Pr. Ilie Cleopa – Chemarea lui Dumnezeu

Fraţi creştini,

Astăzi am vrut să vă vorbesc de chemarea lui Dumnezeu şi de ascultarea omului de Dumnezeu, şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar am voit mai ales să vorbesc despre chemarea neamului cel cuvântător al oamenilor, să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi. Dumnezeu cheamă popoarele pământului cu foamete, cu secetă, cu neplouare, de parcă le-ar spune: “Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia Proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi ploua, şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor şi Tatăl ploilor, cum a zis Iov” (cf. Iov 12, 16; 26, 8; 38, 25-28). Auziţi pe Dumnezeu spunând: „Voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi da, şi iarăşi peste două voi da şi peste zece n-am să dau” (Ieremia 5, 24).
La televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta ţării, spunându-se: aici plouă şi se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în ţară; văzând odată aceasta, foarte m-am folosit. S-a arătat că în vreo 10-15 puncte ploua, iar în cea mai mare parte a ţării nu ploua. Şi mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia. Mi-am zis: iată, acum se împlinesc sub ochii noştri, că plouă în câteva sate şi în 20-30 nu plouă. Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile, şi norii, şi furtunile, şi vânturile. Căci spune Hristos: „Anii şi vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire” (Matei 24, 27-36; Fapte 1, 7). Nimeni nu-I poate cere socoteală Lui de ce a dat secetă sau furtună, nimeni nu poate opri vânturile şi ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu. Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu secetă, alteori cu grindină, alteori cu fulgere, când trăsneşte pe mulţi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boale.
Alteori dă Dumnezeu boală şi molimă şi nu este casă unde să nu fie un bolnav. Şi aceasta o poate face când voieşte. Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Şi altă dată zice: „Cel ce vrea să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 10, 38).
Deci, iată că ne cheamă Dumnezeu şi prin stihii, prin cutremure, prin secetă şi prin neplouare, ne cheamă prin boale şi prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoarele la El, să cunoască că este un Tată în cer şi că poate face cu popoarele Sale câte voieşte.
Ce spune Isaia? „Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica şi toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picătură dintr-o cadă” (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură dintr-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingură de apă din noianul cel fără de margini al mărilor? Aşa suntem noi de puţini şi de slabi înaintea lui Dumnezeu! Cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă, sau cu ploaie prea multă, sau cu cutremur, sau cu arşiţă. Dar cheamă şi în alt fel.
Cum? Prin glasul conştiinţei. Nu vezi, cum păcătuim sau greşim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: “Omule, de ce ai făcut aceasta?”. De ce-ai furat de la vecinul, de ce ai luat femeia altuia, de ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece, de ce ai râs de cele sfinte, de ce fumezi, de ce nu mergi la biserică duminică şi sărbătoarea? De ce nu creşti copiii în frica lui Dumnezeu, de ce nu posteşti cele patru posturi de peste an, şi vinerea şi miercurea, şi te faci asemenea cu iudeii? De ce urăşti pe fratele tău, de ce huleşti pe Dumnezeu când eşti în scârbă?
Prin toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea e glasul lui Dumnezeu, Care ne cheamă la El: “Omule, ai greşit! Eu te iert. Dar să nu mai faci! Vino la Mine, căci la Mine e izvorul iertării, al iubirii şi al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuieşti!”.
Deci, conştiinţa e glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omeneşti.
Zic o seamă de oameni puţin credincioşi: “Dară, noi, creştinii, o să fim judecaţi după Evanghelie şi o să ne pedepsească Dumnezeu. Însă pe popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum e China, cum e Japonia, care se închină la zei, şi la vrăjitori, şi la filosofi, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia şi n-au ştiut că e păcat, iar de aceea nu se pot îndrepta”.
Auzi ce spune dumnezeiescul apostol Pavel în Epistola sa cea către Romani: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii, prin făpturi înţelegându-se se văd, veşnica Lui putere şi Dumnezeire” (Romani 1, 20). Deci, toate popoarele lumii, în ziua Judecăţii, se vor judeca după patru legi. Aşa dogmatisesc Sfinţii Părinţi. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea conştiinţei, pe care a pus-o Dumnezeu în om la zidirea lui, şi după legea zidirilor. Cum, după legea zidirilor? Iată cum: toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Ca o trâmbiţă din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi şi strigă că este Un Ziditor” (Viaţa lui Moise). Şi ce spune proorocul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmi 18, 1). Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeşte tăria cu noi şi vesteşte puterea lui Dumnezeu? Iată cum.
Când te uiţi seara la cerul înstelat şi-l vezi plin de stele, şi împodobit ca un candelabru plin de lumină, şi vezi luna plină strălucind pe cer şi rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele, şi galaxiile, şi constelaţiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ajung să îndrepte calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: „Doamne, ce este omul, ca să-l pomeneşti pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalmi 8, 4). Şi atunci îţi dai seama că aceste stele, aceste mişcări ale lor sunt făcute şi purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El e cârmuitorul lor. Îţi dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumează, că este un Dumnezeu Care le-a făcut şi o mână nevăzută care le poartă de grijă, ca şi nouă. Aşa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoaştem prin ele pe Ziditorul cerului. Când ne uităm la soare şi-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute şi orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Şi ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele Dreptăţii, străluceşte de miliarde de ori mai mult ca el. Şi aşa, soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: „Lăudaţi-L pe El, soarele şi luna, lăudaţi-L pe El, toate stelele şi lumina!”(Psalmi 148, 3). Cum laudă Soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea? Prin existenţa şi prin mişcarea lor. Căci „altele sunt contemplaţiile zidirilor şi altele sunt legile lor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia). Contemplaţia are loc când ne gândim la Cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se mişcă în univers. Şi amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenţa lor şi legile după care se mişcă ele. Aşa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele şi cerurile, florile şi păsările, animalele şi fiarele, văile şi apele, noianurile şi aerul, vânturile şi toate stihiile. Toate vorbesc cu noi şi ne spun că este Un Ziditor, Un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le ţine şi le mişcă.
Deci, după legea conştiinţei şi după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat Tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea cea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia se vor judeca după Legea Darului, Legea dragostei şi a desăvârşirii.
De la începutul lumii, astăzi şi veşnic, zidirea vorbeşte despre Ziditorul ei. Un necredincios oarecare străbătea Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, pe un transatlantic. Şi un sărman misionar predica pe vapor, noaptea, despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ şi în aer. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocură pe misionar, a luat binoclul şi se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El şi-L predică pe Dumnezeul cel adevărat, pe Stăpânul zidirii. La urmă, vine cel necredincios şi zice către preot: “Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat cu binoclul la stele şi nu L-am văzut, nu ştiu unde e”. Iar misionarul lui Hristos i-a spus: “Bine zici, frate, că nu-L vezi, şi în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar ştii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu, trebuie să cureţi inima de necredinţă, de păgânătate. Căci aşa ne învaţă pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a şasea: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 7). Deci, drept ai zis că nu L-ai văzut, şi nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ţi vei curăţi inima ta de necredinţă, de răutate şi de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu, prin lumina credinţei”.
Aşa şi azi. Sunt mulţi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Şi dacă nu o auzim, are să puie biciul pe noi, are să ne cheme mai aspru. Dacă ne vom întoarce, El are să dea ploaie timpurie, şi belşug, şi sănătate, şi fericire, că în mâna Lui este viaţa şi moartea. Iar dacă nu, ştie El cum să tragă frâul calului! Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu e meşter să puie frâu acestui cal neastâmpărat. Şi care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? E seceta, sunt bolile, robiile, războaiele, moartea, suferinţele şi toate necazurile. Când e război, ce cerem? “Dă, Doamne, pace”. Când suntem bolnavi, cerem: “Dă-ne, Doamne, sănătate”. Când nu plouă: “Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete”. Când suntem robi: “Scapă-ne, Doamne, de robie”. Deci, bine ne face Dumnezeu. Ştie El să ţie în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: „Însă cu zăbală şi cu frâu, Doamne, fălcile lor vei strânge, a celora ce nu se apropie de Tine” (Psalmi 31, 10). Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală şi frâu şi ne întoarce înapoi, pentru că are putere. Căci este Dumnezeu care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare, să facă viu.
Deci, fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boale, prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tata şi să zicem: “Iartă-ne, nouă, Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe noi, Doamne”. Şi atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură. Adevăratul părinte nu bate pe copiii săi din ură, Doamne fereşte! Care tată sau mamă ar vrea să-şi bată copiii degeaba, să-şi bată joc de dânşii? Nu! Ci dacă vede că azi n-ascultă, şi mâine n-ascultă, şi poimâine n-ascultă, şi-i încăpăţânat, şi-i răspunde împotrivă, şi face după voia lui cea rea, atunci pune mâna fără să vrea pe vargă, sau pe curea, sau pe băţ. Pentru ce? Căci vede că acest copil a pornit pe căi rele şi merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie şi, dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Noi suntem toţi fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi». Iar voi ca nişte oameni muriţi, şi ca unul din boieri cădeţi” (Psalmi 81, 6-7), adică asemenea unuia dintre draci. Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi avem darul de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica Mamă şi pe Dumnezeu Tată, după cum zicem pururea: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri…”; dacă-i aşa, să stăm pururea cu ochii minţii la Tatăl nostru şi să ştim că dacă nu vom voi de bună voie să-L iubim şi să-L cunoaştem că există, El va pune mâna pe vargă. Dar mai bine să ascultăm din dragoste şi să-L iubim pe Dumnezeu şi să facem poruncile Lui din cuminţenie, ca El pururea să aibă milă de noi şi să ne poarte de grijă.
Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, vânturile ascultă, marea ascultă, ploaia ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, soarele ascultă, noianurile şi toată natura ascultă, numai omul, fiinţa cea raţională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc. Dar băgaţi de seamă că mâna lui Dumnezeu are şi vargă cu care ne poate bate!
Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitaţi, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: „Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeşte”.
Şi să nu cârtim dacă suntem chemaţi într-un fel sau altul, căci spune apostolul Pavel: „Fiecare întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână”.
Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogăţeşti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun şi cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic, sau în alt serviciu, aşa să rămâi! Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul, şi fiecare dintre noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! AMIN!

(extras din Părintele Cleopa, Predică despre chemarea apostolilor la duminica a doua după Pogorârea Sfântului Duh – Matei 4, 18-23 )

Absolvenţii Facultăţii de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul” au depus jurământul

Astăzi, 24 iunie 2010, într-o zi de mare sărbătoare creştină, Naşterea Sfântului Ioan Botezătorul, o nouă generaţie de studenţi teologi a marcat, în mod solemn, absolvirea Facultăţii de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul” din Bucureşti.

Momentul a fost sărbătorit firesc, prin participarea la Sfânta Liturghie  a tuturor absolvenţilor, însoţiţi de familii şi prieteni, dar mai ales de părinţii profesori care i-au îndrumat; ceremonia a continuat cu o slujbă de “Te Deum”,  în care au mulţumit Domnului pentru toată învăţătura şi binefacerile de care s-au bucurat în aceşti ani, ambele oficiate de  Preasfinţitul Părinte Varlaam Ploieşteanul, episcop-vicar patriarhal. Ceremonia a avut loc la Biserica „Sfânta Ecaterina”, paraclisul instituţiei de învăţământ.

La sfârşitul acesteia, absolvenţii au depus, cu emoţie, jurământul de credinţă faţă de învăţura propovăduită de Mântuitorul Hristos apostolilor şi păstrată de Biserica Ortodoxă, dar şi de loialitate faţă de instituţia şi de ierarhia bisericească.

Preasfinţitul Varlaam Merticaru a ţinut un cuvânt de îndemn la asumarea misiunii pe care absolvenţii teologi o au în lume, cu încrederea că pronia dumnezeiască le va călăuzi paşii şi-i va întări: „Sunteţi mari cu toţii acum pentru că aţi încheiat facultatea şi v-aţi susţinut lucrările de licenţă, dar sperăm să vă chemaţi mari şi în Împărăţia lui Dumnezeu prin faptul că veţi propovădui Evanghelia şi mai ales că o veţi arăta împlinită în viaţa voastră şi a familiilor voastre. Aşa cum ştiţi parohiile nu sunt prea multe. Doar o parte dintre voi vor accede la ele şi nu pentru că nu sunteţi aşteptaţi cu toţii, ci pentru că din experienţa promoţiilor trecute cunoaştem că mulţi dintre voi vor urma şi vor activa în alte domenii. Acestora ne adresăm cu aceeaşi dragoste şi preţuire ca acolo unde veţi lucra să nu uitaţi niciodată că trei sau patru ani aţi fost studenţii unei şcoli a Bisericii şi că v-au fost dascăli, profesori care sunt şi preoţi slujitori ai lui Dumnezeu. Să ştiţi că aveţi pe frunţile voastre, scris ca pe o etichetă nevăzută, faptul că aţi absolvit o şcoală teologică.”

De asemenea, părintele conf. dr. Daniel Benga, prodecan la Facultatea de Teologie Ortodoxă din Bucureşti, a adresat un îndemn studenţilor de a deveni lucrători ai iubirii lui Dumnezeu: „Într-o apoftegmă a Sfinţilor Părinţi există următoarea definiţie a Bisericii: ‘Biserica este cel mai frumos gând de iubire al lui Dumnezeu pentru lume’. Această apoftegmă de atunci de când am auzit-o nu am mai uitat-o pentru că a devenit parte a vieţii mele şi a vocaţiei mele de preot şi profesor în această facultate şi aş vrea să rămână şi în inimile voastre. Ea înseamnă că atunci când Dumnezeu a întemeiat Biserica şi a lăsat-o în lume, a lăsat-o să vestească iubirea şi să răspândească iubirea în întreaga lume. De aceea, cei care terminaţi astăzi facultatea deveniţi părtaşi la acest gând de iubire şi mai mult decât atât, deveniţi parte a Lui şi lucrători la acest gând. Deveniţi şi devenim, aşa cum de multe ori Preafericitul Părinte Patriarh Daniel ne-a îndemnat: ‘mâinile iubirii lui Dumnezeu’.”

În spiritul tradiţiei iniţiate de Preafericitul Părinte Patriarh Daniel, şi promoţia 2010 a primit un titlu onorific. Proaspeţii absolvenţi fac parte din „Promoţia Crezului de la Niceea şi Constantinopol”.

Cel mai tânăr absolvent

Adaug şi eu gândul meu, cu atât mai mult, cu cât, primind acest titlu şi luând aminte la exemplul celui mai mare om născut din femeie (Mat.11, 11), al cărui glas strigă în pustie: “Gătiţi calea Domnului, drepte faceţi cărările Lui!” (Mat. 3, 3),  misiunea noastră ne devine clară, aceea de a propovădui în pustiul metropolei şi al inimilor dreapta credinţă, punând în faptă Evanghelia. O asemenea răspundere ne-ar putea face să fugim pe mare ca Iona, dacă nu am şti că aşa ajungem direct în burta chitului. Luăm însă pildă de la Pavel despre care un mare gânditor român (Ţuţea ) spunea: “Ăsta nu-i om, domnule, este toată Mediterana.” Călătoriile sale misionare au marcat creştinarea Europei, iar la aceasta şi-a pus implacabil amprenta asupra istoriei şi identităţii ei. Nu ne gândim că vom putea face noi astfel, dar măcar până în curtea noastră, în inima noastră, în familie şi între prieteni să călătorim, ducându-le Vestea cea Bună.

Ceea ce rămâne însă mereu necuprins de cuvintele noastre omeneşti este sentimentul de mulţumire şi recunoştinţă faţă de dascălii noştri, adevăraţi părinţi duhovniceşti, care au confirmat vocaţia apostolatului şi chiar a martiriului. Pentru tot ceea ce ne-aţi învăţat bun şi ziditor, din spatele catedrei şi prin faptă, vă mulţumim din toată inima şi ne rugăm ca Domnul Dumnezeu să vă răsplătească cu bucuria Sa cea veşnică.

Facultatea se încheie aici, dar urcuşul nostru de-abia acum începe; cu puţine merinde duhovniceşti şi cu harta în buzunar, pe care e schiţat cu roşu drumul cel drept şi îngust, încercăm să vieţuim aşa cum ne învaţă Scriptura, ca faptele noastre cele bune să lumineze înaintea oamenilor şi din ele să cunoască oamenii pe Tatăl nostru Cel din ceruri. Şi cum am putea face acest lucru dacă nu prin harul Lui dat prin binecuvântarea arhierească şi prin învăţătura pe care, învăţând cum să o învăţăm, de abia începem a o pricepe?

În Domnul ne punem nădejdea că El ne va lumina şi ne va face vrednici mărturisitori.

Despre eveniment, citiţi şi Agenţia “Basilica” (sursa citatelor), şi Lumina

Trei cuvinte-n dar (pilde de Pateric)

 

“Dumnezeu nu se uită la binele ce l-ai făcut şi la cum arată acest bine, ci la intenţia cu care l-ai făcut.”  – Sfântul Ioan Damaschin  

           Se spune că odată, doi călugări au vrut să treacă peste un râu nu prea adânc, dar peste care nu se afla nici un pod. Pe mal, o tânără fată nu îndrăznea să se încumete în lupta cu apa. Văzând-o, unul dintre călugări a luat-o în braţe, a trecut-o pe celălalt mal, apoi şi-a văzut mai departe de drum.
          Cel de-al doilea călugăr nu i-a spus nimic, dar spre seară, când au ajuns, în sfârşit, între zidurile mânăstirii, a răbufnit:
          – Cum este posibil să ridici în braţe o fată, când noi, călugării, nu avem voie nici măcar să le privim?
          Liniştit, celălalt i-a răspuns:
          – Eu am lăsat fata acolo, tu, însă, o mai porţi şi acum cu tine …  

 “Cine este bun mai bun să se facă şi cine a biruit ispita să se roage pentru cel care e încă în ispite.”  – părintele Paisie Olaru 

        Într-o zi, un om simplu, cunoscut pentru viaţa sa curată, a fost întrebat de un vecin:
          – Cum faci tu de eşti totdeauna atât de mulţumit ? Niciodată nu te-am văzut supărat.
          – Foarte simplu – a răspuns celălalt. În fiecare dimineaţă, când mă trezesc, privesc întâi cerul. Aşa mi-aduc aminte de Dumnezeu, de milă şi de bunătate. Apoi privesc pământul. Astfel îmi amintesc de moarte şi de Judecata de Apoi. În cele din urmă, privesc în jurul meu, lumea întreagă ce se trezeşte în fiecare dimineaţă la viaţă. Aşa mi-aduc aminte de semenii mei, de cei care suferă de boli sau neputinţe, de cei ce au o viaţă mai grea decât a mea şi pe care i-aş putea ajuta. În felul acesta mă bucur pentru ceea ce sunt şi pentru ceea ce pot face.  

          Bunătatea izvorâtă din dragoste aduce totdeauna linişte şi mulţumire, atât în sufletul celui care primeşte cu recunoştinţă, cât şi în sufletul celui care dăruieşte cu drag.

“La Dumnezeu ajungem printr-un anume mod de viaţă, nu printr-un anume fel de a gândi.”  – Christos Yannaras

            Un preot de la ţară, mergând cu treburi spre satul vecin, a văzut o femeie din parohia sa spălându-şi rufele în râu şi, apropiindu-se, a întrebat-o:
          – Duminică, la slujbă, am văzut că nu m-au ascultat toţi cu atenţie. Poate am vorbit lucruri prea savante şi mă gândesc, duminica asta, să vorbesc mai pe înţelesul oamenilor. Spune-mi, dumneata ce-ai înţeles din ce-am spus eu la predică ?
          – Părinte, i-a răspuns cu smerenie femeia, eu n-am multă carte, dar aş vrea să vă întreb şi eu ceva: vedeţi pânzele ce le spăl eu acuma ? Apa trece prin ele şi le curăţă. Credeţi că au ele habar de cum le-a curăţat apa ? Şi cu toate astea, devin albe şi frumoase. Nu înţeleg eu, în biserică, tot cuvântul sfinţiei tale, dar simt în suflet căldura Duhului Sfânt, Care mă curăţeste de păcat, aşa cum apa aceasta curăţă pânzele mele.
          Tare mulţumit a plecat preotul văzând un om care nu e doar cu gândul la cele sfinte, ci şi cu sufletul.

 

Iubire şi căsătorie

 Atunci Almitra vorbi din nou: „Dar despre Căsătorie, Stăpâne?”

 Şi drept răspuns, el zise:

 „V‑aţi născut împreună şi împreună veţi rămâne pentru totdeauna.

Veţi rămâne împreună până ce albele aripi ale morţii vă vor împrăştia zilele.

Da, veţi fi împreună până şi în tăcuta memorie a lui Dumnezeu.

Dar este bine să existe spaţii în acest împreună al vostru.

Pentru ca vânturile cerurilor să poată dansa printre voi.

Iubiţi‑vă unul pe altul, dar nu faceţi din Iubire o oprelişte,

Fie, mai degrabă, o mare vălurind între ţărmurile sufletelor voastre.

Umpleţi‑vă, unul altuia, cupa, dar nu beţi dintr‑o singură cupă.

Împărţiţi‑vă pâinea, dar nu mâncaţi din aceeaşi bucată.

Cântaţi şi dansaţi şi veseliţi‑vă laolaltă, dar faceţi ca fiecare să rămână singur,

Întocmai cum strunele lăutei sunt singure, în timp ce vibrează în aceeaşi armonie.

Dăruiţi‑vă inimile, fără a le lăsa, însă, una în paza celeilalte,  

Pentru că numai Mâna Vieţii vă poate cuprinde inimile

Şi ţineţi‑vă alături, dar nu chiar aşa de aproape,

Căci coloanele templului înălţate‑s la anume distanţă,

Iar stejarul şi chiparosul nu cresc unul în umbra celuilalt.”

                                                                        (Khalil Gibral, Profetul)

 

Care este, aşadar, rostul căsătoriei?

Vă voi spune trei din ţelurile de căpătâi ale acesteia. Mai întâi de toate, căsătoria este o cale a durerii. Tovărăşia dintre bărbat şi femeie se cheamă “împreunăînjugare” (sizighia), adică lucrarea celor doi cu o sarcină comună. Căsătoria este o împreună-mergere, o porţie comună de durere şi, bineînţeles, de bucurie. Dar, de obicei, şase strune ale vieţii răsună trist, şi doar una vesel. Soţul şi soţia beau din acelaşi pahar al lipsurilor, tristeţilor şi căderilor. La slujba cununiei, preotul le dă noilor căsătoriţi să bea din acelaşi pahar, numit „pahar de obşte“, pentru că împreună vor purta poverile căsătoriei. Paharul se mai cheamă şi „unire“, pentru că ei se unesc spre a împărtăşi bucuriile şi necazurile vieţii. Când doi oameni se căsătoresc, e ca şi cum ar zice: Împreună vom merge înainte, mână de mână, prin vremuri bune şi rele. Vom avea ceasuri întunecate, ceasuri de tristeţe, împovărătoare, ceasuri plictisitoare. Însă, în adâncul nopţii, vom crede pe mai departe în soare şi-n lumină. O, dragi prieteni, cine poate spune că viaţa sa n’a cunoscut clipe grele? Dar nu e lucru mic să ştii că în clipele-ţi grele, în griji, în ispite, vei ţine mâna celui iubit ţie. Noul Legământ spune că tot omul va suferi, mai ales cei ce se căsătoresc. „Dezlegatu-te-ai de femeie?” – adică, eşti necăsătorit? – întreabă Apostolul Pavel. „Nu căuta femeie. Iar de te-ai şi însurat, nu ai greşit, şi de s’a măritat fecioara, nu a greşit; însă asupreală trupului vor avea unii ca aceştia; iară eu cruţ pre voi” (1 Cor. 7:27-28). Ţineţi minte: din clipa în care te căsătoreşti, zice el, vei avea parte de multe dureri, vei suferi, şi viaţa ta va fi o cruce, însă o cruce ce înfloreşte cu flori. Căsătoria va avea bucuriile sale, surâsurile sale, lucrurile sale minunate. Să vă amintiţi, însă, în zilele cu soare că toate aceste flori preafrumoase ascund o cruce, care poate ieşi în orice clipă la lumină.

Viaţa nu e o petrecere, aşa cum cred unii, care, după căsătorie, se prăvălesc din cer pe pământ. Căsătoria este o mare întinsă, şi nu ştii când te va arunca pe ţărm. Te însori cu persoana aleasă cu frică şi cutremur, şi cu mare grijă, apoi, după un an, doi, cinci, descoperi că te-a tras pe sfoară.

Să credem că nunta ar fi un drum spre fericire este o măsluire a căsătoriei, asemenea unei tăgăduiri a crucii. Bucuria căsătoriei înseamnă pentru bărbat şi femeie împingerea împreună a carului pe drumul urcător al vieţii. „N’ai suferit? Atunci n’ai iubit“, spune un poet. Doar cei ce suferă pot iubi cu adevărat. Şi, de aceea, tristeţea este o însuşire necesară a căsătoriei. „Căsnicia“, zice un filosof din vechime, „e o lume înfrumuseţată de nădejde şi întărită de năpastă“. Aşa cum oţelul se căleşte în furnal, aşa şi omul se întăreşte în căsătorie, în focul greutăţilor. Când vă priviţi căsătoria de la depărtare, toate par minunate. Însă când vă apropiaţi, veţi vedea ce multe clipe grele are.

Dumnezeu zice că „nu este bine să fie omul singur” (Fac. 2:18), aşa că i-a pus alături un tovarăş, pe cineva care să-l ajute în viaţă, mai ales în luptele sale de credinţă, fiindcă pentru a-ţi păstra credinţa trebuie să pătimeşti şi să rabzi multă durere. Dumnezeu ne trimite tuturor harul Său. El ni-l trimite, însă, atunci când vede că sântem gata să suferim. Unii, de îndată ce văd o piedică, o iau la fugă. Uită de Dumnezeu şi de Biserică. Însă credinţa, Dumnezeu şi Biserica nu sânt o cămaşă pe care s’o dai jos de îndată ce ai început să asuzi.

Căsătoria este, aşadar, o călătorie printre necazuri şi bucurii. Când necazurile par copleşitoare, ar trebui să-ţi aminteşti că Dumnezeu este cu tine. El îţi va ridica crucea. El a fost Cel ce ţi-a pus pe frunte cununa căsătoriei. Dar când Îl rugăm ceva pe Dumnezeu, El nu ne dă de îndată soluţia. Ne îndrumă înainte foarte încet. Uneori, îi ia ani ca s’o facă. Trebuie să cercăm durere, altfel viaţa nu va avea înţeles. Veseleşte-te, însă, căci Hristos pătimeşte cu tine, şi Sfântul Duh „se roagă pentru noi cu suspinuri negrăite“ (cf. Rom. 8:26).

În al doilea rând, căsătoria este o călătorie a dragostei. Înseamnă plăsmuirea unei noi făpturi omeneşti, a unei noi persoane, căci, zice Evanghelia, „vor fi amândoi un trup” (Mat. 19:5; Mar. 10:7). Dumnezeu uneşte doi oameni şi îi face una. Din această unire a doi oameni, care se înţeleg să-şi sincronizeze paşii şi să-şi armonizeze bătăile inimii, răsare o nouă făptură omenească. Dintr’o astfel de dragoste adâncă şi spontană, unul devine o prezenţă, o realitate vie, în inima celuilalt. „Sunt căsătorit” înseamnă că nu pot trăi nici măcar o zi, nici măcar o clipă, fără tovarăşul meu de viaţă. Soţul meu, soţia mea, e parte din mine, din trupul meu, din sufletul meu. El sau ea mă împlineşte. El sau ea este cugetul minţii mele. El sau ea este pricina pentru care-mi bate inima.

Perechea schimbă inele pentru a arăta că vor rămâne uniţi în încercările vieţii. Fiecare poartă un inel cu numele celuilalt scris pe el, ce se pune pe degetul de la care o venă duce direct la inimă. Numele celuilalt, adică, e scris în propria inimă. Am putea spune că unul dă celuilalt sângele inimii sale. El sau ea îl cuprinde pe celălalt în însăşi miezul fiinţei sale. „Ce mai faci?“, a fost întrebat odată un scriitor. Acesta a rămas surprins. „Ce mai fac? Ce întrebare ciudată! O iubesc pe Olga, soţia mea“. Soţul trăieşte pentru a-şi iubi soţia, iar soţia trăieşte pentru a-şi iubi soţul.

Lucrul cel mai însemnat în căsătorie este dragostea, iar dragostea înseamnă a uni două în una. Dumnezeu urăşte despărţirea şi divorţul. El vrea o unire nezdruncinată (cf. Mat. 19:3-9; Mar. 10:2-12). Preotul ia inelele de pe degetul mâinii stângi, le pune pe cel al mâinii drepte, apoi iarăşi pe stânga, şi în cele din urmă le pune înapoi pe mâna dreaptă. Începe şi sfârşeşte cu mâna dreaptă, fiindcă aceasta este mâna cu care lucrăm îndeosebi. Aceasta înseamnă şi că celălalt are acum mâna mea. Nu fac nimic din ce nu ar vrea perechea mea. Sânt legat de celălalt. Trăiesc pentru celălalt, şi pentru aceasta îi trec cu vederea greşelile. O persoană care nu poate avea îngăduinţă pentru alta nu se poate căsători.

Ce vrea perechea mea? Ce-l interesează? Ce-i face plăcere? Aceleaşi lucruri ar trebui să mă intereseze şi să-mi facă şi mie plăcere. Caut şi prilejuri de a-i face mici bucurii. Cum îl voi mulţumi astăzi pe soţul meu? Cum o voi mulţumi astăzi pe soţia mea? Această întrebare ar trebui să şi-o pună zilnic orice om căsătorit. Ea se interesează de grijile lui, de preocupările lui, de slujba lui, de prietenii lui, pentru a putea avea toate în comun. El îi dă întâietate de bunăvoie. Pentru că o iubeşte, merge ultimul la culcare şi se trezeşte primul. Îi socoteşte părinţii ei ca şi cum ar fi ai săi, îi iubeşte şi li se dăruieşte, fiindcă ştie că căsătoria este anevoioasă pentru părinţi. Îi face mereu să plângă, deoarece i-a despărţit de copilul lor.

Soţia îşi arată dragostea pentru soţ prin ascultare. Ea îl ascultă întocmai cum Biserica ascultă de Hristos (Efes. 5:22-24). Fericirea ei este să facă voia soţului. Împotrivirea, încăpăţânarea şi nemulţumirea sânt securile care retează pomul fericirii conjugale. Femeia este inima. Bărbatul este capul. Femeia este inima care iubeşte. În clipele grele ale bărbatului, ea îi stă alături, precum împărăteasa Theodora lângă împăratul Iustinian. În clipele lui de bucurie, ea încearcă să-l suie la înălţimi şi la idealuri şi mai mari. La vreme de necaz, ea stă lângă el, ca o lume sublimă şi plină de pace, dăruindu-i linişte.

Bărbatul ar trebui să ţină minte că soţia i-a fost încredinţată de Dumnezeu. Soţia sa este un suflet pe care Dumnezeu i l-a dat, şi pe care într’o bună zi va trebui să-l dea înapoi. El îşi iubeşte femeia aşa cum Hristos iubeşte Biserica (Ef. 5:25). O ocroteşte, îi poartă de grijă, îi dă încredere, îndeosebi când este tulburată sau când este bolnavă. Ştim cât de sensibil poate fi sufletul unei femei, pricină pentru care Apostolul Petru îi îndeamnă pe bărbaţi să-şi cinstească femeile (cf. 1 Pet. 3:7). Sufletul unei femei se răneşte, este adesea mărunt, schimbător şi poate cădea dintr’odată în deznădejde. De aceea, bărbatul trebuie să fie plin de dragoste şi gingăşie, şi să facă din ea comoara sa cea mai de preţ. Căsătoria, dragi prieteni, este o bărcuţă care pluteşte pe valuri şi printre stânci. Dacă o scapi din grijă chiar şi o clipă, se va scufunda.

După cum am văzut, căsătoria este mai întâi de toate o călătorie a durerii; în al doilea rând, o călătorie a dragostei; şi, în al treilea rând, o călătorie spre cer, o chemare de la Dumnezeu. Este, aşa cum zice Sfânta Scriptură, o „taină mare” (Ef. 5:32). Vorbim adesea de şapte taine. În această privinţă, o „taină” este semnul prezenţei mistice a unei persoane sau a unei întâmplări adevărate. O icoană, de pildă, este o taină. Când i ne închinăm, nu ne închinăm lemnului sau vopselei, ci lui Hristos, sau Născătoarei-de-Dumnezeu, sau sfântului zugrăvit în chip mistic. Sfânta Cruce este un simbol al lui Hristos, ce cuprinde tainica sa prezenţă. Şi căsătoria este o taină, o prezenţă mistică, deşi nu ca acestea. Hristos zice: „unde sunt doi sau trei adunaţi întru numele meu, acolo sunt şi Eu în mijlocul lor” (Mat. 18:20). Şi de fiecare dată când se cunună doi oameni în numele lui Hristos, ei devin un semn care-L cuprinde şi arată pe însuşi Hristos. Când vedeţi o pereche are conştiinţa acestui lucru, e ca şi cum l-aţi vedea pe Hristos. Împreună, ei sânt o theofanie (arătare a lui Dumnezeu).

Acesta este şi motivul pentru care pe capetele lor se pun cununi, în timpul slujbei cununiei, deoarece mireasa şi mirele sânt un chip al lui Hristos şi al Bisericii. Şi nu doar acestea, dar şi toate celelalte sânt simbolice. Lumânările aprinse simbolizează fecioarele cele înţelepte. Atunci când preotul pune aceste lumânări în mâinile noilor căsătoriţi, e ca şi cum le-ar zice: Aşteptaţi-l pe Hristos asemenea fecioarelor celor înţelepte (Mat. 25:1-11). Lumânările mai simbolizează şi limbile de foc care s’au pogorât la Cincizecime, şi care au arătat, în esenţă, prezenţa Sfântului Duh (F.Ap. 2:1-4). Inelele de cununie se ţin în altar, până ce sânt luate de acolo de către preot, fapt care arată că nunta îşi are începutul în Hristos şi va sfârşi în Hristos. Preotul le împreunează şi mâinile, pentru a arăta că însuşi Hristos este Cel ce îi uneşte. Hristos este în centrul tainei şi în centrul vieţii lor.

Toate elementele slujbei cununiei sânt umbre şi simboluri care arată prezenţa lui Hristos. Când stai undeva şi vezi dintr’odată o umbră, ştii că se apropie cineva. Nu-l vezi, dar ştii că e acolo. Te trezeşti dis-de-dimineaţă, şi vezi zarea roşie a răsăritului. Ştii că, peste puţină vreme, va ieşi soarele. Şi într’adevăr, de după munte, începe să răsară soarele. Când îţi vezi căsătoria, soţul, soţia, trupul perechii tale, când îţi vezi necazurile, toate cele ale casei tale, să ştii că sânt semne ale prezenţei lui Hristos. E ca şi cum ai auzi paşii lui Hristos, ca şi cum ar veni, ca şi cum ai fi gata să-i auzi glasul. Toate acestea sânt umbre ale lui Hristos, descoperindu-ne că este cu noi. E adevărat totuşi că, din pricina grijilor şi neliniştilor, simţim că El lipseşte. Dar Îl putem vedea în umbre, şi ne încredinţăm că este cu noi. De aceasta, în Biserica timpurie nu exista o slujbă aparte a cununiei. Bărbatul şi femeia mergeau pur şi simplu la Biserică şi se împărtăşeau împreună. Ce înseamnă asta? Că de aici încolo viaţa lor devine o singură viaţă în Hristos.

Cununiile sau coroanele de nuntă sânt şi ele simboluri ale prezenţei lui Hristos. Şi anume, ele simbolizează mucenicia. Soţul şi soţia poartă cununi pentru a arăta că sânt gata să se facă mucenici pentru Hristos. A spune că „Sunt căsătorit” înseamnă că trăiesc şi mor pentru Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă că tânjesc şi însetez după Hristos. Cununile sânt şi semne împărăteşti, aşa că soţul şi soţia sânt împărat şi împărăteasă, iar casa lor este împărăţie, o împărăţie a Bisericii, o prelungire a Bisericii.

Care a fost începutul căsătoriei? Căderea în păcat a omului. Înainte de aceasta, nu era căsătorie – nu în înţelesul de astăzi. Abia după Cădere, după ce Adam şi Eva au fost izgoniţi din rai, Adam a „cunoscut” pe Eva (Fac. 4:1) şi s’a pus început căsătoriei. De ce atunci? Pentru ca să-şi amintească de căderea lor şi de izgonirea din Rai, şi să caute să se întoarcă acolo. Căsătoria este, prin urmare, o întoarcere în raiul duhovnicesc, Biserica lui Hristos. „Sunt căsătorit” înseamnă, aşadar, că sânt un împărat, un mădular credincios şi adevărat al Bisericii.

Cununile simbolizează şi biruinţa cea mai de pe urmă, ce va fi atinsă în împărăţia cerurilor. Când preotul ia cununiile, îi zice lui Hristos: „primeşte cununile lor întru Împărăţia ta“, ia-le în împărăţia Ta şi le ţine acolo, până la biruinţa cea mai de pe urmă. Aşadar, căsătoria e un drum: începe pe pământ şi se sfârşeşte în cer. Este o împreunare, o legătură cu Hristos, Care ne încredinţează că ne va duce la cer, spre a fi pururea cu Dânsul. Căsătoria este un pod care ne duce de la pământ la cer. E ca şi cum taina ar zice: Dincolo şi mai presus de dragoste, dincolo şi mai presus de soţul tău, de soţia ta, mai presus de întâmplările de zi cu zi, adu-ţi aminte că eşti menit cerului, că ai plecat pe un drum care te va duce acolo negreşit. Mireasa şi mirele îşi dau mâna unul altuia, iar preotul le ţine pe ale amândurora, şi îi duce în jurul mesei, dănţuind şi cântând. Căsătoria este mişcare, este sporire, este o călătorie ce se va încheia în cer, în veşnicie.

Căsătoria pare să unească două persoane. Însă nu sânt două, ci trei. Bărbatul se căsătoreşte cu femeia, şi femeia se căsătoreşte cu bărbatul, iar cei doi împreună se căsătoresc cu Hristos. Aşadar, trei iau parte la taină, trei rămân împreună în viaţă. În dănţuirea din jurul mesei, perechea este purtată de preot, care este un chip al lui Hristos. Aceasta înseamnă că Hristos ne-a prins, ne-a izbăvit, ne-a răscumpărat şi ne-a făcut ai Săi. Aceasta este „taina cea mare” a nunţii (cf. Gal. 3:13).

În latină, cuvântul „taină” a fost tradus cu „sacramentum“, care înseamnă jurământ. Şi căsătoria este un jurământ, o făgăduinţă, o împreunare, un legământ, aşa cum am mai zis. Este o legătură netrecătoare cu Hristos. „Sunt căsătorit“, aşadar, înseamnă că mi-am robit inima lui Hristos. Dacă vreţi, vă puteţi căsători. Dacă vreţi, nu vă căsătoriţi. Dar dacă vă căsătoriţi, acesta este înţelesul căsătoriei în Biserica Ortodoxă, cea care v-a adus întru fiinţă. „Sunt căsătorit” înseamnă: sunt robul lui Hristos.”

(Din: Biserica în rugăciune – Tainica liturghie a inimii, de Arhimandritul Emilian Simonopetritul, Sfânta Mănăstire a Buneivestiri – Ormilia, Grecia, 2005, pp. 111-125: traducere: Radu Hagiu). Vezi restul articolului aici.

 

Pelerin în Athos

Acum vreau să vă povestesc câte ceva despre experienţa mea la Athos.

Nu o să vă descriu locurile, pentru că v-am trimis o gramadă de fotografii.

 E clar că e un loc deosebit din toate punctele de vedere şi nu degeaba l-a ales însăşi Maica Domnului ca să-i  fie grădină şi că în această grădină au răsărit mulţi sfinţi de-a lungul vremii. E un loc în care simţi, miroşi sfinţenia, oricât de indiferent ai fi. Aici simţi mai lesne ca oriunde ajutorul Maicii Domnului şi simţi că ea e Împărăteasa acelor locuri. E foarte interesant cum aici se vorbeşte despre Maica Domnului ca despre o persoană firească şi vizibilă care ajută, călăuzeşte şi se implică în toate aspectele vieţii. Mi-a placut felul în care călugării şi fraţii, şi nu numai, se raportează la prezenţa şi lucrarea Maicii Domnului. De fapt, e un lucru firesc şi aşa ar trebui să fie şi în afara Sfântului Munte, oriunde am fi. Insă acolo am simţit cu precădere, din cele mai banale conversaţii, acest lucru.

Un alt aspect care mie mi-a plăcut este disciplina şi râvna pentru rugăciune şi slujbe. Pur şi simplu te ajută, te poartă şi te introduce în atmosferă programul strict al slujbelor, oricât de leneş şi delăsător ai fi. Fiecare mănăstire, schit , chilie are programul ei de rugăciune. Eu am participat la Vatoped, apoi la Prodomu, Lacu, Sf. Pavel. Slujbele începeau la 3, 4, 5 dimineaţa. Ceea ce vreau să punctez e că am observat aici mai ales această râvnă pentru rugăciune şi slujbe, iar apoi grija pentru celelalte. In alte locuri am văzut că pe primul plan în mănăstire este munca, iar mai apoi rugăciunea. Nu vreau eu să judec, ci doar observ nişte diferenţe.

Cum să spun, nouă ni se pare că acolo, la Athos, este raiul pe pământ din multe puncte de vedere, însă acolo este doar o stare mai apropiată de normalitate. În lume fiind, noi suntem departe de ceea ce constituie normalul. Cred că e posibil, e adevărat, să te apropii de starea de normalitate a fiinţei omeneşti (omul îndreptat în toate către Dumnezeu) şi în familie, şi în lume. Iţi poti face propria “mănăstire”, ca să zic aşa, în familie, prin rugăciune împreună, prin activităţi care să tindă şi să-L includă întotdeauna pe Dumnezeu.

Pentru mine a fost o experienţă folositoare şi hrănitoare, pentru că am participat şi am luat contact cu o realitate mult mai apropiată de normalitate decât aici în lume, fără TV, internet, telefon, ci cu slujbe, linişte, rugăciune, discuţii folositoare. Au fost multe momente când îmi era somn şi nu prea mă puteam concentra la slujbă sau la rugăciune. Apoi, la mănăstirile greceşti nu prea înţelegeam mare lucru. M-a ajutat faptul că ştiam structura anumitor slujbe şi 2-3 cuvinte şi măcar ştiam pe unde sunt.

Am stat la Vatoped 2 nopţi. M-am bucurat să pot săruta multe odoare şi să particip la slujbe frumoase (deşi erau în greceşte). Au cântăreţi foarte buni. Au vreo 120 de monahi dintre care vreo 15-20 români. Majoritatea monahilor sunt tineri şi educaţi. Aici nu prea am stat de vorbă cu nimeni, deşi persoana care m-a ajutat cu viza (diamonistria) este un părinte român care mi-a fost profesor pentru o scurtă perioadă la Seminar, înainte de a intra în mănăstire, un om educat (2 facultăţi, Construcţii şi Teologie), care vorbeşte greaca perfect. Am întâlnit aici şi un alt călugăr român, care a venit în camera unde stăteam ca să schimbe o lenjerie de pat. Nu-i reţin numele, însă am povestit puţin cu el, deşi, în general, călugării se cam feresc de dialoguri lungi cu pelerinii. Însă eu, fiind deschis de la prima vedere, l-am făcut cumva şi pe el să fie puţin mai deschis. Aflând că plănuiesc să merg mai departe la Prodromu, chiar m-a rugat să duc un pachet pr. stareţ Petroniu şi un alt pachet altui părinte. Şi din dialogul cu acest părinte, cât şi cu alţii, mi-am dat seama mai clar că şi părinţii de acolo au multe ispite şi că viaţa în Athos nu e aşa lină şi frumoasă cum ni se pare nouă din afară. Adică totul e frumos, pace, slujbe, rugăciuni, masă, studiu ascultare… Sunt şi ei oameni care înaintează pe calea mântuirii şi au şi ei slăbiciuni şi ispite, în anumite privinţe mai dureroase decât în lume. Şi părintele respectiv mi-a mărturisit că a fost călugăr la Neamţ, apoi 14 ani la Prodromu, iar acum era de vreo 4-5 luni la Vatoped, în “permisie” şi urma să plece la altă mănăstire, să mai vadă şi el cum e, după cum mi-a spus. Nu ştiu ce tulburări sau ce avea pe suflet, însă mi-am dat seama că nu e deloc uşor să vieţuieşti acolo şi că apar momente când nu-ţi mai găseşti locul, când nu-ţi mai place barba sau mutra fratelui de lângă tine şi simţi nevoia să mai schimbi cuibul. Însă îţi trebuie binecuvântare pentru asta. 

 Nu vă mai povestesc ce moaşte şi cum era pe acolo că puteţi afla (dacă nu ştii deja ) şi de pe net. Dar, dacă vreţi, vă spun în următoarea scrisoare.

 Am uitat să menţionez că odată ce am călcat pe munte, am realizat că românii sunt peste tot, nu mă refer doar la călugării din mănăstiri, ci la cei care lucrează în construcţii sau pe la tot felul de job-uri. Majoritatea şoferilor din Sfântul Munte erau români. Au dubiţe de 13 locuri cu care te poţi deplasa între mânăstiri. Pe drumul de la Karia spre Vatoped am întâlnit un băiat de vreo 17-18 ani (tatăl lui era şoferul maşinii), care studia acolo la Seminarul Teologic, Athoniada. Mărturisesc că nu ştiam că există o instituţie de acest gen în vigoare acolo. Am fost plăcut surprins să aflu amănunte despre şcoală. Vă voi spune doar că acolo începi cu clasa a 7-a şi urmezi până într-a 12-a. Programul este interesant, cu slujbe zilnice şi studiu; mai sunt apoi tot felul de activităţi ca pictatul icoanelor sau pregătirea frescei. Foarte puţin timp liber pe zi. Oricum mi-a plăcut unul dintre puşti (erau 2-3 români şi un grec care călătoreau cu noi), care era foarte matur în gândire, dar şi foarte aşezat şi cuminte. 

 La Prodromu, deşi iniţial am vrut să stăm 2 nopţi, am stat doar o noapte, iar seara am avut o discuţie în trei cu pr. Iulian, cred că aţi auzit de dumnealui.

 A fost un moment înălţator. Cred că a stat cu noi mai bine de jumătate de oră. Ne-a dus în camera în care spovedeşte şi, într-un întuneric total, ne-a vorbit foarte multe lucruri. Afară fulgera şi doar atunci îi zăream chipul. El stătea lângă uşă, iar noi pe două scaune la geam. La sfârşit, după ce ne-a dat binecuvântarea, Georgică, prietenul meu, a spus foarte sincer şi frumos: « Parinte mi-aţi răspuns la toate întrebările pe care aş fi vrut să vi le pun ».

 Şi aşa a fost. Eu auzisem dinainte că acest călugăr înduhovnicit este văzător cu duhul însă nu m-am dus acolo ca la ghicitoare. Dar cu toate astea, pot să spun că am simţit puterea lui de pătrundere şi că spre sfârşit şi chiar când ne-am despărţit ne-a spus să ne păzim de anumite lucruri ca de foc. Într-adevăr, era vorba chiar luptele noastre personale. Ne-a vorbit simplu, însă se simţea că vorbeşte din experienţă şi trăire şi că nu reproduce nişte pasaje din cărţi. Multe lucruri ni le-a spus frumos şi simplu, în versuri. Apoi a insistat pe îndemnul Sfântului Apostol Pavel: « Rugaţi-vă neîncetat » 1 Tes. 5, 17 ( de la el am aflat locul). De atunci şi sper ca până la sfârşitul vieţii să nu uit şi mai ales să mă silesc să împlinesc acest lucru. Au fost momente şi clipe pe care nu le voi uita.

Apoi, am mers la Schitul Lacu, la pr. Ştefan. Schitul este mai în munte, în nişte locuri mai greu accesibile. Acolo am întâlnit câţiva părinţi tineri, dar foarte râvnitori în ale rugăciunii, studiului şi cântatului. A avut loc chiar un dialog amuzant între noi şi părintele care ne-a cazat. I-am spus că am terminat Teologia, iar el a întrebat imediat,: « Care? Cea ecumenistă? »  Recunosc că am fost puţin surprins şi confuz la început şi nu înţelegeam la ce se referea. Să nu râdeţi de mine, însă chiar mă gândeam că s-a introdus mai nou vreun curs care se numeşte “Ecumenism”. ( Chiar s-a introdus, trebuie să învăţăm despre toate  conferinţele CMB; e împreună cu misiologia! n.m. )

Apoi m-am dumirit eu ce voia să spună părintele. Dar nu am apucat să discutăm foarte mult, deoarece a trebuit să plece la ascultări, însă a promis că o să mai vorbim şi cu o altă împrejurare. Din păcate, până am plecat nu am mai reuşim să dezvoltăm subiectul, iar la plecare Georgică al meu i-a spus aşa, puţin dezamăgit, însă zâmbind, că noi plecăm şi nu am apucat să terminăm discuţia.  Constatase, ca şi mine, că acolo gândul la moarte era neîncetat prezent în mintea monahilor, în modul cel mai pragmatic cu putinţa – nu stabilea nimeni nicio întâlnire, în vorbirea lor era mereu prezentă alternativa ca respectiva întâlnire să nu mai fie posibilă, căci fără Domnul, care face să răsară soarele peste drepţi, dar şi peste păcătoşi, nimic nu ne este cu putinţă. Mie însă asta mi-a dat nădejde că ne vom întoarce acolo, că ne vom mai întâlni.

La schit, slujba începea pe la 5 şi m-am bucurat într-un fel pentru că ne-am putut odihni mai mult. Insă  de la 5 la 6 era o oră în care se spunea încontinuu rugăciunea inimii. Apoi, la 6,  începea Sfânta Liturghie într-un paraclis micuţ, însă foarte cald şi frumos.

Apoi, ne-a dus un călugăr cu maşina la mănăstirea Sfântul Pavel. Am avut şi cu el o discuţie frumoasă pe drum, însă şi el era rezervat şi foarte atent la firul discuţiei. Eu am facut chiar o imprudenţă să-l întreb de cât timp este acolo. De fapt, pe mai mulţi părinţi cu care am intrat în contact i-am intrebat lucrul acesta, nu mi-am dat seama că, de fapt, nu e o întrebare prea comodă pentru ei. Am realizat mai târziu, mai ales după ce acest părinte care ne-a condus la Sf. Pavel Xeropotamitul a refuzat cu tărie să-mi răspundă la întrebare.

Acolo, la Sfântul Pavel, am întâlnit alţi părinţi români.  Am observat o  icoană  în biserică într-o latură unde stăteam: aceasta avea reprezentaţi mai multi sfinţi care stăteau împrejurul Sfântului Pavel Xeropotamitul. M-am tot întrebat ce reprezintă. Am cumparat apoi nişte iconiţe de hârtie de la magazinul mănăstirii şi am dat din nou peste acea icoană. Zărind la un moment dat un părinte român în curtea mănăstirii, m-am dus şi l-am întrebat pe cine reprezintă icoana.  Mi-a spus că este o icoană în care sunt incluşi vieţuitori ai mănăstirii care ulterior au ajuns sfinţi. Cred ca i-a plăcut părintelui faptul că l-am abordat şi m-am arătat interesat, căci a  a venit apoi la noi si a început să ne povestească multe lucruri interesante despre mănăstirea Sfântul Pavel, dar şi despre alte locuri din Sf .Munte. Ne-a dus undeva în mănăstire şi ne-a arătat un paraclis care a fost construit prin strădania Sfântului Constantin Brâncoveanu. Apoi ne-a mai arătat nişte lucruri interesante, o machetă a mănăstirii şi una a Sf. Munte şi nişte icoane deosebite în alt paraclis. Ne-a spus ca el a fost ucenicul Parintelui Dionisie de la Colciu ( adormit intru Domnul acum 6 ani). Cred că aţi auzit de dumnealui, e renumit. Am inteles ca a fost un duhovnic căutat nu numai de români, ci şi de greci şi de multe personalităţi din afara Sf. Munte.

Spunea ca făcea privegheri la praznice cu părintele de la 22:30 până la 6-7 dimineaţa. Apoi, dupa moartea părintelui, din nefericire, a avut unele neînţelegeri cu un alt frate şi a decis să plece la Sf. Pavel. Ne-a spus, de asemenea, că părinţii români sunt pe locul 2 ca număr după cei greci în Sf. Munte. Sunt mulţi români pe la toate mănăstirile.

Ne-am invrednicit, cât am stat acolo să facem şi o excursie de 4-5 ore (2 dus – 2 întors) la Schitul Sfântul Ana şi acolo, cu ajutorul ei, să-i sărutăm moaştele. Biserica era închisă, însă era un părinte care ne-a primit. Am văzut în biserică, lângă icoana Sfintei Ana, multe poze cu bebeluşi. Oamenii care s-au rugat pentru darul de prunci s-au întors acolo să-i mulţumească  Sfintei Ana, mama Maicii Domnului. M-a impresionat foarte mult.

Ar mai fi multe de spus şi de povestit, însă aştept întrebările voastre.

Domnul să vă păzească şi să înmulţească harul Său în inimile voastre!

 I.S.

(L-am rugat pe  fratele nostru, I.S., să-mi permită să-i public scrisoarea  în care-şi mărturisea impresiile din călătoria sa în Athos. Îi mulţumesc şi îi sunt recunoscătoare pentru bunăvoinţa şi promptitudinea cu care a răspuns cererii mele. M-au impresionat uimirea cu care descoperă lucrurile şi fraza lui simplă, lipsită de orice înflorituri în care accentul e pus pe faptă, mai puţin decât pe trăirea subiectivă. O invitaţie la pelerinaj, meditaţie şi rugăciune.)

Creaţia ne vorbeşte despre Creator (1)

Radarul liliacului

Motto:  “Cât s-au mărit lucrurile Tale, Doamne,  toate cu înţelepciune le-ai făcut!”  (Ps. 103, 25)

In ajunul celui de-al Doilea Război Mondial, omul de ştiinţă britanic Watson-Watt a descoperit un aparat ce s-a dovedit foarte util în războiul ce a ur­mat. Aparatul avea capacitatea de a semnala existenţa aeroplanelor sau a navelor duşmane, chiar pe timp în­norat sau pe întuneric. Este vorba despre de-acum cu­noscutul radar  (mai poate fi numit şi radiolocator).

Acest aparat celebru este alcătuit dintr-un emi­ţător şi un receptor. Cu alte cuvinte, alcătuieşte un post de radio. Emiţătorul produce unde care prin in­termediul unei antene metalice sunt trimise într-o anumită direcţie. Dacă în drumul lor undele respective întâlnesc vreun obstacol, se vor «reflecta», adică se vor întoarce înapoi, fiind receptate de receptor. Apoi sunt proiectate pe un ecran special ca acela al televizoru­lui, în felul acesta, cel ce utilizează radarul, observă obstacolul respectiv.

Pe drept cuvânt s-a spus că, în timp de pace, ra­darul protejează navele şi avioanele ca un adevărat înger păzitor. Navele sunt astfel ferite de ciocnirea cu alte nave, stânci sau aisberguri, iar avioanele de vârfurile munţilor sau de alte avioane…

Undele folosite de radar sunt unde electromagne­tice. Este vorba despre unde invizibile ochiului uman, de mare frecvenţă, ale căror natură şi caracteristici sunt asemănătoare cu cele ale luminii. Când cad pe un obiect, mai ales metalic, se reflectă, urmând aceleaşi legi ca acelea ale reflectării luminii.

Acţiunea radarului poate fi definită pe scurt ca fiind reflectarea undelor electromagnetice. Radarul este un aparat foarte util, fiindcă aduce omului multe servicii, nu numai în vreme de război, ci şi în timp de pace. In ultima vreme este folosit pe scară largă şi în astronomie, cu ajutorul său realizându-se măsurători şi detectări ce nu se pot realiza cu ajutorul telescoapelor, care sunt afectate de razele solare. Radarul însă nu este influenţat de razele solare, ci îşi emite undele unde şi când doreşte.

După cum au constatat naturaliştii, aparate ase­mănătoare radarului folosesc de secole liliecii! Modul de funcţionare este identic. Singura diferenţă constă în faptul că aici avem de a face cu reflectarea ultrasu­netelor.

Să spunem câteva cuvinte şi despre aceste unde.

Când un corp este supus unei mişcări pulsatorii, provoacă un sunet. Numărul vibraţiilor produse într-o secundă se numeşte frecvenţă. Când frecvenţa este foarte mare, vorbim despre ultrasunete. Concret: când sunt peste 20.000 de vibraţii pe secundă, sunetele emi­se nu pot fi percepute de urechea umană, fiind vorba despre ultrasunete. Când sunt mai puţin de 16 vibraţii pe secundă, vorbim despre unde de joasă frecvenţă.

Meritul descoperirii lor aparţine fraţilor Pierre şi Paul Curie. Ultrasunetele sunt foarte interesante, fiindcă trans­mit multă energie. Astăzi sunt utilizate în multe aplicaţii: în crearea de noi tipuri de aliaje şi amalgame metalice, la stabilirea diagnosticelor (stabilirea dia­gnosticului cu ultrasunete prezintă avantajul că acestea străbat ţesuturile vii, fără a le vătăma), la executarea unor intervenţii chirurgicale, grăbirea reacţiilor chimi­ce, curăţarea coşurilor, spălarea hainelor etc.

Prima utilizare practică a ultrasunetelor datează din 1917 şi avea în vedere detectarea submarinelor.

Să vedem acum care este legătura dintre ultrasu­nete şi lilieci.

Acest straniu mamifer chiropter, deşi are privi­rea foarte slabă, se poate mişca uşor şi foarte repede pe întuneric. Zboară noaptea prinzând numeroase in­secte, fără ca vreodată să se împiedice de sârme, crengi, coloane sau ziduri.

Există peşteri mari unde liliecii trăiesc în număr foarte mare, se mişcă, zboară, vin şi pleacă fără să se ciocnească între ei.

Chiar dacă li s-ar scoate ochii, tot s-ar mişca foarte uşor pe întuneric. În secolul trecut, omul de ştiinţă italian Lazzaro Spallanzani a făcut un experiment remarcabil. A în­tins într-o încăpere o plasă, punând deasupra sa mulţi clopoţei. A acoperit ochii unui liliac şi 1-a lăsat apoi să zboare prin încăpere, vrând să vadă dacă se va în­curca în plasă. De îndată ce s-ar fi atins de aceasta, ar fi sunat clopoţeii. Cu mare uimire a constatat că lilia­cul nu a atins plasa nici măcar o singură dată, lucru ce dovedea existenţa unei alte modalităţi necunoscute de orientare.

Cercetările ulterioare au lămurit misterul. S-a dovedit că liliacul dispune de un aparat extrem de complex ce funcţionează ca un radar, cu singura diferenţă – aşa cum am mai spus – că în locul undelor electromagnetice, foloseşte ultrasunete. Acest sistem a fost denumit sonar sau detector sonic.

Cu ajutorul laringelui care este osos, compact şi cu muşchi puternici, liliacul emite sunete ca nişte bă­tăi. Fiindcă depăşesc capacitatea noastră auditivă le numim ultrasunete. Emisiunea acestor sunete este scur­tă şi intermitentă – de obicei, douăzeci sau treizeci pe secundă – desigur, în funcţie de specia de liliac. Când liliacul se află în repaus, numărul scade la cinci sau zece. Când însă în timpul zborului întâlneşte multe obstacole, numărul creşte până la cincizeci, iar când se luptă să-şi prindă prada, chiar peste cincizeci.

Aceste ultrasunete ies prin nări care, ca de alt­minteri tot nasul, sunt alcătuite ca un megafon care îndreaptă sunetul spre un punct anume. Acest lucru este uimitor!

Dacă folosim un aparat numit «detector de lili­eci» putem auzi şi noi aceste sunete, fiindcă acest aparat «converteşte» sunetele emise în sunete ce sunt accesibile auzului nostru. Zgomotul scos de lilieci seamănă cu un plescăit intermitent, fiind când mai scurt, când mai lung. Am auzit aceste sunete într-o emisiune televizată. Un magnetofon special încetinea sunetele de treizeci de ori. In acelaşi timp, un alt apa­rat, un spectrograf, vizualiza sunetele. Era ceva im­presionant. Ca şi cum ar fi căzut o cortină, lăsând să se vadă minunatele şi sfintele taine ale Creaţiei.

Cuvântul sonar este acronimul expresiei din limba engleză So (und) na(vigation) r(anging), adică orientare cu ajutorul sunetelor.

La unele specii de lilieci ultrasunetele sunt emise prin gură.

Îndată ce ultrasunetele se lovesc de un obiect, se întorc înapoi, fiind prinse de receptorii asemenea celor ai radioului, receptori aflaţi în urechile liliacului.

Nu există nicio îndoială că receptorii sunt pla­saţi în ureche. S-a observat că atunci când îi sunt înfun­date urechile, liliacul îşi pierde pe loc simţul orien­tării, împiedicându-se la tot pasul.

Complex şi uimitor mecanism! Pentru a nu-şi auzi glasul în timp ce emite sunetele respective, îşi astupă urechile cu o pereche de muşchi auditivi care se contractă. După emiterea sunetelor, muşchii se re­laxează, pentru ca liliacul să poată auzi interesanta «reflectare» a sunetelor.

Mesajul pe care îl vor percepe urechile va fi transmis creierului, care va acţiona în consecinţă. Ast­fel, ecoul sunetelor pe care le emite liliacul, îl ajută să-şi găsească drumul. După lungimea timpului scurs între emiterea sunetelor şi recepţionarea lor, îşi dă seama de distanţa ce îl desparte de obiectul aflat în faţa sa.

Prin urmare, din laringe sunt emise ultrasunete care mai apoi sunt trimise în exterior prin nas, se re­flectă şi sunt receptate de urechi, mergând apoi la cre­ier spre prelucrare. Un radar desăvârşit! Perfecţiunea sa este atât de minunată, încât naturaliştii nu au reuşit încă să-i descopere toate tainele, cu atât mai mult cu cât acest radar are dimensiuni atât de reduse!

Omul de ştiinţă francez Jean Mondorsie notează undeva: «Toate acestea presupun un şir de mecanis­me (emiterea clic-urilor, sistemul de receptare din urechi) ale căror complexitate şi exactitate provoacă admiraţia mai ales în ce priveşte creierul al cărui mecanism de analizare a ultrasunetelor este infinit mai perfecţionat decât cele mai bune radare ale noas­tre. Semnalele liliacului de exemplu, mult mai rapide decât ale noastre, străbat 30 de kilometri, în timp ce ale noastre, doar 3, 4 în acelaşi interval de timp. In plus ne uluiesc, – şi acest lucru i-a uimit pe electronişti şi pe ciberneticieni – dimensiunile minuscule ale acestui mecanism analitic ce nu se poate compa­ra cu radarele noastre».

Să prezentăm acum un alt fenomen uimitor. Există peşteri uriaşe unde trăiesc milioane de lilieci, Cu toate acestea, fiecare îşi recunoaşte propriile emi­siuni de ultrasunete – având propria lungime de undă – şi niciodată radarul său nu se încurcă cu radarele celorlalţi!

Remarcabil este felul în care reuşesc să-şi dea seama după o singură rezonanţă, dacă piedica ivită în cale este creangă sau ţânţar, fiind vorba de ceva co­mestibil sau nu. Aceasta este altă taină. De asemenea, misterios este şi felul în care în timp ce zboară pot mânca insecta pe care au prins-o, putând totodată să se orienteze cu ajutorul emiterii şi recepţiei undelor.

Deosebit de impresionant este un liliac din Ame­rica Centrală care vânează atât insecte, cât şi peşti, pentru care are o mare slăbiciune. Pare incredibil şi totuşi este adevărat. Acest liliac prinde şi peşti! Dar cum îi găseşte? Cu ajutorul «radarului» de care dispune. Peş­tele aflat aproape de suprafaţa apei, la cea mai mică mişcare pe care o face, este pierdut. Sistemul de detec­ţie cu ajutorul sunetelor pe care îl are liliacul, îl ajută să localizeze peştele cu extremă precizie. Apoi îl prin­de într-o clipită cu ghearele încovoiate ale picioarelor posterioare (această specie de liliac are gheare ascuţi­te ca ale vulturului). Prada este dusă în gură, fiind mâncată în linişte în cuib.

Vedem aşadar că liliecii izbutesc lucruri incre­dibile nu doar în aer, ci şi în apă.

După toate astea, cum ar mai putea oare ateii să susţină că nu există Dumnezeu şi că toate s-au făcut singure?! Aici un ac cu gămălie, colo un ac de sigu­ranţă, dincolo o foarfecă – pentru ca toate acestea să se poată face trebuie să existe o minte. O minte care să le conceapă, o minte care să le schiţeze şi o minte care să le fabrice. Ateii, deşi acceptă că este nevoie de o minte pentru fabricarea unei forfecuţe, în ce pri­veşte minunatele mecanisme ca radarul liliecilor, so­cotesc că este de ajuns soarta sau o faptă necugetată!

Şi încă ceva. Unii oameni, influenţaţi de teoria lui Darwin îşi închipuie că toate fiinţele vii sunt ve­rigi ale unui lanţ evoluţional. Ni se spune că dintr-o specie a rezultat alta «prin evoluţie», fără intervenţia şi supravegherea lui Dumnezeu.

Acestora le-am spune: Să presupunem că anali­zăm trei verigi succesive din lanţul împărăţiei anima­lelor: D, E şi F. F este reprezentat de liliac. Cum ex­plicăm faptul că, deşi F prezintă un excelent meca­nism radar, nici E, nici D nu prezintă nici cea mai rudimentară formă a acestui tip de mecanism? De ce nu observăm nicio «evoluţie»?

Un alt exemplu: La veriga N remarcăm un me­canism desăvârşit de producere a curentului electric, fără ca la verigile precedente, L şi M, să constatăm un mecanism de acelaşi fel mai simplu sau în curs de evoluţie.

Recent oameni de ştiinţă serioşi, paleontologi, geneticieni, biologi, anatomişti, fie singuri, fie în ca­drul unor congrese, susţin faptul că este insuficientă teoria evoluţionistă şi adoptă ideea unor salturi mari şi bruşte. «Este zadarnic – susţin ei – să acceptăm te­oria evoluţiei astăzi, de vreme ce se ivesc multe între­bări la care nu avem răspuns» (Sunday Times, 8-3-1981).

Inspiraţi de modul de orientare al liliecilor, oa­menii de ştiinţă au fabricat aparate acustice pentru nevăzători, un fel de «semafoare sonore», care îi aver­tizează sonor despre fiecare piedică aflată în drumul lor. Cu alte cuvinte, nevăzătorii au dobândit ochi ca ai liliecilor! Pentru prima oară asemenea aparate au fost concepute şi fabricate în Anglia pentru oamenii care şi-au pierdut lumina ochilor în război.

Un aparat ca acela al liliecilor au şi delfinii, care au fost «dotaţi» şi ei cu un radar. De parcă nu le-ar fi ajuns toate celelalte daruri cu care au fost dăruiţi!

Delfinii emit ultrasunete, cu o frecvenţă de 200.000 Hz pe secundă. Cu ajutorul radarului cerce­tează tot ce se află în faţa lor. Stabilesc dacă obiectul este comestibil sau nu. Această metodă a localizării cu ajutorul sunetelor este importantă pentru supravie­ţuirea delfinilor, care nu au miros cu care să-şi poată detecta hrana.

S-au făcut multe experimente şi toate au demon­strat funcţionarea perfectă a sistemului. S-au acoperit ochii unor delfini şi apoi li s-au urmărit mişcările. S-a constatat că puteau distinge fără greş două feluri di­ferite de peşti de aceeaşi mărime, prinzându-i pe aceia care le plăceau. De asemenea oamenii de ştiinţă au constatat că delfinii au capacitatea de a distinge de la patruzeci de metri o scrumbie de un chefal.

S-a mai făcut un experiment interesant. Un del­fin a fost dresat să se ducă într-un anume loc, să ia o cunună şi să şi-o pună pe cap. Apoi, i s-au acoperit ochii cu două bucăţi de plastic. Lângă cunună au fost puse alte obiecte asemănătoare, însă nu de formă iden­tică. S-a repetat experimentul. Delfinul s-a îndreptat din nou spre acelaşi punct şi, fără a se încurca deloc, a luat cununa şi şi-a pus-o pe cap. Repetând experi­mentul de mai multe ori, rezultatele au fost identice, delfinul făcând totul fără greş.

S-a constatat că metoda lor de identificare a obiectelor este atât de desăvârşită, încât delfinii pot face distincţia între obiecte de metal de aceleaşi dimensi­uni, dar de densităţi diferite!

Şi insectele emit şi recepţionează unde. S-a do­vedit că antenele multor insecte îndeplinesc funcţia de emiţător si receptor, astfel realizându-se comunica­rea între ele.

Un lucru asemănător se observă şi la mreană. Pe capul său turtit cu ochi foarte mici, vedem şase mus­tăţi, din care două sunt foarte lungi. Oare la ce are ne­voie de mustăţi aşa mari? Cercetătorii au constatat că, folosindu-se de aceste mustăţi, mreana primeşte mesa­je. Când stă nemişcată în cuibul său, îşi scoate afară mustăţile cu care adună felurite informaţii. Tot cu mus­tăţile percepe trecerea peştilor mici. In acel moment mreana ţâşneşte din gaura sa inaccesibilă şi-i înghite.

Să revenim la insecte. Una dintre ele, molia, dis­pune sigur de un aparat de radio! Femela, de exem­plu, emite prin fereastra deschisă a mansardei un sem­nal foarte fin, o undă de o anumită lungime. De la mare distanţă masculul recepţionează mesajul şi îi răspunde.

Această insectă neînsemnată şi dăunătoare folo­seşte un radio! Ce mai poate adăuga ştiinţa omeneas­că, care a inventat radiofonia foarte târziu?

La sfârşitul secolului trecut (1896), Marconi a in­ventat telegraful fără fir. Abia odată cu descoperirea undelor electromagnetice, pe care a realizat-o Maxwell mai devreme (1861) ştiinţa a reuşit în perioada 1902-1905 să pună bazele radiofoniei, descoperind aşa-numita diodă a lui Fleming. Prin urmare molia a luat-o înaintea ştiinţei!

Suntem cuprinşi de uimire când vedem că diferi­te animale, insecte umile şi neînsemnate precum mo­liile, ţânţarii, liliecii, mrenele, delfinii… au radio, te­lefon, telegraf şi radar!

Toate acestea sunt argumente în plus care ne fac să ne aducem aminte de Mintea supremă, «Căreia îi sunt descoperite toate comorile înţelepciunii şi ale cu­noaşterii».

 (fragment din Minunile creaţiei, cap.XII , de arhimandrit Daniil Gouvalis)