Tag Archives: smerenie

Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti. Demascarea şi combaterea falşilor mistici (2)

https://i1.wp.com/s2.thejournal.ie/media/2011/10/rosary1-390x285.jpg3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti

Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai  falsului  misticism,  străini  de  Tradiţia  şi  de  Duhul Bisericii  Ortodoxe,  sunt  adesea  oameni  nelămuriţi  în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna  ca  metodă  de  îmbogăţire  materială  şi  de alterare  a  bunei  credinţe  a  oamenilor  cu  care  ei  vin  în legătură [În  general,  prorocii  mincinoşi  aduc  cu  ei  o  serie  de  erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, prorocii cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării,  teorii  nelipsite  din  suportul  doctrinar  al  celor  care  se ocupă  cu  yoga,  astrologia,  bioenergia,  radiestezia,  parapsihologia, etc.;  pentru  toţi  aceşti  oameni  rătăciţi  există  încă  şansa  şi  calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.]

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei, activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi alimentează mândria  cu  învestirea pentru misiuni importante, chiar pentru omenirea întreagă. Între  aceşti  autointitulaţi  „proroci”,  unii  sunt psihopaţi  confirmaţi  de  ştiinţa  medicală, iar tratarea lor necesită  şi o intervenţie  clinică  (tratament,  internare  în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice,  cucerindu-şi  adepţii  prin convingerea  puternică  în  ceea  ce  spun,  convingere susţinută  şi  prin  manifestări  exterioare  agresive,  uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi  [mesageri, trimişi speciali, mediumi] şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori, până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de  grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri  cu  îngeri”, despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel  de  autonomie  în  cele  spirituale,  întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi, astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi, şi nu pe Dumnezeu [profetesa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărţile ei sunt pline  de  manifestările  unui  duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (2 Cor. 4,5)]. Unii ca aceştia  nu  cunosc  nimic  despre smerenia adevărată, despre  dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor. Toţi aceşti „proroci”, având „comunicări  directe cu  Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”,  făcând, de obicei,  propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l  trăieşti  la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating  fanaticii, manevraţi clar din umbră  de  duhurile  viclene  care-i  aruncă  în  excese  şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul este omul sănătos la minte şi la trup, dar care, din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori, se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „proroc” de tipul  întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză. În predicile  lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen  Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure” care circulă între cei de-o stare cu el. Credinciosul  „primitiv”  este  robul  formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act  de  magie.  În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele  pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e  astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi  neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i  poate  afecta  totuşi, pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena, însă,  mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg, înţelegător  şi  iubitor al Ortodoxiei. „Dacă  tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la  îndemână.”  Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de  sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl  ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

https://rotheo.files.wordpress.com/2013/08/6bd05-522179526_77241f6043.jpgImpostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare persoana şi valoarea sa, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o  poate  realiza, prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul  lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca un Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi”  (Matei  7,  15), simulează  şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei,urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează avântul şi perseverenţa, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de asimula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutându-i pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu. Toate  persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor  unor asemenea „prooroci mincinoşi” fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei  credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

4.  Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează  la  alţii  reclama  propriilor  virtuţi;  „poziţia sigură  în  spiritualitatea  ortodoxă  este  cea  din  smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti  reale,  au  putut  să  le  păstreze  şi  i-au putut ajuta şi pe alţii cu ele. Peaceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii,  Duh  care  respiră  nevăzut  şi  discret  prin toată lucrarea  lor,  iar  sentimentele  pe  care  le  angajează  în credincioşi  nu  cad  sub  cenzura  îndoielii.  Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate,  fără  „eu”  la  orice  pas  şi  fără  adunare  de „partizani”. De  aceea,  din  momentul  apariţiei  unui  nou „proroc”,  se  cuvine  ca  Biserica,  prin  preoţii  şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1)  în  legătură  cu  persoana  lui:  dacă  este  sau  nu sănătos  la  minte,  smerit,  evlavios,  bun  cunoscător  al Ortodoxiei, lipsit de patimi; 2)  în  legătură  cu  mesajul  lui:  dacă  nu  e  în contradicţie  cu  datele Revelaţiei  dumnezeieşti,  dacă  nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica nu trebuie să tolereze sau să  aştepte maturizarea cazurilor de fals  misticism; extinderea unor asemenea  cazuri poate genera secte şi chiar erezii.  Nu trebuie  îngăduit  (atenţie!)  ca  turma  lui  Hristos să fie dezbinată! Primul lucru care trebuie  făcut  după  identificarea falsului  este  contracararea  lui  cu  toate  mijloacele misionare  pe  care  rânduiala  bisericească  le  prescrie. Tratativele  politicoase  şi  aşteptarea  ca  aceşti  „proroci” să  dea  singuri  faliment  nu  sunt  indicate  întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principalepentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei trăite şi explicitate de  Sfinţi.  În general,  într-o  formă  de  fals  misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se  oferă  noutatea, senzaţionalul, mirajul  unor experienţe  mai  deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi  păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului. 

5.  Unele practici necanonice

Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii,  pe  preţuirea  celuilalt  prin  smerirea  de  sine,  în falsul  misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de  propria  persoană  închisă în  sine, suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni, căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt,  harul  Duhului  Iubirii  dumnezeieşti.  În toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul  harului – printr-un  dialog  iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea,  să fim clar înţeleşi  că  nu  aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul  de  pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete  sigure”  de  genul  „9  masluri” [Mulţi cred că numărul de 9 este mai important decât atenţia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. ] , „rugăciuni  de  9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, proroci, paranormali, etc.

Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică prezentă la tot mai mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia  creşterii  lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o  stare de confuzie spirituală ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci, sub  forme creştine, se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor  puteri obscure care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” [Preot Prof. Dumitru Stăniloae]

5.1. Exemple

Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi, ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor  real,  fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi  sau călugări, altele de creştini  mireni,  bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte. Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice  [Vezi şi articolul Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.], altele sunt deformări  voite [toate  putând  fi  denumite  generic  „născociri  popeşti”,  nu  toate având însă aceeaşi gravitate] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti” cu origini în vrăjitoria populară. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

deschiderea cărţii  (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei  Evanghelii, uneori la  sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul  [practică  destul  de  răspândită  şi  încurajată  chiar  prin  unele mănăstiri. Vezi  un răspuns detaliat la Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, p. 175. ], urmată  de  tâlcuirea fragmentului  de  text  ce  cade  mai  întâi  sub  ochii „credinciosului” [sensul corect este „credulului”] care, eventual a ţinut trei zile de post negru [vezi şi la Părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti,  p.  12 (material bătut la maşină, circulă printre credincioşi; acest  material se  găseşte  publicat selectiv şi în „Porunca  iubirii”, revistă  de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6 / 1999 şi 1 / 2000, editată la Sibiu de Asociaţia pentru isihasm).  Practici  eronate de felul acesta sunt  promovate şi  de preot Alexandru  Argatu, în Viaţa Arhimandritului Ilarion  Argatu,  Editura  Plumb,  Bacău,  2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120];

împărţirea de  părticele  (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” [părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti]  (de  unde  invenţia asta?);

oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis [pentru  alte  detalii puteţi consulta Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 269.] , pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi [părintele  Ilarion  Argatu,  Op.  cit.,  pp.  9-11.  Mai  circulă  printre creştini un „Acatist de pocăinţă” pentru femeile care au făcut avort. Şi prin această producţie specializată pe un singur  păcat se poate ajunge la o repetiţie mecanică, exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vieţii în Hristos şi canoanele Bisericii.], lucru neadmis de Biserică;

omiterea exorcismelor de la Botez;

săvârşirea,  din  comoditate,  a  Tainei  Botezului numai prin stropire sau turnare [practica, din nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă  nu  admite botezul prin turnare sau stropire practicat în bisericile  catolice, în cele protestante sau la unele culte neoprotestante”  (pr.  prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe înţelesul tuturor, p. 133)];

rebotezarea  celor  bolnavi  de  epilepsie  sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume [această batjocorire a Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce săvârşesc fapta respectivă, ci şi consacrarea  acelei persoane bolnave diavolului odată cu renunţarea la acoperământul dumnezeiesc.  Vezi  şi  la  Preot  Alexandru  Argatu,  Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13.];

– „botezul” morţilor [„Nu  se  botează  şi  nici nu se săvârşeşte  slujba de înmormântare a pruncilor născuţi morţi sau care mor nebotezaţi.”  (Pr.  Prof.  dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 126).] sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie, în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma  ei); cei ce  fac un  lucru ca acesta sunt  aspru mustraţi de către  Biserică, prin  Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli,  „ca  unii  ce-şi  bat  joc  de  crucea şi moartea Domnului” [Canonul  47  Apostolic,  vezi  în  Aghiazmatar,  Editura  Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 14] (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);

săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta Împărtăşanie, fără niciun canon dat  cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă [vezi la Preot Simeon Adrian, în Biserica,  sectele  şi  fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p. 94];

săvârşirea  mărturisirii  păcatelor  în  faţa  icoanei Mântuitorului,  fără  preot,  acesta  citind  doar  dezlegarea finală;

– folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic [aceste greşeli şi abateri de la Tradiţie arată ca  sunt şi păstori sufleteşti care fac lucrul Domnului cu „nebăgare de seamă” (Ieremia 48,  10), atitudine care le demască un anume dispreţ faţă de rânduiala  tipiconală stabilită de Sfinţii Părinţi, dispreţ care se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi de ei (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie  îmbrăcarea  felonului, ca la orice Sfântă Taină- Pr. Prof. Liviu Streza, Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa  ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p.34)];

– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);

– atingerea şi păstrarea (40  de  zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească” [„Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care se săvârşeşte în altar este o impietate, un abuz şi o inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinţenie şi destinat pentru un anumit scop, nu poate fi depozit de obiecte personale ale credincioşilor.”Binecuvântarea obiectelor se face prin slujbe specifice (ierurgii) şi nicidecum prin simpla lor  păstrare în altar. Aceste exagerări şi abateri de la practica liturgică stabilită de Biserică „degenerează în practici care ne duc cu  gândul mai mult la superstiţie şi magie, de care  răuvoitorii  ne-au  acuzat  întotdeauna”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59)];

păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru  riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi; în unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare,  în  loc  de  a  se  păstra  liniştea,  atunci  începe  o  forfotă necuviincioasă şi tulburătoare);

– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele” [nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi exersarea în virtuţile creştine;]

abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei) [„Să  nu  uităm  un  lucru!  Pentru  înlăturarea  răului  din  existenţa fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitfelor, ca o citire magică, ci şi dorinţa noastră de a ne elibera de păcat, sub orice formă”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe  înţelesul tuturor, p. 193)];

– miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii; [practică magică scornită de unele „babe”, dar încurajată şi de câţiva clerici];

– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

– oficierea  unor „slujbe  speciale”  de „dezlegat  (şi spălat) cununiile şi vrăjile” [practici  ca:  trecerea  rochiei  de  mireasă  prin  cununii  sau punerea ambelor cununii pe cap însoţite de o formulă improvizată de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de luminarea lor), născociri ce ţin de magie  şi de vrăjitorie  populară,  după  o „semnificaţie”  numai  de  ei ştiută];

– înmormântarea seacă (fără mort);

– condensarea pentru aceeaşi  persoană a  2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;

– deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;

– punerea busuiocului  sub  pernă fetei ca să i se descopere ursitul în vis;

încurajarea unor  forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi  (chiar de 9 ori consecutiv), mai  ales pentru  măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice [pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini  „adevăratul  chip  al  lui  Iisus”, un  tablou (modificat  pe calculator după fotografia de pe „giulgiul” din Torino) care propune implicit lumii de azi tocmai  înlăturarea  icoanelor. În  plus, acest tablou este folosit chiar şi de „yoghinii creştini” în „meditaţiile” lor];

– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri „speciale”;  [ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim – Pucioasa, Vladimireşti, Cocoş,  Ioneşti,  Parepa,  Videle,  Letca  Nouă,  Arad,  Medjugorje, Lourdes; vezi detalii la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 123];

acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă [ca în cazurile „lucrării” lui Taica Părintele Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalţi creştini];

– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, reiki, NPL, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

 – promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale [ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru];

„oratio mentis” ( vezi şi la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 56.) şi unele reţete de-a dreptul băbeşti;

– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii  Domnului,  Epistolia  şi  Talismanul  Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.; 

– punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă nou-născutul spor la bani);

– ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);

–  dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de  Înviere (chipurile pentru cei morţi  „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);

–  aprinderea  a  7,  9,  12,  33  lumânări  în  formă  de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză, obligatorie, fiind  la  ora  12  noaptea, chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de  parcă  Dumnezeu ar fi obligat  să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist); [ vezi şi la Părintele Ilarion Argatu]

  săvârşirea unor „rugăciuni de blestem”  (nu de îmblânzire)  a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;

 –  darea  în  aceeaşi  dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii [în loc de a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi, practic, nefolosindu-se de nicio atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece];

–  folosirea  unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti.

5.2. Observaţii

Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:

1)  Toate  aceste practici  sunt  aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult  de la un mediu (citadin  sau  sătesc, intelectual  ori  ignorant)  la  altul, unele sunt  foarte noi, neacceptate,  ba chiar  condamnate de  Sfântul  Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.

2)  În  general,  au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om –iniţiatorul „tradiţiei”–  care este ajutat de un „colegiu”  (aceştia  îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor inventate de el).

3)  De  obicei  iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile”  şi prestanţa de a inova mai uşor  (cad  mai uşor pradă duhului rău  care le oferă  calitatea  de „înţelepţi”, „mentori”, „proroci”).

4)  Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a  Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.

5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau, mai ales, călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea prorociilor şi a practicilor  scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.

6)  Totdeauna  sunt  forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt  ca ceilalţi  creştini,  considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.

7)  Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de  sminteală pentru intelectuali şi de  înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.

 8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând chiar învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.

9)  Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor„le va merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.

 10)  Desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi  pierzând din vedere esenţialul însuşi.

 11)  Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii  îi  poartă,  pentru  mândria  lor,  pe  alte  drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.

12)  Unii  îşi  reduc întreaga  viaţă  religioasă  la  un lanţ  de  asemenea  practici  necanonice,  lanţ  pe  care-l străbat  inconştient  (cu  discernământul  adormit); au impresia că sunt  pe  calea mântuirii  doar făcând  aceste „exerciţii”,  permiţându-şi  chiar  fapte  imorale uneori, pentru  îndeplinirea  lor (de  exemplu:  multe  femei  se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).

13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fii prin  har ai lui  Dumnezeu. Treptat,  încrâncenarea  şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psihopatologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.

14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii  de  oameni; nicio tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire.  Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării  şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci, „din  cauza înmulţirii  fărădelegii, dragostea multora  se  va  răci” (Matei  24.12)  şi mulţi  se  vor  abate  de la adevărata credinţă la forme de  fals  misticism,  erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.

15)  Încurajarea  mai mult sau mai  puţin  tacită  de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului  şi  a  religiei [un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi  alte două consecinţe grave pentru viaţa parohiei şi a  Bisericii întregi:  1)  înstrăinarea  oamenilor  smintiţi de comunitatea credincioşilor şi 2)  scăderea unităţii de  credinţă  şi  iubire  între parohieni  şi  preot. De multe ori, sminteala se poate generaliza  în mintea multora asupra tuturor preoţilor, cum e cazul „intelectualilor” atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de  viaţă  sfântă  şi de înţelepciune,  atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii]. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit  pe  minciuni  care  se  dezvăluie rând pe rând ca atare.

16)  Toate aceste  forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi autentica credinţă  creştină, prin educarea unui discernământ  minimal care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”. 

JesusCarriesMe6.  Câteva sfaturi duhovniceşti 

Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, preotul nu trebuie să se mândrească de acest mare har al lui  (de  mijlocitor pentru oameni), ci să se  ostenească  pentru  a-l  face  bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de  patimi şi de neştiinţă, prin jertfire  de  sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morală superioară – adevăratul izvor al fericirii  şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi  la o sporire  în  credinţă, în înţelegere şi în bunătate. Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi un exemplu de credinţă şi trăire  creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei  persoane şi să-şi  pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea  mântuirii.  Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia  sa, în clipa  punerii  mâinilor episcopului  pe  capul  său  şi  la  pogorârea Duhului Sfânt asupra  lui,  tânărul  aspirant la demnitatea  preoţească trebuie  să  conştientizeze  marea  răspundere  pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi  dumnezeieşti  absolut  necesare  pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că, fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.

Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele  bune  pregătindu-l  pe  om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora, omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în  închipuire de  sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului. Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să  le  rezolve  instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau  „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”,  urmate imediat de soluţia  „Vii  la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar 40 de lumânări pentru  40  de  zile, mir, tămâie, etc.”.  În aceste situaţii,  „popa”  nu  se  comportă ca un slujitor al  lui  Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un  lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin intimidări de genul celor de mai sus. În loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le  că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare, şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să-L iubească pe Hristos şi pe  semenii lor, iertând tuturor şi nemaipăcătuind,  un asemenea  „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în folosul personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le  vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci, mai ales, frumuseţile interioare latente în fiecare om. De aceea,orice  om trebuie  primit cu delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu  cât  sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai  potrivită.  Canonul de rugăciune, post şi  milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i  stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie durata  canonului  (7 ani,  un  an,  o  lună)  de  oprire de  la Sfintele  Taine,  ci  intensitatea  pocăinţei,  a  îndreptării, depăşirea  egoismului  propriu,  învierea  din  propriul mormânt  al  patimilor, lucru dovedit şi  printr-o  lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni. Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire  morală,  va  întâmpina  unele  greutăţi  în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav  care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor.  Canonul,  deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea  să  se  vindece  şi  să  se  mântuiască.

Cineva  care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult  după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea  unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort  susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar,  de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi  ajute; şi mai vârtos te păzeşte,ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele niciun folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să  fim  întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate.  Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni.  Această  situare a lor în afara  Bisericii  şi  a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea,  creştinul participant la  slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu  judecata  şi  bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată  un  proces  permanent,  o  luptă  continuă  cu omul cel vechi (al  păcatului)  şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos. De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe  alţii,  să-i  vorbească  de  rău, să-i  calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu  binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc) va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi, mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea  devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii  (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate  de  patima  desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără  prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie  conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de-a ajunge la alte răutăţi şi mai mari (perversiuni,  adultere, avorturi,  boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite. Trebuie întărită, de asemenea,  educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai  găseşti  naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun,  în afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători. Preotul  şi  credinciosul  angajaţi  într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l  scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se  roage  lui  Dumnezeu pentru duhovnicul  său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.

7.  Concluzii

Tradiţia  autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate  cu practici  păgâne, cu superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre  om – comunitate – lume – Dumnezeu,  făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei. Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei  sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta  Scriptură  şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică  ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci, nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. De aceea,  mai mici  sau  mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi.

un articol de Ieromonahii Adrian Făgeţeanu (†) și Mihail Stanciu (Partea a II-a)

N.B. Cine dorește să citească și prima parte a acestui studiu apologetic, o poate găsi aici: Ieromonah Adrian Făgeţeanu ,Ieromonah Mihail Stanciu – De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?

Despre obiceiul mărturisirii ”minunilor” pe site-uri

scara-duhovniceascaPentru că primesc pe acest blog destul de des mărturii ale unor persoane bine intenționate, chiar evlavioase, despre modul minunat cum Sfîntul Nectarie sau alți Sfinți lucrează în viața lor, aș vrea să fac o mică specificare. Încă de la început, vreau să subliniez că este vorba de niște situații specifice, excepționale, în care aceeași persoană scrie de mai multe ori, la intervale de timp diferite, o mărturie de genul : ”Mulțumesc Sfinte Nectarie, pentru că-i ții sănătoși pe cei dragi”; ”Mulțumesc, Sfinte Nectarie că m-ai ajutat azi la examen”; ”Mulțumesc Sfîntului Nectarie și Maicii Domnului că mi-au ascultat ruga și că am găsit un serviciu bun” și, apoi, de la capăt, pentru fiecare binefacere, cît de mică, a vieții omului respectiv. Fie și pentru aceeași întîmplare minunată de a fi fost binecuvîntați, de exemplu, cu nașterea de prunci, unii oameni țin să mulțumească de nenumărate ori, cu aceleași cuvinte sau cu altele, pe o pagină de internet, ca și cum Dumnezeu ar fi avea o conexiune slabă și nu receptează suficient de bine mesajul. Alții nu au să mulțumească, au doar dorințe și solicitări și-și scriu deseori rugăciunile lor personale, intime, adresate Sfinților sau lui Dumnezeu aici, pe site.

Nu e nimic rău în asta sau aproape nimic rău. Personal, mă bucur că există oameni recunoscători. Am convingerea că recunoștința față de tot ce ne-a dat și ne dă Dumnezeu zilnic, de la cele mai ”banale” lucruri, ca răsăritul soarelui, vederea norilor sau a unei flori, zîmbetul unui om fericit, chipul unui copil, pînă la lucrurile bune din viața noastră este firească. Ne definește umanitatea noastră și este răspunsul natural al harului primit de la Dumnezeu, care ne înnobilează. O viață trăită în recunoștință față de Domnul este o viață trăită cu adevărat. Însăși Sfînta Liturghie, inima vieții noastre duhovnicești, nu este altceva decît tainica unire a lui Dumnezeu și a omului într-un act de profundă recunoștință.

Mă voi referi acum, nuanțat, la pericolele care zac ascunse în aceste ”mărturii” de blog, devenite, pentru unii, obicei. Un obicei care se naște din virtualizarea vieții noastre și din confuzia adevăratei comunicări cu internetul. Am să redau răspunsul meu adresat unei cititoare-comentatoare, cu specificarea că se referă la toți cei care pot cădea în această ”ispită”:

Bucurie!

X, draga mea, mă înduioșează mărturiile tale și îți mulțumesc că nu uiți să treci de fiecare dată și prin căsuța mea virtuală, mulțumindu-i Sfântului Nectarie și tuturor sfinților care ne ajută și ne mijlocesc, cu harul lor, lucrarea mîntuirii. Mă bucur și că-mi împărtășești mie și cititorilor sporadici ai acestui blog, bucuria Sfintelor Paști, așa cum ai trăit-o tu (desi, sincer nu stiu ce ai vrut sa spui cu ”am dat Sfintele Pasti la Biserica si eram foarte stresati ca sa iasa totul bine” :D). Am observat că ai scris aici în mai multe rânduri, ori de cấte ori ai simțit ajutorul Sfîntului.

Cînd am înființat pagina, am avut în gînd să adun mărturii ale modului minunat în care Sfîntul lucrează în viața oamenilor spre a-i aduce pe căile Domnului. Nu aș vrea însă să devină nici obicei, nici ritual, nici datorie pentru unii în a da mărturie aici de fiecare dată când primești un ajutor, cît de mic. Sînt sigură că Sfântul îți cunoaște inima și știe că din preaplinul ei ai scris și altora. Ai însă mare grijă, NU este de folos sufletului tău să faci public iară și iară harul și ajutorul care îți vin prin Sfinți. Sper să mă înțelegi. Daca nu, o sa-ti spun mai clar: plecînd de la Evanghelii, vei vedea că, uneori, Insusi Domnul le spune celor vindecati sa mearga să-L vesteasca; de cele mai multe ori, însă, le spune sa tacă. De ce crezi? Din smerenie, marea si nemăsurata smerenie a lui Dumnezeu, dar și pentru binele omului vindecat care nu trebuie să se socotească prin aceasta mai presus de semenii sai, în apărarea și mila pe care i-o dă Domnul.

E foarte frumos ca simti recunoștință și  vreau să cred că nu te limitezi la a-ți arăta recunoștința față de Dumnezeu doar scriind pe un site, pe internet. Calea ortodoxă ne îndeamnă la credință și fapte de milă față de aproapele. Și unde putem să ne manifestăm mai bine dacă nu în familie, la serviciul sau școala fiecăruia, acolo unde sintem rînduiți să slujim? Recunoștința față de Dumnezeu se arată prin harnicie si rugăciune pentru mîntuirea altora si a noastră. În multe situații, se arată și prin alungarea supărării, prin renunțări și, mai ales, răbdarea necazurilor care vin de la cei din jur sau din împrejurările vieții.

De asemenea, cînd te rogi, nu uita că trebuie să intri în ”cămara” încuiată a sufletului tău, unde să fii doar tu cu Domnul, așa cum El Însuși ne-a învățat. Păstrează intimitatea și sinceritatea acestei rugaciuni personale de mulțumire. Nu te limita la a cere doar sănătate și bunăstare, astea sînt lucruri lumesti, care ar trebui să derive din dorința de mintuire. Cel mai bine si mai frumos este să-i cerem Domnului sa ne dea DRAGOSTE dumnezeiască de aproapele, rabdare multă, smerenie si blîndețe, si, mai ales, puterea să acceptam să se faca întotdeauna VOIA SA, indiferent daca uneori asta inseamnă suferința noastră. Iata, sora mea, cam asta ar trebui să ne dorim cu toții pentru mîntuire, asa cum ne invata Sfintii nostri Parinti.

Și o să-ți mai dau un motiv care poate o să te surprindă. Nu cred prea tare în puterea internetului de a trimite oamenii la Biserică. A scrie aici, pe o oarecare pagină virtuală, e o mărturie, dar mă îndoiesc că asta ajută foarte mult. Mărturia și mulțumirea adevărată, care aduc bucuria Sfinților, este să căutăm să ne îndreptăm mai întîi pe noi înșine, cu fiecare zi, să luptăm cu patimile noastre și să căutăm smerenia. Și, încă o dată, să înmulțim și noi bunătatea pe care ne-o arată Domnul, prin fapte de milostenie și prin bucuria față de tot ce ne vine de la El. Așa va deveni mărturia ta vie, rostită, nu scrisă, față către față, cînd cei din jur se află la răscruce și-i vei îndruma către Sfîntul Nectarie și către Biserică.

Vreau să privești cu ochii realiști toate cele ale credinței și să înțelegi pe deplin că ortodoxia e o cale a echilibrului.

Te îmbrățișez cu drag si te rog sa mă ierți dacă te-am mîhnit cu îndrăzneala mea de a-ți fi spus lucruri pe care deja le știi.

Theodora

Fericirile Sfîntului Grigorie

Fericiri ale diferitelor vieţi

I, II, 17

Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, și şi-a îndumnezeit mintea.

Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi, ci şi-a înălţat întreaga inimă spre Dumnezeu.

Fericit cel care, dând toate averile sale, L-a cumpărat pe Hristos şi are drept avuţie numai crucea pe care o ridică sus.

Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână a lui Dumnezeu celor nevoiaşi.

Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.

Fericit cel care, chiar dacă a cedat pentru puţin legilor căsătoriei, aduce cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.

Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe sfinte şi mari ÎI aduce pe Hristos celor pământeşti.

Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o făptură desăvârşită.

Fericit cel care cu mari avânturi ale minţii vede strălucirea luminilor cereşti.

Fericit cel care cinsteşte cu mâini harnice pe Împăratul şi e o lege pe viaţă pentru cei mulţi.

Toate acestea vor umple teascurile cereşti menite să primească roadele sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; căci multe sunt sălaşurile multelor vieţi [In 14, 2].

Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a arătat sărac de păcate, care are aici o viaţă de plîns, care nu se satură niciodată de hrana cea cerească, care prin milostivire atrage spre el marea milă a lui Dumnezeu, care e prieten al păcii şi curat cu inima, care suportă multe suferinţe pentru multslăvitul Hristos şi va primi în schimb slavă mare.

Străbate care cale vrei din acestea. Dacă pe toate, e încă şi mai bine; dacă puţine, e bine; iar dacă una singură, şi aceasta e plăcută. Căci sunt poveri demne de purtat de toţi, atât de cei desăvârşiţi, cât şi de cei mai puţin desăvârşiţi. Şi Rahav n-a avut o viaţă împodobită, dar preaînalta iubire de străini a făcut-o slăvită [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vameşul a fost mai presus decât fariseul trufaş [Lc 18, 10 sq.]. Mai bună e necăsătoria, da, mai bună; dar dacă se amestecă cu lumea şi e pământească, e mai rea decât o căsătorie cuminte. Înaltă e viaţa celor ce petrec în neagoniseală prin munţi, dar adeseori îngâmfarea îi prăvăleşte jos şi pe ei. Căci nemăsurând virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inimă o înfumurare lipsită de judecată şi adeseori cu mintea înfierbântată, asemenea unor mânji focoşi, îşi poartă piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului. De aceea, fie ridică-te cu aripi uşoare, fie rămâi jos şi aleargă în siguranţă, ca nu cumva din pricina greutăţii tale aripa să se îndrepte spre pământ şi să cazi, înălţându-te, cu cădere vrednică de milă. O navă mică dar strânsă bine în piroane duce o mai mare încărcătură decât una neîncleiată bine. Strâmtă e calea care duce spre poarta dumnezeiască [Mt 7, 14], dar multe cărări duc spre acea singură cale. Unii, pe care firea îi apleacă spre cele de aici, merg pe una, alţii merg pe alta, ţinându-se numai de cea strâmtă. Nu tuturor le place aceeaşi mâncare, nici creştinilor nu li se potriveşte o singură viaţă. Pentru toţi însă cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea şi ostenelile, ţinerea în frâu a turbării patimilor înspăimântătoare, alungarea săturării, punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos şi tremurarea de ziua care va să vină. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. [Acestea] sunt legile lui Grigorie.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz – Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr.

Sursa aici.

„La Paşti trăim un har, o lumină care nu sunt de aici“

Protos. Arsenie Muscalu

Învierea Domnului este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte. Dialogul pe care l-am purtat cu părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din comuna Cornu, judeţul Prahova, vine să întărească cele de mai sus.

„Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?
Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi“. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?
Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

„Nu putem să păstrăm harul, dar putem năzui spre el“

Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut? 
Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.“ Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.
Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?
Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Hristos dărâmă logica răspunsului la rău cu rău

Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare“? 
Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!
Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.
Acum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.
Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruinţa dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.
Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Hristos, tăria dragostei Lui.
Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.
Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie,  bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.
Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

Avem nevoie de o înviorare a credinţei

„Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ e definitorie pentru societatea de azi.
Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la Mănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie.
Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.
În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…
Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.
Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.
La fel stau lucrurile şi în credinţă. E nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.
Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateiile pe zero.

Eficienţa rugăciunii

Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?
Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac.
Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel.
Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.
Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.
De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?
A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Starea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.
Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.
Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…

Interviu cu Protosinghel Arsenie Muscalu de la Manastirea ”Sfantul Ioan Evanghelistul” – Cornu, realizat de Augustin Păunoiu, publicat în Ziarul Lumina, 05 mai 2013

art. preluat de aici> http://ziarullumina.ro/interviu/la-pasti-traim-un-har-o-lumina-care-nu-sunt-de-aici

Tu, Bucuria mea

348252-1600x900La sfârșit se va spune unora „Intră în bucuria Domnului tău”. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi.
Celebrul muzician englez,  Edward Elgar spunea: „Muzica ne înconjoară, ea se găseşte pretutindeni în jurul nostru, în aer, oriunde.  Nu avem decât să luăm de acolo câtă ne trebuie.” Ori de câte ori ne vin în minte aceste cuvinte, nu putem să nu ne amintim de marele pianist Dinu Lipatti. După ce concertaseră împreună la Londra, Herbert von Karajan mărturisea: „Nu mai era pian, era muzică eliberată de orice gravitate, muzică în cea mai pură formă a ei, aşa cum ne-o poate reda cineva care nu mai trăieşte printre noi, pe pământ.”.„Era marcat de o aură suprapământeană”, spunea compozitorul Frank Martin iar Francis Poulenc vedea în el un artist de o spiritualitate dumnezeiască.
La 19 Martie s-au împlinit 96 de ani de la naşterea sa. A murit în septembrie 1950, în vârstă de 33 de ani. Scurta sa viaţă a stat sub semnul graţiei divine, spunea dirijorul Paul Sacher. „În prezenţa lui totul devenea transparent, erai silit să renunţi la aparenţe şi la provizoriu. Ceea ce caracteriza interpretările sale era o luciditate castă” scria cu mare veneraţie Carl Burckhard. S-ar putea cita în continuare multe alte cuvinte de caldă admiraţie ale celor mai mari muzicieni contemporani, dedicate lui Dinu Lipatti.
Care să fie oare pricina acestei recunoaşteri unanime? Nu sunt opinii de specialitate, docte, reci, obiective, aşa cum auzim deseori. Poate faptul că luciditatea presupune suferinţă, dăruire totală, conştiinţă a menirii pe care avem să o împlinim în această trecătoare existenţă a noastră?  Cea care transformă efemerul în definitiv, în neuitare? O transpunere a pildei talanţilor, atunci când nu-i îngropăm ci îi sporim cu conştiinţa că darul care ni s-a dat trebuie amplificat, comunicat şi altora şi nu pierdut cu indiferenţă şi inconştienţă? Că înainte de pretenţiile pe care ne închipuim că avem dreptul să le formulăm, trebuie să îndreptăm severitatea şi exigenţa asupra noastră înşine?  Deşi era grav bolnav şi mai avea puţin de trăit, Dinu Lipatti a fost extrem de exigent cu el însuşi. Înregistrările lui, din păcate nu prea numeroase, sunt perfecte, legendare, considerate şi astăzi de referinţă. E o ilustrare evidentă și inevitabilă, totdeauna actuală, a pildei talanţilor. Actuală şi necesar de întipărit în existenţa noastră.
Nu ajunge să percepem cu simţurile noastre o manifestare de artă, oricât ar fi de pregătite pentru aceasta. Şi nu numai despre artă este vorba, ci de acel inefabil, dincolo de artă, dincolo de virtuozitate. Este vorba de o atitudine de viaţă. De străduinţa de a face ca înmulţirea talanţilor să devină un fapt existenţial. De abia atunci „totul devine transparent, dincolo de aparenţe şi de provizoriu”, cum spune Paul Sacher. Prin parabola talanţilor, Iisus Hristos ne-a pus la dispoziţie una din căile prin care omenescul din noi se autodepăşeşte, se purifică, părăseşte infatuarea, suficienţa, lipsa de perspective. Ni se spune că cel care „şi-a îngropat talantul” va fi damnat. Nu şi-a valorificat talantul, nici că nu a adus stăpânului său roadele pe care talantul le-ar fi putut produce, ci şi-a îngropat talantul. Această acţiune de suficienţă şi nepăsare, orbirea care dispreţuieşte darul lăsat omului de către Domnul, este pricina damnării lui.
In_The_Palm_Of_My_HandCât de des îngropăm noi talanţii, sau îi obligăm şi pe alţii s-o facă? Ne-am întrebat oare care sunt consecinţele funeste ale acestei inconştienţe, ale acestei orbiri totale, aidoma celei de care au dat dovadă odinioară Adam şi Eva, ceea ce le-a adus alungarea din rai? Ce ne rămâne după ce îngropăm darul Domnului? O existenţă cenuşie, fără bucurie, chiar dacă ni se pare o reuşită pe planul efemer al succesului material?
În 16 septembrie 1950, cu puţin înainte de moarte, la concertul de la  Besançon,  rămas în istoria culturii ca unul dintre cele mai mari evenimente muzicale dintotdeauna, Dinu Lipatti, prea slăbit ca să-l poată duce până la capăt, a întrerupt interpretarea Valsurilor de Chopin. La poartă aștepta o mașină de salvare. Cu ultimele sale puteri, a interpretat coralul de Bach „Jesu bleibet meine Freude”, „Iisuse, rămâi bucuria mea”. De altfel cu acest coral îşi începea şi îşi sfârşea toate concertele. Cu acest coral și-a început activitatea concertistică şi cu el a încheiat-o pentru totdeauna. Din sala de concert a fost dus direct la spital…
Nu ne putem împiedica de a reflecta la destinul marelui pianist. El ştia chiar şi în pragul morţii lui, că marea taină a vieţii, sensul ei, este acela de a nu ne îngropa talantul, pentru a rămâne astfel întru bucuria Domnului. Ni s-a dat bucuria, darul de preţ al Creatorului pentru făpturile Sale. Vedem oare adevăratul chip al vieţii, frumuseţea  generozitatea ei? Pământul ne dă de toate, soarele ne încălzeşte, păsările cântă pentru noi. Nu trebuie decât să primim bucuria care străluceşte, care ar putea străluci în noi, în dragostea noastră pentru ceilalţi, a celorlalţi pentru noi. „Tu, bucuria mea de toate zilele”, spune Fericitul Augustin.
La sfârşitul veacurilor, citim în cutremurătoarele pagini ale Apocalipsei, vom da seamă de toate faptele noastre. Atunci va fi socoteala cea mare, scadenţa. Vom răspunde ce am făcut cu talantul dăruit nouă, ce s-a ales din scânteia divină pe care Marele Judecător a pus-o în noi, dacă am înăbuşit-o în ură şi lăcomie, sau am lăsat-o să strălucească în sufletele. Vom răspunde în numele libertăţii noastre, pe care nimeni nu ne-o poate lua.
O istorisire din Pateric relatează că un călugăr îmbunătăţit aflase har înaintea lui Dumnezeu, astfel că primise darul de a vindeca bolnavii. Lume de pe lume venea să-l caute şi fiecare se vindeca de boala sa, plecând însănătoşit. Şi iată că într-o zi un om suferind a pornit în căutarea lui, nădăjduind alinare. Ajuns în apropierea chiliei monahului cuvios, a întâlnit un trecător  care l-a întrebat ce caută pe acolo. Bolnavul i-a spus, întrebând totodată cum ar putea ajunge la omul sfânt, fiindcă se rătăcise. Trecătorul s-a minunat: „Tocmai pe păcătosul acela îl cauţi?  E un nevrednic, un păcătos fără pereche şi fără î
ndoială, n-are nici o putere de a tămădui pe cei în suferinţă. Întoarce-te la casa ta şi roagă-L pe Dumnezeu să te vindece. El este Cel care poate orice şi El te va face sănătos, dacă te rogi Lui cu credinţă.”
Omul a făcut calea întoarsă, rugându-se cu lacrimi să fie izbăvit de suferinţa lui. Pe drum s-a vindecat, ajungând sănătos acasă. Şi iată, cei care au văzut minunea i-au mărturisit că trecătorul pe care-l întâlnise era de fapt călugărul cel cuvios pe care el îl căutase… Care, în smerenia sa, recunoscuse că Domnul tămăduieşte pe cei în suferinţă, că Lui i se cuvine lauda şi mulţumirea…
După ce auzim această istorioară ne putem întreba de câte ori ni s-a întâmplat să pricepem că Dumnezeu sporește talanții cu care ne înzestrează tot El? În nevrednicia noastră El ne dăruiește putința de a-i valorifica, de a-i spori, conștienți de darul pe care ni-l face. Să comparăm cu spaimă nevrednicia, cu sfinţenia autoproclamată a unora.  N-ar trebui să uităm că, înainte de orice,  Dumnezeu e bunătate şi milă, aşteptând cu infinită răbdare un semn din partea noastră? Aureolele pe care le construieşti singur sunt surogate care nu preţuiesc nimic, n-ar trebui să se uite asta!
Oare aşa se întâmplă? Cât de des mărturisim că reuşita noastră trebuie pusă pe seama Domnului, care ne dăruieşte însuşiri, pe care ne ajută să le fructificăm? Suntem conştienţi de nevrednicia, şi neputinţa noastră, aidoma monahului din istorioara de mai sus? Pe scurt asta s-ar numi modestie, smerenie, conştiinţa propriei realităţi, sau cum vrem să-o numim. În zilele noastre asemenea atitudine e calificată fie drept naivitate, prostie, sau eventual prefăcătorie. Un om care vrea să reuşească în viaţă trebuie să se bată cu pumnii în piept, să le atragă celorlalţi atenţia asupra meritelor lui sau să–şi oblige subalternii s-o facă. Sau, practică foarte frecventă, să cumpere laudele. Se   anunţă pretutindeni, ce activitate fructuoasă a avut respectivul în fiecare zi, de câte ori a dat bună ziua, de câte ori a rostit cuvinte de duh, care puteau rezolva totul, de câte ori a venit cu soluții pentru a-i face fericiți pe ceilalți etc., etc..  Evident, tot ceea ce a făcut, chiar dacă în mod evident n-are nici o valoare, este spre folosul celorlalţi.
Când la un pol se adună averi inimaginabile, iar două milioane de copii pleacă flămânzi la şcoală, pentru că părinţii nu au bani să-i hrănească, ceva nu este în regulă. Atunci când acestor discrepanţe scandaloase, li se găsesc  justificări, atunci când lăcomiei şi lipsei de scrupule li se atribuie intenţii benefice pentru soarta umanităţii, ceva nu e în regulă. Simptomele sunt ale unei societăţi bolnave, care încet, încet, se prăvăleşte într-un fund de prăpastie din care nu ştiu cum va mai putea ieşi.
Girls_at_Piano_by_padraig13
Când eram copii existau o sumedenie de ziceri, pe care cei din generaţia mea nu le-au uitat. Acum nu le mai foloseşte nimeni. Una dintre ele suna: ”Lauda de sine nu miroase a bine”. Iar azi? Ne lăudăm cu năravuri de care pe vremuri oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu  o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său.
De abia atunci, când ne vom transforma cu totul într-o massă amorfă, impersonală, o magmă stinsă şi învârtoşată, pe care înfloresc buruienele aroganţei şi inconştienţei, de abia atunci vom înţelege poate, că a ne asuma cu smerenie şi modestie propria realitate, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu,  pe care atât L-am hulit, ar fi singura cale de a restaura fiinţa umană.
Personalități ca Dinu Lipatti, rămase în legendă, nu se mai prea pomenesc astăzi. Ce rost ar avea? Comparațiile supără. De ce uităm că viaţa ne-a fost dată ca să trăim varietatea, culoarea ei, noutatea, pe care numai darul Lui și prezența celorlalți ne-o poate dărui. Numai astfel ne înnoim, şi ei se înnoiesc crescând împreună cu noi, descoperim împreună existenţa, ne pregătim pentru un dincolo infinit în strălucirea lui eternă, pe care ni-l dăruieşte Creatorul, primindu-ne în comuniunea nepieritoare cu Persoanele Treimice, model desăvârşit al comuniunii iubitoare.
Poate că ar trebui să învăţăm că acest cuvânt „eu” pe care uneori îl repetăm până la exasperare nu înseamnă şi nu aduce nimic, dacă nu este întovărăşit de „tu” de „noi” de „împreună”. Acestea sunt cheile miraculoase care deschid  omului poarta spre adevărata existenţă, spre adevărata lui configurare ca element unic, irepetabil, aducătorul de  infinită noutate, spre destinul nostru ca fii ai Domnului.
Trebuie să înțelegem că viața este un fapt de convingere nelimitată, de credință profundă, care îți arată calea spre o realitate pe care altfel n-ai cum s-o atingi. O realitate cuprinzătoare incluzând-o și pe cea imediată, concretă. Este un curaj al curajului de a-și manifesta cu consecvență atitudinea de viaţă, aşa cum  trebuie să o trăiești,  străduința de a-ți valorifica talanții primiți, înțelegând că existența noastră nu poate trece peste această realitate, peste atitudinea noastră față de această realitate, la care obligă faptul că ne recunoaștem creștini. Creștinismul obligă. Și ne deschide perspectivele unei vieți în veșnicie, care se poate dobândi doar în felul acesta, întărindu-ne credința în adevărul fundamental că nu există nimic de care să ne temem, pentru că am primit darul bucuriei, al strădaniei de a ne împlini, așa cum spune  scriitorul englez Jules Barnes care și-a intitulat o carte „Nimic de care să ne temem”.
„Nu vă temeţi”  (Mt. 28, 5),  spune Cartea Sfântă.  Este secretul supravieţuirii noastre, să nu-l trecem cu vederea. La sfârșit se va spune unora „Intră în bucuria Domnului tău”. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi.

un art. de Lidia Stăniloae

Preluat de aici: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/tu-bucuria-mea#

Despre sensul ortodox al suferinței

Pentru că sîntem în perioada Postului Mare, o temă ca suferința este cu atît mai bine-venită, cu cît avem mai multă nevoie de înțelegere și reazem în urcușul nostru duhovnicesc.

Înainte de a face orice sistematizare teologică, aș vrea să ne reamintim două chipuri din Vechiul și din Noul Testament, al celor care suferă, unul fără nicio vină, celălalt pentru păcatele sale.

 Job experienced great suffering. His friends had a simple answer. It was because Job had sinned and needed to repent. They claimed there was a simple equation,

Primul, o prefigurare a lui Hristos, este dreptul Iov, urmașul lui Avraam. Vechiul Testament consemnează vrednicia acestuia în fața lui Dumnezeu. Starea sa materială foarte bună, faima numelui său, familia numeroasă (avea 10 copii), toate acestea sînt, în concepția vechilor evrei, semnul binecuvîntării lui Dumnezeu. Ceea ce îl face pe Iov plăcut de Domnul este însăși milostenia sa față de săraci, dar și smerenia sa, căci se ruga și aducea jertfă pînă și pentru posibilele păcate, cu gîndul, ale fiilor lui, ca aceștia să nu cadă în vreo ispită. Din îngăduința lui Dumnezeu, diavolul îl ispitește pe Iov și peste acesta se năpustește o mare urgie: într-o singură zi toată averea lui este distrusă, iar copiii îi mor. ”Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.

Cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile”, comentează Sfîntul Ioan Gură de Aur într-o predică despre răbdare. ”De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricît de mare ar fi durerea sa, găseşte mângîiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Închipuiţi-vă cît de tare s-a mîhnit Iov pentru pierderea averii, d-apoi pentru moartea neaşteptată a tuturor copiilor săi! Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urît mirositoare, din vîrful capului pînă la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea. Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pîinea mea (Iov 6, 7). Mirosul greţos al rănilor sale şi suferinţele nealinate ale sufletului său îi alungau orice dorinţă de a mînca.”

”De unde să găsesc cuvinte ca să înfăţişez marea nenorocire care l-a lovit pe Iov?,  adăuga cu uimire și compasiune Sfîntul Ioan Gură de Aur. ”Îl văd cu mintea cum şade pe gunoi. Din rănile sale curge sânge şi puroi. Viermi fără număr mănîncă din carnea sa. Mîngîiere nu află nicăieri. Nimeni nu-i arată milă. Slujitorii săi îl dispreţuiesc. Prietenii îl judecă. Chiar şi oamenii de nimic îşi bat joc de el: Acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decît mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele… astăzi, iată că sînt cântecul lor, am ajuns basmul lor. Le e groază de mine, s-au depărtat de mine şi pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor! (Iov 30, 1; 9-10)”

Deși făcea o sumedenie de fapte bune și era un om virtuos, totuși, satana a avut ceva de zis împotriva lui și i-a cerut lui Dumnezeu să-l încerce cu suferința. De aceea, Iov a pierdut totul, bogăția, copiii, sănătatea. Nu s-a revoltat, ci a spus: ”Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat!” (Iov 1, 21).  Cu atît mai rău a fost pentru Iov să-i vadă pe cei apropiați lui că se îndoiesc de el si-l judecă aspru, părăsindu-l, dar nici atunci nu a cîrtit, ci s-a resemnat. Fiind în cea mai de jos mizerie, Iov nu a avut nici măcar un gînd de împotrivire în fața lui Dumnezeu, ba din contra, i-a mulțumit, certându-și nevasta care căzuse în deznădejde:  Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10). Vorbele grele ale soției sale ar fi mișcat și munții, dar nu pe Iov care-și pune singura nădejde în Dumnezeu, ceea ce dovedește marea lui credință și iubire. Prin acestea, el se arată deopotrivă cu apostolii, chiar mai presus decît ei, căci aceștia L-au cunoscut pe Hristos și erau încredințați că suferă pentru El. Dacă apostolii au fost urîți și batjocoriți de dușmanii lor, Iov a fost urît și judecat de soția și de prietenii săi.  Dar, prin harul lui Dumnezeu, Iov a rămas perseverent în credința sa, făcîndu-se pildă de îndelungă răbdare în suferință și atunci diavolul a fugit rușinat, nemaiavînd nimic de zis despre el.

Pentru noi, azi, pare stranie această atitudine, cum stranie părea și-n vremea veche. Pedeapsa venea, în mod necesar, pentru păcate, așa cum reiese din istoria biblică a Vechiului Testament. Nu este însă întotdeauna astfel, așa cum s-a arătat și în pilda orbului din naștere din Evanghelia lui Ioan, ci și ”ca să se arate lucrările lui Dumnezeu în el” (In. 9, 2-3). De aceea, suferința rămîne, în esența ei, o taină.

The good thief was made a saint called Dismas, the man in whose honour many  prison chapels are named.The kingdom of God that Dismas was told he would go to with Christ after they died was one of  peace and compassion, not an earthly one which could be fought over in war and violence.  Dismas is the inspiration and the hope of every one of us;  a reminder that God may give us the grace of a good confession and the grace of a happy death. No prayer goes unanswered.  The longing of the good thief is the longing to be remembered not for the bad things he had been condemned to death for but for the good things he had done in his life.

O altă icoană pe care vi-o propun spre amintire este imaginea Mîntuitorului pe Golgota. Există trei cruci, tîlharul de-a stînga și cel de-a dreapta, între care este răstignit Hristos. Atitudinea celor doi tîlhari este emblematică pentru atitudinea de viață a fiecăruia dintre noi, căci ea actualizează permanent shakespearianul a fi sau a nu fi, traducîndu-l, în perspectivă creștină cu ”a fi sau a nu fi cu Dumnezeu”. Tîlharul de-a stînga hulește și-și reclamă pedepsitorii, adică e revoltat, furios, copleșit de propria suferință. Îi e frică de moarte. Tîlharul de-a dreapta, care suferă, spre deosebire de Iov, pentru păcatele sale, are puterea, în chinurile sale cumplite, să privească în jur, să vadă suferința altora, să mustre nedreptatea și să compătimească alături de un seamăn aflat, la fel, în suferință. Că recunoaște în acest Seamăn pe Însuși Fiul lui Dumnezeu este marele său merit. Cu siguranță că auzise vorbindu-se de El sau chiar fusese martor la multele Sale minuni, așa cum reiese din vorbele Sale și din Tradiția Bisericii.

Sînt două atitudini opuse, în fața suferinței și a morții: pe de o parte, de a-L ignora sau chiar respinge pe Dumnezeu și, pe de altă parte, de a-L descoperi și de a I te închina. Sfîntul Ioan Maximovici arăta deslușit, într-o memorabilă omilie închinată pericopei evanghelice de la Luca, cap. 23, despre pilda tîlharului: acesta se face vrednic a fi cel dintîi sfînt, cu care Hristos deschide Raiul, tocmai pentru atitudinea lui exemplară. Cînd toți se îndoiau de Hristos, pînă și apostolii care fuseseră cuceriți de înălțimea morală a învățăturii Sale și crezuseră în El mai degrabă pentru semnele și minunile Sale și care (cu excepția lui Ioan și a cîtorva ucenici) în momentul răstignirii se ascunseseră pe unde apucaseră, atunci, în momentele acelea critice, tîlharul a fost singurul care a înțeles că adevărata Împărăție promisă de Domnul “nu este din lumea aceasta”. Pentru el, moartea era o certitudine, își încheiase socotelile cu viața pămîntească, însă se gîndea la cea veșnică. ”În pragul veșniciei, el a înțeles deșertăciunea slavei pamîntești și a împărățiilor pămîntului. El a înțeles că mareția constă în dreptatea lui Dumnezeu. Și, în dreptul Iisus, chinuit fără de vină, el L-a văzut pe împăratul dreptății. Nu slava unei împărății pămîntești I-o cerea, ci mîntuirea sufletului său”, scria Sfîntul Ioan Maximovici.

Ceea ce a produs convertirea tîlharului, inveterat în mișelii și crime, chiar acolo, pe cruce, în deplina suferință fizică și umilire, a fost chiar pilda Mîntuitorului, răbdarea, iertarea tuturor, credința că este auzit de Tatăl Său cel Ceresc, pătimirea Lui fără vină. Acestea văzîndu-le, în sufletul său s-a produs revelația dreptății și a înălțimii morale a Mîntuitorului. Ceea ce se petrece cu el într-un răstimp așa de scurt este impresionant: tîlharul este copleșit de pocăință și acest sentiment de recunoaștere profundă a greșelilor sale naște în el smerenia prin care înțelege că Hristos este Dumnezeul mult așteptat. Crede cu putere în El și nădăjduiește în mîntuirea sa. „El nu I-a cerut lui Hristos să fie în împărăția Lui de-a dreapta sau de-a stînga Lui ci, cunoscîndu-și nevrednicia, a cerut smerit doar să-l pomenească  în împărăția Sa, să-i dea măcar ultimul loc. El L-a propovăduit deschis, în fața tuturor pe Hristos Cel Răstignit ca Domn și I-a cerut miluire.”, adăuga Sfîntul Ioan Maximovici.

Credința tîlharului l-a făcut mărturisitor în fața unei mulțimi nenumărate de oameni care se strînsese în Ierusalim cu ocazia sărbătorii Paștilor și care îl batjocorea pe Iisus: ”L-a mărturisit atunci cînd nimeni nu se încumeta sa o facă și cînd puținii ucenici și femeile care I-au rămas fidele își mărturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.”

Prin păcatul strămoșesc, al neascultării lui Adam, firea omenească a devenit pătimitoare și a cunoscut moartea. De atunci, viața omului cunoaște multe frămîntări și nevoi. Căutăm mereu a ne împlini nevoile fiziologice primare: nevoia de hrană, de îngrijire a trupului, nevoile sexuale, astfel încît întreaga noastră existență pare a se desfășura între doi poli, înclinația spre plăcere și fuga de durere. Ca oameni supuși păcatului, ne e frică de suferință, tindem să o evităm și ne e teamă de moarte. Căutăm plăcerea în mod instinctual. Plăcerea și suferința constituie însă un teren vulnerabil, fiind porțile către păcat ale omului trupesc, care consimte, prin proprie voință, la el.

Un alt mare sfînt, Maxim Mărturisitorul, arăta că egoismul care alimentează căutarea plăcerii naște lăcomia pîntecelui, mîndria, slava deșartă, îngîmfarea, iubirea de argint, tirania etc., iar atunci cînd e acoperit de durere, dă naștere altor păcate, la fel de mari: mînia, ura, tristețea, plînsul, deznădejdea. Cînd durerea se îmbină cu plăcerea se nasc forme pervertite de manifestare ca fățărnicia, ironia, viclenia, dorința de a plăcea oamenilor ș.a.

Vedem, deci, că, prin suferință, diavolul încearcă să-l facă pe om să-și piardă credința și nădejdea în Dumnezeu, să se răzvrătească și să se lepede de El. (”Te ții mereu în statornicia ta? Bleastămă pe Dumnezeu și mori!– Iov 2, 9). Suferința copleșitoare poate conduce la pierderea răbdării, la dedarea la patimile iscate de frica de durere, la tristețe sau revoltă, la învinuirea lui Dumnezeu și, în final, la pierderea rațiunii sau la sinucidere, cel mai grav păcat împotriva Duhului Sfînt. De aceea, Părinții răsăriteni sînt rezervați în privința suferinței. Nu trebuie să o căutăm, nu trebuie să încercăm să-i aflăm cu orice preț cauza, ci, atunci, cînd ne este dată, să știm să o primim. Asta ne învață și pildele scripturale de mai sus.

În suferință, trebuie să ne regăsim solidari cu Hristos, Marele Inocent, care suferă si moare fără de vină pe cruce. Fiind cu gîndul la Mîntuitorul nostru, la fel ca Petru care învățase să meargă pe apă, nu avem cum să ne scufundăm, căzînd în deznădejde.

Creștinul trebuie să-și aprofundeze sensul suferinței și să descopere în ea bucuria nădejdii că, prin ea, va dobîndi Împărăția Cerurilor. Nu e vorba, deci, de o voluptate a suferinței, ci de înțelegerea  lucrării mîntuitoare a lui Hristos. Născut din Fecioară, El nu a purtat în trup ghimpele păcatului strămoșesc și al nici vreunei înclinații omenești, spre păcat. Totuși, Mîntuitorul nostru a luat ca trup, natura noastră pătimitoare, trupul supus trecerii timpului, nevoilor și morții, rămînînd însă liber față de ele. Doar asumîndu-și această fire coruptă, putea să o mîntuiască, căci ”doar ce este asumat este mîntuit.” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Eliberarea din robia păcatului se produce atunci cînd Hristos înfruntă real patimile, suferința și moartea. E vorba de ispitirea din pustiul Quarantaniei, dar, mai ales de răstignirea și moartea Sa pe cruce. Firea umană a lui Hristos recapitulează întreaga umanitate, deci pe fiecare din noi. Prin cruce, Mîntuitorul a răstignit păcatul și ne-a dat posibilitatea să fugim de sub tirania plăcerii și a suferinței, rămînînd statornici în bine. În chip asemănător, Învierea Sa, ne arată biruința asupra morții.

Chiar dacă lumea întreagă a renăscut odată cu Învierea Sa și Pogorîrea Sfîntului Duh, ne întrebăm, totuși, de ce mai există suferință, boli, moarte, nedreptăți. Singurul răspuns la toate acestea este marele preț pe care Dumnezeu îl dă libertății omului. Omul e mereu liber să aleagă între bine și rău, iar dacă păcătuiește, nu se distruge doar pe sine, ci răvășește echilibrul întregii creații, cu care este în strînsă legătură, prin chiar facerea sa. Prin păcat, omul își tulbură propriul echilibru biologic și spiritual, iar aceasta se răsfrînge nu doar asupra naturii, ci și asupra propriei familii si copiilor, care moștenesc zestrea biologică și duhovnicească a părinților. Nu sînt pedepsiți pentru păcatele strămoșilor și părinților lor, ci moștenesc, în virtutea unității dintre suflet și trup, neputințele iscate de păcate, la fel cum dintr-un pom bolnav nu se pot face roade bune.

Vă întrebați, poate, cum rabdă Dumnezeu această suferință a celor nevinovați. Nu trebuie însă să Îl socotim pe Dumnezeu în afara creației, ca în teologia apuseană de Ev Mediu. El este în Creație, prin Duhul Sfînt, este în Biserică, în om și pretutindenea. Mai presus de toate este cu cei care suferă. Și dacă suferă ce nevinovați, nu uitați că Mîntuitorul noastru este Cel Dintîi nevinovat Care, în scurta Sa viață pămîntească, a fost urmărit, discreditat, vînat de autorități și de oportuniști, umilit și, în final, torturat pe cruce. În fiecare suferință Îl regăsim pe Cel Care și-a asumat, de dinainte de timp, suferința tuturor. Iar noi, prin păcatele noastre, Îl răstignim iar și iar.

De aceea, lumea în care trăim continuă să rămînă strîmbă, de aceea suferă inocenții, animalele și natura. Pînă cînd Domnul va veni din nou și va face cer și pămînt nou, lumea va fi în necontenită schimbare, iar suferința inevitabilă. Neputînd-o ocoli, trebuie să o îndurăm în sens creștin.

Tîlharul pocăit a înțeles profund suferința lui Hristos ca jertfă pentru ceilalți și s-a solidarizat cu El. În suferință și în boală, gîndul la semenii noștri este de mare ajutor sufletesc. Nu trebuie să marginalizăm suferința altora, ci să înțelegem că există dureri și mai mari ca ale noastre. În mod paradoxal, raportîndu-ne la suferința altora și ajutîndu-i, ne vindecăm de propria suferință.

Prin urmare, confruntîndu-ne cu încercările vieții, boala, suferința, moartea, nu trebuie să uităm că nu le putem birui decît prin Hristos. El ne-a dat pentru totdeauna, în Taina Sfîntului Botez, harul Său, ca o mantie care ne face să fim invulnerabili în fața oricărui rău. Acest har trebuie însă reînnoit mereu prin Sfintele Taine: Taina Spovedaniei și a Euharistiei, Taina Sfîntului Maslu, Taine ale Bisericii prin care ne apropiem de Dumnezeu și ne întărim duhovnicește. Om înduhovnicit devine cel care reușește să își păstreze pacea inimii, ridicîndu-se deasupra suferințelor. Această pace a inimii se dobîndește prin răbdare, care nu trebuie înțeleasă ca bărbăție sau eroism, ci ca unire a voinței omenești slabe cu harul dumnezeiesc. Astfel, omul nu se lasă copleșit de suferință și nici nu se dedă la păcatele stîrnite de ea. Nu acceptă tristețea, mîhnirea, deznădejdea, nu cîrtește și nu-L hulește pe Dumnezeu, nu se răzvrătește împotriva Lui și nu-L învinuiește. Suferința răbdată întărește credința și naște nădejdea, ne învăța Sfîntul Apostol Pavel (Rom. 5, 3-4). Prin suferință, dobîndim smerenia și adevărata pocăință a inimii. Cu acestea toate, vine și rugăciunea, care face din om vas al harului dumnezeiesc. De aceea, oamenii care au suferit vor fi întotdeauna mai puternici.

Suferința, înțeleasă drept cruce, este, după cum am văzut, izvor al tuturor virtuților și cale spre mîntuire. Sfîntul Maxim Mărturisitorul arată că, prin suferință, omul se debarasează de patimile născute din iubirea de sine, devenind nepătimitor și nemișcat în bine, adică se îndumnezeiește.

Închei cu mic citat, cîteva cuvinte ale doamnei Aspazia Oțel-Petrescu, o femeie care a petrecut mai bine de 14 ani în închisorile comuniste, care a înțeles și a trait profund sensul suferinței și s-a salvat prin credința în Hristos: ”Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.”

* * *

Resurse bibliografice:

  •      Biblia sau  Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2008;
  •      Sfîntul Ioan Gură de Aur, Răbdarea şi îndelunga-răbdare în ”Problemele vieții”, trad. în rom. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, f.a. de apariție, 384 p. (http://www.razbointrucuvant.ro/2012/05/06/dreptul-iov-rabdare/)
  •      Sfîntul Ioan Maximovici, Pentru ce a fost miluit tîlharul cel înţelept, în ”Predici şi îndrumări duhovniceşti”, traducere din limba rusă de Elena Dulgheru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, 344 p. (http://sfioanmaximovici.wordpress.com/2009/04/17/pentru-ce-a-fost-miluit-talharul-cel-intelept-2/)
  •      Larchet, Jean-Claude , Suferința în ”Creștinul in fața bolii, suferinței și morții”, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, 304 p.
  •      Rugăciunea mi-a salvat viața, interviu cu doamna Aspazia Oțel-Petrescu, realizat de Raluca Tănăseanu în Familia ortodoxă, Nr. 5(16)/2010, Editura Asociația pentru Apărarea Familiei și Copilului

Gînduri de Crăciun

Printre nesfârșitele oceane de galaxii si printre nepătrunsele talazuri de stele care se învolburează in veșnica noapte a nemărginirii, undeva pe un boț de tină se mai găsește cate un românaș verde cu un cârnat afumat intr-o mână si cu o ulcică binecuvântată de zaibăr în alta, care zeflemisește liniștit „magia”  Crăciunului…

Deși habar nu prea mai avem ce înseamnă Crăciunul (până și etimologia cuvințelului Crăciun e cam necunoscută pare-se CREATIO – oricum, potrivit folclorului nostru fascinant, preacinstitul nostru jupân Moș Crăciun ar fi jidov…proprietarul ieslei sau peșterii de prin icoane și presepii… care nu a catadicsit sa primească înfrigurata sfântă familie sa înnopteze in coșmelia lui – pedepsit si metamorfozat intr-un furnizor de daruri pentru copii până la A doua Venire, o ironie destul de fina pentru un evreu…) si nici nu mai știm ori nu ne mai interesează ce abisale semnificații teologice ar mai avea aceste zile care se topesc mai repejor ca un fulgușor de nea in palmă, ori ce mai sărbătorim de Crăciun (oricum nu știm nici măcar data precisa a Nașterii lui Iisus din Nazaret, nici nu se prea sărbătorea la început – primii creștini nu erau așa petrecăreți – scriitorii creștini din primele veacuri ziceau ca trebuie sa fi avut loc primăvara, apoi era serbată pe 6 ianuarie, iar al nostru dobrogean Dionisie Exiguul, secretar al papei a cam încurcat borcanele cu anii erei preacuvioase și creștine…cel puțin după nume), chiar daca nu mai știm prea bine dacă sărbătorim ceva sau ce sărbătorim (Mithra, Deus Sol Invictus…, solstițiul de iarnă, Saturnalia,  etc.), oricum zilele astea, subiectiv sau nu revenim, volens nolens, la cel de lângă noi, din biserică, din crâșmă, de pe strada, de oriunde… Cum spunea Nicolai Berdiaev si avea prea multa, nesfârșit de multa dreptate, adevărata teologie e antropologie… Nu prea realizam faptul ca Dumnezeu trăiește chiar viața noastră, a unor viermi pofticioși si nesătui, a unor limacși turnători si invidioși, a unor furnici care strâng, strâng, strâng si nici ele nu mai știu pentru ce aduna atâtea…. În pieptul lui Dumnezeu bate o inimă de om, în vreme ce noi nu mai suntem in stare sa ne trăim nici măcar viața noastră mărginită si vremelnică, de cea dumnezeiasca ce să mai zicem…

Poate reușim să renunțăm (sic!), în viața spirituală, la modurile astea nenorocite conjunctivul, modul ipocriziei desăvârșite….fiule, sa îți dea Maica Domnului, sa îți dea Sfântul cutare…. (fie ca…să vă dea….să aveți ….) și imperativul orgoliului si al superbiei….cu al lui blestemat trebuie…

Mother and Child reading the Word—Michael D. O’Brien

Indicativul…Prezentul, aici și acum, carpe diem, realitatea, astea ne lipsesc si nu avem cum ne da seama pentru ca trăim în ipotetic, in proiect, in ehe, las ca om trai și om vedea….clipa înșfăcată și înveșnicită în privirea îndreptată către cel de lângă noi, in Hristosul disprețuit pe care nu îl băgam in seama zilnic, prezentul, clipa cea frumoasa, ce repede netrecătoare, pentru ca noi înșine suntem o clipa din visul, surâsul, ori rânjetul cuiva….după împrejurare.

Bucuria izvorăște numai din celalalt, din uitare de sine, din tăgăduire de sine….

O clipă cât universul… un univers cât o clipă…

Clement Alexandrinul ne transmite o vorba a lui Iisus din Nazaret, extraordinară, ca toate, de altfel, un picur de oțel topit pe tăbăcita noastră piele de postpostmoderni: „Ai văzut pe aproapele tău, ai văzut pe Dumnezeul tău”. Și, fără a uita cine suntem și pe unde ne aflăm, încă una: „Dacă vei fi aproape de mine, la sânul meu sau te voi ține în  gura mea și nu îmi vei urma voia, te voi scuipa din gura mea…”. Cam acesta e creștinismul cel vechi, autentic. Nu altceva decât a fi om, totuși nu unul prozaic, ci unul în care sălășluiește măcar câte un pic de foc, sânge, sabie, lacrimă, sudoare, creație, libertate, inima deschisa către toți, surâs sincer si veșnic. Pe acest prieten vechi, pe acest aproape, l-am cam pierdut… a fost nevoie ca însuși Dumnezeu să vină pe aici să se facă unul de-al nostru și să ne ia de mânuță ca să ne învețe cum să trăim…. Știm bine ce soartă a avut și pe asta o vor avea toți care încearcă să ne reînvețe a fi oameni.

Totuși un pic de conjunctiv trebuie să presărăm, nu putem trăi fără el…..Dumnezeu să ne ferească de fățărnicie și minciună și nemilostivire (cele mai mari păcate din Evanghelie, ați văzut ca ajungi in gheena mai repede daca ii zici aproapelui ca e retard (raka) decât daca săvârșești alte păcățele….). Dumnezeu să ne ferească de grozăvii de mesaje de genul „Fie ca magia sărbătorilor….”…nu avem nevoie de nicio magie….e de ajuns o inima buna, un surâs, o vorbă bună.

 Sa îmi iertați gândurile de mai sus….nu sunt îndreptate împotriva nimănui, ferească Sfântul, doar ca încerc sa mă delimitez un pic de convenții, tipare si șabloane pe care nu le-am suportat niciodată.

Sănătate, bucurie duhovniceasca si trupeasca, spor intru toate cele frumoase si binecuvântate alături de cei mai mult sau mai puțin dragi uitați si regăsiți!

Crăciun fericit, sărbători fericite si petrecere plăcută așa cum numai românii știu să petreacă!

Cu dragoste omenească, prea omenească, fără pic de magie,

ierom. Policarp

(urarea unui monah la praznicul Nasterii Domnului, pentru colegii si colaboratorii sai )