un prim epilog al Evangheliei (v. 30-31; cf. 21, 25).

          Această Duminică fiind dedicată Sfântului Toma, mă voi referi mai mult la această a doua parte a pericopei evanghelice şi la acest Apostol intrat în mentalitatea comună ca Toma „necredinciosul”.

0438002         Este clar că n-a fost deloc în intenţia Sfântului Ioan Teologul să ni-l prezinte pe Toma ca necredincios. La arătarea dinainte, ceilalţi apostoli au avut şi ei nevoie de dovezi ca să creadă că Acel care li Se arată este într-adevăr Iisus. Lor mai întâi Domnul „le-a arătat mâinile şi coasta Sa“ (In. 20, 20a), şi numai datorită acestei încredinţări „s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul“ (v. 20b). Sfântul Luca notează într-un chip încă şi mai precis dificultatea lor în a crede în Înviere: deşi primiseră înainte mărturia mironosiţelor (Lc. 24, 9-10) – care însă nu li s-a părut decât o aiurare (v. 11) -, apoi pe cea a lui Petru sau, în orice caz, despre o arătare de care s-a învrednicit acest Apostol (v. 34) şi, în sfârşit, cea a celor doi ucenici întorşi în grabă de la Emaus (v. 35), totuşi, ucenicii se arată zăbavnici în a crede în Înviere. Când Iisus vine în mijlocul lor – şi e vorba, desigur, de aceeaşi arătare de care mărturiseşte prima parte a Evangheliei de astăzi (In. 20, 19-23) – sunt mai întâi cuprinşi de frică ei, crezând că au în faţa ochilor o nălucă (Lc. 24, 37), astfel încât Domnul le adresează o invitaţie foarte asemănătoare cu cea pe care o va adresa lui Toma: „Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că Duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine având.”(v. 39). Acestea zicând, „le-a arătat mâinile şi picioarele Sale“ (v. 40). Şi pentru că nici acum nu le vine să creadă – de bucurie, de data aceasta – Iisus le cere de mâncare şi mănâncă în faţa lor (v. 41-43).  Abia acum primesc ei adevărul Învierii şi Domnul poate să-i constituie martori ai acestui adevăr (v. 48). Sfântul Marcu ţine să noteze că, la această primă arătare către „cei unsprezece” – zece de fapt, căci, precum ne spune Sfântul Ioan, Toma nu era de faţă, dar este vorba, practic, de un titlu dat grupului apostolic, ştirbit acum prin căderea lui Iuda -Iisus „i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat.“ (Mc. 16, 14).

            Ţinând seama de toate acestea, Toma nu mai apare deloc drept o excepţie în grupul Apostolilor. Necredinţa sa nu pare a fi neapărat mai mare sau mai vinovată decât a celorlalţi zece.

         E adevărat că însuşi numele acestui apostol pare să indice îndoiala. „Didimos“, Geamăn, deşi reprezintă traducerea firească în limba greacă a ebraicului „Thoma“ (In. 11, 16), înseamnă însă, în primul rând, „dublu“, „îndoit”. Pe de altă parte, referirile anterioare la Toma din Evanghelia de la Ioan (11, 16; 14, 5) par să indice că, deşi profund loial Mântuitorului, Toma avea un caracter oarecum ezitant.

              Toma n-a fost prezent la arătarea din Duminica Învierii. Şi nici n-a vrut să primească mărturia celorlalţi ucenici. El a pretins o experienţă personală a întâlnirii cu Hristos Cel înviat, şi încă una foarte palpabilă: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în locul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (In. 20, 25). Experienţa pe care o pretinde Toma este una directă şi progresivă: să vadă, mai întâi, apoi să şi pipăie. În ce priveşte ultimul aspect, el se exprimă cu o precizie ce ar putea părea brutală: degetul pentru semnul mai mic al cuielor, mâna pentru rana mare făcută de suliţă în coastă. Numai aşa ar fi fost el gata să accepte identitatea dintre Iisus Cel răstignit şi Cel pe Care-L văzuseră ceilalţi ucenici şi despre Care mărturiseau că este El Însuşi înviat. Acest mod de a-şi fi exprimat pretenţia va fi determinat calificarea sa de către Mântuitorul ca ,,necredincios“, un epitet cu care a şi intrat Toma în conştiinţa creştinătăţii.

            Următoarea arătare are loc după opt zile, adică în Duminica următoare. Evanghelistul ţine să releve prezenţa specială a Domnului în ziua întâi a săptămânii, care, intrată în conştiinţa creştinilor ca Ziua Învierii, a devenit, de la început, ziua obişnuită de adunare a Bisericii pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. Toma era acum şi el împreună cu ceilalţi ucenici. Venirea lui Iisus se petrece la fel ca prima dată: El intră prin uşile încuiate şi Se adresează ucenicilor cu „Pace vouă!“. În continuare, după relatarea evanghelică, tot ceea ce urmează se petrece între Domnul şi Toma. „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios“ (v. 27). Cuvintele lui Iisus apar ca o reluare exactă a celor prin care Toma îşi exprimase pretenţia la experienţă directă.

           Evanghelia nu ne spune dacă Toma a răspuns invitaţiei de a pipăi rănile pe care Iisus i le arăta. Ne spune însă că Toma n-a mai fost deloc necredincios. În orice caz, mărturisirea pe care o face el acum nu este o simplă declaraţie privind identitatea Celui Care i Se arată acum cu Iisus Cel pe Care-L cunoscuse înainte. Nu, cuvintele care ţâşnesc din inima lui Toma reprezintă infinit mai mult decât o astfel de identificare. Ele sunt o puternică mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ O astfel de mărturisire nu este rodul vederii şi al pipăirii. Sfântul Apostol Pavel va spune că nimeni nu poate face mărturisirea că „Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt“ (I Cor. 12, 3). Astfel, mărturisirea lui Toma dovedeşte că inima sa este acum deplin şi definitiv străpunsă de harul credinţei.

          „Nu fi necredincios, ci credincios!” – îl îndemnase Mântuitorul pe Toma. Şi iată că transformarea s-a petrecut. Toma necredinciosul devine, hotărât, Toma credinciosul!

                În capitolul următor al Evangheliei, Toma reapare, de data aceasta alături de alţi ucenici credincioşi, învrednicindu-se de ceea ce Sfântul Ioan Teologul socoteşte ca a treia arătare a lui Iisus către ucenicii Săi (21, 14). Poate nu e lipsit de semnificaţie faptul că Toma este menţionat de această dată pe locul doi (21, 2), imediat după Simon-Petru şi înainte de Natanael (identificat de cei mai mulţi cu Apostolul Bartolomeu) şi de fiii lui Zevedeu. Mărturisirea sa de credinţă să-i fi asigurat acest loc de cinste? În orice caz, cu acest prilej, alături de alţi şase ucenici, Sfântul Toma nu numai că L-a revăzut pe Domnul Cel înviat şi a participat la o nouă pescuire minunată (21, 4-11; cf Lc. 5, 1 şi urm.), dar s-a învrednicit şi de a fi invitat de El la masă. A fost, de fapt, o masă euharistică; iar faptul că au primit atunci din mâinile Celui înviat pâine şi peşte a fãcut ca şi peştele să rămână în conştiinţa Bisericii ca un simbol privilegiat al lui Hristos Cel preamărit, Care se dă necontenit credincioşilor Săi ca mâncare, prin Sfânta Euharistie.

           Este sigur că Sfântul Toma nu va mai fi niciodată de acum încolo Toma necredinciosul. Deşi el nu mai apare după acest moment în niciuna din scrierile canonice, avem suficiente temeiuri să nu ne îndoim de statornicia credinţei lui Toma. Biserica din India se consideră până astăzi a fi rodul lucrării misionare a Sfântului Apostol Toma – şi se autorizează de numele său. Este vorba de aşa-numita „Biserică a creştinilor Sfântului Toma” din Malabar. Şi aceasta cu bune temeiuri. Eusebiu al Cezareii reţine tradiţia după care „lui Toma i-a căzut sorţul să meargă în Parţia“ (Istoria bisericească, III, 1,1). Unele scrieri apocrife afirmă că Sfântul Toma a depăşit de fapt graniţele Parţiei, ajungând până în partea apuseană a Indiei.

          Apocrifa intitulată Faptele lui Toma, ce se pare că a fost redactată iniţial în limba siriacă, prin secolul V, cuprinde o frumoasă istorisire despre Sfântul Toma şi despre misiunea sa în India. Probabil că nu este vorba decât de o legendă; socotim însă că nu va fi fără folos redarea aici, în rezumat, a acestei istorisiri (după E. Hennecke,- Neutestamentliche Apokryphen, ediţia a 3-a, vol. II, Tübingen, 1964, p. 309-320).

 1IMG_9829      Adunându-se Apostolii la Ierusalim – spune aceastã istorisire – şi trãgând la sorţi care unde să meargă la propovăduire, lui Toma i-a căzut sorţul să meargă în India. Toma însă n-a vrut să meargă. Noaptea i S-a arătat Mântuitorul, Care l-a îndemnat să meargă acolo şi i-a făgăduit că harul Său îl va însoţi. Dar Toma a răspuns hotărât că este gata să meargă oriunde în altă parte, dar nu în India. S-a întâmplat atunci că a venit acolo un negustor cu numele Abban, trimis de regele Gundafor din India să-i cumpere un dulgher priceput. Fiind. acesta în târg, i S-a înfáţişat Însuşi Hristos Care i-a spus că El are un sclav care este dulgher şi pe care vrea să-l vândă; i l-a arătat pe Toma şi a întocmit şi un act în regulă prin care Apostolul a fost vândut negustorului. Abban l-a întrebat pe Toma: „Este Acesta stăpânul tău?“ Apostolul a răspuns: „Da, El este Domnul Meu!“. Atunci Abban l-a informat că acest Stãpân i l-a vândut şi că, deci, de acum înainte îi aparţine.

            Trecem peste peripeţiile călătoriei lor spre India. Ajungând acolo, a fost înfăţişat regelui, care l -a întrebat ce meserie ştie. Apostolul a răspuns că este dulgher şi zidar şi că poate face tot felul de lucrări în lemn şi în piatră. Atunci regele l-a întrebat dacă poate să-i construiască un palat. Toma a răspuns că da. Regele l-a luat şi, pe drumul spre locul unde avea de gând să construiască palatul, au discutat despre modul în care să fie făcută această zidire. Odată ajunşi la acel loc, Toma a prezentat regelui un plan atât de limpede şi de mãreţ al lucrărilor pe care avea de gând să le facă, încât regele a fost deplin convins că a pus mâna pe cel mai bun constructor şi că va avea cel mai frumos palat din lume. I-a pus, deci, la dispoziţie mijloacele materiale necesare şi i-a dat mână liberă să pornească zidirea. După plecarea regelui, Toma a început să colinde oraşele şi satele, făcând milostenii din banii lăsaţi de rege şi propovăduind Evanghelia. Când regele a trimis după informaţii privind mersul lucrărilor, Toma i-a trimis vorbă că mai rămâne de fãcut acoperişul şi că mai are nevoie de bani.

            După o vreme, regele a venit el însuşi să-şi vadă palatul. Prietenii din partea locului i-au spus regelui care sunt de fapt preocupările lui Toma, că tot ce are dă saracilor, că vesteşte un nou Dumnezeu, că face tot felul de minuni, vindecându-i pe bolnavi şi alungându-i pe demoni. Chemându-l pe Toma la el, regele l-a întrebat dacă i-a zidit palatul. „Da, i-a răspuns Toma, dar acum nu poţi să-l vezi; îl vei vedea numai după ce vei trece din această viaţă!“

          Cuprins de o aprigă mânie, regele l-a aruncat pe Toma în închisoare şi, împreună cu el, şi pe negustorul care i-l adusese. De mare supărare pentru paguba şi ruşinea suferite de rege a fost cuprins şi Gad, fratele regelui care, din această pricină, s-a şi îmbolnăvit foarte grav. Fiind aproape de moarte, Gad l-a chemat pe fratele său şi i-a spus că va muri, dar că sufletul său nu va avea odihnă dacă nu-l va pedepsi pe vrăjitorul de Toma cu cele mai cumplite chinuri. Regele îl iubea foarte tare pe fratele său. I-a promis că-i va împlini întru totul dorinţa. Gad a şi murit îndată, iar un înger i-a dus sufletul în ceruri şi, arătându-i locaşurile de acolo, l-a întrebat unde ar vrea să locuiască. Gad a văzut, mai frumos decât toate, palatul pe care Toma îl zidise pentru regele Gundafor şi l-a rugat pe înger să-l lase să locuiască acolo. Îngerul i-a răspuns însă că nu se poate, căci acesta este palatul pe care acel creştin l-a construit pentru fratele său. Atunci Gad l-a rugat pe înger să-l lase să se întoarcă la fratele său, ca să cumpere de la el acel palat. Îngăduindu-i ingerul acest lucru, sufletul lui Gad s-a întors în trup. Revenind la viaţă, imediat l a strigat pe fratele său; iar când acesta a venit, i-a cerut să-i promită cu jurământ că-i va vinde lucrul pe care i-l va cere. Regele i-a promis din toată inima că-i va împlini cererea. Atunci Gad i-a spus ce palat minunat i-a construit în ceruri sclavul evreu şi că, de când l-a văzut, nu-şi mai poate dori nimic altceva. Regele i-a răspuns că, dacă aşa stau lucrurile, atunci nu-i poate vinde palatul; dar că îl au la îndemână pe constructor, aşa încât va putea să-i construiască şi fratelui său un palat tot atât de minunat.

             Astfel, Toma nu numai că a fost scos din închisoare, ci a fost primit cu cea mai mare cinste de către rege, de fratele său şi de mulţi alţii care, dorind să-şi aibă sălaşuri minunate în ceruri, au primit propovăduirea Apostolului Toma despre Iisus Hristos, Cel pe Care el necontenit L-a mărturisit că este „Domnul şi Dumnezeul“ său. Şi astfel a apărut în India o înfloritoare Biserică creştină.

               De dorul unui astfel de minunat sălaş în ceruri să ne umple şi pe noi pomenirea Apostolului Toma cel credincios!

(extras din Predici exegetice la duminicile de peste an, ed. a II-a, Editura Teofania, Sibiu, 2008, 398 pp.)

 

„La Paşti trăim un har, o lumină care nu sunt de aici“

Protos. Arsenie Muscalu

Învierea Domnului este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte. Dialogul pe care l-am purtat cu părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din comuna Cornu, judeţul Prahova, vine să întărească cele de mai sus.

„Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?
Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi“. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?
Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

„Nu putem să păstrăm harul, dar putem năzui spre el“

Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut? 
Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.“ Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.
Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?
Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Hristos dărâmă logica răspunsului la rău cu rău

Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare“? 
Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!
Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.
Acum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.
Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruinţa dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.
Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Hristos, tăria dragostei Lui.
Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.
Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie,  bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.
Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

Avem nevoie de o înviorare a credinţei

„Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ e definitorie pentru societatea de azi.
Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la Mănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie.
Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.
În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…
Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.
Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.
La fel stau lucrurile şi în credinţă. E nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.
Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateiile pe zero.

Eficienţa rugăciunii

Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?
Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac.
Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel.
Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.
Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.
De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?
A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Starea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.
Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.
Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…

Interviu cu Protosinghel Arsenie Muscalu de la Manastirea ”Sfantul Ioan Evanghelistul” – Cornu, realizat de Augustin Păunoiu, publicat în Ziarul Lumina, 05 mai 2013

art. preluat de aici> http://ziarullumina.ro/interviu/la-pasti-traim-un-har-o-lumina-care-nu-sunt-de-aici

Primăvara intelectualului ortodox

un art de pr. Ioan Valentin Istrati

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi. 

În peisajul cultural românesc, marcat de provincialism, snobism şi epatare, un rol esenţial îl joacă, sau mai bine zis ar trebui să-l joace, intelectualul ortodox. După jumătate de secol în care intelectualii şi-au ascuns cu grijă religiozitatea îndărătul metaforelor greu de pătruns pentru canaliile de la cenzură, iată că de 20 de ani este libertate.

Intelectualul creştin a ieşit din catacombe însă rămâne încorsetat în vechile structuri instituţionale şi din păcate, rareori reuşeşte să-şi exprime decisiv opţiunea pentru credinţă. O intelighenţie bine educată s-a pripăşit pe la mănăstiri, acolo unde tihna comunicării şi ritmul liturgic monastic le încuraja inspiraţia. Alţii participă la unele congrese şi conferinţe cu circuit închis, accesibile doar elitelor cu invitaţie ştampilată, mereu aceeaşi, vorbind despre pasiunea lor de o viaţă.

Însă o elită a societăţii care să răsară în spaţiul civic, să se organizeze temeinic, să dea sens creştin junglei urbane şi să fie accesibilă majorităţii încă nu s-a întâmplat. De multe ori astfel de organizaţii sunt repede tractate discret spre o parte sau alta a eşicherului politic, sau se compromit în hăţişuri mentale extremiste. Idealul intelectualului creştin ia fiinţă repede şi se stinge curând, sub presiunea străzii consumiste şi a rating-ului ucigaş. De bună seamă, sunt mulţi oameni educaţi prezenţi în tinda Bisericii, ajutând la exprimarea ei în lume, însă o mişcare propriu-zisă – deschisă şi sistematică – a intelectualilor creştini încă nu s-a văzut.

Multe dintre elite repetă aceleaşi poncife comuniste, învăţate de pe la nişte academicieni care descoperiseră roata, primul om, fierul, focul, ceramica, cucuta, raiul, toate în România, spre slava conducătorului iubit, de preferinţă cât mai aproape de Scorniceşti. Alţii s-au blocat în declaraţii piezişe care vorbesc despre naţionalismul Bisericii. Sunt unii intelectuali care admiră creştinătatea apuseană, ordinea monumentală de catedrală catolică, militarizarea teologică şi implicit bunăstarea care vine de aici. Cei mai mulţi uită că toată cultura românească dintotdeauna s-a născut în pridvorul Bisericii, s-a adăpat cu credinţă, a fost încurajată de cler şi s-a dezvoltat în mănăstiri. După 20 de ani de la moartea comunismului, mai există mulţi comunişti, pentru care ideologia pură, delaţiunea vie, viitorul impus, slugărnicia cu fason, celebrarea propriilor suficienţe, sunt coordonatele vieţii lor.

De aceea este cu totul remarcabilă apariţia în agora publică a unui intelectual creştin de mare rafinament, care nu numai că probează adevărurile credinţei sau susţine demersurile religioase, ci se pune bine merci pe treabă în ogorul Bisericii, se apucă de hermeneutică creştină, descoperă izvoare exegetice remarcabile, pune în valoare retorica teologică răsăriteană, pătrunde în duh patristic la izvoarele parabolelor Mîntuitorului. După ce a scris o carte despre îngeri care poate deveni oricând o lectură obligatorie pentru teologi şi filosofi deopotrivă, scriitorul Andrei Pleşu vine acum cu o abordare fascinantă a parabolelor christice, interpretate în cheie patristică răsăriteană, lipsit de inhibiţiile clericale, însă credincios până la capăt ortodoxiei textelor, surprinse în frumuseţea lor ingenuă şi tainică deopotrivă. Pentru că pildele lui Hristos sunt de fapt fântâni ale infinitului iubirii dumnezeieşti aşezate simplu, neaoş, pe marginea drumului minţii omeneşti, invitându-ne să bem apa cea de nemurire şi să cunoaştem Tainele cerului în firescul de humă al lumii, coborâte smerit pe pământ.

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi.

Sursa: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/primavara-intelectualului-ortodox#