Trei ceasuri în iad

Plămădeală, Antonie  – Trei ceasuri in iad, Editura Media Concept, Sibiu, 2004, [editia a 4-a], format: 13 x 20 cm, 352 pagini, ISBN : 973-86769-1-6.

Puţini ştiu că debutului în volum al celui care va deveni Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, îi este pricină un roman, Trei ceasuri în iad, apărut mai întâi la Editura Eminescu, Bucureşti, 1970 (ed. a II-a, 1993, 303 pp. si ed. a III-a, 1995, 303 pp.). În anul de graţie 1970, Inaltpreasfinţia Sa urma cursurile doctorale la Heythrop College de lângă Oxford, specializându-se în teologie şi filosofie; revenind în ţară, este numit secretar-şef al Institutului Teologic din Bucureşti, însă, până la sfârşitul anului, Sfântul Sinod îl va desemna episcop-vicar patriarhal (27 dec.), primind titlul de “Ploieşteanul”. Coordonează sectorul Relaţii externe, precum şi sectorul economic şi Comisia de pictură bisericească, fiind, în paralel, şi rector al Institutului Teologic din Bucureşti (1971-1974). La 9 decembrie 1979, este ales Episcop al Buzăului (înscăunat 13 ian. 1980), iar, la 10 ian. 1982, devine Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului (înscăunat 7 febr. 1982).

Iată ce ne spune bine-cunoscutul critic şi istoric literar, Mircea Tomuş despre carte: Romanul Trei ceasuri în iad reprezintă o îndrăzneaţă şi inspirată parabolă a fenomenului totalitar; dar acestei elogioase aprecieri trebuie să i se adauge, de îndată arătarea importanţei planului pe care se joacă, în această carte, drama puterii discreţionare. Pentru că, înainte de a fi o carte despre dictatură, acest roman ni se pare a fi una despre conştiinţă şi valorile ei. Omul, în esenţialitatea sa de suflet şi conştiinţă, evaluat în preţul său de pasiuni, sentimente, afecte, aspiraţii şi, împreună cu toate şi deasupra tuturor, de iubire, este miza lui centrală, cota finală pentru care se încinge bătălia forţelor lui interne.
Am spune numai jumătate de adevăr, despre această carte, dacă ne-am limita numai la bogata ei încărcătură ideatică şi problematică; gânditor profund şi vizionar inspirat în orizontul determinantelor de acest fel, autorul ei probează din plin şi înzestrarea de a le deosebi şi chiar de a le contura el însuşi formele şi figurile prin care sunt chemate să populeze universul imaginar. Harul lui de romancier-demiurg se probează în arhitectura imaginativ vizibilă a romanului, în care drama agresiunii împotriva conştiinţei de sine este întruchipată într-un sugestiv şi pasionant joc de măşti; roman de probleme şi idei, Trei ceasuri în iad nu se consumă exclusiv la nivelul dezbaterii teoretice, deşi, adesea, ciocnirea punctelor de vedere încălzeşte pagina până la incandescenţă. O tramă narativă sigură, bine întemeiată în simplitatea ei, desprinsă, desigur, din simplitatea de granit a marilor texte tradiţionale, dar şi în iscusita “intrigă” de natură cvasipoliţistă, care captivează atenţia şi o face prizoniera lecturii până în finalul care se aşază pe mai multe trepte de imprevizibilitate, îmbogăţesc şi probează acest har; încât a numi romanul Părintelui Antonie unul din puternicele romane ale literaturii române nu este decât a-i recunoaşte dreapta măsură.

Prezentarea m-a făcut, involuntar, să-mi reamintesc teoria freudiană. E adevărat că idul sau sinele, aspectul pulsional al personalităţiii umane, monştrii inconştientului, constituie ceea ce este cel mai profund şi definitoriu pentru fiinţa umană? Cu alte cuvinte, în adâncul său cel neştiut, omul este rău şi toată viaţa trebuie  să lupte şi să-şi înfrâneze instinctele? Întrebarea este desuetă azi, avea să demonstreze unul din discipolii săi şi o pleiadă de mulţi alţii. Cred că era desuetă din momentul formulării ei, căci ceea ce este cel mai profund în om este însăşi legătura lui cu Dumnezeu, aşezată pe suportul raţiunii.

Lupta cu monştrii există, e foarte reală şi intensă, dar nu ne defineşte umanitatea. Devenim eroi doar prin coparticipare. Căci conştiinţa, ca  asumare a fiinţei şi manifestată prin experienţă personală, nu poate fi împlinită la modul absolut decât prin raportare la o fiinţă desăvârşită. Iar Dumnezeu este, înainte de toate, cel mai intim şi constant partener de comunicare şi axul devenirii umane.

Ceea ce demonstrează, cu har, părintele Antonie, este că monştrii se zvârcolesc în voie în conştiinţa dislocată din legătura ei cu sacrul, ceea ce constituie întreaga dramă a modernităţii. Exacerbarea raţiunii ca obiectivare a realului nu este altceva decât o moarte in spiritu şi o cădere în absurd. În acest caz, ceea ce percepe şi concepe omul nu este o lume raţională, ci golită de sens, aşa cum afirmă şi personajul principal al romanului,  că, “fără Dumnezeu am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide” pe acest pământ.

Sunt suma lucrurilor pe care mi le amintesc despre mine, este un citat care ar putea fi mottoul acestei cărţi remarcabile. Dictatura ca atentat la memoria colectivă nu are niciun efect asupra omului conştient de existenţa sa, asupra omului dilematic şi căutător, ci, din contră, stârnindu-i angoasele, îl împinge să găsească răspunsuri. Iar răspunsul este – pentru Freud, ca şi pentru comunism!- unul singur : iubirea.

Omul nou, prototip al unei societăţi uniformizate, alcătuită din marionete, nu este nici individ, nici persoană. Este o clonă, un product ratat. Prin iubire însă, el îşi recâştigă condiţia paradisiacă. Conştiinţa sa se manifestă plenar doar în deschiderea către Dumnezeu şi, prin el, către celălalt.

Cât despre Rai şi iad, nu rămâne decât să citiţi printre rânduri …

Vezi şi Cărţi dragi

Michel Maxim Egger: Paşi pentru o resacralizare a creaţiei

CREAŢIA ESTE UN MISTER

În pofida creaţioniştilor, Biblia nu este un tratat ştiinţific. Textele Genezei nu ne spun cum a fost creată lumea, ele ne oferă elemente de inteligibilitate pentru a le descoperi sensul, pentru a înţelege de ce – ul şi pentru ce – ul lor. Ele nu explică nimic, ci dau de gândit. Sunt povestiri mitice şi simbolice care povestesc inefabilul, dezvăluie inima ascunsă a lucrurilor şi a fiinţelor, deschid spre Realitatea ultimă dincolo de aparenţe. Aceasta, re-legând exterioritatea şi interioritatea, materialul şi spiritualul.

În centrul mitului genezei, se află gestul lui Dumnezeu care dă naştere universului:

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Gn 1,1). Or, “a face”/ “a crea” traduce aici verbul ebraic tara care este, în Biblie, rezervat lui Dumnezeu. Nicio fiinţă umană nu este niciodată subiectul acestui verb. El întâlneşte în aceasta misterul numelui nepronunţabil, scrie Marie Balmary. Nici o comparaţie deci, nici o transpunere în domeniul experienţei noastre nu este posibilă. Eu nu mai văd nicio traducere, nicio priză imediată pentru a-i înţelege semnificaţia. (…) Creaţia este, în dimensiunea ei cea mai profundă, un mister. O realitate care ne scapă în parte, mereu dincolo de orice am putea spune în acest sens sau sesiza prin simţurile şi raţiunea noastră.

În acest sens, aşa cum există o teologie apofatică, s-ar cuveni să dezvoltăm şi o cosmologie apofatică. (…) Or, un mister, acesta se trăieşte, se gustă, se celebrează într-o relaţie de participare, de comuniune, de co-apartenenţă. (…) Altfel spus, sensul misterului, mulţumirea şi încântarea sunt fundamentele unei ecologii spirituale.

TOATĂ CREAŢIA ÎŞI ARE SURSA ÎN DUMNEZEU

Toate au fost prin El şi fără El nimic n-a fost, spune evanghelistul Ioan (In. 1,3). Am putea spune la fel de bine: totul vine de la El şi fără El nimic nu există. Cum să înţelegem? Când vorbim de Creator, ne imaginăm adesea în mod spontan un Dumnezeu aplecat, pierdut în norii transcendenţei lui, care creează lumea din exterior, ca un ceasornicar sau un geometru atotputernic. Este, mai mult sau mai puţin, viziunea fondatorilor ştiinţei moderne – de la Descartes la Newton – acreditată de o anume teologie raţionalistă şi creaţionistă, în căutarea unei „cauze” primare care ar putea explica totul la modul definitiv.

Or, o autentică ecospiritualitate impune să ne desfacem de această viziune utilitaristă a lui Dumnezeu şi să disociem în partea noţiunea de creaţie de cea de cauzalitate.

TOATĂ CREAŢIA ESTE ÎN DUMNEZEU

Înţelegem de multe ori creaţia ca pe o mişcare de la şi spre exteriorul lui Dumnezeu. Ca şi cum Dumnezeu ar fi creat lumea într-o relaţie de exterioritate. Or, misticii celor trei mari tradiţii abrahamice (iudaismul, creştinismul, islamul) spun că lumea, cosmosul este creat nu numai de către Dumnezeu, ci în Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu a creat lumea în interiorul Lui Însuşi, ceea ce dă Creaţiei o vertiginoasă dimensiune spirituală. Cum să înţelegem acest „în” Dumnezeu?

Problema cu această înţelegere a lui ex-nihilo (adică „din nimic”) este că rămânem într-o dualitate, o exterioritate a lui Dumnezeu prin raport cu ceea ce creează El.

Există, totuşi, o altă interpretare, mai profundă şi mistică. Ea a fost dezvoltată în special de către Cabala şi doctrina acesteia, ţimţum.  Acest cuvânt ebraic înseamnă literalmente contracţie în sine, coborâre în străfundul propriu. Pentru a crea lumea, Dumnezeu nu iese din sine însuşi într-o mişcare de revelaţie spre exterior, ci Se repliază asupra Sa însuşi. Se retrage din El Însuşi în El Însuşi. Aceasta făcând, El generează un vid sau „neant” (nihilo) în inima lui. Acest neant este o formă de spaţiu primordial care conţine totul virtualmente (în germene), un rezervor infinit de energii şi potenţialităţi, în care cosmosul urmează să vină la existenţă. În acest sens, ex nihilo din Biblie nu are nimic comun cu noţiunea de neant.

Originea cosmosului este aşadar de căutat în realitatea divină. Mai exact în Logosul creator, spun Părinţii Bisericii. Toate fiinţele şi elementele naturii – în infinita diversitate a formelor lor materiale – au preexistat acolo şi există nu ca atare, ci în realitatea lor arhetipală sau, pentru a relua terminologia lui Maxim Mărturisitorul (sec. VII), potrivit logos-ului lor.

Fiecare creatură poartă logosul ei în adâncul naturii ei, ca amprentă de neşters a lui Dumnezeu care a creat-o şi care este prezent în ea. Logosul unei creaturi este ceea ce o defineşte în mod fundamental. Este „raţiunea ei de a fi” în planul lui Dumnezeu, în dublul sens al principiului ei şi al finalităţii ei. El conţine caracteristicele comune speciei ei şi pe cele, particulare, după unicitatea ei individuală. El dă, de asemenea, fiecărei fiinţe create capacitatea ei de eternitate, o potenţialitate de transfigurare care o face să tindă spre dincolo de ea însăşi. Relaţiile dintre creaturi sunt conduse de logoi (pluralul de la logos). Acestea constituie legile ontologice ale naturii – subiacente legilor fizice observate de ştiinţe -, fundamentele interioare ale ordinii, coeziunii şi armoniei ei. Potrivit lui Maxim Mărturisitorul, logoi-i există şi rămân împreună pentru totdeauna în Logos. Verbul divin este, prin aceasta, principiul unităţii creaţiei în însăşi inima diversităţii ei şi complexităţii, centrul secret şi vital care uneşte toate fiinţele – inclusiv pe cele umane – într-o relaţie de solidaritate şi de interdependenţă.

CREAŢIA ESTE CORPUL DUMNEZEULUI CELUI VIU

Dacă Dumnezeu a creat cosmosul din El şi în interiorul Lui, El este şi în cosmos. Creştinismul, în mod cert, a suspectat mereu acest gen de afirmaţie, din teama de a nu aluneca într-o formă de panteism. Există, totuşi, o altă abordare – panenteismul –care ne ajută să evităm această primejdie. Acolo unde panteismul acordă naturii şi forţelor ei o esenţă divină (natura este Dumnezeu), panenteismul afirmă că Dumnezeu este în toate lucrurile naturii. O dinamică bine exprimată de teologul reformat Jurgen Moltmann: Se produce un locuire reciprocă a lumii în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în lume. Aceasta nu implică nici disoluţia lumii în Dumnezeu, cum afirmă panteismul, nici disoluţia lui Dumnezeu în lume cum afirmă ateismul. Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi lumea rămâne creaţie. (…)

Orientul creştin a dau un fundament spiritual panenteismului prin teologia energiilor necreate. În esenţa lui, Dumnezeu este transcendent, dincolo de toate planurile de existenţă cosmică. Dar în acelaşi timp, el este şi imanent lumii, „în-interior”-ul cel mai profund prin energiile sale. Unite cu Logosul, acestea sunt structurante; haruri ale  Duhului Sfânt, ele sunt dătătoare de viaţă. Ele susţin cosmosul cu focul lor creator şi cu suflul lor de viaţă, însufleţesc creaturile cu o mişcare continuă, dându-le forţa necesară creşterii lor şi fecunditatea; ele fac din univers o pânză vastă ţesută din flux şi vibraţii, unde toate sunt interdependente. Prin aceste energii necreate, fiecare creatură poate – în felul ei, mai mult sau mai puţin evoluat sau conştient – să participe la viaţa divină care este, în mod fundamental, comuniune şi armonie. Materia este deci mai mult decât materie; ea este locuită, locul Duhului.

Prezent în lume, Dumnezeu este şi prin Logosul lui. Pentru tradiţia creştină, creaţia îşi află plenitudinea în întruparea Cuvântului şi Fiului lui Dumnezeu. Acesta nu s-a făcut numai trup omenesc, ci şi trup pământesc. Nu s-a întrupat numai în Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, ci şi în cosmosul întreg pentru a rezuma toate lucrurile în el. Opera Lui de salvare, restaurare şi răscumpărare nu priveşte numai genul uman, ci universul întreg. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui (Col 1,19-20). Pământul nu este numai locuinţa noastră, a oamenilor, ci şi cea a Logosului divin. Acesta s-a unit cu Creaţia, afundându-se în ea, pătrunzând-o cu focul Lui, locuind-o cu prezenţa Lui, încorporând-o şi făcând din ea propriul Lui corp. Da, de la atomul cel mai infim la galaxiile cele mai imense, universul este corpul şi templul Dumnezeului celui viu.

Dacă originea creaţiei este în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu locuieşte în ea, ea este „sacră”. Nu de o manieră absolută – prin esenţă – ci de o manieră relativă, prin capacitatea ei de a fi sacrament al prezenţei divine, loc de întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. De unde imensul respect, amestec de iubire şi umilitate, pe care i-l datorăm.

CREAŢIA RĂSUNĂ DE CUVÂNTUL DIVIN

In virtutea acestei prezenţe a lui Dumnezeu, cosmosul şi fiecare creatură care îl compune sunt o teofanie, adică o manifestare a Fiinţei ascunse a lui Dumnezeu, a vieţii şi a frumuseţii Sale. În locaşul Lui totul strigă: Slavă! (Ps. 29,9) Cosmosul răsună şi vibrează de Cuvântul prin care a fost conceput. (…)

Niciun autor n-a mers atât de departe ca şi Teilhard de Chardin în exprimarea transparenţei cosmosului la prezenţa iluminatoare a divinului. Pentru el, chiar şi materia cea mai „aspră”, „dură” şi „sterilă” este plămădită şi însufleţită de Verbul divin, ea este un mediu divin care, dizolvând strâmtele noastre măsuri, ne revelează dimensiunile lui Dumnezeu. Până acolo încât nu putem atinge Lumina divină decât amestecându-ne hotărât cu apele profunde ale devenirii cosmice.

Maxim Mărturisitorul a rezumat această transparenţă a creatului în increat într-una din cele mai puternice sinteze: Lumea este una. Căci lumea spirituală în totalitatea ei se manifestă în totalitatea lumii sensibile, exprimată mistic prin imagini simbolice pentru cei care au ochi pentru a vedea. Şi lumea sensibilă întreagă este în mod tainic transparentă lumii spirituale întregi, simplificată şi unificată de esenţele spirituale. Dar trebuie şi să avem ochi de văzut şi urechi de auzit. Căci prezenţa lui Dumnezeu este cel mai adesea discretă şi voalată, inaccesibilă simţurilor şi raţiunii deconectate de inimă şi opacifiate de patimi. Ea poate fi, în schimb, sesizată şi trăită de fiinţa reunificată lăuntric, cu spiritul treaz şi luminat de harul Duhului. Acest mod de cunoaştere, intuitiv şi mistic, este unul din pilonii de o autentică ecospiritualitate.

                                    (Sursa: articol publicat în revista LE CHEMIN nr.82, Printemps 2009, fragment) 

Despre autor: Sociolog de meserie, jurnalist timp de zece ani, Maxime Egger este astăzi responsabil pentru probleme de dezvoltare durabilă la Alliance Sud (acţiuni de intraajutorare elveţiene). Teolog ortodox, a creat colecţia de spiritualitate ortodoxă contemporană Le Sel de la Terre la Editions du Cerf. A scris cartea Prier 15 jours avec Silouane (Ed. Nouvelle Cité). A întemeiat reţeaua Trilogies pentru a pune în dialog tradiţiile spirituale, căutările de sens şi marile mize socio-economice ale timpului nostru. De asemenea, el oferă conferinţe pe aceste teme.

Maxime Egger este unul dintre “occidentalii convertiti la ortodoxie”.
Relatarea acestei convertiri poate fi cititã aici:
http://www.ortho-logia.com/Romanian/OccidentaliConvertiti/maxime_egger.htm

Un site care meritã explorat (în francezã): www.trilogies.org