Michel Maxim Egger: Paşi pentru o resacralizare a creaţiei

CREAŢIA ESTE UN MISTER

În pofida creaţioniştilor, Biblia nu este un tratat ştiinţific. Textele Genezei nu ne spun cum a fost creată lumea, ele ne oferă elemente de inteligibilitate pentru a le descoperi sensul, pentru a înţelege de ce – ul şi pentru ce – ul lor. Ele nu explică nimic, ci dau de gândit. Sunt povestiri mitice şi simbolice care povestesc inefabilul, dezvăluie inima ascunsă a lucrurilor şi a fiinţelor, deschid spre Realitatea ultimă dincolo de aparenţe. Aceasta, re-legând exterioritatea şi interioritatea, materialul şi spiritualul.

În centrul mitului genezei, se află gestul lui Dumnezeu care dă naştere universului:

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Gn 1,1). Or, “a face”/ “a crea” traduce aici verbul ebraic tara care este, în Biblie, rezervat lui Dumnezeu. Nicio fiinţă umană nu este niciodată subiectul acestui verb. El întâlneşte în aceasta misterul numelui nepronunţabil, scrie Marie Balmary. Nici o comparaţie deci, nici o transpunere în domeniul experienţei noastre nu este posibilă. Eu nu mai văd nicio traducere, nicio priză imediată pentru a-i înţelege semnificaţia. (…) Creaţia este, în dimensiunea ei cea mai profundă, un mister. O realitate care ne scapă în parte, mereu dincolo de orice am putea spune în acest sens sau sesiza prin simţurile şi raţiunea noastră.

În acest sens, aşa cum există o teologie apofatică, s-ar cuveni să dezvoltăm şi o cosmologie apofatică. (…) Or, un mister, acesta se trăieşte, se gustă, se celebrează într-o relaţie de participare, de comuniune, de co-apartenenţă. (…) Altfel spus, sensul misterului, mulţumirea şi încântarea sunt fundamentele unei ecologii spirituale.

TOATĂ CREAŢIA ÎŞI ARE SURSA ÎN DUMNEZEU

Toate au fost prin El şi fără El nimic n-a fost, spune evanghelistul Ioan (In. 1,3). Am putea spune la fel de bine: totul vine de la El şi fără El nimic nu există. Cum să înţelegem? Când vorbim de Creator, ne imaginăm adesea în mod spontan un Dumnezeu aplecat, pierdut în norii transcendenţei lui, care creează lumea din exterior, ca un ceasornicar sau un geometru atotputernic. Este, mai mult sau mai puţin, viziunea fondatorilor ştiinţei moderne – de la Descartes la Newton – acreditată de o anume teologie raţionalistă şi creaţionistă, în căutarea unei „cauze” primare care ar putea explica totul la modul definitiv.

Or, o autentică ecospiritualitate impune să ne desfacem de această viziune utilitaristă a lui Dumnezeu şi să disociem în partea noţiunea de creaţie de cea de cauzalitate.

TOATĂ CREAŢIA ESTE ÎN DUMNEZEU

Înţelegem de multe ori creaţia ca pe o mişcare de la şi spre exteriorul lui Dumnezeu. Ca şi cum Dumnezeu ar fi creat lumea într-o relaţie de exterioritate. Or, misticii celor trei mari tradiţii abrahamice (iudaismul, creştinismul, islamul) spun că lumea, cosmosul este creat nu numai de către Dumnezeu, ci în Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu a creat lumea în interiorul Lui Însuşi, ceea ce dă Creaţiei o vertiginoasă dimensiune spirituală. Cum să înţelegem acest „în” Dumnezeu?

Problema cu această înţelegere a lui ex-nihilo (adică „din nimic”) este că rămânem într-o dualitate, o exterioritate a lui Dumnezeu prin raport cu ceea ce creează El.

Există, totuşi, o altă interpretare, mai profundă şi mistică. Ea a fost dezvoltată în special de către Cabala şi doctrina acesteia, ţimţum.  Acest cuvânt ebraic înseamnă literalmente contracţie în sine, coborâre în străfundul propriu. Pentru a crea lumea, Dumnezeu nu iese din sine însuşi într-o mişcare de revelaţie spre exterior, ci Se repliază asupra Sa însuşi. Se retrage din El Însuşi în El Însuşi. Aceasta făcând, El generează un vid sau „neant” (nihilo) în inima lui. Acest neant este o formă de spaţiu primordial care conţine totul virtualmente (în germene), un rezervor infinit de energii şi potenţialităţi, în care cosmosul urmează să vină la existenţă. În acest sens, ex nihilo din Biblie nu are nimic comun cu noţiunea de neant.

Originea cosmosului este aşadar de căutat în realitatea divină. Mai exact în Logosul creator, spun Părinţii Bisericii. Toate fiinţele şi elementele naturii – în infinita diversitate a formelor lor materiale – au preexistat acolo şi există nu ca atare, ci în realitatea lor arhetipală sau, pentru a relua terminologia lui Maxim Mărturisitorul (sec. VII), potrivit logos-ului lor.

Fiecare creatură poartă logosul ei în adâncul naturii ei, ca amprentă de neşters a lui Dumnezeu care a creat-o şi care este prezent în ea. Logosul unei creaturi este ceea ce o defineşte în mod fundamental. Este „raţiunea ei de a fi” în planul lui Dumnezeu, în dublul sens al principiului ei şi al finalităţii ei. El conţine caracteristicele comune speciei ei şi pe cele, particulare, după unicitatea ei individuală. El dă, de asemenea, fiecărei fiinţe create capacitatea ei de eternitate, o potenţialitate de transfigurare care o face să tindă spre dincolo de ea însăşi. Relaţiile dintre creaturi sunt conduse de logoi (pluralul de la logos). Acestea constituie legile ontologice ale naturii – subiacente legilor fizice observate de ştiinţe -, fundamentele interioare ale ordinii, coeziunii şi armoniei ei. Potrivit lui Maxim Mărturisitorul, logoi-i există şi rămân împreună pentru totdeauna în Logos. Verbul divin este, prin aceasta, principiul unităţii creaţiei în însăşi inima diversităţii ei şi complexităţii, centrul secret şi vital care uneşte toate fiinţele – inclusiv pe cele umane – într-o relaţie de solidaritate şi de interdependenţă.

CREAŢIA ESTE CORPUL DUMNEZEULUI CELUI VIU

Dacă Dumnezeu a creat cosmosul din El şi în interiorul Lui, El este şi în cosmos. Creştinismul, în mod cert, a suspectat mereu acest gen de afirmaţie, din teama de a nu aluneca într-o formă de panteism. Există, totuşi, o altă abordare – panenteismul –care ne ajută să evităm această primejdie. Acolo unde panteismul acordă naturii şi forţelor ei o esenţă divină (natura este Dumnezeu), panenteismul afirmă că Dumnezeu este în toate lucrurile naturii. O dinamică bine exprimată de teologul reformat Jurgen Moltmann: Se produce un locuire reciprocă a lumii în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în lume. Aceasta nu implică nici disoluţia lumii în Dumnezeu, cum afirmă panteismul, nici disoluţia lui Dumnezeu în lume cum afirmă ateismul. Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi lumea rămâne creaţie. (…)

Orientul creştin a dau un fundament spiritual panenteismului prin teologia energiilor necreate. În esenţa lui, Dumnezeu este transcendent, dincolo de toate planurile de existenţă cosmică. Dar în acelaşi timp, el este şi imanent lumii, „în-interior”-ul cel mai profund prin energiile sale. Unite cu Logosul, acestea sunt structurante; haruri ale  Duhului Sfânt, ele sunt dătătoare de viaţă. Ele susţin cosmosul cu focul lor creator şi cu suflul lor de viaţă, însufleţesc creaturile cu o mişcare continuă, dându-le forţa necesară creşterii lor şi fecunditatea; ele fac din univers o pânză vastă ţesută din flux şi vibraţii, unde toate sunt interdependente. Prin aceste energii necreate, fiecare creatură poate – în felul ei, mai mult sau mai puţin evoluat sau conştient – să participe la viaţa divină care este, în mod fundamental, comuniune şi armonie. Materia este deci mai mult decât materie; ea este locuită, locul Duhului.

Prezent în lume, Dumnezeu este şi prin Logosul lui. Pentru tradiţia creştină, creaţia îşi află plenitudinea în întruparea Cuvântului şi Fiului lui Dumnezeu. Acesta nu s-a făcut numai trup omenesc, ci şi trup pământesc. Nu s-a întrupat numai în Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, ci şi în cosmosul întreg pentru a rezuma toate lucrurile în el. Opera Lui de salvare, restaurare şi răscumpărare nu priveşte numai genul uman, ci universul întreg. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui (Col 1,19-20). Pământul nu este numai locuinţa noastră, a oamenilor, ci şi cea a Logosului divin. Acesta s-a unit cu Creaţia, afundându-se în ea, pătrunzând-o cu focul Lui, locuind-o cu prezenţa Lui, încorporând-o şi făcând din ea propriul Lui corp. Da, de la atomul cel mai infim la galaxiile cele mai imense, universul este corpul şi templul Dumnezeului celui viu.

Dacă originea creaţiei este în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu locuieşte în ea, ea este „sacră”. Nu de o manieră absolută – prin esenţă – ci de o manieră relativă, prin capacitatea ei de a fi sacrament al prezenţei divine, loc de întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. De unde imensul respect, amestec de iubire şi umilitate, pe care i-l datorăm.

CREAŢIA RĂSUNĂ DE CUVÂNTUL DIVIN

In virtutea acestei prezenţe a lui Dumnezeu, cosmosul şi fiecare creatură care îl compune sunt o teofanie, adică o manifestare a Fiinţei ascunse a lui Dumnezeu, a vieţii şi a frumuseţii Sale. În locaşul Lui totul strigă: Slavă! (Ps. 29,9) Cosmosul răsună şi vibrează de Cuvântul prin care a fost conceput. (…)

Niciun autor n-a mers atât de departe ca şi Teilhard de Chardin în exprimarea transparenţei cosmosului la prezenţa iluminatoare a divinului. Pentru el, chiar şi materia cea mai „aspră”, „dură” şi „sterilă” este plămădită şi însufleţită de Verbul divin, ea este un mediu divin care, dizolvând strâmtele noastre măsuri, ne revelează dimensiunile lui Dumnezeu. Până acolo încât nu putem atinge Lumina divină decât amestecându-ne hotărât cu apele profunde ale devenirii cosmice.

Maxim Mărturisitorul a rezumat această transparenţă a creatului în increat într-una din cele mai puternice sinteze: Lumea este una. Căci lumea spirituală în totalitatea ei se manifestă în totalitatea lumii sensibile, exprimată mistic prin imagini simbolice pentru cei care au ochi pentru a vedea. Şi lumea sensibilă întreagă este în mod tainic transparentă lumii spirituale întregi, simplificată şi unificată de esenţele spirituale. Dar trebuie şi să avem ochi de văzut şi urechi de auzit. Căci prezenţa lui Dumnezeu este cel mai adesea discretă şi voalată, inaccesibilă simţurilor şi raţiunii deconectate de inimă şi opacifiate de patimi. Ea poate fi, în schimb, sesizată şi trăită de fiinţa reunificată lăuntric, cu spiritul treaz şi luminat de harul Duhului. Acest mod de cunoaştere, intuitiv şi mistic, este unul din pilonii de o autentică ecospiritualitate.

                                    (Sursa: articol publicat în revista LE CHEMIN nr.82, Printemps 2009, fragment) 

Despre autor: Sociolog de meserie, jurnalist timp de zece ani, Maxime Egger este astăzi responsabil pentru probleme de dezvoltare durabilă la Alliance Sud (acţiuni de intraajutorare elveţiene). Teolog ortodox, a creat colecţia de spiritualitate ortodoxă contemporană Le Sel de la Terre la Editions du Cerf. A scris cartea Prier 15 jours avec Silouane (Ed. Nouvelle Cité). A întemeiat reţeaua Trilogies pentru a pune în dialog tradiţiile spirituale, căutările de sens şi marile mize socio-economice ale timpului nostru. De asemenea, el oferă conferinţe pe aceste teme.

Maxime Egger este unul dintre “occidentalii convertiti la ortodoxie”.
Relatarea acestei convertiri poate fi cititã aici:
http://www.ortho-logia.com/Romanian/OccidentaliConvertiti/maxime_egger.htm

Un site care meritã explorat (în francezã): www.trilogies.org

Recensământul blestemat. Despre I Paral. 21, 1 (4)

          4. De la cuvânt la idee

          Lectura naivă a textului ridică o problemă majoră: de ce-l pedepseşte Dumnezeu pe David pentru că a ordonat recensământul? Exegeza fragmentului încearcă să găsească posibile răspunsuri. Hotărârea regelui este determinată de sfatul «cuiva», un anonim. David se arătase lesne de influenţat fără a se gândi la consecinţe ( II Reg. 24,1). Se înţelege că Yahwe voia dreptatea, instigându-l pe rege să facă numărătoarea pentru niste păcate neştiute ale lui Israel ca, prin pedeapsă, să le ispăşească; (şi în I Reg.2, 25 apărea formularea “Dar ei nu ascultau spusele tatălui lor, căci Domnul hotărâse să-i dea morţii”; în III Reg. 22, 19-23, Dumnezeu îngăduie „duhului mincinos” să vorbească prin gura prorocilor, pentru că nu-i crezuseră lui Miheia care văzuse „pe toţi israeliţii împrăştiaţi prin munţi, ca oile ce n-au păstor”- III Reg. 22,17). II Regi 24,10;17 indică însă foarte clar că vina nu era a poporului, ci a lui David însuşi. De ce, totusi, atât versetul din II Reg., cât si cel din I Paral vorbesc despre Israel? Regele se identifica întotdeuna cu poporul său, deci acesta este pedepsit pentru greşelile lui, dar şi invers (“Şi mai înainte, când Saul era încă rege, tu ai povăţuit pe Israel la război şi l-ai adus teafăr înapoi şi Domnul Dumnezeul tău ţi-a spus: Tu vei paşte pe poporul Meu Israel şi tu vei fi povăţuitorul poporului Meu Israel”-I Paral.11, 2; “Când a aflat David că l-a întărit Domnul rege peste Israel, că domnia lui a fost înălţată sus pentru poporul său Israel”- I Paral.14,2; “Mulţimea înţelepţilor este mântuirea lumii şi un rege cuminte înseamnă bunăstarea poporului”- Sol.6,24; “Răspunsu-I-a Natanael: Rabi, Tu eşti Fiul lui Dumnezeu, Tu eşti regele lui Israel” – In. 1, 49; “Unde este regele Iudeilor, Cel ce S-a născut? Căci am văzut la Răsărit steaua Lui şi am venit să ne închinăm Lui.”- Mat.2, 2).

          Referindu-se la II Reg. 24, 1 şi la versetul în discuţie, ÎPS Bartolomeu Anania consemna: “Text dificil, întrucât persoana care l-a stârnit pe David rămâne incertă: el poate fi: 1) Cineva din popor (foarte puţin probabil); 2) Diavolul, aşa cum va interpreta autorul Paralipomenelor (I Par 21, 1); 3) Dumnezeu Însuşi, Cel care, în teologia Vechiului Testament, este cauza primă a tot ce există şi se mişcă, inclusiv istoria; sensul acesta este extras şi din Versiunea Ebraică [TM, n.m.]. Aşadar, Dumnezeu incită, David se supune, Ioab obiectează (v. 3), recensământul se face (vv. 8-9), David şi-l asumă ca păcat (v. 10), Domnul pedepseşte (v. 15). În ce constă, totuşi, păcatul? Recensământul populaţiei era prescris în legea lui Moise (Iş 30, 12-16), dar fiecare cetăţean trebuia să plătească o „răscumpărare”, ceea ce sub David nu s-a făcut. Un recensământ avea ca obiectiv principal stabilirea dărilor şi a volumului de muncă forţată; se pare că David a vrut să-şi cunoască doar forţele armate, ceea ce poate fi un semn de trufie din partea unui suveran care, cel puţin pentru un moment, ignora suveranitatea absolută a lui Dumnezeu.”[1]

          Motivele unui recensământ, ţinând cont de circumstanţele date, sunt multiple: regele purtase nenumărate războaie, iar acum avea nevoie de o reevaluare a forţelor sale. Recensământul are un evident caracter militar, căci sunt număraţi doar bărbaţii „vârstnici, buni de război”; este foarte posibil ca David să-şi fi dorit o armată pregătită şi mult mai bine organizată. „Păcatul regelui de-a număra populaţia constă fie în satisfacţia orgolioasă de-a avea evidenţa ostaşilor de care dispune pentru un posibil plan de cucerire, fie-mult mai cert- în instituirea unui sistem permanent de taxe regulate, care ar fi constituit premisa necesară instaurării monarhiei”[2]. Măsura trebuie înţeleasă ca opresivă şi intenţia regelui una tiranică, aşadar o inovaţie a concepţiei comune despre libertate şi o îndepărtare de la menirea străveche a funcţiei regelui în Israel.

           Atât  regele, cât şi poporul său nu trebuia să se bazeze pe forţele proprii, ci  să depindă doar de Dumnezeu („ Pentru Domnul nu e greu să izbăvească şi prin puţini, ca şi prin mulţi”- I Reg.14, 6 „Vai de cei ce se coboară în Egipt după ajutor şi se bizuie pe caii lor şi îşi pun nădejdea în mulţimea carelor şi în puterea călăreţilor, dar nu-şi aţintesc privirea către Sfântul lui Israel şi nu caută pe Domnul”- Is. 31,1). Aşadar, vina lui David a fost lipsa de încredere în ajutorul şi în cuvântul lui Dumnezeu; este destul de greu de imaginat cum şi-a pierdut credinţa după ce, în cazul fiecărei lupte, el se adresa Domnului care-i vorbea prin proroci şi-i arăta chiar cum să-i învingă pe adversari ( II Reg.5, 23-24; I Paral.14, 14-15), însă nu este exclus ca victoriile succesive să-i fi insuflat o prea mare încredere în sine, uitând de binefacerile lui Dumnezeu şi de legământul pe care acesta îl făcuse cu Avraam, căruia îi spusese: „Priveşte la cer şi numară stelele, de le poţi număra!”(Fac.15, 5). David însuşi recunoaşte: „Greu am păcătuit înaintea Ta, Doamne, iartă păcatul robului Tău, căci m-am purtat peste măsură de nebuneşte” ( II Reg. 24, 10), iar în I Paral. 21 -„m-am purtat cu totul nepriceput”. Ce altceva este mândria decât nebunie în faţa lui Dumnezeu? “Trei gropi ne sapã nouã demonii: întâi dau luptă împotriva noastrã pentru a ne opri de a face binele; al doilea, dacã nu reuşesc, cautã sã ne abatã şi sã fãptuim binele fãrã Dumnezeu; dacã nici aşa nu reuşesc, întrebuinţeazã a treia groapã: ne laudã pentru binele fãptuit, ca sã ne umflãm de mândrie” ( Sf. Ioan Scãrarul ). “Toate pãcatele sunt urâte înaintea lui Dumnezeu, dar cel mai urâcios pãcat este mândria”( Sf. Antonie cel Mare ). “Dumnezeu nu-şi înfrânează mânia Sa şi sub El se încovoaie toţi slujitorii mândriei – Iov 9, 33; “În gura celui nebun este varga mândriei lui” – Pilde 14, 3.

          Tot în II Reg. 24, 1 apare adverbul de mod, iterativ „iarăşi”, ceea ce face trimitere la un context anterior prin care putem înţelege „mânia lui Yahwe”- e vorba desigur de foametea şi de ciuma pe care le trimisese Dumnezeu ca pedeapsă pentru păcatul lui David faţă de Batşeba, femeia lui Urie pe care îl trimisese să fie ucis în război ( II Reg. 11-12 ); aşadar, David nu greşeşte pentru prima dată faţă de Dumnezeu. Dreptatea divină este numită în II Reg. 24, 1 „mânia lui Dumnezeu” ( gr.orgh, în LXX, ebr. larvyb, charah in TM ), dar e mai bine înţeleasă  în Noul Testament care propune un model de viaţă coerent în spaţiul Bisericii, unde dreptatea (gr. dikaiosyne) este stare a celui ce trăieşte respectând legile ca principii ale cunoaşterii şi, totodată, ale iubirii divine (Mat. 3, 3). Pentru evrei însă, denumirea de păcat şi ispăşirea păcatului erau desemnate de acelaşi termen.

          II Paral. 21, 1 clarifică ambiguitatea: Dumnezeu nu este sursa răului, ci satana (TM) „care s-a ridicat împotriva lui Israel” şi l-a ispitit să facă numărătoarea ( în BBVA “diavolul”, ca în LXX). Dumnezeu nu ispiteşte pe nimeni şi, chiar dacă omul judecă dreptatea divină, acesta nu este decât un act de mândrie, care este pedepsit prin îngăduirea ispitei. Schimbarea – în I Paral.21, 1 – vădeşte un proces prin care răul se asociază treptat cu imaginea demonilor şi cu satana, în mod particular. Satan (fără articol), al cărui nume apare în cărţile târzii ale Vechiului Testament (I Paral.21,1; Zah.3,1; Iov.1-2; Ps.108, 6) şi înseamnă etimologic „adversarul”, îl ispiteşte pe David, trimiţându-i gânduri de preamărire, punându-i în faţa ochilor măreţia şi puterea prin care îşi dobândise victoriile anterioare. Părerea de sine este cea care îl determină pe David să facă numărătoarea şi Dumnezeu îşi întoarce faţa de la el.      

          Interesant este de ce tocmai David, cel iubit de Dumnezeu, cade în ispită. Oamenii au fost ispitiţi chiar în Rai şi înşelaţi de diavolul (Fac.3,1). De atunci, firea noastră cea stricată, care a căzut din ascultarea Ziditorului ei, a fost pururea ispitită de diavolul spre încercarea credinţei celor înşelaţi (I Petru 1, 6-7; Iov 7, 18; Iacob 1, 2; I Ioan 2, 26). Omului însă i s-a dat putere de a se împotrivi ispitelor diavoleşti (Efes. 6, 11; Iacob 4, 7) şi de a le învinge ( I Cor.10,13). Dumnezeu l-a facut pe om cu voie liberă, de sine stăpânitor şi l-a lăsat pe el în mâna sfatului său. Dacă va vrea, omul poate să ţină credinţa şi poruncile lui Dumnezeu şi să facă cele plăcute Lui ( Sir.15, 14; 15,17; Ier.21, 8; Deut. 14,16-17; Ps. 5,12 ). Dacă va întrebuinţa omul bine libertatea sa spre lucrarea poruncilor lui Dumnezeu şi toată fapta bună, primeşte de la El cunună şi mântuirea sufletului său, după cuvântul psalmistului: “Mântui-va Domnul sufletele robilor Săi şi nu vor greşi toţi cei ce nădăjduiesc spre Dânsul” ( Ps. 33, 21). Iar de va folosi omul rău libertatea sa spre lucrarea păcatelor, va auzi de la Dumnezeu înfricoşatele cuvinte: “Duceţi-vă de la Mine, blestemaţilor, în focul cel veşnic cal este gătit diavolilor şi îngerilor lui” (Mat. 25, 41). Fără ispite şi fără luptă cu diavolul, cu păcatul, nu ne putem mântui, că nu avem pentru ce primi cunună şi odihnă veşnică în Împărăţia Cerurilor.

          Un recensământ făcuse şi Moise, sub influenţa Duhului Sfânt (Ieş.30,12-16), dar numărătoarea lui avea drept scop darul către Dumnezeu: „Când vei face numărătoarea fiilor lui Israel, la cercetarea lor, să dea fiecare Domnului răscumpărarea ca să nu  vină nicio nenorocire asupra lor în timpul număratului”. Nu aşa procedase David şi nici nu se sfătuise cu Gad, prorocul.

          O altă neclaritate o constituie atitudinea lui Joab. Dându-şi seama că stăpânul său greşeşte, bătrânul general protestează, dar se supune apoi, îndeplinindu-şi sarcina fără tragere de inimă şi cu mare încetineală ( II Reg 24, 8). Numărătoarea nu este terminată din mai multe motive: pe de o parte, el nu numără tribul lui Levi, fiindcă, aşa cum am amintit, aceştia erau consacraţi serviciului sacerdotal, deci nu mergeau la război, şi nici pe cei din Veniamin, cei blestemaţi, decăzuţi din demnitatea lor (Jud. 21, 1-25). Pe de altă parte, cele două triburi fuseseră lăsate la sfârşit şi Joab a trebuit să se întoarcă la Ierusalim, unde regele, deja conştient de marea greşeală pe care o făcuse dă ordin să înceteze numărătoarea. (II Reg. 24, 4-10). În I Paral. 7, 6-11 se arată că un alt regiment decât cel al lui Joab, cu un alt prilej, se ocupase de numărătoarea veniaminenilor şi evidenţa se păstra în „arhivele” tribului, dar Joab nu ajunsese în posesia ei. Se presupune că nu s-a făcut numărătoarea veniaminenilor şi pentru că Dumnezeu a prevăzut că ei vor rămâne devotaţi casei lui David în împărţirea triburilor şi nu a vrut ca ei să fie împuţinaţi sau că, fiind un trib mic, aproape să dispară, numărătoarea lor a fost lăsată la urmă. 

          În concluzie, prin istoria recensământului, autorul Cronicilor pune în evidenţă o problemă interesantă, aceea a etiologiei Templului din Ierusalim, subliniind evoluţia mentalităţilor în timp, dar mai ales relaţia omului cu Dumnezeu. Neclarităţile lingvistice născute din diferenţele dintre relatări au întotdeauna o latură morală  cu aplicabilitate imediată în orizontul devenirii individuale. Ceea ce rămâne în memoria noastră nu este doar o informaţie strict culturală, ci ideea necontenitei milostiviri a lui Dumnezeu către noi, dorinţa de ne respecta făgăduinţele faţă de El şi de a nu uita că smerenia este piatra pe care se construieşte templul Duhului Sfânt în noi.

---

[1]Bartolomeu Anania – Sfânta Scriptura comentată, Edit.Institului Biblic şi de Misiune Ortodoxă, Buc., 2005, vers.electr.

[2] Ibidem

Mai multe detalii puteţi găsi aici:

 ÎPS Bartolomeu Anania – Sfânta Scriptură comentată

 Preot prof. Ioan Sorin Usca – Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. PARALIPOMENA

 Lect. dr. Alexandru Mihăilă – Devil in disguise. Despre I Regi, 28, 13-14

Recensământul blestemat. Despre I Paral. 21, 1 (3)

     3. Corespondenţe

           Diferenţa de viziune între istoria deuteronomistă şi cea cronistă este vizibilă chiar în analiza lor fragmentară. Cap. 21 din I Cronici se structurează aşa cum s-a observat în jurul pedepsei pe care Dumnezeu i-o trimite lui David. Tiparul narativ este linear, intriga constituind-o recensământul ordonat de rege (1-5). Ioab caută să împlinească porunca, deşi se împotrivise vădit, şi aduce statistica obţinută din numărătoarea bărbaţilor apţi pentru război. Leviţii sunt avantajaţi de misiunea lor preoţească,  veniaminienii nu intră la socoteală, fiind căzuţi din demnitatea lor de israeliţi şi Ioab nu-i numără, fără să-i spună lui David (6-7). În cap. 27, 24 se dezvoltă cauza pentru care Dumnezeu l-a pedepsit pe Israel: “Şi pentru aceasta a venit mânia lui Dumnezeu asupra lui Israel”, dezlegându-se parţial echivocul din 21,6-7: “cuvântul regelui nu plăcuse lui Ioab”, “Lucrul acesta n-a fost plăcut nici înaintea lui Dumnezeu şi de aceea a lovit El pe Israel”, fără să se înţeleagă dacă Dumnezeu se supărase pe David care voia evidenţa israeliţilor sau pe Ioab care nu-l ascultase-o – ambiguitate determinată atât de limbaj, cât şi de omiterea detaliilor şi care trebuie avută în vedere în stabilirea vinei lui David. .

            Fragmentul paralel din II Reg.24 accentuează alte aspecte. Ioab e doar curios, nu-l suspectează pe David, ci doar îl întreabă: “Şi pentru ce domnul meu, regele, voieşti acest lucru?” (24,3). Se insistă asupra itinerarului, amintindu-se locurile unde se aflau triburile  israelite (peste Iordan, în Galaad, la Hevei şi Canaan, până la Beer-Şeba unde era neamul lui Iuda) şi timpul scurs (9 luni şi 20 de zile).Rezultatele recensământului sunt diferite: 1.570.000 de bărbaţi (număr ce anticipa victimele molimei?) în I Cronici, 1.300.000 în II Reg. Forţa armată a lui David trebuie să fi fost mult mai puternică, aşa cum înţelege cronistul, căruia însuşi preţul ţarinii lui Aravna Iebuseul i se părea nesemnificativ, chiar ridicol – 50 de sicli şi-l măreşte de 12 x 12 ori, număr simbolic ce amintea de cele 12 triburi ale lui Israel. O altă explicaţie, mai realistă şi mai plauzibilă pentru diferenţa dintre cele două statistici este că în I Paral. sunt incluşi în bărbaţii lui Israel şi cei 300.000 de militari înrolaţi deja în armata imperială, care nu fuseseră socotiţi în II Reg. 24, 29 şi sunt omişi cei 30.000 de soldaţi din neamul lu Iuda, care constituiau trupele de observaţie plasate strategic lângă graniţa cu filistenii (II Reg.6,1): “O asemenea populaţie numeroasă la acea dată timpurie, ţinând cont de teritoriul limitat al ţării şi, în comparaţie cu recensămintele anterioare (Num. 26, 1-65) este o dovadă zdrobitoare a împlinirii promisiunii (Fac.15, 5). În istoria deuteronomistă, David realizează că a greşit -“I s-a cutremurat inima” (24, 10) şi-şi cere iertare, pe când în cea cronistă: “Dumnezeu a lovit pe Israel”( 21,7), iar David îşi cere iertare apoi.

            Cele trei pedepse, făcute cunoscute prin prorocul Gad, sunt  aproape identice, cu excepţia celor 7 ani de foamete care în I Cronici sunt doar 3 (poate pentru a se păstra simetria- 3 ani/luni/zile şi simbolistica numărului ) şi constituie un alt moment semnificativ în evoluţia narativă. David alege molima, poate pentru că suferise deja foametea (“ciuma” în II Reg. 24, 13), pentru păcatele sale de dinainte, încredinţându-se în mâinile lui Dumnezeu, care e mult milostiv. Numărul victimelor este acelaşi; 70.000, ca şi reacţia lui David care cere Domnului să-l pedepsească pe el şi “casa tatălui său”( II Reg. 24, 17) şi nu pe “oile” care nu-I greşiseră nimic”.

            Îngerul Domnului lasă mâna jos, la porunca lui Dumnezeu, când se afla chiar deasupra ariei lui Ornan (ebraicul Aravna). Gad îi vorbeşte regelui spunându-i că voia Domnului este să-I ridice jertfelnic pe aria lui Ornan – punctul culminant.

            II Reg. 24 se încheie sintetic, după ce David refuză să primească în dar vitele şi casele iebuseului, pentru că nu se cuvenea să aducă jertfă lui Dumnezeu din ele şi i le plăteşte: “Regele ridică jertfelnicul şi-aduce arderi de tot şi jertfe de împăcare”(24, 25). În I Paral., finalul este semnificativ pentru punctul de vedere al istoricilor cronişti, adăugându-se o posibilă explicaţie pentru jertfa lui David care nu avusese loc pe Ghibeon, pentru că regele era înspăimântat de pedeapsa lui Dumnezeu ( 21, 29-30).

            Linearitatea epică, ce dezvăluie o evidentă gradare interioară, capătă semnificaţie abia în final: descoperirea locului sacru unde avea să se înalţe  altarul lui Yahwe.

            Mai multe detalii puteţi găsi aici:

             ÎPS Bartolomeu Anania – Sfânta Scriptură comentată

             Preot prof. Ioan Sorin Usca – Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. PARALIPOMENA

             Lect. dr. Alexandru Mihăilă – Preţul corect. Despre 2 Regi 24:24 şi 1 Paralipomena 21:25

Creştinismul superficial, boala nevăzută

     Creştinismul superficial şi adorarea în duh şi adevăr

      Căci toate în veacul acesta par să se bucure de viaţă de la împărat până la cerşetor şi fiecare este convins că într-adevăr vieţuieşte. De compari însă trăirea în desfătare a bogaţilor cu cea a săracilor, ai să găseşti o mare diferenţă, în raport cu plăcerea şi scumpetea feluritelor mâncăruri, a vinurilor, a celor de îmbrăcat, a aurului şi a argintului şi a tuturor celor­lalte bunuri (în  care vieţuieşte bogatul) şi vei constata că săra­cul ţi-apare ca un mort. Şi aceasta pentru că bogatul nu pipăie cu mâinile decât aurul, face socoteala banilor de aur, pe când săracul, dacă scormonind într-un morman de gunoi, n-ar găsi decât un bănuţ de aramă, nu se ruşinează să-l sărute şi să-l adune, deoarece este  în  mare mizerie. Dacă pui alături viaţa săracului cu cea a bogatului, vei găsi că (parcă) nici nu există  în  raport cu cel din urmă.

       Tot aşa se-ntâmplă şi pe plan spiritual. Toţi îşi închipuie că sunt creştini dacă au mărturisit credinţa  în  Hristos şi au câteva virtuţi mărunte; puţini sunt însă adevăraţii creştini, şi anume aceia care sunt bogaţi  în  Duhul (Sfânt), aceia care se bucură de cereasca poftă a Duhului Sfânt şi ale căror suflete sunt împodobite cu odăjdiile harismelor cereşti, aceia pentru care creştinismul nu-i doar mărturie  în  cuvinte şi o simpla credinţă (doar de faţadă), ci creştinism înseamnă puterea şi lucrarea Duhului Sfânt; sunt aceia care, fără încetare pipăie cu mâinile sufletului aurul ceresc (adică acea cunoaştere a tainelor Duhului Sfânt); aceştia sunt ade­văraţii creştini.

       Căci, comparând stadiul raţiunii lor şi viaţa sufletului lor cu cea a altora, vei găsi multă deosebire, ca între cei vii şi cei morţi. Aşa-zişii morţi se găsesc într-o teribilă sărăcie specifică duhului lumesc, lipsiţi de bogăţia cerească, într-o deplină învălmăşeală mintală din cauza patimilor, abia putând să-şi mai găsească  în  ei nişte cugete bune printre mulţimea celor rele. Aceştia lâncezesc atunci când sunt stăpâniţi de această sărăcie (a celor bune) şi se mulţumesc cu haina sărăcăcioasă a câtorva mărunţele virtuţi, fără să aibă  în  stăpânire feluritele lucrări ale Duhului Sfânt, care sunt dumnezeieştile virtuţi. Astfel, Domnul va arăta cât este de mare deosebirea între adevăraţii închinători şi mulţimea care pare că adoră pe Dumnezeu, închinându-se Lui doar superficial şi cu totul la arătare, fără să I se-nchine  în  duh şi adevăr, cum Însuşi Domnul zice: Dar vine ceasul şi acum este, când adevăraţii închinători se vor închina Tatălui în duh şi în adevăr, că şi Tatăl astfel de închinători Îşi doreşte. Duh este Dumnezeu şi cei ce I se închină trebuie să I se închine în duh şi în adevăr. (Ioan 4, 23-24)

       Astfel, Hristos face deosebire între purtătorii curăţiei cereşti, cei care sunt bogaţi  în  Duhul Sfânt şi cei care trândăvesc  în  groaznica nenorocire a păcatului, dar care cugetă că sunt  în  viaţa (cea creştină) datorită mărtu­risirii de credinţă  în  Hristos, cu toate că nu posedă bogăţia sigură a vieţii şi nici puterea lucrării Duhului Sfânt.

      Boala vazută şi profunzimea răului

       În  ceea ce priveşte funcţionarea văzută a trupului, toţi o văd la fel, dar la unii acesta este sănătos şi fără vreun cusur, iar la alţii este suferind şi cu răni. Ba mai mult, chiar între cei bolnavi trupeşte se constată o mare diferenţă: unii suferă de vătămări la vedere, pe când alţii, fără vătămări vizibile, au  în  organismul lor tremurături înspăimântătoare, care nu le îngăduie să se mişte. La prima vedere, organismul pare sănătos, dar suferinţele şi tulburările de funcţionare arată ca răul (boala) este mult mai periculos şi mai anevoie de vindecat decât al bolnavului cu răni văzute. Cel cu răni văzute, dacă merge la medic are o grabnică vindecare, pe când afecţiunile ascunse ale trupului, toate, sunt mult mai pe­riculoase şi mai greu de vindecat decât vătămările văzute.

       Tot aşa se întâmplă şi cu creştinii. Toţi cred că sunt sănătoşi duhovniceşte datorită câtorva virtuţi,  în  timp ce lăuntric au căzut pradă unor groaznice patimi ascunse; alţii, sclavi ai unor păcate văzute sunt osândiţi şi dispreţuiţi de un mare număr de inşi cum era vameşul dispreţuit de fariseu. Dar dacă cei (de felul vameşului) se îndreaptă spre adevăratul medic, adică spre Hristos, apropiindu-se de El, aceştia primesc îndată ca şi primul (vameşul), aşa cum zice Domnul că vameşul s-a întors îndreptat, iar nu fariseul.

       Într-adevăr, cei (asemănători vameşului) nu sunt în omul dinlăuntru ca cei bântuiţi de patimi ascunse, precum semeţia, îngâmfarea, infidelitatea, orgoliul, lăudaroşenia, ipocrizia, slava deşartă, laşitatea, gândurile ruşinoase şi tot ce se aseamană cu aceste (patimi). De altfel şi stă scris: Căci omul se uită la faţă, iar Domnul se uită la inimă. (I Regi 16, 7)

       Rezumând, voi spune că se aşteaptă de la noi ca omul aşa să fie pe dinlăuntru după cum este pe dinafară, cu ajutorul dumnezeiescului har şi cu lupta susţinută de însuşi liberul său arbitru. Atunci este vrednic să devină moştenitorul Împărăţiei lui Hristos Căruia I Se cuvine toată  slava şi puterea  în  vecii vecilor. Amin.

     Sfântul Macarie Egipteanul  – 21 de cuvântări despre mântuire (Fragment din Cuvântarea V. Adevăratul creştin este un bărbat duhovnicesc), Editura Anastasia, Buc., 2001. Traducere şi introducere de arhim.dr. loasaf POPA

Mircea Vulcănescu sau viaţa dată pentru aproapele

         

          “Nu cred că am întâlnit alt om mai înzestrat cu atâtea daruri şi nici altul care să-l întreacă în modestie”, scria Eliade despre Mircea Vulcănescu.

          Discipol al lui Nae Ionescu, prieten cu Eliade, Noica şi Cioran, licenţiat în Filosofie şi Drept, doctor în Ştiinţe economice şi politice la Paris în 1927, Mircea Vulcănescu era în plină ascensiune spirituală când a fost condamnat la închisoare. Vina? “Criminal de război”, prin participarea la guvernarea lui Antonescu. Avusese funcţii în Ministerul de Finanţe. În contextul judecării “criminalilor de război”, în 1946, Mircea Vulcănescu a fost dat afară din funcţia sa la Datoria Publică, arestat şi judecat “pentru participare la guvernarea Antonescu şi pentru crime de război”, de “subminare a economiei naţionale a Germaniei naziste, în interese de război”. Verdictul: opt ani de temniţă grea şi confiscarea averii.

          A fost dus la Aiud, unde era subnutrit aşa de rău încât organismul său intrase într-o stare de slăbiciune generală. Soţia sa, Margareta, a făcut cerere să i se suplimenteze raţia de hrană, dar a fost refuzată. Mircea scria acasă familiei formate din soţie şi trei fete: “La început a fost mai greu. (…) Am plâns, dar nu de necaz. Ci la gândul ce trist trebuie să fi fost Ghetsimanii sau Golgota… Am rămas în sfârşit cu mine însumi… Am stat mult de vorbă cu mine despre evidenţă, despre mine, despre natură, despre Dumnezeu… M-am simţit tulburător de lucid, dar spăimântător de liber”.

          Ştefan J. Fay scrie în cartea sa, “Sokrateion. Mărturie despre Mircea Vulcănescu”, apărută la Humanitas: “Mircea era, se ştie, profund credincios. Pentru dânsul, religia cea dreaptă era ortodoxă. Dar la asta se adăuga o nuanţă în plus: religia ortodoxă română. Pentru el, între noţiunea de religie, ortodoxism şi românism era o corelaţie indestructibilă”.

          Omul politic Ion Diaconescu, supravieţuitor al Aiudului, mărturisea în cartea “Temniţa, destinul generaţiei noastre”: “El, ca un adevărat dascăl de şcoală veche, se preocupa mult şi de aspectele morale ale convieţuirii noastre în temniţă”. Despre căldura sufletească a lui Vulcănescu mărturisea Ştefan J. Fay. În temniţă era un om, Frăţescu, care avea veşnic mâinile reci, iar la muncă şi alergăturile prin curte, obligatorii, acesta se întorcea în celulă cu mâinile pline de sânge. Deşi nu ştia să croşeteze, Mircea s-a apucat să deşire nişte ciorapi de lână ca să înveţe în paşi inverşi cum ar trebui să împletească lâna şi, cu nişte andrele improvizate, i-a făcut bolnavului o pereche de mănuşi. Nu s-a ruşinat să fie bun. În subterana de la Jilava, unde a ajuns şi Mircea, au fost duşi 5-6 deţinuţi într-o celulă fără paturi, fără tinetă (vasul pentru urinat). Printre aceştia, şi Mircea. Au fost dezbrăcaţi la pielea goală şi lăsaţi acolo zile în şir. Era iarnă. La un moment dat, un tânăr cu TBC în ultimul grad a fost gata să leşine. Vulcănescu s-a întins pe ciment şi i-a rugat pe ceilalţi să aşeze bolnavul pe spatele lui. Şi astfel l-a ţinut pe bolnav cât timp a dormit. Când s-au ridicat erau îngheţaţi amândoi, abia se mişcau, dar doi gardieni i-au snopit în bătaie. Aşa, patru zile la rând. Mircea a contractat şi el tuberculoză. Aflând că poate muri în somn, a căpătat spaima că nu va fi conştient în clipa morţii şi ruga să fie păzit când doarme. Printre ultimele cuvinte înaintea morţii, Vulcănescu a spus colegilor de celulă: “Să nu ne răzbunaţi!”, un echivalent al lui “Doamne, nu le socoti lor păcatul acesta!”.

          Spun cunoscătorii că Mircea Vulcănescu ar fi avut o operă filosofică impresionantă dacă nu ar fi murit în închisoare, în 1952, când nu avea decât 48 de ani. Şi-a împlinit însă viaţa cu ceva mult mai de preţ: dragostea de aproapele în numele dragostei de Dumnezeu. Un fericit, cum spunea cineva atât de frumos.

                                                                                                           de Daniela Cârlea Şontică

Despre păcat. Din scrierile părintelui Iustin Popovici

Din clipa în care va fi pusă problema sufletului omenesc, dinaintea noastră se va întinde un ocean imens de taine înfricoşate, dumnezeieşti. Când din nou se va pune problema păcatului, fiecare conştiinţă umană va avea o temere dinaintea inexplicabilei „taine a păcatului” (II Tesal. 2, 7) şi a puterii sale. Sufletul uman, datorită naturii sale, se revarsă încontinuu dincolo de toate hotarele, dar sufletul şi păcatul par a fi nu din lumea aceasta, ci fiecare dintr-o altă lume. Şi, cu adevărat, chiar aşa se şi întâmplă; sufletul este de la Dumnezeu, păcatul este de la diavolul. Când sufletul se predă lui Dumnezeu şi trăieşte după legile Sale, viaţa sa se transformă treptat în rai. Însă când sufletul se lasă pradă păcatului, care reprezintă „legea” satanei, viaţa sa se transformă treptat în iad.

Păcatul este singurul lucru nefiresc din natura omului şi a lumii. „Ciudat”, străin, nepoftit, criminal, ucigaş de oameni, ticălos – acesta este păcatul în fiecare dintre noi. Dar din pricina forţei sale distructive, păcatul e mai rău şi mai oribil decât orice altceva. Ce anume? În esenţa sa, în energia sa, el se identifică cu diavolul, întrucât şi el corupe şi distruge. După definiţia Sfântului Ioan Hrisostom, „satana este păcatul”. În aceasta definiţie se află „întreaga taină a păcatului şi a fărădelegii”, precum şi întreaga forţă a păcatului şi întregul iad al fărădelegii. Nu există satana fără de păcat şi nici păcat fără de satana. Chiar şi în cel mai neînsemnat păcat este ascuns diavolul. Satana e nemilos cu omul fiindcă „păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 15) şi „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Aceasta este grozăvia de pe urmă a păcatului: moartea. Experienţa neamului omenesc certifică faptul că păcatul şi moartea sunt energii distructive identice ale diavolului. Cu acestea, diavolul îl ţine pe om în strânsoarea lui cumplită. Dar câtă vreme? Atâta vreme cât omul rămâne fără de căinţă. Cel ce se căieşte după voia lui Dumnezeu este mântuit.

În lumea noastră pământească, „taina fărădelegii”, taina păcatului şi taina răului sunt într-o creştere imensă. În timp ce, dimpotrivă, taina binelui care există în adâncul conştiinţei umane este pururea legată de rădăcinile ei de viaţă dătătoare, de temelia, de izvorul oricărei fapte bune, adică de Dumnezeu şi, desigur, de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Viaţa şi nemurirea sunt alimentate şi întreţinute prin El. Hristos, Dumnezeul oricărui bine, a venit în lumea noastră pământească spre a ne dărui doctoria pentru orice păcat, pentru orice rău. În afara păcatului naturii umane nu există nici un rău. Aceasta este căinţa: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Mântuirea, vindecarea, viaţa fără de păcat şi nemuritoare sunt la îndemână. Dacă omul respinge această doctorie universală, ispăşirea păcatelor, pocăinţa, atunci fiinţa umană se îndreaptă în chip inevitabil spre demonizare, spre satanism, spre împărăţia răului, spre iad.

Prin păcat omul se împotriveşte lui Dumnezeu, el devine un luptător împotriva lui Dumnezeu, un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Păcatul este energia principală a diavolului fiindcă el nu îl poate suporta nici pe Dumnezeu, nici cele dumnezeieşti. Atunci când el este ferm înrădăcinat în sufletul omului, acesta distruge treptat tot binele din el, mai întâi credinţa, apoi rugăciunea, apoi dragostea, postul, milostenia. Având dorinţa de a păcătui, omul îşi planifică treptat sinuciderea. Nu există nici o altă formă de ucidere umană decât cea care are loc prin păcat; el este cu adevărat ucigaş de oameni. De aceea, principala preocupare a omului cu trezvie duhovnicească este aceea de a ucide păcatul dinlăuntrul său şi, în acest fel, să-l ucidă şi pe diavolul însuşi, care ne omoară prin păcat. Dar cum poate oare omul să ucidă păcatul? Cum îl poate ucide omul pe satana? Acest lucru poate fi realizat doar prin Dumnezeu – omul, Iisus Hristos, care S-a făcut om doar în acest scop. El realizează acest lucru prin credinţa noastră în El, prin dragostea noastră faţă de El, prin căinţa noastră făcută înaintea Sa, prin rugăciunea noastră către El.

Drumul şi călătoria vieţii omeneşti, chiar aici pe pământ, se desfăşoară de la iad către rai, de la satana către Dumnezeu. Înlăuntrul lor se află şi nemurirea şi veşnicia omului. Păcatul nepocăit, chiar pe acest pământ, devine pentru om un chin insuportabil, un iad cu toate consecinţele sale: mânie – un chin, mândrie – alt chin; ură – al treilea chin; zgârcenie, viclenie, răutate – iad, iad, iad. Aceasta se întâmplă deoarece înlăuntrul oricărui păcat se află satana, iar înlăuntrul acestuia se află iadul. Mântuirea sufletului din aceste chinuri ale iadului este una singură: prin credinţă şi căinţă faţă de Atotmilostivul şi de viaţă dătătorul Domn Iisus Hristos, Cel care ne inundă sufletul cu veşnica pace cerească şi cu nemuritoarea bucurie. Doar astfel îşi poate omul afla, prin Sfântul Duh, îndreptăţirea sa în Hristos, nemurirea sa, veşnicia sa.

Doar Evanghelia lui Hristos cunoaşte pe deplin taina şi problema păcatului şi tot ceea ce se ascunde în el. Fiul risipitor din Evanghelii este exemplul desăvârşit al păcătosului pocăit. Evanghelia ne arată faptul că omul, prin voia sa liberă, îşi poate împărţi viaţa cu pământul şi cu cerul, cu satana şi cu Dumnezeu, cu raiul şi cu iadul. Păcatul îl goleşte treptat pe om de tot ceea ce este dumnezeiesc în el, până când, în cele din urmă, îl aruncă în ghearele satanei. Şi atunci omul ajunge în situaţia de a paşte porcii stăpânului său, diavolul. Porcii sunt patimile care sunt întotdeauna lacome şi hulpave. Trăind o astfel de viaţă, bietul om este ca unul ieşit din minţi. Într-o parabolă şocantă din Sfânta Evanghelie, Domnul spune despre fiul risipitor: „Şi-a venit în sine” (Luca 15, 17). Cum şi-a venit în sine? El şi-a venit în sine prin căinţă. Prin păcat omul devine nebun, îşi iese din sine. Orice păcat, chiar şi cel mai nesemnificativ, reprezintă întotdeauna o nebunie, o ieşire din sine a sufletului. Prin pocăinţă, omul îşi vine întru sine, redevine sănătos, integru. Atunci el strigă tare către Dumnezeu, aleargă către El şi strigă la ceruri: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta.” (Luca 15, 21). Şi ce face atunci Tatăl Cel ceresc? El pururea este infinit de milostiv, văzându-şi copilul în stare de pocăinţă. El simte compătimire faţă de el, aleargă, îl îmbrăţişează şi îl sărută. El le porunceşte cetelor Sale cereşti, sfinţilor îngeri: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi înjunghiaţi viţelul cel gras şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca 15, 22-24). Iar acest lucru se întâmplă cu fiecare dintre noi şi de dragul oricărui păcătos care se pocăieşte. Adică veselia şi bucuria se sălăşluiesc în cerul Atotmilostivului Domn şi Dumnezeu şi dimpreună cu El se bucură toţi sfinţii îngeri.

                 

             (Din prefaţa cărţii Suflete păcătoase, Belgrad, 1968 apud CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS,   antologie de Asterios Gerostergios,  în traducerea prof. Paul Bălan, carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului la Editura BUNAVESTIRE, Galaţi, 2003)

Recensământul blestemat. Despre I Paral. 21,1 (2)

          2.    Recensământul

          După ce prezintă genealogia davidică, urmaşii lui Israel, Iuda, Levi şi Aron, Veniamin şi Saul, I Paral. insistă asupra alegerii lui David ca rege. Pentru că Saul “nu a cercetat pe Domnul şi de aceea a şi fost omorât de filisteni”( 10,11), căpeteniile se adună, făcând legământ în Hebron, şi-l ung rege pe David, împlinind profeţia lui Samuel.

            Cartea acordă o atenţie deosebită capeteniilor de oşti şi vitejilor lui David, dintre care se disting Ioab, Eleazar şi Abişai. Aducerea chivotului este un moment ce relevă importanţa preoţilor (episodul Uza). Mutarea în Ierusalim de către leviţi anticipează construirea Templului, accentuându-se grija, dar şi bucuria cu care-l primesc (15,16). Construirea “ Casei de locuit” nu îi este dată lui David, care în 24,3 este numit “războinic” şi vărsător de sânge, ci “Eu voi ridica pe urmaşul tău după tine şi voi întări domnia ta. Acela Îmi va  zidi Mie casă şi voi întemeia tronul Lui pe veci. Eu îi voi fi Tată şi El îmi va fi Fiu şi mila Mea nu o voi lua de la El cum am luat-o de la cel ce-a fost înaintea ta. Îl voi pune pe Acela în Casa Mea şi în împărăţia Mea pe veci şi  tronul Lui  în veci va fi tare.”( Paral.17,11-14), o profeţie mesianică ce vine să întărească legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam. David este apărat de Dumnezeu, fără de care nu porneşte nicio luptă «Atunci a întrebat David pe Dumnezeu zicând : “Să merg eu oare contra filistenilor şi-i vei da Tu în mâna mea? Şi Domnul i-a răspuns: “Mergi, că-i voi da în mâna ta!” » I Paral.14,10.

            Oştile numeroase ale lui David, priceperea şi loialitatea căpeteniilor şi victoriile succesive asupra filistenilor, moabiţilor, sirienilor, edomiţilor şi amoniţilor, întăresc autoritatea regală şi credinţa lui David că Dumnezeu e de partea sa, dar au şi consecinţe neaşteptate. În cap.21, David îl desemnează pe Ioab şi pe căpetenii să facă evidenţa israeliţilor “de la Beer-Şeba până la Dan”, adică de la nord la sud. Ioab încearcă să-l determine pe David să se răzgândească, dându-şi seama de intenţia răuvoitoare a regelui însă nu reuşeşte. Ioab nu-i numără însă pe leviţi şi pe veniaminieni, nesupunându-se total regelui şi lăsând numărătoarea neterminată. “Ioab, fiul Ţeruiei începuse să facă numărătoarea, dar nu o sfârşise. Şi pentru aceasta a venit mânia lui Dumnezeu asupra lui Israel şi numărătoarea aceea nu a intrat în cronica regelui David”- 27,24)

            Dumnezeu îl pedepseşte pe David pentru că a ordonat recensământul, însă, în mila Sa, îi vorbeşte prin proorocul Gad, punându-l să aleagă dintre trei ispăşiri: fie trei ani de foamete, fie trei luni de război în care duşmanii să-l înfrunte şi să-l umilească sau trei zile de molimă. David se încrede în milostenia lui Dumnezeu şi alege ultima variantă (“dar să nu cad în mâinile oamenilor”-21,13), căci oamenii sunt pătimaşi şi răzbunători fără măsură, pe când mustrarea lui Dumnezeu e cu dreaptă judecată. 70.000 de israeliţi mor până când Dumnezeu îi ordonă îngerului (arhanghelul Mihail?) să lase “mâinile în jos”. Arhanghelul se afla atunci deasupra ariei lui Ornan (Aravna) Iebuseul. Aşa se-ntâmplă că ciuma se opreşte şi Dumnezeu îi vorbeşte lui David, care-şi ceruse iertare prin Gad, spunând să înalţe acolo jertfelnic. David cumpără aria, plătind pe ea 600 de sicli de aur, pentru că nu voia să aducă jertfe din darul lui Ornan. Explicaţia că David nu s-a dus pe înălţimile Ghibeonului, unde era Cortul Sfânt, e că “era îngrozit de sabia îngerului Domnului”(21,30).

             Celelalte capitole sunt consacrate templului, anticipând centralizarea cultului. O mare gijă o manifestă David pregătirilor  pentru templul pe care fiul său, Solomon, avea să-l ridice, strângând toate materialele necesare, dar şi meşteri pricepuţi. Deşi era vârstnic, el se preocupă şi de slujirea viitoare la templu, distribuindu-le celor 38.000 de leviţi sarcini precise (preoţi,cântăteţi, judecători, portari, cămăraşi etc.). Finalul este moralizator: David îl sfătuieşte pe fiul său cum să procedeze cu construirea templului şi-l încurajează: “ Fii tare şi curajos şi păşeşte la lucru, nu te teme, nici nu te speria, căci Domnul Dumnezeu, Dumnezeul meu este cu tine” (28,20). Slăvirea lui Dumnezeu, pe care David o aduce necontenit , rugăciunea pentru fiul său şi ungerea acestuia ca rege încheie domnia lui David care moare împăcat, binecuvântându-l pe Solomon; faptele sale împlinesc profeţiile şi marchează glorios istoria Israelului.

 

Mai multe detalii puteţi găsi aici:

ÎPS Bartolomeu Anania – Sfânta Scriptură comentată

Preot prof. Ioan Sorin Usca – Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. PARALIPOMENA

Lect. dr. Alexandru Mihăilă – Preţul corect. Despre 2 Regi 24:24 şi 1 Paralipomena 21:25