Preacuviosul Părinte Iosif Isihastul, despre răbdare în încercările vieții

”Vino, bună şi iubita mea soră, vino şi iarăşi vom mângâia necazurile tale. Vino, şi-L vom binecuvânta pe Dumnezeu cu glasul dulce al inimii, rostit de gură şi care răsună în minte. Spunând: Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui!

Vezi cât de mult ne iubeşte Domnul? Vezi cât suntem de fericiţi noi, nevrednicii, pentru toate câte ne dăruieşte bunătatea Lui în fiecare zi? Dar încă ne aşteaptă ceasul acela al secerişului adevărat, al clipei aceleia fericite când vom lăsa cele de aici şi vom pleca în cealaltă patrie a noastră, cea întru totul adevărată, viaţa cea fericită, bucuria cea sigură, pentru a primi fiecare partea pe care ne-o dăruieşte Preadulcele Iisus Cel preadarnic.

O, bucurie! O, mulţumire! O, iubire a Părintelui ceresc! Să ne curățească de toate necurăţiile, să ne cinstească, să ne îmbogăţească, dăruindu-ne bogăţiile sale!

Acolo, sora mea preabună, nu mai există cel ce nedreptăţeşte, cel preaviclean; a dispărut râvnirea şi invidia. Acolo nu mai sunt patimi. Cei cu patimi au rămas la poartă. Prăpastie mare este de o parte şi de alta.

Dar, o, iubire preadulce a lui Hristos, ce lucru bun ai văzut la noi şi ne-ai condus pe calea Ta cea dumnezeiască! Bucură-te deci şi veseleşte-te, iubita mea soră, mulţumeşte şi dă slavă lui Dumnezeu, căci iată, se apropie ceasul. A sosit clipă că peste puţin să auzim glasul acela binecuvântat: “Veniţi la Mine”. Numai ce se vor închide ochii aceştia simţitori, se vor deschide ochii tainici ai sufletului; şi că din somn ne vom trezi în viaţa cealaltă. Atunci vei vedea părinţi, fraţi, rude. Atunci îi vei vedea pe îngeri, pe sfinţi şi pe Maica cea preafericită a tuturor, pe Preacurata Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu, pe care toţi o strigăm în fiecare clipă şi căreia, după Dumnezeu, îi datorăm toate.

Cu cine să vorbim mai întâi, cine ne va îmbrăţişa, pe cine vom săruta mai întâi – toate preacurate, toate preafrumoase, toate sfinte! Cine, deci, aşteptând toate acestea, nu va răbda orice necaz al vieţii de aici?

Aşadar, sora mea bună şi iubita, priveşte în urma viaţa ta, cercetează cu amănuntul cum ai petrecut-o. Adu-ţi aminte de binefacerile nemărginite ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ale Preadulcei Sale Maici. Îndura cu răbdare ispitele ce au să mai vină.

Totdeauna Dumnezeu ajută, totdeauna ajunge la timp, dar vrea de la noi răbdare. El aude de îndată ce noi strigăm, dar nu după cum crezi tu.

Tu crezi că glasul tău nu a ajuns numaidecât la sfinţi, la Maica Domnului, la Hristos. Dar, înainte chiar de a striga tu, sfinţii s-au şi repezit să-ţi ajute, cunoscând că îi vei chema în ajutor şi vei cere apărarea lor cea de la Dumnezeu. Tu însă, nevăzând dincolo de cele ce se văd şi necunoscând că Dumnezeu conduce lumea, vrei ca cererea ta să se împlinească de îndată, ca fulgerul. Nu este aşa. Domnul cere de la tine răbdare. Vrea ca tu să arăţi credinţa ta. Nu este suficientă rugăciunea pe care o spune cineva ca un papagal. Trebuie că iubirea să fie împreună lucrătoare la cele pe care le conţine rugăciunea, şi apoi trebuie să înveţi să aştepţi. Iată că s-a împlinit deja ceea ce ieri şi alaltăieri ai dorit. Dar tu ai fost păgubită, pentru că nu ai avut răbdare să aştepţi. Ai fi câştigat şi pe unele şi pe celelalte, şi pe cele trecătoare şi pe cele cereşti.

Acum te mânii, te mâhneşti şi te necăjeşti, gândind că Tatăl ceresc întârzie să-ţi răspundă. Eu îţi spun că aceasta se va împlini aşa cum doreşti – se va împlini neapărat – dar este nevoie de rugăciune din tot sufletul şi de aşteptare. Şi când tu vei înceta să-ţi mai aminteşti de ceea ce ai cerut, atunci îţi va veni ca dar al răbdării şi al aşteptării tale.

Când, rugându-te şi cerând de la Dumnezeu ceva, ajungi la deznădejde, atunci este aproape de tine împlinirea cererii. Hristos vrea să vindece vreo patimă ascunsă din tine, de aceea amâna împlinirea cererii. Dacă primeşti mai repede decât te aştepţi tu, patima ta rămâne nevindecata. Dacă aştepţi, primeşti şi ceea ce ai cerut şi vindecarea patimii. Şi atunci te vei bucura cu bucurie mare şi vei mulţumi cu căldura lui Dumnezeu, care pe toate le zideşte cu înţelepciune şi le face spre folosul nostru. Nu ai niciun folos, deci, dacă te mâhneşti, dacă te superi, dacă spui cuvinte grele. Trebuie să-ţi închizi gura. Nimeni să nu înțeleagă ce ai tu. Să iasă abur pe ochi, nu pe nas. Să nu oftezi, pentru a te uşura, zice-se, ci să te linişteşti. Prin aşteptare şi îndelungă-rabdare vei arde pe diavol.

Eu – martor îmi este Domnul, Cel ce pierde pe toţi cei care rostesc minciuni – mult m-am folosit din ceea ce îţi spun acum. Atât de mari şi grele erau ispitele încât credeam că de durere o să-mi iasă sufletul precum fumul pe horn. Şi totuşi, după ce trece încercarea, vine atâta mângâiere, ca şi când ai fi în rai, fără trup. Te iubeşte Hristos, te iubeşte Maica Domnului, te laudă Sfinţii, Îngerii se minunează de tine.

Vezi câte bunătăţi aduc ispitele şi necazurile? Dacă vrei să vezi, să guşti şi tu iubirea lui Hristos, îndură ceea ce vine asupra ta. Nu în ceea ce-ţi place ţie, ci în ceea ce vrea Domnul să te încerce. Nimic din ceea ce facem noi de bună voie nu este atât de folositor cât este ceea ce ne trimite Domnul fără încuviinţarea noastră. Dumnezeu vrea că vrăjmaşul diavol să lupte pe om luptă crâncenă, os peste os, sânge peste sânge. Atât încât să se topească precum ceara la faţa focului.

Atunci când încercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi copleşită de jur împrejur de lumină strălucitoare şi vei vedea taine pe care limba nu este cu putinţă a le grăi. Atunci vei dori cu sete să vină iarăşi ispitele, pentru că ai cunoscut cât folos aduc.

Aceasta este calea adevărată, sora mea, şi cel care îţi scrie dă mărturie de adevăr din propria lui experienţă.

Îndrăzneşte, deci, şi întăreşte-te în Hristos Domnul, îndurând tot ceea ce vine asupra ta, primind, împreună cu durerea, pacea şi harul lui Dumnezeu.

Păstrează-ţi sufleţelul cu tărie, gândind că şchiopii şi leproşii nu pătrund la aceste bunuri. De aceea ne lasă Domnul ispitele , ca să ne curăţim de toate prejudecăţile. Acestea sunt săpunul şi lespedea pe care, lovindu-ne întruna, ne albeşte. Şi hainele care sunt tari rezista şi sunt de folos Mirelui. Cele care nu rezistă loviturilor pe lespede se sfâşie şi sunt aruncate la cele nefolositoare.

De aceea este nevoie să ne silim puţin aici, pentru că se apropie ceasul. Să păstrezi scrisorile pe care ţi le trimit, să le ai atunci când eşti încercată de necazuri. Mă tem că te voi lăsa curând. Cu cât trece timpul, cu atât mă simt mai îngreuiat. Sunt ca un slăbănog.

Nu am timp să-ţi scriu despre minunea pe care a făcut-o cu mine Domnul pentru a îndrepta o greşeală de a mea din neştiinţă. Vezi, deci, bunătatea cea multă a Domnului nostru? Vezi că lucrează şi cu minuni, atunci când grija Sa dumnezeiască socoteşte de cuviinţă?

Omul se înşală de multe ori din neştiinţă sau pentru că este atras de alţii. Dar dacă are sufletul deschis şi bunăvoinţă, nu-l lăsa Domnul, ci în multe feluri îl poate aduce la lumină. Acest lucru mă face să devin ţărână, cenuşă, vierme al pământului.

Mare cu adevărat este mila Domnului. Are dreptate Psalmistul când spune: “Nu după fărădelegile noastre ne-ai făcut, Doamne, nici după păcatele noastre ne-ai răsplătit nouă”.

De ce să nu mulţumeşti lui Dumnezeu? De ce să cârteşti? Dacă eu îţi scriu despre ispitele pe care le îndur eu nu este posibil să le rezişti. Şi totuşi, harul Domnului Hristos şi al Preasfintei noastre Maici pe toate le topeşte. Ai răbdare. Împărăteasa şi Maica lui Dumnezeu şi Stăpâna tuturor nu ne lasă. Ea se roagă pentru noi“.

(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină)

Despre sensul ortodox al suferinței

Pentru că sîntem în perioada Postului Mare, o temă ca suferința este cu atît mai bine-venită, cu cît avem mai multă nevoie de înțelegere și reazem în urcușul nostru duhovnicesc.

Înainte de a face orice sistematizare teologică, aș vrea să ne reamintim două chipuri din Vechiul și din Noul Testament, al celor care suferă, unul fără nicio vină, celălalt pentru păcatele sale.

Primul, o prefigurare a lui Hristos, este dreptul Iov, urmașul lui Avraam. Vechiul Testament consemnează vrednicia acestuia în fața lui Dumnezeu. Starea sa materială foarte bună, faima numelui său, familia numeroasă (avea 10 copii), toate acestea sînt, în concepția vechilor evrei, semnul binecuvîntării lui Dumnezeu. Ceea ce îl face pe Iov plăcut de Domnul este însăși milostenia sa față de săraci, dar și smerenia sa, căci se ruga și aducea jertfă pînă și pentru posibilele păcate, cu gîndul, ale fiilor lui, ca aceștia să nu cadă în vreo ispită. Din îngăduința lui Dumnezeu, diavolul îl ispitește pe Iov și peste acesta se năpustește o mare urgie: într-o singură zi toată averea lui este distrusă, iar copiii îi mor. ”Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.

Cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile”, comentează Sfîntul Ioan Gură de Aur într-o predică despre răbdare. ”De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricît de mare ar fi durerea sa, găseşte mângîiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Închipuiţi-vă cît de tare s-a mîhnit Iov pentru pierderea averii, d-apoi pentru moartea neaşteptată a tuturor copiilor săi! Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urît mirositoare, din vîrful capului pînă la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea. Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pîinea mea (Iov 6, 7). Mirosul greţos al rănilor sale şi suferinţele nealinate ale sufletului său îi alungau orice dorinţă de a mînca.”

”De unde să găsesc cuvinte ca să înfăţişez marea nenorocire care l-a lovit pe Iov?”,  adăuga cu uimire și compasiune Sfîntul Ioan Gură de Aur. ”Îl văd cu mintea cum şade pe gunoi. Din rănile sale curge sânge şi puroi. Viermi fără număr mănîncă din carnea sa. Mîngîiere nu află nicăieri. Nimeni nu-i arată milă. Slujitorii săi îl dispreţuiesc. Prietenii îl judecă. Chiar şi oamenii de nimic îşi bat joc de el: Acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decît mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele… astăzi, iată că sînt cântecul lor, am ajuns basmul lor. Le e groază de mine, s-au depărtat de mine şi pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor! (Iov 30, 1; 9-10)”

Deși făcea o sumedenie de fapte bune și era un om virtuos, totuși, satana a avut ceva de zis împotriva lui și i-a cerut lui Dumnezeu să-l încerce cu suferința. De aceea, Iov a pierdut totul, bogăția, copiii, sănătatea. Nu s-a revoltat, ci a spus: ”Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat!” (Iov 1, 21).  Cu atît mai rău a fost pentru Iov să-i vadă pe cei apropiați lui că se îndoiesc de el si-l judecă aspru, părăsindu-l, dar nici atunci nu a cîrtit, ci s-a resemnat. Fiind în cea mai de jos mizerie, Iov nu a avut nici măcar un gînd de împotrivire în fața lui Dumnezeu, ba din contra, i-a mulțumit, certându-și nevasta care căzuse în deznădejde:  Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10). Vorbele grele ale soției sale ar fi mișcat și munții, dar nu pe Iov care-și pune singura nădejde în Dumnezeu, ceea ce dovedește marea lui credință și iubire. Prin acestea, el se arată deopotrivă cu apostolii, chiar mai presus decît ei, căci aceștia L-au cunoscut pe Hristos și erau încredințați că suferă pentru El. Dacă apostolii au fost urîți și batjocoriți de dușmanii lor, Iov a fost urît și judecat de soția și de prietenii săi.  Dar, prin harul lui Dumnezeu, Iov a rămas perseverent în credința sa, făcîndu-se pildă de îndelungă răbdare în suferință și atunci diavolul a fugit rușinat, nemaiavînd nimic de zis despre el.

Pentru noi, azi, pare stranie această atitudine, cum stranie părea și-n vremea veche. Pedeapsa venea, în mod necesar, pentru păcate, așa cum reiese din istoria biblică a Vechiului Testament. Nu este însă întotdeauna astfel, așa cum s-a arătat și în pilda orbului din naștere din Evanghelia lui Ioan, ci și ”ca să se arate lucrările lui Dumnezeu în el” (In. 9, 2-3). De aceea, suferința rămîne, în esența ei, o taină.

O altă icoană pe care vi-o propun spre amintire este imaginea Mîntuitorului pe Golgota. Există trei cruci, tîlharul de-a stînga și cel de-a dreapta, între care este răstignit Hristos. Atitudinea celor doi tîlhari este emblematică pentru atitudinea de viață a fiecăruia dintre noi, căci ea actualizează permanent shakespearianul a fi sau a nu fi, traducîndu-l, în perspectivă creștină cu ”a fi sau a nu fi cu Dumnezeu”. Tîlharul de-a stînga hulește și-și reclamă pedepsitorii, adică e revoltat, furios, copleșit de propria suferință. Îi e frică de moarte. Tîlharul de-a dreapta, care suferă, spre deosebire de Iov, pentru păcatele sale, are puterea, în chinurile sale cumplite, să privească în jur, să vadă suferința altora, să mustre nedreptatea și să compătimească alături de un seamăn aflat, la fel, în suferință. Că recunoaște în acest Seamăn pe Însuși Fiul lui Dumnezeu este marele său merit. Cu siguranță că auzise vorbindu-se de El sau chiar fusese martor la multele Sale minuni, așa cum reiese din vorbele Sale și din Tradiția Bisericii.

Sînt două atitudini opuse, în fața suferinței și a morții: pe de o parte, de a-L ignora sau chiar respinge pe Dumnezeu și, pe de altă parte, de a-L descoperi și de a I te închina. Sfîntul Ioan Maximovici arăta deslușit, într-o memorabilă omilie închinată pericopei evanghelice de la Luca, cap. 23, despre pilda tîlharului: acesta se face vrednic a fi cel dintîi sfînt, cu care Hristos deschide Raiul, tocmai pentru atitudinea lui exemplară. Cînd toți se îndoiau de Hristos, pînă și apostolii care fuseseră cuceriți de înălțimea morală a învățăturii Sale și crezuseră în El mai degrabă pentru semnele și minunile Sale și care (cu excepția lui Ioan și a cîtorva ucenici) în momentul răstignirii se ascunseseră pe unde apucaseră, atunci, în momentele acelea critice, tîlharul a fost singurul care a înțeles că adevărata Împărăție promisă de Domnul “nu este din lumea aceasta”. Pentru el, moartea era o certitudine, își încheiase socotelile cu viața pămîntească, însă se gîndea la cea veșnică. ”În pragul veșniciei, el a înțeles deșertăciunea slavei pamîntești și a împărățiilor pămîntului. El a înțeles că mareția constă în dreptatea lui Dumnezeu. Și, în dreptul Iisus, chinuit fără de vină, el L-a văzut pe împăratul dreptății. Nu slava unei împărății pămîntești I-o cerea, ci mîntuirea sufletului său”, scria Sfîntul Ioan Maximovici.

Ceea ce a produs convertirea tîlharului, inveterat în mișelii și crime, chiar acolo, pe cruce, în deplina suferință fizică și umilire, a fost chiar pilda Mîntuitorului, răbdarea, iertarea tuturor, credința că este auzit de Tatăl Său cel Ceresc, pătimirea Lui fără vină. Acestea văzîndu-le, în sufletul său s-a produs revelația dreptății și a înălțimii morale a Mîntuitorului. Ceea ce se petrece cu el într-un răstimp așa de scurt este impresionant: tîlharul este copleșit de pocăință și acest sentiment de recunoaștere profundă a greșelilor sale naște în el smerenia prin care înțelege că Hristos este Dumnezeul mult așteptat. Crede cu putere în El și nădăjduiește în mîntuirea sa. „El nu I-a cerut lui Hristos să fie în împărăția Lui de-a dreapta sau de-a stînga Lui ci, cunoscîndu-și nevrednicia, a cerut smerit doar să-l pomenească  în împărăția Sa, să-i dea măcar ultimul loc. El L-a propovăduit deschis, în fața tuturor pe Hristos Cel Răstignit ca Domn și I-a cerut miluire.”, adăuga Sfîntul Ioan Maximovici.

Credința tîlharului l-a făcut mărturisitor în fața unei mulțimi nenumărate de oameni care se strînsese în Ierusalim cu ocazia sărbătorii Paștilor și care îl batjocorea pe Iisus: ”L-a mărturisit atunci cînd nimeni nu se încumeta sa o facă și cînd puținii ucenici și femeile care I-au rămas fidele își mărturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.”

Prin păcatul strămoșesc, al neascultării lui Adam, firea omenească a devenit pătimitoare și a cunoscut moartea. De atunci, viața omului cunoaște multe frămîntări și nevoi. Căutăm mereu a ne împlini nevoile fiziologice primare: nevoia de hrană, de îngrijire a trupului, nevoile sexuale, astfel încît întreaga noastră existență pare a se desfășura între doi poli, înclinația spre plăcere și fuga de durere. Ca oameni supuși păcatului, ne e frică de suferință, tindem să o evităm și ne e teamă de moarte. Căutăm plăcerea în mod instinctual. Plăcerea și suferința constituie însă un teren vulnerabil, fiind porțile către păcat ale omului trupesc, care consimte, prin proprie voință, la el.

Un alt mare sfînt, Maxim Mărturisitorul, arăta că egoismul care alimentează căutarea plăcerii naște lăcomia pîntecelui, mîndria, slava deșartă, îngîmfarea, iubirea de argint, tirania etc., iar atunci cînd e acoperit de durere, dă naștere altor păcate, la fel de mari: mînia, ura, tristețea, plînsul, deznădejdea. Cînd durerea se îmbină cu plăcerea se nasc forme pervertite de manifestare ca fățărnicia, ironia, viclenia, dorința de a plăcea oamenilor ș.a.

Vedem, deci, că, prin suferință, diavolul încearcă să-l facă pe om să-și piardă credința și nădejdea în Dumnezeu, să se răzvrătească și să se lepede de El. (”Te ții mereu în statornicia ta? Bleastămă pe Dumnezeu și mori!”– Iov 2, 9). Suferința copleșitoare poate conduce la pierderea răbdării, la dedarea la patimile iscate de frica de durere, la tristețe sau revoltă, la învinuirea lui Dumnezeu și, în final, la pierderea rațiunii sau la sinucidere, cel mai grav păcat împotriva Duhului Sfînt. De aceea, Părinții răsăriteni sînt rezervați în privința suferinței. Nu trebuie să o căutăm, nu trebuie să încercăm să-i aflăm cu orice preț cauza, ci, atunci, cînd ne este dată, să știm să o primim. Asta ne învață și pildele scripturale de mai sus.

În suferință, trebuie să ne regăsim solidari cu Hristos, Marele Inocent, care suferă si moare fără de vină pe cruce. Fiind cu gîndul la Mîntuitorul nostru, la fel ca Petru care învățase să meargă pe apă, nu avem cum să ne scufundăm, căzînd în deznădejde.

Creștinul trebuie să-și aprofundeze sensul suferinței și să descopere în ea bucuria nădejdii că, prin ea, va dobîndi Împărăția Cerurilor. Nu e vorba, deci, de o voluptate a suferinței, ci de înțelegerea  lucrării mîntuitoare a lui Hristos. Născut din Fecioară, El nu a purtat în trup ghimpele păcatului strămoșesc și al nici vreunei înclinații omenești, spre păcat. Totuși, Mîntuitorul nostru a luat ca trup, natura noastră pătimitoare, trupul supus trecerii timpului, nevoilor și morții, rămînînd însă liber față de ele. Doar asumîndu-și această fire coruptă, putea să o mîntuiască, căci ”doar ce este asumat este mîntuit.” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Eliberarea din robia păcatului se produce atunci cînd Hristos înfruntă real patimile, suferința și moartea. E vorba de ispitirea din pustiul Quarantaniei, dar, mai ales de răstignirea și moartea Sa pe cruce. Firea umană a lui Hristos recapitulează întreaga umanitate, deci pe fiecare din noi. Prin cruce, Mîntuitorul a răstignit păcatul și ne-a dat posibilitatea să fugim de sub tirania plăcerii și a suferinței, rămînînd statornici în bine. În chip asemănător, Învierea Sa, ne arată biruința asupra morții.

Chiar dacă lumea întreagă a renăscut odată cu Învierea Sa și Pogorîrea Sfîntului Duh, ne întrebăm, totuși, de ce mai există suferință, boli, moarte, nedreptăți. Singurul răspuns la toate acestea este marele preț pe care Dumnezeu îl dă libertății omului. Omul e mereu liber să aleagă între bine și rău, iar dacă păcătuiește, nu se distruge doar pe sine, ci răvășește echilibrul întregii creații, cu care este în strînsă legătură, prin chiar facerea sa. Prin păcat, omul își tulbură propriul echilibru biologic și spiritual, iar aceasta se răsfrînge nu doar asupra naturii, ci și asupra propriei familii si copiilor, care moștenesc zestrea biologică și duhovnicească a părinților. Nu sînt pedepsiți pentru păcatele strămoșilor și părinților lor, ci moștenesc, în virtutea unității dintre suflet și trup, neputințele iscate de păcate, la fel cum dintr-un pom bolnav nu se pot face roade bune.

Vă întrebați, poate, cum rabdă Dumnezeu această suferință a celor nevinovați. Nu trebuie însă să Îl socotim pe Dumnezeu în afara creației, ca în teologia apuseană de Ev Mediu. El este în Creație, prin Duhul Sfînt, este în Biserică, în om și pretutindenea. Mai presus de toate este cu cei care suferă. Și dacă suferă ce nevinovați, nu uitați că Mîntuitorul noastru este Cel Dintîi nevinovat Care, în scurta Sa viață pămîntească, a fost urmărit, discreditat, vînat de autorități și de oportuniști, umilit și, în final, torturat pe cruce. În fiecare suferință Îl regăsim pe Cel Care și-a asumat, de dinainte de timp, suferința tuturor. Iar noi, prin păcatele noastre, Îl răstignim iar și iar.

De aceea, lumea în care trăim continuă să rămînă strîmbă, de aceea suferă inocenții, animalele și natura. Pînă cînd Domnul va veni din nou și va face cer și pămînt nou, lumea va fi în necontenită schimbare, iar suferința inevitabilă. Neputînd-o ocoli, trebuie să o îndurăm în sens creștin.

Tîlharul pocăit a înțeles profund suferința lui Hristos ca jertfă pentru ceilalți și s-a solidarizat cu El. În suferință și în boală, gîndul la semenii noștri este de mare ajutor sufletesc. Nu trebuie să marginalizăm suferința altora, ci să înțelegem că există dureri și mai mari ca ale noastre. În mod paradoxal, raportîndu-ne la suferința altora și ajutîndu-i, ne vindecăm de propria suferință.

Prin urmare, confruntîndu-ne cu încercările vieții, boala, suferința, moartea, nu trebuie să uităm că nu le putem birui decît prin Hristos. El ne-a dat pentru totdeauna, în Taina Sfîntului Botez, harul Său, ca o mantie care ne face să fim invulnerabili în fața oricărui rău. Acest har trebuie însă reînnoit mereu prin Sfintele Taine: Taina Spovedaniei și a Euharistiei, Taina Sfîntului Maslu, Taine ale Bisericii prin care ne apropiem de Dumnezeu și ne întărim duhovnicește. Om înduhovnicit devine cel care reușește să își păstreze pacea inimii, ridicîndu-se deasupra suferințelor. Această pace a inimii se dobîndește prin răbdare, care nu trebuie înțeleasă ca bărbăție sau eroism, ci ca unire a voinței omenești slabe cu harul dumnezeiesc. Astfel, omul nu se lasă copleșit de suferință și nici nu se dedă la păcatele stîrnite de ea. Nu acceptă tristețea, mîhnirea, deznădejdea, nu cîrtește și nu-L hulește pe Dumnezeu, nu se răzvrătește împotriva Lui și nu-L învinuiește. Suferința răbdată întărește credința și naște nădejdea, ne învăța Sfîntul Apostol Pavel (Rom. 5, 3-4). Prin suferință, dobîndim smerenia și adevărata pocăință a inimii. Cu acestea toate, vine și rugăciunea, care face din om vas al harului dumnezeiesc. De aceea, oamenii care au suferit vor fi întotdeauna mai puternici.

Suferința, înțeleasă drept cruce, este, după cum am văzut, izvor al tuturor virtuților și cale spre mîntuire. Sfîntul Maxim Mărturisitorul arată că, prin suferință, omul se debarasează de patimile născute din iubirea de sine, devenind nepătimitor și nemișcat în bine, adică se îndumnezeiește.

Închei cu mic citat, cîteva cuvinte ale doamnei Aspazia Oțel-Petrescu, o femeie care a petrecut mai bine de 14 ani în închisorile comuniste, care a înțeles și a trait profund sensul suferinței și s-a salvat prin credința în Hristos: ”Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.”

* * *

Resurse bibliografice:

•      Biblia sau  Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2008;
•      Sfîntul Ioan Gură de Aur, Răbdarea şi îndelunga-răbdare în ”Problemele vieții”, trad. în rom. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, f.a. de apariție, 384 p. (http://www.razbointrucuvant.ro/2012/05/06/dreptul-iov-rabdare/)
•      Sfîntul Ioan Maximovici, Pentru ce a fost miluit tîlharul cel înţelept, în ”Predici şi îndrumări duhovniceşti”, traducere din limba rusă de Elena Dulgheru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, 344 p. (http://sfioanmaximovici.wordpress.com/2009/04/17/pentru-ce-a-fost-miluit-talharul-cel-intelept-2/)
•      Larchet, Jean-Claude , Suferința în ”Creștinul in fața bolii, suferinței și morții”, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, 304 p.
•      Rugăciunea mi-a salvat viața, interviu cu doamna Aspazia Oțel-Petrescu, realizat de Raluca Tănăseanu în Familia ortodoxă, Nr. 5(16)/2010, Editura Asociația pentru Apărarea Familiei și Copilului