Tag Archives: profet

Capetele Sfîntului Ioan Botezătorul

Deunăzi am citit un articol cu privire la un pelerinaj arbitrar la Basilica Sfîntului Silvestru din Roma, unde călătorul nostru, de bună credință, a fost uimit să regăsească, spre închinare, sfîntul cap al lui Ioan Botezătorul. Am rămas la fel de uimită, căci acestui cap m-am închinat și eu, dar nu la Roma, ci la Topkapî, reședința sultanului de la Istanbul, astăzi muzeu, fiind încredințată că era cu adevărat capul Înaintemergătorului Domnului, iar mîna lui, sfînta mînă ce L-a atins pe Mîntuitorul pe creștet. Am căutat să văd cum ar fi putut ajunge sfintele moaște la Roma, dar nu am găsit decît unele referiri, fără trimiteri la izvoare istorice. Așa că, pornind de la această dilemă: unde se află adevăratul cap al Sfîntului Ioan, am început o scurtă investigație, derizorie, e adevărat, căci nu am căutat decît prin sursele românești de pe internet, fiindu-mi spre scuză lipsa timpului în perioada pregătirilor pentru un drum mai lung. Dar, fiindcă azi s-a nimerit să fie chiar sărbătoarea Tăierii Capului Sfîntului Ioan, m-am gîndit să vă scriu și vouă rodul micii mele căutări.
În mod firesc, ar fi trebuit să detaliez istoria ascunderii și aflării Sfintelor Moaște ale Botezătorului, dar m-am gîndit că ea este îndeajuns de cunoscută din Sfînta Tradiție, dar și din lucrările istorice. Și totuși, simt că ar fi necesar un studiu temeinic care să pună cap la cap, riguros, știintific, toate informațiile, pentru a ne lămuri cu privire la autenticitatea relicvelor sfinte și a locurilor unde se află acestea. Dacă exista deja acest studiu (și mă gîndesc că trebuie să existe așa ceva!), dați-mi și mie de știre.
Pînă atunci, vă dau, celor care vă veți afla mai mult sau mai puțin întîmplător prin aceste locuri, o sugestie: mergeți și vă închinați sfintelor moaște ale ”celui mai mare născut din femeie” (Mat.11,11), cum Însuși Hristos, Dumnezeul nostru, l-a numit. Aici se află părticele din trupul Sfîntului, autentificate prin mijloacele știnței moderne, prin Sfînta Tradiție sau prin înseși minunile pe care le înfăptuiesc.

Capul Sfîntului Ioan Botezătorul:

Capul Sfîntului Ioan din Amiens, Franța

  • Topkapî (de la fosta Mănăstire Studion, devenită moscheea Îmrahor Camii) – o parte din creștetul capului și părticele din antebraț și palma stîngă;
  • Catedrala din Amiens, Franța (partea din față a capului);
  • Basilica Sfîntul Silvestru din Roma, Italia (partea din spate a capului)?;
  • Basilica San Giovani, Laterano;
  • Moscheea Umayyad, Damasc, Siria (sper să nu se fi întîmplat vreo schimbare în perioada asta grea);
  • Mănăstirea Prodromu, Petra, Grecia;

Mîna dreaptă (părticele):

  • Mănăstirea Dionisiou, Muntele Athos, Grecia (antebratul si palma dreapta);
  • Mănăstirea Cetinje, Muntenegru-o parte mai mare;
  • Abația Citeaux, Franța;
  • Mănăstirea coptă Sfîntul Macarie cel Mare, Sketis, Egipt;

Părticele din trupul Sfîntului:

  • Biserica Sfîntul Gheorghe din Sozopol, Bulgaria;
  • Biserica Sfîntul Vasile cel Mare, Calea Victoriei, București, România;

Cu siguranță mai sînt și alte locuri, însă, deocamdată, pe acestea le-am găsit eu.
Pentru mai multe lămuriri, o să vă dau și sursele:
http://www.doxologia.ro/istoria-bisericii/istoria-capului-sfantului-ioan-botezatorul

http://www.crestinortodox.ro/religie/capul-sfantului-ioan-botezatorul-119946.html

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/taierea-capului-sfantului-ioan-botezatorul/capul-sfantului-ioan-botezatorul-cinstit-musulmani-137235.html

http://manastireadornelor.blogspot.com/2012/09/capul-sfantului-ioan-botezatorul.html

http://theologhia.wordpress.com/2010/08/28/cuvant-la-taierea-capului-sfantului-ioan-botezatorul/

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-ioan-botezatorul/mana-sfantului-ioan-botezatorul-care-a-botezat-hristos-98655.html

http://www.crestinortodox.ro/sarbatori/sfantul-ioan-botezatorul/moastele-sfantului-ioan-botezatorul-sozopol-bulgaria-128074.html

http://www.noriimei.ro/nord/moastele-sfioan-botezatorul/

http://jurnalul.ro/special-jurnalul/relicvele-descoperite-in-bulgaria-acum-doi-ani-ar-putea-apartine-sfantului-ioan-botezatorul-615642.html

Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti. Demascarea şi combaterea falşilor mistici (2)

https://i1.wp.com/s2.thejournal.ie/media/2011/10/rosary1-390x285.jpg3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti

Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai  falsului  misticism,  străini  de  Tradiţia  şi  de  Duhul Bisericii  Ortodoxe,  sunt  adesea  oameni  nelămuriţi  în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna  ca  metodă  de  îmbogăţire  materială  şi  de alterare  a  bunei  credinţe  a  oamenilor  cu  care  ei  vin  în legătură [În  general,  prorocii  mincinoşi  aduc  cu  ei  o  serie  de  erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, prorocii cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării,  teorii  nelipsite  din  suportul  doctrinar  al  celor  care  se ocupă  cu  yoga,  astrologia,  bioenergia,  radiestezia,  parapsihologia, etc.;  pentru  toţi  aceşti  oameni  rătăciţi  există  încă  şansa  şi  calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.]

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei, activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi alimentează mândria  cu  învestirea pentru misiuni importante, chiar pentru omenirea întreagă. Între  aceşti  autointitulaţi  „proroci”,  unii  sunt psihopaţi  confirmaţi  de  ştiinţa  medicală, iar tratarea lor necesită  şi o intervenţie  clinică  (tratament,  internare  în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice,  cucerindu-şi  adepţii  prin convingerea  puternică  în  ceea  ce  spun,  convingere susţinută  şi  prin  manifestări  exterioare  agresive,  uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi  [mesageri, trimişi speciali, mediumi] şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori, până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de  grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri  cu  îngeri”, despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel  de  autonomie  în  cele  spirituale,  întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi, astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi, şi nu pe Dumnezeu [profetesa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărţile ei sunt pline  de  manifestările  unui  duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (2 Cor. 4,5)]. Unii ca aceştia  nu  cunosc  nimic  despre smerenia adevărată, despre  dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor. Toţi aceşti „proroci”, având „comunicări  directe cu  Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”,  făcând, de obicei,  propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l  trăieşti  la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating  fanaticii, manevraţi clar din umbră  de  duhurile  viclene  care-i  aruncă  în  excese  şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul este omul sănătos la minte şi la trup, dar care, din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori, se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „proroc” de tipul  întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză. În predicile  lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen  Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure” care circulă între cei de-o stare cu el. Credinciosul  „primitiv”  este  robul  formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act  de  magie.  În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele  pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e  astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi  neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i  poate  afecta  totuşi, pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena, însă,  mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg, înţelegător  şi  iubitor al Ortodoxiei. „Dacă  tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la  îndemână.”  Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de  sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl  ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

https://rotheo.files.wordpress.com/2013/08/6bd05-522179526_77241f6043.jpgImpostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare persoana şi valoarea sa, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o  poate  realiza, prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul  lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca un Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi”  (Matei  7,  15), simulează  şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei,urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează avântul şi perseverenţa, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de asimula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutându-i pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu. Toate  persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor  unor asemenea „prooroci mincinoşi” fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei  credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

4.  Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează  la  alţii  reclama  propriilor  virtuţi;  „poziţia sigură  în  spiritualitatea  ortodoxă  este  cea  din  smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti  reale,  au  putut  să  le  păstreze  şi  i-au putut ajuta şi pe alţii cu ele. Peaceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii,  Duh  care  respiră  nevăzut  şi  discret  prin toată lucrarea  lor,  iar  sentimentele  pe  care  le  angajează  în credincioşi  nu  cad  sub  cenzura  îndoielii.  Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate,  fără  „eu”  la  orice  pas  şi  fără  adunare  de „partizani”. De  aceea,  din  momentul  apariţiei  unui  nou „proroc”,  se  cuvine  ca  Biserica,  prin  preoţii  şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1)  în  legătură  cu  persoana  lui:  dacă  este  sau  nu sănătos  la  minte,  smerit,  evlavios,  bun  cunoscător  al Ortodoxiei, lipsit de patimi; 2)  în  legătură  cu  mesajul  lui:  dacă  nu  e  în contradicţie  cu  datele Revelaţiei  dumnezeieşti,  dacă  nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica nu trebuie să tolereze sau să  aştepte maturizarea cazurilor de fals  misticism; extinderea unor asemenea  cazuri poate genera secte şi chiar erezii.  Nu trebuie  îngăduit  (atenţie!)  ca  turma  lui  Hristos să fie dezbinată! Primul lucru care trebuie  făcut  după  identificarea falsului  este  contracararea  lui  cu  toate  mijloacele misionare  pe  care  rânduiala  bisericească  le  prescrie. Tratativele  politicoase  şi  aşteptarea  ca  aceşti  „proroci” să  dea  singuri  faliment  nu  sunt  indicate  întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principalepentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei trăite şi explicitate de  Sfinţi.  În general,  într-o  formă  de  fals  misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se  oferă  noutatea, senzaţionalul, mirajul  unor experienţe  mai  deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi  păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului. 

5.  Unele practici necanonice

Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii,  pe  preţuirea  celuilalt  prin  smerirea  de  sine,  în falsul  misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de  propria  persoană  închisă în  sine, suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni, căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt,  harul  Duhului  Iubirii  dumnezeieşti.  În toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul  harului – printr-un  dialog  iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea,  să fim clar înţeleşi  că  nu  aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul  de  pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete  sigure”  de  genul  „9  masluri” [Mulţi cred că numărul de 9 este mai important decât atenţia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. ] , „rugăciuni  de  9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, proroci, paranormali, etc.

Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică prezentă la tot mai mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia  creşterii  lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o  stare de confuzie spirituală ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci, sub  forme creştine, se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor  puteri obscure care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” [Preot Prof. Dumitru Stăniloae]

5.1. Exemple

Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi, ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor  real,  fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi  sau călugări, altele de creştini  mireni,  bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte. Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice  [Vezi şi articolul Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.], altele sunt deformări  voite [toate  putând  fi  denumite  generic  „născociri  popeşti”,  nu  toate având însă aceeaşi gravitate] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti” cu origini în vrăjitoria populară. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

deschiderea cărţii  (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei  Evanghelii, uneori la  sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul  [practică  destul  de  răspândită  şi  încurajată  chiar  prin  unele mănăstiri. Vezi  un răspuns detaliat la Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, p. 175. ], urmată  de  tâlcuirea fragmentului  de  text  ce  cade  mai  întâi  sub  ochii „credinciosului” [sensul corect este „credulului”] care, eventual a ţinut trei zile de post negru [vezi şi la Părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti,  p.  12 (material bătut la maşină, circulă printre credincioşi; acest  material se  găseşte  publicat selectiv şi în „Porunca  iubirii”, revistă  de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6 / 1999 şi 1 / 2000, editată la Sibiu de Asociaţia pentru isihasm).  Practici  eronate de felul acesta sunt  promovate şi  de preot Alexandru  Argatu, în Viaţa Arhimandritului Ilarion  Argatu,  Editura  Plumb,  Bacău,  2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120];

împărţirea de  părticele  (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” [părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti]  (de  unde  invenţia asta?);

oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis [pentru  alte  detalii puteţi consulta Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 269.] , pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi [părintele  Ilarion  Argatu,  Op.  cit.,  pp.  9-11.  Mai  circulă  printre creştini un „Acatist de pocăinţă” pentru femeile care au făcut avort. Şi prin această producţie specializată pe un singur  păcat se poate ajunge la o repetiţie mecanică, exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vieţii în Hristos şi canoanele Bisericii.], lucru neadmis de Biserică;

omiterea exorcismelor de la Botez;

săvârşirea,  din  comoditate,  a  Tainei  Botezului numai prin stropire sau turnare [practica, din nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă  nu  admite botezul prin turnare sau stropire practicat în bisericile  catolice, în cele protestante sau la unele culte neoprotestante”  (pr.  prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe înţelesul tuturor, p. 133)];

rebotezarea  celor  bolnavi  de  epilepsie  sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume [această batjocorire a Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce săvârşesc fapta respectivă, ci şi consacrarea  acelei persoane bolnave diavolului odată cu renunţarea la acoperământul dumnezeiesc.  Vezi  şi  la  Preot  Alexandru  Argatu,  Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13.];

– „botezul” morţilor [„Nu  se  botează  şi  nici nu se săvârşeşte  slujba de înmormântare a pruncilor născuţi morţi sau care mor nebotezaţi.”  (Pr.  Prof.  dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 126).] sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie, în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma  ei); cei ce  fac un  lucru ca acesta sunt  aspru mustraţi de către  Biserică, prin  Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli,  „ca  unii  ce-şi  bat  joc  de  crucea şi moartea Domnului” [Canonul  47  Apostolic,  vezi  în  Aghiazmatar,  Editura  Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 14] (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);

săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta Împărtăşanie, fără niciun canon dat  cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă [vezi la Preot Simeon Adrian, în Biserica,  sectele  şi  fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p. 94];

săvârşirea  mărturisirii  păcatelor  în  faţa  icoanei Mântuitorului,  fără  preot,  acesta  citind  doar  dezlegarea finală;

– folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic [aceste greşeli şi abateri de la Tradiţie arată ca  sunt şi păstori sufleteşti care fac lucrul Domnului cu „nebăgare de seamă” (Ieremia 48,  10), atitudine care le demască un anume dispreţ faţă de rânduiala  tipiconală stabilită de Sfinţii Părinţi, dispreţ care se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi de ei (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie  îmbrăcarea  felonului, ca la orice Sfântă Taină- Pr. Prof. Liviu Streza, Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa  ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p.34)];

– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);

– atingerea şi păstrarea (40  de  zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească” [„Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care se săvârşeşte în altar este o impietate, un abuz şi o inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinţenie şi destinat pentru un anumit scop, nu poate fi depozit de obiecte personale ale credincioşilor.”Binecuvântarea obiectelor se face prin slujbe specifice (ierurgii) şi nicidecum prin simpla lor  păstrare în altar. Aceste exagerări şi abateri de la practica liturgică stabilită de Biserică „degenerează în practici care ne duc cu  gândul mai mult la superstiţie şi magie, de care  răuvoitorii  ne-au  acuzat  întotdeauna”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59)];

păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru  riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi; în unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare,  în  loc  de  a  se  păstra  liniştea,  atunci  începe  o  forfotă necuviincioasă şi tulburătoare);

– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele” [nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi exersarea în virtuţile creştine;]

abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei) [„Să  nu  uităm  un  lucru!  Pentru  înlăturarea  răului  din  existenţa fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitfelor, ca o citire magică, ci şi dorinţa noastră de a ne elibera de păcat, sub orice formă”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe  înţelesul tuturor, p. 193)];

– miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii; [practică magică scornită de unele „babe”, dar încurajată şi de câţiva clerici];

– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

– oficierea  unor „slujbe  speciale”  de „dezlegat  (şi spălat) cununiile şi vrăjile” [practici  ca:  trecerea  rochiei  de  mireasă  prin  cununii  sau punerea ambelor cununii pe cap însoţite de o formulă improvizată de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de luminarea lor), născociri ce ţin de magie  şi de vrăjitorie  populară,  după  o „semnificaţie”  numai  de  ei ştiută];

– înmormântarea seacă (fără mort);

– condensarea pentru aceeaşi  persoană a  2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;

– deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;

– punerea busuiocului  sub  pernă fetei ca să i se descopere ursitul în vis;

încurajarea unor  forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi  (chiar de 9 ori consecutiv), mai  ales pentru  măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice [pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini  „adevăratul  chip  al  lui  Iisus”, un  tablou (modificat  pe calculator după fotografia de pe „giulgiul” din Torino) care propune implicit lumii de azi tocmai  înlăturarea  icoanelor. În  plus, acest tablou este folosit chiar şi de „yoghinii creştini” în „meditaţiile” lor];

– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri „speciale”;  [ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim – Pucioasa, Vladimireşti, Cocoş,  Ioneşti,  Parepa,  Videle,  Letca  Nouă,  Arad,  Medjugorje, Lourdes; vezi detalii la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 123];

acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă [ca în cazurile „lucrării” lui Taica Părintele Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalţi creştini];

– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, reiki, NPL, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

 – promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale [ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru];

„oratio mentis” ( vezi şi la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 56.) şi unele reţete de-a dreptul băbeşti;

– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii  Domnului,  Epistolia  şi  Talismanul  Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.; 

– punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă nou-născutul spor la bani);

– ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);

–  dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de  Înviere (chipurile pentru cei morţi  „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);

–  aprinderea  a  7,  9,  12,  33  lumânări  în  formă  de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză, obligatorie, fiind  la  ora  12  noaptea, chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de  parcă  Dumnezeu ar fi obligat  să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist); [ vezi şi la Părintele Ilarion Argatu]

  săvârşirea unor „rugăciuni de blestem”  (nu de îmblânzire)  a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;

 –  darea  în  aceeaşi  dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii [în loc de a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi, practic, nefolosindu-se de nicio atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece];

–  folosirea  unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti.

5.2. Observaţii

Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:

1)  Toate  aceste practici  sunt  aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult  de la un mediu (citadin  sau  sătesc, intelectual  ori  ignorant)  la  altul, unele sunt  foarte noi, neacceptate,  ba chiar  condamnate de  Sfântul  Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.

2)  În  general,  au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om –iniţiatorul „tradiţiei”–  care este ajutat de un „colegiu”  (aceştia  îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor inventate de el).

3)  De  obicei  iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile”  şi prestanţa de a inova mai uşor  (cad  mai uşor pradă duhului rău  care le oferă  calitatea  de „înţelepţi”, „mentori”, „proroci”).

4)  Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a  Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.

5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau, mai ales, călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea prorociilor şi a practicilor  scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.

6)  Totdeauna  sunt  forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt  ca ceilalţi  creştini,  considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.

7)  Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de  sminteală pentru intelectuali şi de  înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.

 8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând chiar învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.

9)  Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor„le va merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.

 10)  Desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi  pierzând din vedere esenţialul însuşi.

 11)  Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii  îi  poartă,  pentru  mândria  lor,  pe  alte  drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.

12)  Unii  îşi  reduc întreaga  viaţă  religioasă  la  un lanţ  de  asemenea  practici  necanonice,  lanţ  pe  care-l străbat  inconştient  (cu  discernământul  adormit); au impresia că sunt  pe  calea mântuirii  doar făcând  aceste „exerciţii”,  permiţându-şi  chiar  fapte  imorale uneori, pentru  îndeplinirea  lor (de  exemplu:  multe  femei  se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).

13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fii prin  har ai lui  Dumnezeu. Treptat,  încrâncenarea  şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psihopatologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.

14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii  de  oameni; nicio tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire.  Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării  şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci, „din  cauza înmulţirii  fărădelegii, dragostea multora  se  va  răci” (Matei  24.12)  şi mulţi  se  vor  abate  de la adevărata credinţă la forme de  fals  misticism,  erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.

15)  Încurajarea  mai mult sau mai  puţin  tacită  de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului  şi  a  religiei [un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi  alte două consecinţe grave pentru viaţa parohiei şi a  Bisericii întregi:  1)  înstrăinarea  oamenilor  smintiţi de comunitatea credincioşilor şi 2)  scăderea unităţii de  credinţă  şi  iubire  între parohieni  şi  preot. De multe ori, sminteala se poate generaliza  în mintea multora asupra tuturor preoţilor, cum e cazul „intelectualilor” atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de  viaţă  sfântă  şi de înţelepciune,  atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii]. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit  pe  minciuni  care  se  dezvăluie rând pe rând ca atare.

16)  Toate aceste  forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi autentica credinţă  creştină, prin educarea unui discernământ  minimal care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”. 

JesusCarriesMe6.  Câteva sfaturi duhovniceşti 

Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, preotul nu trebuie să se mândrească de acest mare har al lui  (de  mijlocitor pentru oameni), ci să se  ostenească  pentru  a-l  face  bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de  patimi şi de neştiinţă, prin jertfire  de  sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morală superioară – adevăratul izvor al fericirii  şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi  la o sporire  în  credinţă, în înţelegere şi în bunătate. Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi un exemplu de credinţă şi trăire  creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei  persoane şi să-şi  pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea  mântuirii.  Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia  sa, în clipa  punerii  mâinilor episcopului  pe  capul  său  şi  la  pogorârea Duhului Sfânt asupra  lui,  tânărul  aspirant la demnitatea  preoţească trebuie  să  conştientizeze  marea  răspundere  pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi  dumnezeieşti  absolut  necesare  pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că, fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.

Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele  bune  pregătindu-l  pe  om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora, omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în  închipuire de  sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului. Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să  le  rezolve  instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau  „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”,  urmate imediat de soluţia  „Vii  la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar 40 de lumânări pentru  40  de  zile, mir, tămâie, etc.”.  În aceste situaţii,  „popa”  nu  se  comportă ca un slujitor al  lui  Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un  lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin intimidări de genul celor de mai sus. În loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le  că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare, şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să-L iubească pe Hristos şi pe  semenii lor, iertând tuturor şi nemaipăcătuind,  un asemenea  „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în folosul personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le  vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci, mai ales, frumuseţile interioare latente în fiecare om. De aceea,orice  om trebuie  primit cu delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu  cât  sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai  potrivită.  Canonul de rugăciune, post şi  milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i  stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie durata  canonului  (7 ani,  un  an,  o  lună)  de  oprire de  la Sfintele  Taine,  ci  intensitatea  pocăinţei,  a  îndreptării, depăşirea  egoismului  propriu,  învierea  din  propriul mormânt  al  patimilor, lucru dovedit şi  printr-o  lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni. Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire  morală,  va  întâmpina  unele  greutăţi  în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav  care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor.  Canonul,  deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea  să  se  vindece  şi  să  se  mântuiască.

Cineva  care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult  după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea  unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort  susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar,  de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi  ajute; şi mai vârtos te păzeşte,ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele niciun folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să  fim  întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate.  Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni.  Această  situare a lor în afara  Bisericii  şi  a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea,  creştinul participant la  slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu  judecata  şi  bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată  un  proces  permanent,  o  luptă  continuă  cu omul cel vechi (al  păcatului)  şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos. De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe  alţii,  să-i  vorbească  de  rău, să-i  calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu  binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc) va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi, mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea  devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii  (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate  de  patima  desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără  prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie  conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de-a ajunge la alte răutăţi şi mai mari (perversiuni,  adultere, avorturi,  boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite. Trebuie întărită, de asemenea,  educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai  găseşti  naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun,  în afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători. Preotul  şi  credinciosul  angajaţi  într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l  scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se  roage  lui  Dumnezeu pentru duhovnicul  său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.

7.  Concluzii

Tradiţia  autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate  cu practici  păgâne, cu superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre  om – comunitate – lume – Dumnezeu,  făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei. Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei  sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta  Scriptură  şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică  ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci, nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. De aceea,  mai mici  sau  mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi.

un articol de Ieromonahii Adrian Făgeţeanu (†) și Mihail Stanciu (Partea a II-a)

N.B. Cine dorește să citească și prima parte a acestui studiu apologetic, o poate găsi aici: Ieromonah Adrian Făgeţeanu ,Ieromonah Mihail Stanciu – De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?

Jurnal de călătorie : Patmos (3)

Duminică, 24 octombrie, 2010
14.20, Patmos

Casa cu pisici. Zi foarte caldă, ca vara la noi. Am fost la Liturghie, de dimineaţă. Intenţionam să mergem la Evanghelismos, o mănăstire de maici un pic mai departe de Chora. Cartierul e însă aşa de strâns, încât nicio străduţă, aşa strâmtă cum e, nu lasă să se vadă vreun drum lăturalnic. Pare un labirint de case, bine adunate şi fortificate de zidul gros, ca de cetate. Aşa că, pe moment, m-am gândit să rămânem la slujbă la Chora, unde e tot mănăstire, dar de călugări, şi unde mai fusesem şi-n prima zi, joi, când a fost sărbătorit ctitorul, Sfântul Hristodul. Poarta mănăstirii era închisă însă, deşi trecuse binişor de 8, când era afişat că se deschide. Niciun clopot, nicio cântare nu răzbătea până la noi, aşa că am luat-o la picior spre Peşteră. E a treia oară când ajungem aici, deşi nu credeam că o să revenim. Am fost şi ieri, pentru că Jacob ne spusese că e slujbă, însă se făcuse decuseară, unindu-se la Priveghere, Vecernia cu Litia,  Miezonoptica şi Utrenia. Azi am ajuns chiar foarte repede, pe o potecă pietruită care tăia pieziş dealul şi care ne-a uşurat mult coborârea, scurtând timpul. Am ajuns pe la sfârşitul Proscomidiei (era cam 08.30-08.40).

Peştera ne-a primit cald. Nu exagerez deloc, locul chiar are o căldură tainică. Pietrele acelea, roci vulcanice, par să păstreze ceva din incandescenţa ascunsă a pământului. Îţi voi spune imediat de unde le vine mai degrabă căldura, deşi, cu siguranţă, ţi-ai dat seama.

This slideshow requires JavaScript.

Sfântul Ioan, ucenicul care L-a iubit pe Hristos mai presus de sine, care nu L-a trădat şi nu L-a părăsit nicicând, stătea, foarte bătrân fiind, la aproape 100 de ani, şi se ruga într-o zi de duminică. Atunci a auzit glasul Domnului Care l-a strigat, glas ca de tunet, vuind în spatele lui şi, întorcându-se, o lumină puternică, asemănătoare fulgerului, a despicat piatra peşterii, tăind-o de-a curmezişul, şi-a crăpat-o în 3. Glasul părea să iasă din această despicătură şi Ioan L-a văzut pe Fiul Omului cu o altă faţă, aşa cum în vechime, Îl văzuseră Isaia şi Iezechiel. Faţă de vedenia lor profetică, de neînţeles cu mintea omenească, Sfântul Ioan, care Îl ştia bine pe Hristos, Îl recunoaşte, în duh, ca fiind Cel/ Cei Care stătea(u) între cele 7 sfeşnice. Iată cum scrie el:  ” Şi m-am întors să văd al Cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.”

Povestea peşterii mi-a spus-o Jacob, gazda noastră, un om credincios. Mărturia o are, prin tradiţie orală, de la monahii locului. Peretele Peşterii Apocalipsei arată vădit şi locul unde piatra s-a despicat în 3, şi crăpătura ce taie, de-a curmezişul, tavanul. Locul unde a stat capul Sfântului, căzut în somn adânc, căci fusese ca orbit de lumină, este o mică scobitură în granitul peşterii. La fel şi locaşul unde a pus mâna, când s-a sprijinit să se ridice.  De cum s-a trezit, l-a chemat pe Procor şi i-a dictat ceea ce avem azi în Cartea Apocalipsei. Ambele locuri sunt marcate de aure metalice, argintate şi ceruite pe marginea dinăuntru.

Am atins cu sfială, dar şi cu dor, piatra aceea despicată, gândindu-mă la iubirea Domnului Care ne-a dat cuvânt prin Ioan, spunându-ne nouă toate câte o să ni se întâmple şi avertizându-ne să nu cădem în amăgire. Mă gândeam şi la ce inimă trebuie să fi avut Ioan, să încapă în ea atâta har ca să-L vadă pe Dumnezeu în slavă, să-L “perceapă” ca Treime, taină de nepătruns cu mintea. Uimitoare inocenţa şi iubirea, uriaşă credinţa lui, ca a bătrânului patriarh Avraam, care, ştiindu-L pe Dumnezeu Unul, “vedea” că este Trei. La fel ne spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz, că Unime şi Treime deopotrivă Se arată sufletelor ce se înalţă, smerite fiind.

(Va urma)

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (4)

Hipertextul

Hipertextul este o valorificare a unui text de bază – în această interpretare, a Logosului sămânţă– într-o nouă înţelegere a sa, mergând pănă la a considera realul, proiecţie coerentă a conştiinţei, drept o prelungire textuală. Înţelesul profund al alegoriei din viziunea Lui Iezechiel se dezvăluie în hipertext, adică în lumea scripturală, lumea înţeleasă ca teofanie a LOGOSULUI suprem, ca  raţiune plasticizată în care creaţia devine instrument al comunicării dintre Dumnezeu şi om, ca text. Teofaniile Vechiului Testament sunt de fapt hristofanii, prorocia/vedenia este o icoană a venirii Mantuitorului, dezvăluindu-şi astfel profunda ei valenţă teologică: “Cercetaţi Scripturile, pentru ca în ele veti găsi viaţa veşnică.” (In 5, 39) numind “viaţa veşnică” cunoaşterea Lui. “Căci aceasta e viaţa veşnică – zice Domnul către Tatăl – să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevarat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3). Toată Scriptura s-a scris pentru venirea Mântuitorului. Prorociile ei Îl proroceau numai pe Acela: “Toţi prorocii au prorocit până la Ioan” (Lc 24, 27), arătând că tema prorocilor este El însuşi. 

Legea, istoriile şi îndemnurile educau, pe de o parte, obiceiurile oamenilor şi-i făceau vrednici de primirea Mântuitorului, iar, pe de altă parte, arătau şi unele icoane ale venirii Lui la oameni. Viziunile prorocilor au transmis mult mai evident întruparea lui Dumnezeu şi aducerea oamenilor la El, prin credinţă. Scriptura este Cale pentru mântuirea oamenilor, întruchipare a lui Hristos însuşi. “Şi a zis sufletului meu: Mântuirea ta Eu sunt.” (Ps 34,3),”Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, mântuindu-se în dar prin harul Lui.” (Rom 3, 23), arătând prin aceasta harul Botezului. Vechiul Testament este, în raport cu cel Nou, cunoaştere “în parte” : “Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”, spune Sfântul Apostol Pavel făcând referire la cunoaşterea soteriologic, dar şi eshatologică a lui Hristos. Revelaţia dumnezeiască în profeţii presupune o cunoaştere “ca un copil”: “simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.”(ICor.13,9-11), căci doar Hristos-Dumnezeu este măsura desăvârşirii:  “Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.“ (Efes.4,13)  

Iată cum nucleele semantice ale textului capătă semnificaţii noi, se îmbogăţesc şi devin germeni ai unităţii şi ai devenirii, în interpretarea patristică, din care o remarc îndeosebi pe cea a Sfântului Nicolae Cabasila:  

Captivitatea evreilor arată robia oamenilor, deveniţi sclavi ai păcatului după alungarea din vatra stramoşească a raiului. Sfântul a văzut vedenia în “al cincilea an al captivităţii” (Iez. 1, 2) adică după cincii mii de ani de la căderea primilor oameni a venit Domnul. “A venit” insă “la râu” (Iez. 1, 13) pentru că în apa am aflat libertatea, o prefigurare a botezului.  

Nordul.“De la miazănoapte” (Iez. 1, 4) este, de fapt, de-a dreapta lui Dumnezeu, de unde Hristos a venit în lume, răsăritul fiind o sugestie enigmatica a Tatălui (Is 41, 25; Za 6, 12). Şi dacă ne gandim că Tatăl stă spre răsărit, precum este scris (Ps 67, 34), şi priveşte spre cele umile (Ps 113, 6), vom înţelege că partea dinspre miazănoapte e la dreapta Lui. Prorocul zugrăveşte, ca într-o icoană, pe cât era cu putinţă, cum va veni la noi, cei de pe urmă, Domnul, căci viziunea sa are nenumărate corespondenţe eshatologice.  

Norul este imaginea Duhului Sfânt-Dumnezeu, în multe locuri din Scriptură El arătându-se printr-un nor. Duhul Sfânt n-a dat numai subzistenţa acelui trup dumnezeiesc în pântecul Fecioarei celei sfinte şi nepătate, dar, ca Unul deofiinţă cu Mântuitorul, a fost prezent împreuna cu El si L-a preamarit prin lucrurile cuvenite lui Dumnezeu. “Şi o stralucire şi un foc fulgerau în jurul norului” (Iez. 1, 4) sugerează strălucirea lucrurilor dumnezeieşti şi dumnezeirea Fiului şi a Duhului, iar că “în mijlocul norului era ca un chip de metal în văpaie” (Iez. 1, 4) arată ca în el însuşi trupul Mântuitorului e luminos şi demn de Unul-Nascut, iar “stralucirea din metalul încins in văpaie” e dumnezeirea ascunsă în om. Norul era “mare” din pricina dumnezeirii, pe care o sugerau şi strălucirea, şi focul care arunca raze fulgerătoare. 

Cele patru făpturi (Iez.1, 5) sunt vestitorii iconomiei (apostolii) care au străbatut lumea (în cele patru colţuri/puncte cardinale) toată, propovaduindu-L pe Hristos atât ca om – ceea ce se arată prin faţa de om – “cât şi provenit din seminţie împărătească – ceea ce se arată prin faţa de leu, ca Cel aşteptat din sămânţa lui David (In 7, 42) Care va veni pentru eliberarea oamenilor. Că El era, şi acest lucru îl arata “leul”, căci zice (Scriptura): “Pui de leu din vlăstar ai urcat fiul meu”(Fc 49, 9). Mântuitorul este împărat nu pământesc, ci ceresc – ceea ce sugera faţa de vultur ce arată totodată şi intelepciunea mai presus de toate a Tatălui, dumnezeirea Mântuitorului, pentru că numele “Dumnezeu” e luat de la “a vedea”. Faţa de viţel (Iez. 1, 10) prefigurează jertfa ce-i  curăţeşte pe oameni prin sânge. Sângele jertfelor înseamnă la iudei curăţire de păcate, deci este o prefigurare (typos) a dumnezeiescului sânge al Mântuitorului, pentru că zice Apostolul: “Căci sângele ţapilor şi al taurilor şi cenusa junincii stropindu-i pe cei spurcaţi îi sfinţeşte spre curăţirea trupului” (Evr 9, 13). “Feţele” animalelor dezvăluie şi cuvintele-raţiunile privitoare la Mântuitorul. Capul e o unealtă a minţii,”faţa”, partea aratată a minţii, sugerează cuvântul spus, care face arătat gândul ascuns, deoarece cuvântul nu e altceva decât o formă (morphe) a raţiunii; căci o întipăreşte (typoi) cumva prin sunete si devine o figură (schema) şi o înfăţişare (eidos) a lui. Prorocii Îl cunoşteau pe Dumnezeu, pentru că, scrie Pavel: “Noi însă avem mintea lui Hristos” (1 Co 2, 16). “Iar limba lor, îmbrăcând mintea prin cuvinte într-un chip şi o formă, a spus şi celorlalţi oameni ce părere au avut ei cu privire la Domnul.De aceea feţele animalelor l-au învăţat pe proroc cuvintele apostolilor despre Mântuitorul.”[1] “Iar cele patru aripi” (Iez.1, 6) care dădeau fiinţelor vii mişcare şi le acopereau sunt cuvintele dumnezeieşti ale dogmelor. Căci duhul dumnezeiesc insuflat în ei (apostoli) îi punea în mişcare spre lucrul Evangheliei şi acoperea neputinţa omenească, de multe ori fiind socotiţi de păgâni dumnezei (FA 14, 11). “Şi picioarele lor erau înaripate” (Iez. 1, 7) din pricina repeziciunii cu care se răspândeşte vestea cea bună şi pentru că nu erau legaţi nimic din cele pământeşti. “Si drepte erau picioarele lor” (Iez. 1, 7), fiindcă ei n-au ostenit, deşi au trecut prin multe greutăţi şi încercari, şi nici nu s-au lăsat biruiţi de răutatea oamenilor şi pentru că aveau un caracter liber, căci n-au ajuns sclavi de frică, nici nu şi-au plecat genunchiul în faţa tiranilor pământului, “care pot omorî numai trupul, dar nu pot face rău sufletului” (Mt 10, 28). Rectitudinea dogmelor propovăduite poate fi o altă semnificaţie. “Şi sprintene erau aripile lor” (Iez.1, 7), din pricina repeziciunii întinderii propovăduirii, în al doilea rând, pentru că în ei cuvântul Evangheliei n-avea nimic pământesc, iar în al treilea rând, pentru că, educând obiceiurile oamenilor, fericiţii apostoli n-au introdus nimic aspru, nici greu; “căci poruncile Lui nu sunt grele, jugul Meu e bun si povara Mea e uşoara” (Mt 11, 30). “Şi o mână de om era sub aripile lor” (Iez. 1, 8), fiindcă propovăduirea Evangheliei n-a fost puternică nici prin înţelepciune, nici prin chibzuinţă, nici printr-un alt meştesug ori putere omenească (I Cor.2, 1-5), căci, ca oameni, ei aveau o putere, dar ea nu conlucra nicidecum spre lucrul acesta, ci era copleşită de puterea dumnezeiască din pricina superiorităţii covârşitoare a acesteia. Întrucât erau oameni, lucrurile puterii dumnezeiesti le ramaneau ascunse. ” Aripile lor se atingeau una de alta” -(Iez.1, 9a) sugerează mai întâi că într-Unul Domn Iisus, într-un singur ipostas, s-au adunat toate raţiunile privitoare la iconomie; în al doilea rând, pentru că propovăduiau şi-i învăţau pe oameni pacea şi, în al treilea rând, pentru că apostolii aveau o singură inima si un singur suflet, fiindcă aşa aveau toţi crestinii, cum stă scris în Faptele Apostolilor (4, 23); în al patrulea rând, pentru că lucrul propovăduit de ei e unul şi simplu, întrucât e Dumnezeu “Şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte.” (Iez.1, 9b), pentru că apostolii biruiau greutăţile şi păstrau calea cea dreaptă. Misiunea lor era să înteţească focul pe care a venit să-1 aprinda Domnul pe pământ (Lc 12, 49). “Iar aripile le aveau unele spre altele” (Iez. 1, 11), fiindcă în toţi era o singură dogma propovăduită.”În mijlocul animalelor apărea ca vederea unor cărbuni aprinşi în foc şi că înfăţişarea unor făclii aprinse şi răsucite” (Iez. 1, 13). Dar întrucât focul acela nu era stricăcios, ci viu si luminos, făcliile păreau răsucite şi fulgerau ca o văpaie de foc. “Şi fiinţele vii alergau şi se încovoiau iarăşi” (Iez.1, 21), iar de multe ori păreau că se opreau.  

“Căci atunci când se opreau fiinţele vii, se opreau şi roţile” (Iez. 1, 21): mişcarea arată propovăduirea Evangheliei, iar oprirea soliditatea şi nemişcarea dogmelor. Alternanţa lor arată ca sunt un indiciu nu al unei firi neobosite, ci al unor oameni, apoi trimite la soliditatea şi imutabilitatea cuvintelor, precum şi la intenţia şi tensiunea apostolilor, alergarea trebuie să nu li se para a fi în zadar, întrucât nu ajung la ţintă. Mişcarea arată încă şi purtarea de grijă a apostolilor faţă de oameni, iar oprirea înclinarea lor spre Dumnezeu şi asemănarea lor cu El provenită din această înclinare, căci oprirea este o icoană despre adevarata Pace şi Unul propriu-zis: Dumnezeu.  

Făpturile îngereşti, care pe de-o parte se acoperă, pe de alta se acund trimit cu gândul şi la firea duală a Dumnezeului întrupat, la posibilitatea cunoaşterii Lui. Întrucat a fost împreuna cu noi şi a fost om, Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat, dar modul cum anume s-au facut toate acestea e ascuns, învăluit, mai presus de ce pot şti oamenii.  

Carul ceresc, sugerat de “miscarea fiintelor vii pe roti” (Iez.1, 19) arata indoita activitate (energeia) a Mantuitorului, dumnezeiasca si omeneasca, prima fiind sugerata de miscarea in cerc, care se cuvine mai mult celor vesnice, iar cea omeneasca si care inceteaza, e sugerata de miscarea in linie dreapta. Cercul este simbol al desăvârşirii, dar şi al raţiunii, al continuumului spaţial şi temporal, adică al veşniciei lui Dumnezeu. In context sugerezaă şi rapiditatea. Miscarea rotilor si facerea lor era aceeasi, intrucat “erau unele intr-altele”, pentru că lucrul propovaduit era pacea, aspect transmis şi de expresia “ca si cum erau o roata in roata” (Iez. 1, 16), dar şi unitatea de credinţă- cele patru fiinte vii se miscau ca una singura pusa in miscare de patru. Adevărul propovaduit e unul, asemanator prin aceeasi inspiratie si pace, si ca atare unic prin Dumnezeu. “Si aveau o inaltime mare” (Iez. 1, 18) din pricina marimii propovaduirii. Apostolii au fost stiutori ai celor viitoare si au cunoscut cele din urma, de aceea “obezile rotilor erau pline de ochi” (Iez. 1, 18). Şi Zaharia numeste darurile Duhului “ochii Domnului Savaot care privesc peste tot pamantul” (Za 4, 5). Apostolii au facut toate miscati fiind de Duhul (II Ptr 1, 21). De aceea “un duh de viata era in roti si o asemanare asemenea unei bolti deasupra capului fiintelor vii” (Iez.1, 21-22). Acela care sedea pe ele este “Cel ce a pasit peste cerul cerului.” (Ps 67, 34).  

 Tronul şi figura “ca de om”. “Si pe piatra ca asemanarea unui tron, iar pe asemanarea tronului o asemanare ca un chip de om pe el” (Iez.1, 26). Aceasta era o icoana a lui Hristos insusi- ale Caruia sunt si toate celelalte simboluri –  ” Care S-a facut intr-o asemanare de om.” (Fil. 1, 17) si Care “de la coapse in sus era ca infatisarea unui metal invapaiat, iar de la coapse in jos era ca infatisarea unui foc.” (Iez.1, 27). Asemanarea “ca un chip de om” de pe asemanarea tronului il arata pe Domnul “Care S-a facut intru asemanarea oamenilor” (Mc 2, 7), sezand, fericit si singur puternic (1 Tim 6, 15) si odihnindu-se intru sfintii Lui (Is 57, -15; 66, 2). Chipul de metal incins in vapaie arata umanitatea Lui, despre care s-a vorbit şi la inceputurile viziunii. Umanitatea Mantuitorului si petrecerea Sa cu oamenii a fost stralucita ca un soare, dar nu avea nimic infricosator, ci era intru plină de iubire de oameni. Focul, care se misca in linie dreapta, scrie ca l-a vazut in cerc, ca sa invete ca lucrurile aratate nu se arata prin ele insele, ci sunt legate unele de altele si sunt icoanele celor mai presus de fire. Chipul de metal este incins in vapaie de la mijloc in sus şi chipul de foc si de la mijloc in jos arată că prima venire a lui Hristos a fost cu iubire de oameni si n-a avut nimic infricosator, “caci n-a venit sa judece lumea” (In 12, 47), dar a doua va fi infricosatoare si-i va deosebi pe cei buni de cei potrivnici (Mt 25, 31), cand vapaia focului ii va mistui pe cei potrivnici. 

“Astfel era chipul slavei Domnului” (Iez.1, 28). ), cu alte cuvinte cele vazute sunt o icoana a Iconomiei Mantuitorului. Fiindca slava  Lui numeste Domnul atat insasi crucea, cat si intreaga Iconomie. Caci plinind tot lucrul pentru noi si venind la Tatal, a spus apostolilor: “Acum a fost preaslavit Fiul Omului” (In 13,31). Viziunea lui Iezechiel, alături de cea din Is. 6 sunt baza reprezentării iconografice a „Mântuitorului în slavă”, aşa cum o arată şi icoana de mai sus –Spas v silah- ce combină motivele „chipului ca de om” de pe tronul înaripat şi cu roţi, înconjurat de patru chipuri de fiare: de om, de leu, de bou şi de vultur cu cele din Isaia: Dumnezeu/Hristos pe tron, înconjurat de serafimi. 

Lumina/strălucirea: “scânteile” (Iez. 1, 7) sunt o aluzie a limbilor de foc (FA 2, 3-4). “Si straluceau ca arama” (Iez.1, 7), nu ca soarele, nici ca fulgerul, “caci nu erau ei Lumina, ci numai martori ai Luminii” (In 1, 7). “Si ca vederea unui cristal infricosator” (Iez.1, 22), iar dupa putin: “ca vederea unei pietre de safir” (Iez. 1, 26). Cunoaşterea lui Dumnezeu se săvârşeşte şi prin raţiune, catafatică – “cristalul” fiind straveziu- care arată si face cunoscut oamenilor Înţelepciunea lui Dumnezeu, dar şi cu inima, apofatică, dincolo de puterea de pătrundere a minţii omeneşti- “safirul”; de aceea safirul s-a vazut mai aproape de tron, iar cristalul mai departe de el. Amandoua sunt pietre, pentru ca il prefigurau pe Domnul pe Care Scriptura L-a numit “Piatra din capul unghiului” ( I Ptr 2, 6).  “Iar de jur-imprejur lumina stralucitoare era ca vederea unui curcubeu, cand se arata in nor in zi de ploaie” (Iez.1, 27-28). Acest curcubeu s-a facut dupa potop semn al impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. Domnul, impacandu-i pe oameni cu Tatal, a dat drept semn credinciosilor sangele Sau, ca ei sa fuga de la fata arcului (Ps 59, 4) si sa scape de pierzatorul, aşa cum spune psalmistul:”Fa cu mine semn spre bine” (Ps 85, 17). Semnul se va arata pe nori (Mt 24, 30; Ap 17, 66) crucea , care e simbol al impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. “Caci cu Dumnezeu ne-am impacat prin cruce”, zice Apostolul (Rom 5, 10).  

Viziunea lui Iezechiel din cap.1 şi 10, surprinzătoare şi plină de înţelesuri, este un temei al iconomiei divine, dar şi al teologiei creştine. Trebuie însă făcută distincţia dintre natura divină şi energiile necreate ale Divinităţii, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Aşa după cum omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, rămâne necunoscut în fiinţa sa, interioară, dar se face cunoscut prin lucrările sale exterioare, cu atât mai mult Creatorul omului, Persoana supremă, rămâne o taină în fiinţa Sa personală, dar se face cunoscut şi comunicabil prin lucrările sau energiile Sale necreate. Caracterul de Persoană vine să fundamenteze atât caracterul apofatic, tainic al fiinţei lui Dumnezeu, cât şi pe cel catafatic, cognoscibil al lucrărilor lui Dumnezeu. Energiile necreate păstreaza taina personală a dumnezeirii, fiindcă Dumnezeu nu poate fi cunoscut în esenţa Sa, dar şi deschiderea personală a Divinităţii faţă de ceea ce nu este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, ca iubire, este comunicabil. Ceea ce cunoaştem în Dumnezeu nu este fiinţa Sa, ci Persoana Sa, prin energiile divine. Sfântul Grigore Palama a susţinut încă din vremea sa (sec. XIV), că lucrarea nu face ca fiinţa să fie compusă, ci e o manifestare necesară a ei, fiindcă manifestarea sau lucrarea ţine de fiintă, numai abstract putând cugeta la o fiinţă fără lucrări.    

Considerat un părinte al genului apocaliptic pe care îl fundamentează, Iezechiel rămâne, totuşi, un profet al speranţei, restaurării şi înnoirii: „Şi le voi da o altă inimă; şi duh nou voi pune într’înşii; inima lor de piatră le-o voi smulge din trup şi le voi da o inimă de carne, pentru ca ei în poruncile Mele să umble şi rânduielile Mele să le păzească şi să le facă; şi ei Îmi vor fi Mie popor, iar Eu le voi fi lor Dumnezeu” (11, 19-20).   

Slăvit fie numele Domnului în veci!  

 


   
[1] Sfantul Nicolae Cabasila-Introducere la Cartea Profetului Iezechiel în Scrieri filocalice uitate, Edit. Deisis,Sibiu, 2007,p. 145    

 Bibliografie:    

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005    

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editie jubiliară a Sf. Sinod ( Versiune diortosita dupa Septuaginta, redactata si adnotata de Bartolomeu Valeriu Anania )- Cartea profetului Iezechiel şi introducere.    

Allen, Leslie C.- The Structure and Intention of Ezekiel I, în Vetus Testamentum, vol. 43, Fasc.2 (Apr., 1993), pp. 145-146    

Sfantul Nicolae Cabasila-Introducere la Cartea Profetului Iezechiel în Scrieri filocalice uitate, culegere de texte aparţinând Sfinţilor Grigorie Sinaitul, Nicolae Cabasila, Ioan Carpathiul, Marcu al Efesului, Editura Deisis,Sibiu, 2007. Traducere si studiu introductiv: diac. Ioan I. Ica jr     

Driver, G. R. –Ezekiel’s Inaugural Vision în Vetus Testamentum, Vol. 1, Fasc. 1 (Jan., 1951), pp. 60-62    

ENCYCLOPAEDIA JUDAICA, Second Edition, Volume 6     

Schultz, Samuel S.-Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001    

Halperin, David J. – Origen, Ezekiel’s Merkabah, and the Ascension of Moses în Church History, Vol. 50, No. 3 (Sep., 1981), pp. 261-275, published by: Cambridge University Press on behalf of the American Society of Church History    

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu-Treime şi comuniune, în Almanahul Bisericesc al Arhiepiscopiei Bucureştilor, 2003, p. 54-62.    

Skipwith, Grey Hubert- The Lord of Heaven. (The Fire of God; The Mountain Summit; The Divine Chariot; And the Vision of Ezekiel.)  în The Jewish Quarterly Review, Vol. 19, No. 4 (Jul., 1907), pp. 688-703     

Wolfson, Elliot R. – Halperin’s “The Faces of the Chariot” .Reviewed work(s): The Faces of the Chariot by David Halperin în The Jewish Quarterly Review, New Series, Vol. 81, No. 3/4 (Jan. – Apr., 1991), pp. 496 -500, published by University of Pennsylvania Press    

http://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page    

http://teologie.net/biblioteca/traduceri/palama_text1.pdf    

e-Sword. The Sword of the Lord with an electronic edge   

    

 

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (3)

Intertextul

În această etapă de analiză, este necesară evidenţierea nucleelor semantice ale textului şi, mai ales, a modului în care se interferează cu literatura anterioară, cu practica ritualică şi cu tradiţia iudaică. Se întrevăd legăturile dintre arhetipurile imaginare producătoare de sens şi contextul livresc sau concret în care se nasc.

Iezechiel are revelaţia carului de foc, merkabah, simbolizând teofania “gloriei lui Dumnezeu”, kābǒd. Imaginea venirii lui Iahve, şezând pe heruvimi, în ajutorul poporului său are o lungă tradiţie în Codul Preoţesc, fiind în egală măsură semnul judecăţii, cât şi al gloriei lui Dumnezeu.

Influenţa Codului Preoţesc asupra profetului este evidentă şi din folosirea unor formule sterotipe ca: Aşa grăieşte Domnul!”(Iez.2,4), “Aşa zice Domnul Dumnezeu”(3,11; 5,5) sau “Şi vor cunoaşte că Eu sunt Domnul”(6,10) , dar şi din locul revelaţiei care este râul Chebar, ale cărui ape mereu curgătoare vor fi asigurând locul curat al descoperirilor divine într-o ţară a spurcăciunii.

Imaginea venirii lui Dumnezeu în slavă a fost înţeleasă chiar de primii cercetători ca mângâiere şi încurajare a poporului lui Israel. Într-o ţară străină de a lor, păgână, departe de Templu, Iahve Îşi face simţită prezenţa, demonstrând atotputernicia Sa. Este prima viziune în care imaginea gloriei Sale nu mai este direct legată de cea a Templului. Într-o cronologie a cărţii, observăm că viziunea are loc într-o perioadă când prezenţa lui Iahve încă stăruia în Templu. Poate de aceea, El nu vine din/în Ierusalim, ci din ceruri. Se înţelege astfel că robia şi prăbuşirea Templului, mai târziu sunt semne ale mâniei lui Dumnezeu şi ale pedepsirii poporului căzut în idolatrie. Iezechiel e ales de Dumnezeu să vestească poporului acestea.

Norul (furtuna) şi lumina de fulger sunt cunoscute încă din Ieş.19,1-urm; 24, 9-10, ca teofanii, aşa că în Iez.1 se reiterează devotamentul lui Dumnezeu faţă de poporul ajuns iarăşi să rătăcească iarăşi prin pustiul străinătăţii.[1] Furtuna sugerează cel mai vădit ipostaza de luptător a lui Dumnezeu, în toate viziunile profetice fiind corelată ideii de judecată pe care Dumnezeu o înfăptuieşte (Am.1,2,; Mih.1, 2-7, Is.59, 15-20) asupra Israelului mişelit. Şi focul sugerează aceeaşi “mânie” a lui Dumnezeu şi instrument al pedepsei Sale- II Paral. 22, 15, Ps 92, 3, dar şi la Is. 56,15-16, fiind explicit asociat judecăţii divine.

Norul transformă tabloul descris, static,  într-unul dinamic. Arcul (curcubeul) nu este aici semn al războiului, aş cum ar sugera forma sa şi asocierea cu săgeţile, ca aură de lumină a lui Iahve, ci tocmai un semn al reconcilierii ca în legământul făcut cu Noe.

Tronul lui Iahve apăruse şi în viziunea lui Miheia din II Regi, 22, 19-22. Divanul ceresc se întrunise atunci penru a hotărî vina lui Ahab, deci pentru a-l judeca. Is.6 este similar lui Iez.1, respectiv 10, şi face parte din aceeaşi chemare profetică a lui Iezechiel ca “glas” al lui Dumnezeu ce anunţă pedeapsa/judecata, pe care Rolf Knierim o numeşte “teofanie a judecăţii”[2]. Cerurile se deschid-imagine similară cu Is. 54,1- şi-I permit lui Iahve să coboare. Neclaritatea scopului este lămurită odată cu asocierea imaginii furtunii.

Carul ceresc arată o concepţie interesantă la un popor nomad care se stabilise într-o ţară cu relief colinar şi care era nevoită să importe cai din Egipt. Trebuie să fie o influenţă egipteană sau asiriană, în care carul nu trebuie legat neapărat de-o atitudine  marţială, ci chiar de o accesul la înălţimi ca în II Reg. 6, 14-17 unde cai şi caleşti de foc umpleau muntele din jurul lui Elisei. Merkabah are în alcătuirea lui roţi, care-i asigură mobilitate, mişcându-se înăuntrul şi în afara norului teofanic. Ea trebuie pusă în legătură cu judecata dreaptă a lui Iahve care se face cunoscută poporului Său, chiar dacă acesta s-ar găsi în Şeol sau în Rai, în vârful muntelui Carmel  sau pe fundul mării (Am 9, 1-4). Mobilitatea norului e legată şi de Iez 5,2 unde profetului i se spune că o treime din părul său trebuie tocat şi spulberat în vânt, semn al împrăştierii poporului lui Israel printre neamuri. Şi Iez. 12 14 se referă la biruinţa lui Iahve şi împrăştierea duşmanilor în vânt.

Nordul, dincotro vin “norul şi vântul vijelios”, are, în ebraică, răd şpn (ascuns), în înţegerea unanimă de şāpôn, însemnând, deci,“cer întunecat”. Cecilia Grave susţine însă că, etimologic, vine din ugariticul şpn, însemnând “vânt din nord care limpezeşte cerul”, aşa că nu poate fi vorba de un cer întunecat[3], din contră. Nu sunt însă suficiente argumente. Întunericul de la miazănoapte poate fi pus în corelaţie cu partea dedicată lui Gog-Magog, a invadatorilor, şi atunci restaurarea trebuie să înceapă cu spulberarea răului. Se presupune însă şi un element de intertextualitate cu Ier. 1, 14.

Lumina/ strălucirea. G.R. Driver identifică o neclaritate de traducere a textului original: The prophet Ezekiel in his opening vision looked and “behold, a stormy wind came out of the north, a great cloud with a fire infolding itself (marg. flashing continually), and a brightness round about it, and out of the midst thereof as the colour of amber (marg. electrum), out of the midst of the fire.” The problem here is to discover what hašmal, which is translated ηλεκτρου by the LXX and electrum in the Old-Latin Vs. and by Jerome in the three passages in which it occurs really means; for the R.V.’s electrum and amber merely represent the two senses of the LXX’s Greek word [4].

În Biblia Sinodală, traducerea este generalizatoare, ambra e înlocuită cu “un metal în văpaie”. “Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie.”(1,4) .

Termenul  חשׁמל (chashmal/ khash-mal’) este o derivare incertă, făcând referire la bronz sau la alt metal strălucitor, prin analogie cromatică tradus “ambră”. Nu există însă referiri la ambră în literatura akkadiană, şi nici dovada că ea a fost importată în Palestina mai devreme de secolul VI î.Hr. Varianta electrum pare mai acceptabilă, referindu-se la un aliaj din aur şi argint, păstrând uneori urme de cupru sau alte metale, identificat istoric în secolul VI în Grecia. Din punct de vedere metalurgic, electrumul poate varia cromatic de la roşu aprins la alb incandescent, deci se poate aseamăna cu ambra.

Egiptenii şi chiar babilonienii prelucrau metalele -eg. hsmn “bronz” şi acc. elmesu “alamă”-,[5] aşa că nu sunt destule argumente că Iezechiel nu ar fi fost fost familiarizat cu prelucrarea ei. În literatura asiriană, elmesu folosea drept simbol al strălucirii.

Revenind la textul lui Iezechiel, observăm o cromatică simbolică, ce determină efectele unei reprezentări uluitoare: cerul însuşi e pictat în tonuri roşietice sau aurii. Tronul este din lapis-lazuli sau safir, iar cărbunele norului întunecat asigură un contrast care face ca bronzul să strălucească şi mai puternic. Cerul de jos este din jasper (roşu, galben sau chiar maroniu), cel din mijloc dominat de culoarea azurie a tronului, iar cel superior este din fulgi mari de cadmiu, adică alb argintiu.

Descrierea celor trei niveluri ale cerului pare, aşadar, făcută în termenii familiari unui fierar babilonian care prelucrează bronzul.

Figura “ca de om” este asociată lui kābǒd şi se leagă astfel de tradiţia anterioară a revelaţiei divine (Codul Preoţesc şi revelaţia de pe muntele Sinai), aşa cum observăm şi în Ieş.29,1 ş.u.; 24, 9-11; 34, 29-35; 40, 34-35). Apariţia lui Iahve în nor este expresia judecăţii şi în Num. 14,10-12; 16, 19-21. Iezechiel devine “profet al judecăţii pentru cei care “s-au răsculat”, atitudine ce provoacă judecata. Imaginea aceasta de judecător trebuie înţeleasă însă şi ca un avertisment că se impune o pocăinţă necesară salvării. Accentul profeţiilor lui Iezechiel cade tocmai pe acestă latură: mânia este un act de reinstaurare a dreptăţii şi un mod de reîmpăcare a lui Dumnezeu cu poporul său. În suferinţa provocată de propriile  nedreptăţi, Israel nu e singur, ci vegheat de Dumnezeul lui.

Grey Hubert Skipwith afirmă o influenţă a cultului popoarelor învecinate asupra modului în care e văzut şi înţeles Iahve, de exemplu cultul lui Ba’al. Soarele avea el însuşi o căruţă şi cai şi în II Regi 23,11)[6]

Cele patru făpturi corespund celor patru puncte cardinale. Sunt acoperite cu ochi (referire la miliardele de stele), “fiii lui Dumnezeu” şi obştea lui Iahve. Făpturile se mişcă sau stau pe loc şi, odată cu ele şi aripile; mişcarea lor e simultană cu cea a vânturilor, astfel încât se creează impresia că acelaşi duh le mişcă întru totul. Autorul se fereste de reprezentari antropomorfe de unde precauţia prin expresii de genul ” infatisare”, ” asemanare”, “parand a fi”, “ca un”, “ca o”, “asemenea”. Sugestia omniprezenţei lui Dumnezeu se arată atât în mişcarea aceasta, cât şi în pluralitatea feţelor, pe când sugestia puterii Sale se face prin întruparea fiarelor ca atare. Explicaţia contextual-istorică e determinată de reprezentarea imagistică despre divinitate a oamenilor antici. Poporul lui Israel, care venerase viţelul lui Aron la Betel şi şarpele lui Moise la Ierusalim, trebuie să înţeleagă acestea ca forme ale unicului Dumnezeu. Explicaţia este posibilă şi prin plasarea figurilor pe ornamentele Templului (I Rg.7,29), unde, fără îndoială, Iezechiel trebuie să le fi văzut.


[1] Cf. Zimmerli, Walther-. Ezekiel: The Prophet and His Message (Columbia, 1988), p. 26.

[2] The vocation of Isaiah, VT 18 (1968), pp. 54-55.

[3] The Etymology of Northwest Semitic şapanu, UF 12 (1980), pp. 226-7.

[4]Driver, G. R. –Ezekiel’s Inaugural Vision, Source: Vetus Testamentum, Vol. 1, Fasc. 1 (Jan., 1951), pp. 60-62

[5]Cf. Driver, G. D. –alama  a fost găsită şi în excavaţiile celei de-a treia perioade semitice (1400-1000 î.Hr.) în Palestina şi în depozite din secolul al VI-lea î. Hr. din Rodos

[6]Vezi  Skipwith, Grey HubertThe Lord of Heaven. (The Fire of God; The Mountain Summit; The Divine Chariot; And the Vision of Ezekiel.) . Source: The Jewish Quarterly Review, Vol. 19, No. 4 (Jul., 1907), pp. 688-703

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (2)

Textul

  • Întregul şi partea: Cartea lui Iezechiel

Din punct de vedere literar, Cartea lui Iezechiel se distinge, alături de Agheu  şi Zaharia, drept cea mai bine datată dintre cărţile profetice. Succesiunea datelor din întreaga carte păstrează ordinea cronologică, cu excepţia lui 29,17, 32,1 şi 17. Acestea apar în prorociile împotriva naţiunilor, datate respectiv în 589 şi 571. Restul datelor sunt în ordine cronologică, de la 593 în 1,1 pînă la 585 în 33,21, când Iezechiel află vestea despre soarta Ierusalimului. Ultima dată apare în 40,1, plasând viziunea Israelului restaurat în anul 573 î.Hr. Cartea lui Iezechiel este împărţită logic în trei părţi principale: capitolele 1-24 dezvoltă subiectul pieirii iminente a Ierusalimului, următoarea secţiune (25-32) este dedicată profeţiilor împotriva naţiunilor străine, iar restul capitolelor (33-48) marchează o completă schimbare a accentului, deoarece criza anticipată în prima secţiune a avut loc prin distrugerea Ierusalimului. Noua temă este reînvierea şi restaurarea israeliţilor în propria ţară. Structura generală a cărţii, în funcţie de temele majore,  este evidentă şi în următoarea schemă:

I. Chemarea şi însărcinarea lui Ezechiel 1,1-3,21

II. Pieirea Ierusalimului 3,22-7,27

III. Templul părăsit de Dumnezeu 8,1-11,25

IV. Condamnarea conducătorilor 12,1-15,8

V. Condamnarea poporului ales al lui Dumnezeu 16,1-19,14

VI. Ultima evaluare completă a faptelor lui Israel  20,1-24,27

VII. Naţiuni străine  25,1-32,32

VIII. Speranţe de restaurare 33,1-39,29

XI. Statul restaurat  40,1-48,35

Impresia generală, provocată de descrierile minuţioase, elaborate ale lui Iezechiel, este cea a unui stil baroc, ce dezvoltă un imagism puternic, influenţat probabil de vizionarismul artei chaldeene.

De remarcat este faptul că relatarea se face la persoana I, ceea ce accentuează, pe de o parte experienţa personală a trăirii lui Dumnezeu şi subiectivitatea viziunii, pe de altă parte, accentuarea graţiei divine, prin care un individ anume devine ales al Domnului în revelarea Sa către popor.

  • Partea şi întregul : capitolul I

Capitolul I are ca punct de plecare însăşi chemarea profetică pe care Iahve i-o face lui Iezechiel. Suntem în 593, aşa cum am amintit, în cel de-al cincilea an petrecut în Babilon, iar prizonierii nu aveau perspective luminoase pentru o întoarcere grabnică. Ei sunt neliniştiţi şi derutaţi ascultând cum falşii proroci contrazic sfaturile lui Ieremia. Executarea de către Nebucadneţar a doi proroci mincinoşi, Ahab şi Zedechia, desigur că nu le diminuează speranţa de reîntoarcere la Ierusalim în viitorul apropiat. In mijlocul acestei confuzii, Ezechiel este chemat la lucrarea profetică. Chemarea lui Iezechiel este deosebit de impresionantă. Comparativ cu cadrul măreţ al viziunii lui Isaia şi cu comunicarea simplă adresată lui Ieremia, chemarea lui Iezechiel la slujba profetică poate fi descrisă drept fantastică. Cadrul este situat în vecinătatea Babilonului, lângă râul Chebar. Nu există în raza vizuală niciun templu cu care el ar putea asocia prezenţa lui Dumnezeu. Distanţa pînă la Ierusalim este imensă, astfel că în cel mai bun caz el păstrează numai amintirea sanctuarului în care Dumnezeu îşi manifestase prezenţa încă în vremea lui Solomon. Dacă ar putea să fi văzut Babilonul, Iezechiel ar fi putut zări marile temple ale lui Marduk şi ale altor zei babilonieni care erau recunoscuţi de triumfătorul Nebucadneţar. Aici, în acest mediu păgân, Iezechiel primeşte chemarea de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Iezechiel devine conştient de prezenţa lui Dumnezeu printr-o viziune (1,4-28). Iniţial atenţia îi este atrasă de un nor uriaş din care iese foc. Îşi fac apariţia patru făpturi vii descrise minuţios, mişcându-se înainte şi înapoi iute ca fulgerul. Aceste făpturi se dovedesc a avea atât trăsături naturale, cât şi supranaturale. În strânsă legătură cu fiecare făptură se află o roată, corelată cu fiecare mişcare. Duhul făpturilor era şi în roţi, iar comportarea întregului ansamblu era spectaculoasă, dar organizată. Fiecare făptură se mişca, folosind aripile de sub firmament. Iezechiel vede şi un tron deasupra, pe care este aşezată o fiinţă cu înfăţişare omenească, înconjurată de o strălucire asemănătoare curcubeului. Fără să explice ori să interpreteze toate acestea, Iezechiel caracterizează întreaga manifestare ca o arătare a slavei lui Dumnezeu. Aici, într-o ţară păgână şi departe de Templul din Ierusalim, Iezechiel devine conştient de prezenţa lui Dumnezeu. Deşi el cade cu faţa la pământ înaintea acestei manifestări divine, Dumnezeu îi cere să se ridice, iar Duhul îl umple, dându-i puterea să se supună poruncii. Numit „fiu al omului”, el primeşte însărcinarea de a fi un mesager către propriul popor, care este neascultător, încăpăţânat şi răzvrătit. Mesajul îi este dat printr-o ilustrare simbolică. I se porunceşte să mănânce un sul, în care erau scrise plângeri, bocete şi gemete, care în gura lui devine dulce ca mierea. Prevenit că oamenii nu-l vor asculta şi nu-i vor primi mesajul, lui Iezechiel i se porunceşte să nu se teamă de ei. În timp ce slava lui Dumnezeu se îndepărtează, Duhul îl face pe Ezechiel conştient de realitatea concretă a faptului că se află printre exilaţii din Tel-Abib, lîngă râul Chebar. Copleşit de tot ceea ce văzuse, el reflectă asupra acestor fapte timp de şapte zile. După o tăcere de o săptămână, Iezechiel îşi asumă misiunea de străjer al casei lui Israel (3,16-21). Trăind în mijlocul poporului său, el devine conştient de responsabilitatea pe care o are, de a-i avertiza. Dacă vor pieri, în pofida avertismentului său, el nu este vinovat. Totuşi, dacă nu-i va preveni şi ei vor pieri, Iezechiel va fi vinovat de sângele lor. A fi un străjer credincios reprezintă o problemă de viaţă şi de moarte.

Desigur că în studiul textului se vor fi făcut multe clasificări şi subclasificări pentru a se releva nucleele semantice ale textului, simetrii sau raporturi de corespondenţă, adaosuri, toate din necesitatea unor clarificări.

Aş aminti doar câteva din încercările de structura a capitolului I, ca cea a lui Ferdinand Hitzig, unul dintre reprezentanţii vechii şcoli de exegeză, care identifica până la v.4 afirmaţii cu caracter general, apoi descrieri ale creaturilor în vs.5-14, ale roţilor şi modului în care se mişcă în vs. 15-21 şi, în final, o aserţiune despre platforma susţinută de fiinţele cu înfăţişare stranie şi despre tronul aflat deasupra acesteia pe care stă un divin ocupant- vs. 21-28.  Într-o  abordare sincronică, ca cea a lui Daniel I. Block, se identifică o introducere până la v.4 şi o concluzie în v.28, iar vs.5-14, 15-21, 22-27 constituie secţiuni de intervenţie. Cei doi cercetători au creat adevărate curente de opinie, fără a se ajunge la un consens privind împărţirea textului.[1]

Leslie C. Allen, în bine-cunoscuta sa lucrare The Structure and Intention of Ezekiel I, arată că analiza conceptuală a textului, adăugată celei retorice, lămureşte orice neclaritate structurală. El identifică şase părţi: vs.3b-4,5-12, 13-14, 15-21, 22-25 şi 26-28a care dezvoltă, aproape simetric, un motiv central, pentru ca, în final, să devină convergente. Astfel, partea 1, 3-a şi a 6-a dezvoltă imaginea teofaniei ca furtună, pe când 2, 4, 5 şi, evident, 6 sunt construite în jurul tronului lui Dumnezeu, ca expresie a slavei Sale. Cele două nuclee comunică sensuri profunde, cu legături în contingent, pe care L. C. Allen le analizează minuţios, demonstrând că punctul nodal constă în chiar repetiţia frecventă a lui demûth, “asemănare”, tradus şi prin adverbul de mod cu valoare prepoziţională “ca”,  dar şi a lui mar’eh  (mar-eh’) – impresie, aparenţă . În LXX, bênôt « dintre, din mijlocul » şi paralela din 10,7– atestă un text superior. Se consideră că în TM trebuie să fie o corupere a lui bênôt, de fapt ”mittôk” (din interior, din). Ideea este că bênôt devine un element caracteristic în capitolul 10, care reia viziunea lui merkabah. Astfel, secţiunile 5-14,15-21 şi 22-25 sunt construite pe baza unui chiasm, toate cele cinci părţi având drept cuvânt cheie   chashmal  (khash-mal’)  “ca strălucirea a”.

Se obervă, deci, o structură semantică bipartită determinată, pe de o parte de teofania care ia forma furtunii/norului, pe de alta, de cea a tronului- merkabah, prin care se arată kābǒd. Iahve Se dezvăluie în ciuda faptului că poporul Său se află într-o ţară păgână sau că urma desacralizarea şi distrugerea templului.


[1] Cf .Allen, Leslie C. –  The Structure and Intention of Ezekiel I, in Vetus Testamentum, vol. 43, Fasc.2 (Apr., 1993), pp. 145-146

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (1)

Paratext

Este notabilă datarea cărţii lui Iezechiel din perioada exilică. Dacă pentru un profet ca Ieremia sarcina de a transmite poporului cuvântul lui Iahve ce anunţa mari conflicte şi prăbuşirea Ierusalimului într-o vreme de relativă stabilitate, pare dificilă, chiar imposibilă, odată cu împlinirea profeţiei, lui Iezechiel îi revine misiunea de a încuraja moral comunitatea de exilaţi din Babilon, de a le întări credinţa că Dumnezeu-Iahve nu i-a părăsit şi că le vorbeşte în continuare.

După moartea lui Napopolassar, fiul său, Nabucadenţar, se grăbeşte să-şi întărească poziţiile în vest şi să ceară tributul cuvenit. Pe lângă conducătorii Damascului, Tirului şi Sidonului, care i-l datorau, se afla şi Ioiachim al Ierusalimului, care a rămâne supus babilonienilor timp de trei ani (II Regi 24,1). În următorii ani, controlul lui Nebucadneţar asupra Siriei şi Palestinei nu este în mod serios contestat. În 601, armata babiloniană îşi etalează încă o dată puterea, mărşăluind victorios prin Siria şi ajungându-i pe guvernatorii locali în strângerea tributului. Nebucadneţar preia personal comanda armatei şi intră în Egipt, dar nu reuşeşte să înfrângă rezistenţa lui Neco al II-lea , aşa că se retrage pentru mai mulţi ani, echipându-şi armata şi îndreptându-şi atenţia asupra Siriei pentru a-şi extinde controlul asupra zonei vestice a deşertului sirian şi pentru a fortifica Ribla şi Hamatul ca baze puternice de lansare a agresiunii împotriva Egiptului. Însă, în 598 î.Hr., Nebucadneţar îşi îndreaptă iarăşi armata către apus. Deşi relatarea cronicii e sumară, ea identifică precis Ierusalimul ca obiectiv. Ioiachim nu-i plătise lui Nebucadneţar tributul, bazându-se pe Egipt, deşi Ieremia îl avertizase în permanenţă împotriva unei astfel de politici. Conform lui Iosef Flaviu, Ioiachim este surprins de faptul că înaintarea babiloniană îl viza pe el şi nu Egiptul. După un scurt asediu, Ierusalimul s-a predat, în 15-16 martie, 597 î.hr. Deoarece Ioiachim murise pe 6-7 decembrie 598, regele lui Iuda care s-a supus efectiv este Ioiachin, fiul său. Ioiachin e luat prizonier în Babilon împreună cu alţi membri ai familiei regale şi cu aproape zece mii de cetăţeni de frunte ai Ierusalimului, în Ierusalim desemnându-se drept rege Zedechia, un conducător –marionetă care trebuia să facă politica Babilonului. Pentru următoarea decadă activităţile lui Nebucadneţar în Iuda sunt bine atestate în relatările biblice din Regi, Paralipomena I, II şi Ieremia. În urma răzvrătirii lui Zedechia, în ianuarie 588 începe asedierea Ierusalimului. Deşi asediul este ridicat temporar, babilonienii îndreptându-şi eforturile împotriva Egiptului, regatul lui Iuda capitulează, în cele din urmă. Zedechia a încercat să scape, dar a fost prins la Ierihon şi dus la Ribla, unde, în prezenţa lui, fiii săi au fost ucişi. După ce a fost orbit, el a fost dus în Babilonia, unde a murit. Pe 15 august 586 (data este discutabilă, putând fi vorba de 587) a început distrugerea definitivă a Ierusalimului. Golită de populaţie din cauza exilului, capitala lui Iuda a fost abandonată în stare de ruine. Astfel, în zilele lui Nebucadneţar a luat sfârşit guvernarea davidică în Iuda.

Conform lui Berosus, coloniilor evreieşti li s-au atribuit aşezăminte potrivite în întreaga Babilonie, după cum indicase Nebucadneţar. Râul Chebar, lîngă care Iezechiel a avut prima viziune şi chemare profetică (Iez.1,1), a fost identificat cu canalul Nar Kabari de lângă Babilon. Tel-Abib (Iez.3,15), un alt centru al activităţii, se presupune că era în aceeaşi zonă. Nebucadneţar şi-a dedicat interesul înfrumuseţării cetăţii Babilon, în asemenea măsură încât grecii o recunoşteau drept una din minunile lumii antice. Prizonierii evrei trebuie să fi fost folosiţi să muncească în marea capitală. Textele Weidner menţionează nume evreieşti alături de cele ale unor lucrători iscusiţi din alte state, care lucrau pentru Nebucadneţar ce visa ca Babilonul să devină mai impresionant decât a fost vreodată o cetate asiriană. În felul acesta, regele babilonian a utilizat cu înţelepciune meşteşugarii, artizanii şi lucrătorii experimentaţi luaţi prizonieri din Ierusalim. Vecinătatea Babilonului ar fi putut fi, la început, centrul aşezărilor evreieşti, dar prizonierii se răspîndesc în cadrul imperiului pe măsură ce primesc mai multă libertate, mai întâi sub stăpânirea babiloniană şi apoi sub cea persană.[1]

Iezechiel, unul dintre cei mai importanţi profeţi clasici, literari, profeţeşte alături de Daniel (605-536), din Babilon, începând cu cel de al cincilea an al domniei lui Ioiachin (593–570), pe care îl considera regele legitim al lui Iuda.

Numele de Iezechiel provine din ebr. יְחֶזְקֵאל ; gr. Iezkiēl; Vulg. Ezechiel [cf. în I Par. 24,16 şi pentru că ( יְחִזְִקאֵל = ,[(י)חְזְקִָיּה(וּ ?) se consideră a fi derivat din יְחֵַזּק אֵל   “să te întărească Dumnezeu”], şi face referire, mai precis, la un “copil” (după  Noth, Personennamen, 202)[2]. Iezechiel este adânc implicat în problemele generaţiei sale, prorocind în preajma capitulării lui Iuda, cu şase ani înaintea distrugerii Ierusalimului. Când naţiunea se apropie de criza judecăţii înfricoşătoare a lui Dumnezeu, el este profund conştient de gravitatea situaţiei. Suferă consecinţele dezastrului naţional şi de aceea mesajul lui este specific, pertinent şi concentrat asupra problemelor cu care erau confruntaţi tovarăşii lui de exil.

Iezechiel, fiul lui Buzi, membru al unei familii preoţeşti, trebuie să se fi bucurat de compania oamenilor credincioşi din Iuda. Casa lui ar fi putut fi situată pe zidul estic al Ierusalimului, astfel încât curţile exterioare constituiau terenul lui de joacă, iar incintele ataşate Templului reprezentau săli de clasă pentru pregătirea şi educaţia lui formală. Aceşti primi ani petrecuţi în umbra Templului lui Solomon l-au familiarizat cu fiecare detaliu al acestui edificiu magnific, cât şi cu ritualurile slujbei zilnice. În plus, Iezechiel l-ar fi putut asista pe tatăl lui sau pe alţi preoţi în anii săi de adolescenţă. In consecinţă, cînd a fost dus în Babilon avea amintiri vii despre Templu şi despre locul acestuia în viaţa poporului. La douăzeci şi cinci de ani, în urma schimbărilor politice foarte rapide, el a fost “transferat” din Ierusalim şi de la Templu, care era punctul de interes central pentru el ca preot, în tabăra exilaţilor de lângă apele Babilonului. Deşi Templul nu a fost distrus, multe din vase au fost desacralizate de invadatorii barbari care le-au luat ca pradă de război spre a le folosi în templele lor păgâne. În mediul acesta nou, Iezechiel şi tovarăşii lui de captivitate s-au stabilit la Tel-Abib pe malul râului Chebar, nu departe de Babilon. Exilaţilor li s-au dat bucăţi de pămînt şi trăiau în mod vizibil în condiţii bune. Erau permise organizaţiile religioase şi civile, astfel că bătrânii s-au putut simţi în largul lor, iar, în decursul timpului, şi-au afirmat unele interese comerciale. Astfel, exilaţii aveau o libertate considerabilă şi ocazii de a-şi stabili un standard de viaţă respectabil. După cât se pare, aspectul cel mai neplăcut al captivităţii lor era că nu se puteau întoarce în Palestina.

După ce distrugerea Ierusalimului a devenit un fapt al istoriei, Iezechiel şi-a îndreptat atenţia către speranţele de viitor ale Ierusalimului ca naţiune. Profetul avea libertatea de a desfăşura o largă lucrare printre prizonieri. El era căsătorit, trăia în casa lui şi discuta în mod liber probleme religioase cu bătrânii când aceştia îl întâlneau sau veneau la el acasă. Prin acte simbolice în public, Iezechiel a discutat soarta politică şi pieirea Regatului de Sud, până când Ierusalimul a fost distrus în 586. După aceea, el a continuat să-şi încurajeze poporul cu speranţele şi perspectivele restaurării regatului davidic.


[1] Vezi Schultz, Samuel S. – Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea 200, p.270: “Excavaţiile de la Nippur au scos la iveală tăbliţe cuprinzând nume comune relatării Ezra-Neemia, indicând faptul că acolo exista o colonie evreiască în timpul exilului. Nippur, aflat la 96 km. sud-est de Babilon, a continuat să fie o comunitate evreiască pînă la distrugerea ei în jurul anului 900 d.Hr.”
 [2] Cf. ENCYCLOPAEDIA JUDAICA, Second Edition, Volume 6., p 635