Pr. Ilie Cleopa – Chemarea lui Dumnezeu

Fraţi creştini,

Astăzi am vrut să vă vorbesc de chemarea lui Dumnezeu şi de ascultarea omului de Dumnezeu, şi de ascultarea tuturor zidirilor Sale. Dar am voit mai ales să vorbesc despre chemarea neamului cel cuvântător al oamenilor, să vă spun în câte chipuri ne cheamă Dumnezeu pe noi. Dumnezeu cheamă popoarele pământului cu foamete, cu secetă, cu neplouare, de parcă le-ar spune: “Iată, Eu sunt Acela despre Care spune Ieremia Proorocul că voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi ploua, şi iarăşi, voi da ploaie peste două cetăţi şi peste zece n-am să dau ploaie, ca să vă arăt că Eu sunt Dumnezeul norilor şi Tatăl ploilor, cum a zis Iov” (cf. Iov 12, 16; 26, 8; 38, 25-28). Auziţi pe Dumnezeu spunând: „Voi da ploaie peste zece cetăţi şi peste două nu voi da, şi iarăşi peste două voi da şi peste zece n-am să dau” (Ieremia 5, 24).
La televizor, când se dă buletinul meteorologic, se arată harta ţării, spunându-se: aici plouă şi se arată vreo 10-15 puncte unde plouă în ţară; văzând odată aceasta, foarte m-am folosit. S-a arătat că în vreo 10-15 puncte ploua, iar în cea mai mare parte a ţării nu ploua. Şi mi-am adus aminte de cuvintele proorocului Ieremia. Mi-am zis: iată, acum se împlinesc sub ochii noştri, că plouă în câteva sate şi în 20-30 nu plouă. Deci în mâna lui Dumnezeu sunt ploile, şi norii, şi furtunile, şi vânturile. Căci spune Hristos: „Anii şi vremile le-a pus Tatăl întru a Sa stăpânire” (Matei 24, 27-36; Fapte 1, 7). Nimeni nu-I poate cere socoteală Lui de ce a dat secetă sau furtună, nimeni nu poate opri vânturile şi ploile, nimeni nu le poate aduce, decât mâna cea atotputernică a lui Dumnezeu. Deci, iată, uneori ne cheamă Dumnezeu cu secetă, alteori cu grindină, alteori cu fulgere, când trăsneşte pe mulţi, alteori ne cheamă cu foamete, alteori cu boale.
Alteori dă Dumnezeu boală şi molimă şi nu este casă unde să nu fie un bolnav. Şi aceasta o poate face când voieşte. Alteori ne cheamă cu războaie, alteori cu robie, alteori cu glasul Scripturilor când zice: „Veniţi la Mine toţi cei osteniţi şi împovăraţi, şi Eu vă voi odihni pe voi” (Matei 11, 28). Şi altă dată zice: „Cel ce vrea să vie după Mine, să se lepede de sine, să-şi ia crucea sa şi să-Mi urmeze Mie” (Matei 10, 38).
Deci, iată că ne cheamă Dumnezeu şi prin stihii, prin cutremure, prin secetă şi prin neplouare, ne cheamă prin boale şi prin necazuri, prin scârbe, prin toate cheamă popoarele la El, să cunoască că este un Tată în cer şi că poate face cu popoarele Sale câte voieşte.
Ce spune Isaia? „Doamne, Tu ai zidit pământul ca pe o nimica şi toate popoarele pământului înaintea Ta sunt ca o picătură dintr-o cadă” (Isaia 40, 15). Ce putere are o picătură dintr-o cadă? Sau ce este de vei lua o lingură de apă din noianul cel fără de margini al mărilor? Aşa suntem noi de puţini şi de slabi înaintea lui Dumnezeu! Cheamă Dumnezeu prin glasul Scripturii, cheamă prin glasul zidirilor ce pornesc asupra noastră cu secetă, sau cu ploaie prea multă, sau cu cutremur, sau cu arşiţă. Dar cheamă şi în alt fel.
Cum? Prin glasul conştiinţei. Nu vezi, cum păcătuim sau greşim, ne mustră cugetul îndată. Te întreabă: “Omule, de ce ai făcut aceasta?”. De ce-ai furat de la vecinul, de ce ai luat femeia altuia, de ce ai omorât pruncul nevinovat în pântece, de ce ai râs de cele sfinte, de ce fumezi, de ce nu mergi la biserică duminică şi sărbătoarea? De ce nu creşti copiii în frica lui Dumnezeu, de ce nu posteşti cele patru posturi de peste an, şi vinerea şi miercurea, şi te faci asemenea cu iudeii? De ce urăşti pe fratele tău, de ce huleşti pe Dumnezeu când eşti în scârbă?
Prin toate ne mustră conştiinţa când greşim. Ea e glasul lui Dumnezeu, Care ne cheamă la El: “Omule, ai greşit! Eu te iert. Dar să nu mai faci! Vino la Mine, căci la Mine e izvorul iertării, al iubirii şi al milostivirii. Pune început bun de azi înainte, să nu mai păcătuieşti!”.
Deci, conştiinţa e glasul lui Dumnezeu în inima noastră. Această lege s-a pus înainte de toate legile omeneşti.
Zic o seamă de oameni puţin credincioşi: “Dară, noi, creştinii, o să fim judecaţi după Evanghelie şi o să ne pedepsească Dumnezeu. Însă pe popoarele care nu cunosc pe Dumnezeu, cum e China, cum e Japonia, care se închină la zei, şi la vrăjitori, şi la filosofi, cum are să le pedepsească Dumnezeu? Căci n-au avut Evanghelia şi n-au ştiut că e păcat, iar de aceea nu se pot îndrepta”.
Auzi ce spune dumnezeiescul apostol Pavel în Epistola sa cea către Romani: „Cele nevăzute ale lui Dumnezeu, de la începutul zidirii lumii, prin făpturi înţelegându-se se văd, veşnica Lui putere şi Dumnezeire” (Romani 1, 20). Deci, toate popoarele lumii, în ziua Judecăţii, se vor judeca după patru legi. Aşa dogmatisesc Sfinţii Părinţi. Cei ce n-au avut legea scrisă, se vor judeca după două legi: după legea conştiinţei, pe care a pus-o Dumnezeu în om la zidirea lui, şi după legea zidirilor. Cum, după legea zidirilor? Iată cum: toate care sunt în jurul nostru vorbesc cu noi. Căci spune Sfântul Grigorie de Nyssa: „Ca o trâmbiţă din înaltul cerului vorbesc zidirile cu noi şi strigă că este Un Ziditor” (Viaţa lui Moise). Şi ce spune proorocul David: „Cerurile spun slava lui Dumnezeu şi facerea mâinilor Lui o vesteşte tăria” (Psalmi 18, 1). Cum vorbesc cerurile cu noi? Cum vorbeşte tăria cu noi şi vesteşte puterea lui Dumnezeu? Iată cum.
Când te uiţi seara la cerul înstelat şi-l vezi plin de stele, şi împodobit ca un candelabru plin de lumină, şi vezi luna plină strălucind pe cer şi rânduiala cea prea frumoasă cu care se conduc stelele, şi galaxiile, şi constelaţiile cerului cu atâta precizie, încât nici cei mai mari savanţi ai lumii nu ajung să îndrepte calendarul după ele, atunci zici cu proorocul: „Doamne, ce este omul, ca să-l pomeneşti pe el, sau fiul omului, că-l cercetezi pe el?” (Psalmi 8, 4). Şi atunci îţi dai seama că aceste stele, aceste mişcări ale lor sunt făcute şi purtate de mâna lui Dumnezeu. El a fost Creatorul, El e cârmuitorul lor. Îţi dai seama că lumea aceasta are o minte care le îndrumează, că este un Dumnezeu Care le-a făcut şi o mână nevăzută care le poartă de grijă, ca şi nouă. Aşa vorbesc cerurile cu noi, încât văzându-le, cunoaştem prin ele pe Ziditorul cerului. Când ne uităm la soare şi-l vedem cum luminează, că nu putem să-l privim decât câteva minute şi orbim, ne aducem aminte de Cel ce a făcut soarele atât de frumos, atât de luminos. Şi ne dăm seama că Cel ce l-a făcut pe el, Soarele Dreptăţii, străluceşte de miliarde de ori mai mult ca el. Şi aşa, soarele laudă pe Dumnezeu. Căci se zice: „Lăudaţi-L pe El, soarele şi luna, lăudaţi-L pe El, toate stelele şi lumina!”(Psalmi 148, 3). Cum laudă Soarele pe Dumnezeu? Cum Îl laudă luna, stelele, cerurile, tot firmamentul, toată zidirea? Prin existenţa şi prin mişcarea lor. Căci „altele sunt contemplaţiile zidirilor şi altele sunt legile lor” (Sfântul Maxim Mărturisitorul, Filocalia). Contemplaţia are loc când ne gândim la Cine le-a făcut. Iar legile lor sunt rânduielile după care se mişcă în univers. Şi amândouă sunt făcute de Dumnezeu: existenţa lor şi legile după care se mişcă ele. Aşa vorbesc cu noi soarele, luna, stelele şi cerurile, florile şi păsările, animalele şi fiarele, văile şi apele, noianurile şi aerul, vânturile şi toate stihiile. Toate vorbesc cu noi şi ne spun că este Un Ziditor, Un Dumnezeu în cer Care le-a făcut, le ţine şi le mişcă.
Deci, după legea conştiinţei şi după legea zidirilor se vor judeca cei ce n-au avut legea cea scrisă. Începând de la Moise, căruia Dumnezeu i-a dat Tablele Legii pe Muntele Sinai, poporul iudeu se va judeca după Legea cea scrisă, iar toate popoarele care au cunoscut Evanghelia se vor judeca după Legea Darului, Legea dragostei şi a desăvârşirii.
De la începutul lumii, astăzi şi veşnic, zidirea vorbeşte despre Ziditorul ei. Un necredincios oarecare străbătea Oceanul Atlantic, pe un vapor mare, pe un transatlantic. Şi un sărman misionar predica pe vapor, noaptea, despre Dumnezeu, despre minunile Lui care se văd pe cer, sus, pe pământ şi în aer. Iar necredinciosul, ca să ia în batjocură pe misionar, a luat binoclul şi se tot uita lung la stele. Iar misionarul lui Hristos predica cu foc, pentru că Dumnezeu dă putere multă în cuvânt celor ce-L binevestesc pe El şi-L predică pe Dumnezeul cel adevărat, pe Stăpânul zidirii. La urmă, vine cel necredincios şi zice către preot: “Părinte, tot predici pe Dumnezeu, dar eu m-am uitat cu binoclul la stele şi nu L-am văzut, nu ştiu unde e”. Iar misionarul lui Hristos i-a spus: “Bine zici, frate, că nu-L vezi, şi în acest fel nici n-ai să-L vezi în veacul veacului. Dar ştii de ce? Ca să-L vezi pe Dumnezeu, trebuie să cureţi inima de necredinţă, de păgânătate. Căci aşa ne învaţă pe noi Evanghelia, spunându-ne în fericirea a şasea: «Fericiţi cei curaţi cu inima, că aceia vor vedea pe Dumnezeu» (Matei 5, 7). Deci, drept ai zis că nu L-ai văzut, şi nici n-ai să-L vezi în veacul veacului, până ce nu-ţi vei curăţi inima ta de necredinţă, de răutate şi de păcate. Atunci ai să-L vezi pe Dumnezeu, prin lumina credinţei”.
Aşa şi azi. Sunt mulţi oameni care nu aud chemarea lui Dumnezeu. Şi dacă nu o auzim, are să puie biciul pe noi, are să ne cheme mai aspru. Dacă ne vom întoarce, El are să dea ploaie timpurie, şi belşug, şi sănătate, şi fericire, că în mâna Lui este viaţa şi moartea. Iar dacă nu, ştie El cum să tragă frâul calului! Căci zice Ilie Miniat că lumea aceasta este ca un cal sirep, care aleargă pururea spre pierzare, aleargă la păcate, spre fundul iadului. Dar Dumnezeu e meşter să puie frâu acestui cal neastâmpărat. Şi care e frâul calului? Care e frâna lui Dumnezeu cu care trage lumea la Dânsul? E seceta, sunt bolile, robiile, războaiele, moartea, suferinţele şi toate necazurile. Când e război, ce cerem? “Dă, Doamne, pace”. Când suntem bolnavi, cerem: “Dă-ne, Doamne, sănătate”. Când nu plouă: “Dă-ne, Doamne, apă, că murim de sete”. Când suntem robi: “Scapă-ne, Doamne, de robie”. Deci, bine ne face Dumnezeu. Ştie El să ţie în frâu această lume, care aleargă ca un cal sirep la prăpăd, la pierzare. Auzi ce spune proorocul: „Însă cu zăbală şi cu frâu, Doamne, fălcile lor vei strânge, a celora ce nu se apropie de Tine” (Psalmi 31, 10). Nu ne apropiem de bună voie, ne pune zăbală şi frâu şi ne întoarce înapoi, pentru că are putere. Căci este Dumnezeu care poate să coboare în iad, să ridice, să omoare, să facă viu.
Deci, fraţii mei, când vom înţelege că Dumnezeu ne cheamă prin boale, prin suferinţe, prin pagube, prin necazuri, prin robie, prin secetă, să nu stăm împietriţi, ci să ne întoarcem acasă la Tata şi să zicem: “Iartă-ne, nouă, Doamne, păcatele şi ne miluieşte pe noi, Doamne”. Şi atunci Bunul Dumnezeu ne iartă, pentru că El nu ne ceartă din ură. Adevăratul părinte nu bate pe copiii săi din ură, Doamne fereşte! Care tată sau mamă ar vrea să-şi bată copiii degeaba, să-şi bată joc de dânşii? Nu! Ci dacă vede că azi n-ascultă, şi mâine n-ascultă, şi poimâine n-ascultă, şi-i încăpăţânat, şi-i răspunde împotrivă, şi face după voia lui cea rea, atunci pune mâna fără să vrea pe vargă, sau pe curea, sau pe băţ. Pentru ce? Căci vede că acest copil a pornit pe căi rele şi merge din rău în mai rău, se duce în prăpastie şi, dacă îl va bate mai pe urmă, va fi prea târziu.
Aşa face şi Dumnezeu cu noi. Noi suntem toţi fiii lui Dumnezeu după dar. Auzi ce zice Scriptura: „Eu am zis: «Dumnezei sunteţi şi fii ai Celui Prea Înalt toţi». Iar voi ca nişte oameni muriţi, şi ca unul din boieri cădeţi” (Psalmi 81, 6-7), adică asemenea unuia dintre draci. Dacă suntem fiii lui Dumnezeu după dar şi avem darul de fii prin Sfântul Botez, avem Biserica Mamă şi pe Dumnezeu Tată, după cum zicem pururea: „Tatăl nostru Carele eşti în ceruri…”; dacă-i aşa, să stăm pururea cu ochii minţii la Tatăl nostru şi să ştim că dacă nu vom voi de bună voie să-L iubim şi să-L cunoaştem că există, El va pune mâna pe vargă. Dar mai bine să ascultăm din dragoste şi să-L iubim pe Dumnezeu şi să facem poruncile Lui din cuminţenie, ca El pururea să aibă milă de noi şi să ne poarte de grijă.
Apostolii au ascultat de Hristos, proorocii au ascultat, cerul ascultă, pământul ascultă, vânturile ascultă, marea ascultă, ploaia ascultă, roua ascultă, grindina ascultă, stelele ascultă, soarele ascultă, noianurile şi toată natura ascultă, numai omul, fiinţa cea raţională, nu vrea să asculte de Părintele său Cel ceresc. Dar băgaţi de seamă că mâna lui Dumnezeu are şi vargă cu care ne poate bate!
Deci să stăm bine, să luăm aminte! Să nu uitaţi, de astăzi înainte, că orice necaz care vine peste noi este o chemare a lui Dumnezeu. Căci zice: „Dumnezeu bate pe tot fiul pe care-l primeşte”.
Şi să nu cârtim dacă suntem chemaţi într-un fel sau altul, căci spune apostolul Pavel: „Fiecare întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână”.
Te-a chemat Dumnezeu sărac, nu dori să te îmbogăţeşti; te-a chemat să fii călugăr, călugăr să rămâi până la moarte; te-a chemat să fii preot, preot vrednic să fii; te-a chemat să fii meseriaş, meseriaş bun şi cinstit să fii; te-a chemat să fii filosof sau mecanic, sau în alt serviciu, aşa să rămâi! Dar să slujeşti cu cinste, să cunoşti că Dumnezeu este Cel ce te-a chemat într-un fel sau altul, şi fiecare dintre noi întru ceea ce este chemat, întru aceea să rămână! AMIN!

(extras din Părintele Cleopa, Predică despre chemarea apostolilor la duminica a doua după Pogorârea Sfântului Duh – Matei 4, 18-23 )

Advertisements

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s