Primăvara intelectualului ortodox

un art de pr. Ioan Valentin Istrati

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi. 

În peisajul cultural românesc, marcat de provincialism, snobism şi epatare, un rol esenţial îl joacă, sau mai bine zis ar trebui să-l joace, intelectualul ortodox. După jumătate de secol în care intelectualii şi-au ascuns cu grijă religiozitatea îndărătul metaforelor greu de pătruns pentru canaliile de la cenzură, iată că de 20 de ani este libertate.

Intelectualul creştin a ieşit din catacombe însă rămâne încorsetat în vechile structuri instituţionale şi din păcate, rareori reuşeşte să-şi exprime decisiv opţiunea pentru credinţă. O intelighenţie bine educată s-a pripăşit pe la mănăstiri, acolo unde tihna comunicării şi ritmul liturgic monastic le încuraja inspiraţia. Alţii participă la unele congrese şi conferinţe cu circuit închis, accesibile doar elitelor cu invitaţie ştampilată, mereu aceeaşi, vorbind despre pasiunea lor de o viaţă.

Însă o elită a societăţii care să răsară în spaţiul civic, să se organizeze temeinic, să dea sens creştin junglei urbane şi să fie accesibilă majorităţii încă nu s-a întâmplat. De multe ori astfel de organizaţii sunt repede tractate discret spre o parte sau alta a eşicherului politic, sau se compromit în hăţişuri mentale extremiste. Idealul intelectualului creştin ia fiinţă repede şi se stinge curând, sub presiunea străzii consumiste şi a rating-ului ucigaş. De bună seamă, sunt mulţi oameni educaţi prezenţi în tinda Bisericii, ajutând la exprimarea ei în lume, însă o mişcare propriu-zisă – deschisă şi sistematică – a intelectualilor creştini încă nu s-a văzut.

Multe dintre elite repetă aceleaşi poncife comuniste, învăţate de pe la nişte academicieni care descoperiseră roata, primul om, fierul, focul, ceramica, cucuta, raiul, toate în România, spre slava conducătorului iubit, de preferinţă cât mai aproape de Scorniceşti. Alţii s-au blocat în declaraţii piezişe care vorbesc despre naţionalismul Bisericii. Sunt unii intelectuali care admiră creştinătatea apuseană, ordinea monumentală de catedrală catolică, militarizarea teologică şi implicit bunăstarea care vine de aici. Cei mai mulţi uită că toată cultura românească dintotdeauna s-a născut în pridvorul Bisericii, s-a adăpat cu credinţă, a fost încurajată de cler şi s-a dezvoltat în mănăstiri. După 20 de ani de la moartea comunismului, mai există mulţi comunişti, pentru care ideologia pură, delaţiunea vie, viitorul impus, slugărnicia cu fason, celebrarea propriilor suficienţe, sunt coordonatele vieţii lor.

De aceea este cu totul remarcabilă apariţia în agora publică a unui intelectual creştin de mare rafinament, care nu numai că probează adevărurile credinţei sau susţine demersurile religioase, ci se pune bine merci pe treabă în ogorul Bisericii, se apucă de hermeneutică creştină, descoperă izvoare exegetice remarcabile, pune în valoare retorica teologică răsăriteană, pătrunde în duh patristic la izvoarele parabolelor Mîntuitorului. După ce a scris o carte despre îngeri care poate deveni oricând o lectură obligatorie pentru teologi şi filosofi deopotrivă, scriitorul Andrei Pleşu vine acum cu o abordare fascinantă a parabolelor christice, interpretate în cheie patristică răsăriteană, lipsit de inhibiţiile clericale, însă credincios până la capăt ortodoxiei textelor, surprinse în frumuseţea lor ingenuă şi tainică deopotrivă. Pentru că pildele lui Hristos sunt de fapt fântâni ale infinitului iubirii dumnezeieşti aşezate simplu, neaoş, pe marginea drumului minţii omeneşti, invitându-ne să bem apa cea de nemurire şi să cunoaştem Tainele cerului în firescul de humă al lumii, coborâte smerit pe pământ.

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi.

Sursa: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/primavara-intelectualului-ortodox#

Acatistul Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei

Am prăznuit zilele trecute pe unul dintre cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii creştine, pe Sfântul Sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei, ierarh destoinic, înţelept, blând şi smerit, care s-a adus, prin moartea sa, drept jertfă cu bună mireasmă lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru. Sfânta Tradiţie îl menţionează în rândul Părinţilor (sub)apostolici, căci, urmând învăţătura ioaneică, devine păstor al sufletelor creştinilor din Smirna, fiind uns episcop de Sfântul Bucol. Viaţa sa ne este pildă de trăire duhovnicească şi dăruire, de permanent dialog cu Dumnezeu şi fapte de credinţă care merg până la sacrificiul suprem.

Orthodox Wikipedia prezintă un scurt parcurs al acesteia, dar cel mai bine este relatată viaţa Sfântului Policarp în Vietile Sfintilor, iar martiriul său în Actele martirice (PSB 11). Atitudinea creştinilor faţă de moaştele Sfântului, strângerea lor cu grijă, venerarea lor şi, mai ales, gândul că cinstesc în ele pe Însuşi Hristos, izvorul sfinţeniei şi al harului, constituie până astăzi un temei al închinării noastre la moaşte.

Căutând acatistul Sfântului în limba română, am avut surpriza să aflu că el a fost întocmit abia în urmă cu 7 ani, când a fost şi aprobat de Sfântul Sinod şi publicat într-una din revistele mitropolitane importante. Din nefericire, acatistul nu e foarte cunoscut, aşa că am găsit această oportunitate de a-l populariza, cu rugămintea ca şi voi, la rândul vostru să-l preluaţi şi, mai ales, să-l citiţi/ cântaţi spre folos duhovnicesc.

 

ACATISTUL SFÂNTULUI SFINŢIT MUCENIC POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI* (23 februarie)

După obişnuitul început, se cântă: Condacele şi Icoasele

CONDACUL 1

Lucrând ogorul sufletelor şi aducând belşug pământului, te-ai făcut, sfinte, vas ales şi laudă dreptmăritorilor creştini care de atunci s-au deprins a-ţi cânta: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

ICOSUL 1

Slujitor credincios Stăpânului, asemenea îngerilor, la desăvârşire îngerească ai ajuns şi, primind moartea cea pentru Hristos, viaţa cea veşnică ai primit. Pentru aceasta cu vrednicie îţi cântăm:

Bucură-te, vlăstar al Efesului;

Bucură-te, floare înmiresmată a cetăţii Smirnei;

Bucură-te, rod bogat al Apostolilor lui Hristos;

Bucură-te, mărgăritar strălucitor în coroana mucenicilor sfinţiţi;

Bucură-te, mare ierarhe, care, în smerenie, harul ai împărtăşit;

Bucură-te, turn întărit al mântuitoarei credinţe pe care cu mari minuni o ai mărturisit;

Bucură-te, că te-ai învrednicit de darul proorociei;

Bucură-le, bucuria celor sărmani;

Bucură-te, al văduvelor ocrotitor şi mult mângâietor;

Bucură-te, grabnic vindecător a felurite boli;

Bucură-te, spaimă şi cutremur diavolilor;

Bucură-te, că, în faţa tronului Dumnezeirii, te faci stăruitoare rugăciune pentru cei ce se roagă către tine;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 2

Naşterea ta, sfinte, în temniţa cea rece în care era închisă pentru credinţă mama ta, a fost precum, odinioară, a lui Hristos în peşteră; încă, şi mai mare minune săvârşindu-se, îndată ce ai născut, un înger al Domnului s-a pogorât şi, luându-te, a zis: Aliluia!

ICOSUL 2

Luminător la vremuri de întuneric, Dumnezeu te-a învrednicit, fiind izbăvit încă de prunc chip prea minunat; ajută-ne, dar, să ne curăţim de gân­dul cel viclean, păzindu-ne ea nişte prunci la cuget, cei care strigăm ţie acum:

Bucură-te, pentru care Domnul pe îngerul său a trimis;

Bucură-te, că în grija unei bune creştine prin rânduire de sus ai fost încredinţat;

Bucură-te, pentru care Fericita Teodora lacrimi de maică a vărsat;

Bucură-te, că tatăl tău, Sfântul Pangratie, pentru tine îndelung s-a rugat;

Bucură-te, că amândoi părinţii tăi cei după trup cununa muceniciei au primit;

Bucură-te, că de cinstitele lor moaşte fiarele n-au cutezat a se apropia;

Bucură-te, că, din copilărie, darul săvârşirii minunilor ai avut;

Bucură-te, că, vădindu-se marea lucrare a lui Dumnezeu la rugăciunea ta, din Pangratie, Policarp ţi s-a spus;

Bucură-te, că, dăruindu-te Dumnezeu cu mulţime de zile, buna virtute a înfrânării ţi-a adăugat dintru-nceput;

Bucură-te, că duhului blândeţii te-ai făcut sălaş;

Bucură-te, cela ce din tinereţe gândul aşezat al celor înaintaţi în vârstă ai dovedit;

Bucură-te, înduhovnicite părinte, căruia la bătrâneţe râvna tinereţii ţi s-a dăruit;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 3

Mare foamete lovind cetatea Efesului, cu toţii la tine au alergat nădăj­duind ajutor şi, pe nimeni n-ai lăsat apăsat de nevoi, ci pe toţi i-ai miluit, pen­tru aceasta către Dumnezeu se îndreptau zicând: Aliluia!

ICOSUL 3

Întocmai cum în întreaga-ţi viaţă te-ai milostivit spre cei în lipsuri, îndură-te şi acum spre noi, păcătoşii cei săraci în fapte bune, ca, nerămânând precum smochinul cel fără de rod, să ne învrednicim de duhul pocăinţei, noi, care către tine alergăm acum zicând:

Bucură-te, liman al celor copleşiţi de multele poveri;

Bucură-te, îndulcire pentru cei cuprinşi de amărăciune;

Bucură-te, încurajare a năpăstuiţilor;

Bucură-te, că din fragedă vârstă ai fost mult miluitor;

Bucură-te, izbăvitor al multora de foamea cea trupească;

Bucură-te, hrănitor al tuturor din învăţătura cea dumnezeiască;

Bucură-te, căci cuvintele tale seminţe roditoare s-au făcut;

Bucură-te, că rugăciunea ta hambarele Calistei a umplut;

Bucură-te, că împărţind la cei sărmani, hambarele nu se goleau ci cu mai mult se-ndestulau;

Bucură-te, că, înălţându-ţi gândul la Dumnezeu ai pogorât ploaie, scăpându-ţi cetatea de secetă;

Bucură-te, căci, cu numele Mântuitorului Hristos, ai înmulţit vinul în casa episcopului Dafnu;

Bucură-te, că pornirile cele rele le veştejeşti;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 4

Primind vestire că al lui Hristos Apostol şi Evanghelist Ioan, cu glas de tunet propovăduia prin părţile acelea, cu bucurie mare te-ai îmbrăcat de sus şi la acesta ai mers ca să-i urmezi, cântând: Aliluia!

ICOSUL 4

Plecând Sfântul Ioan spre Patmos, în surghiun, pe Sfântul Vucol a rân­duit la Smirna, lăsându-i-te împreună lucrător; şi, după cum Cuvântătorul de Dumnezeu pentru tine mult s-a rugat, aşa pururea te roagă şi tu pentru sufletele noastre ca să-ţi cântăm acestea:

Bucură-te, că ucenic alergând la Sfântul Evanghelist Ioan, lângă Sfinţii Apostoli ai stat;

Bucură-te, că ai cunoscut pe cei ce L-au văzut pe Dumnezeu Cel Întrupat; Bucură-te, că, urmând slăvitului Apostol, îndelungată vreme cu foamea alături de el te-ai nevoit;

Bucură-te, că şi cu setea ai fost încercat foarte;

Bucură-te, că lipsa hainelor ai îndurat fără cârtire;

Bucură-te, că ai răbdat şi alte multe strâmtorări, întocmai ca sihastrii;

Bucură-te, că toate cu mare bucurie ai pătimit;

Bucură-te, că, împlinind porunca, mai frumos decât crinii câmpului te-ai arătat;

Bucură-te, că talantul care ţi s-a dat, cu râvnă multă ai înmulţit;

Bucură-te, că, prin însăşi viaţa ta, frumuseţea vieţii în Hristos ai pilduit;

Bucură-te, că pe mai departe prin tine Vestirea cea Bună s-a vestit;

Bucură-te, că astfel pe Hristos Domnul ai mărturisit şi pe mulţi ai adus la mântuire;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 5

Luând dreapta ta, dumnezeiescul Vucol pe pieptul său şi-a aşezat-o şi, slavă înălţând lui Dumnezeu, a adormit în pace, iară ceilalţi sfinţiţi părinţi şi-ntreg poporul cutremurându-se, strigat-au: Aliluia!

ICOSUL 5

Îngenunchind pentru a fi sfinţit întru episcop, văzut-ai, sfinte, înaintea ta picioarele Mântuitorului Hristos, Ce tainic sta de faţă; pentru aceasta, cu harul tău ne curăţeşte inimile şi-ndepărtează spinii îndoielii, ca să vedem şi noi lucrarea cea sfântă din Biserica lui Dumnezeu, iar ţie pururea să zicem:

Bucură-te, că Sfântul Vucol mult a dorit să-i fii urmaş;

Bucură-te, că la rânduirea ta întru episcop, mare mulţime de ierarhi s-au ostenit cu dragoste-a veni;

Bucură-te, că, sfinţindu-te, mâinile lor şi-au odihnit atunci pe capul tău;

Bucură-te, că ridicarea ta în treapta arhieriei s-a arătat prilej de semne şi minuni nenumărate;

Bucură-te, că dintru-nceputul slujbei lumină dumnezeiască a luminat biserica;

Bucură-te, că Duhul Sfânt s-a pogorât peste tine în chip de porumbel strălucitor;

Bucură-te, că mulţi te-au văzut atunci îmbrăcat ostaş şi-ncins cu brâu;

Bucură-te, că altora, privindu-ţi faţa scăldată în lumină, li se părea că porţi porfiră împărătească;

Bucură-te, că mai târziu Sfântul Ignatie, întreaga Antiohie în grija ta a dat;

Bucură-te, că în rugăciunea pentru pacea Bisericii întotdeauna îndelung ai stăruit;

Bucură-te, bun păstor al turmei lui Hristos;

Bucură-te, întâi stătător al întregii Asii;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 6

Cuprinsă fiind de flăcări cetatea ta, oamenii s-au văzut neputincioşi şi, chemându-te în ajutor, tu cu rugăciunea vâlvătaia ai liniştit; atunci, înţelegând ei minunea cea dumnezeiască, cu toţii au strigat: Aliluia!

ICOSUL 6

Cela ce cu rugăciune prea puternică ai potolit focul Smirnei, cu mijlocirea ta stinge, Sfinte, şi focul nebunesc al patimilor noastre ca să îţi cântăm acum acestea:

Bucură-te, că de pârjol cetatea Smirnei ai scăpat;

Bucură-te, că îndată dogoarea rugăciunii tale văpaia a stins;

Bucură-te, că pe vrăjitori, care se osteneau în deşert, i-ai ruşinat;

Bucură-te, lumânare aprinsă din lumina lui Hristos pe care păgânii n-au putut s-o stingă;

Bucură-te, făclie arzând de dragoste pentru Hristos;

Bucură-te, al Bisericii sfeşnic de mare preţ;

Bucură-te, rug nemistuit al slujirii preoţeşti;

Bucură-te, pară de foc pentru adevărul cel biruitor;

Bucură-te, flacără nestinsă a predaniei Sfinţilor Apostoli;

Bucură-te, candelă ce ai luminat întreaga lume;

Bucură-te, rugăciune fierbinte la tronul lui Dumnezeu;

Bucură-te că ardere de tot şi jertfă curată te-ai adus pe tine însuţi, părinte;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 7

Intrând vrăjmaşul într-o slugă a stăpânului cetăţii, pe mulţi a bătut, muşcându-i şi hainele rupându-le, şi pe iudeii veniţi ca să-1 alunge i-a ucis, dar venind tu, ai alungat pe demon şi, săvârşindu-se în faţa tuturor minunea, cu toţii strigat-au: Aliluia!

ICOSUL 7

Întocmai cum pe sluga cea îndrăcită ai vindecat-o, nu zăbovi a ne întări asupra multelor ispite şi, alungând înşelăciunea,  degrabă porunceşte duhurilor celor necurate să se îndepărteze de la noi ca să-ţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, muncire a duhurilor răutăţii;

Bucură-te, rană de mult plâns a demonilor;

Bucură-te, tulburare a iadului;

Bucură-te, că de pomenirea numelui tău, vrăjmaşul mult s-a spăimântat;

Bucură-te, că, venind tu pe cale, mare tremur a cuprins pe cel potrivnic;

Bucură-te, că, numai ajungând lângă el, acesta a fugit de îndată;

Bucură-te, că, prin numele lui Hristos Iisus izgonindu-1, ai ruşinat pe cei răucredincioşi;

Bucură-te, că punerea mâinilor tale, celor în suferinţă a adus alinare;

Bucură-te, că leac tuturor bolilor cei ce veneau la tine te-au aflat;

Bucură-te, că rănile sufletului cu duhovnicesc sfat ai închis;

Bucură-te, că şi de idoleasca închinare pe mulţi păgâni ai vindecat;

Bucură-te, ajutor neîntârziat al celor ce cheamă sfânt numele tău;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 8

Harul luminării prin propovăduirea cea mântuitoare strălucindu-te de sus, ca dintr-o oglindă, din inima ta cea curată, scânteia în sumedenie de raze către cei ce te ascultau; şi, primind aceştia învăţătura cea dreptmăritoare, cântau: Aliluia!

ICOSUL 8

Cel ce sub revărsarea neînseratei străluciri a lui Hristos te-ai adumbrit, fa să se odihnească mintea noastră de multele griji ale acestei lumi întru smerită cugetare ca, spre cinstirea ta, acum să zicem:

Bucură-te, că, din fragedă copilărie, adâncă înţelepciune ai primit;

Bucură-te, că întreaga rânduială a slujbelor cu uşurinţă ai deprins;

Bucură-te, că şi la învăţătura de carte te-ai arătat neîntrecut;

Bucură-te, că mai târziu Sfinţii Apostoli ţi-au fost dascăli;

Bucură-te, că în toată vremea cu ascultarea celor de folos sufletului ţi-a plăcut a te-ndeletnici;

Bucură-te, că în tot ceasul în adâncul gândirii la cele veşnice te-ai cufundat;

Bucură-te, că la Sfintele Scripturi ai cugetat neîncetat;

Bucură-te, gură a Apostolilor care spre părăsirea vorbirii în deşert pe toţi ai îndemnat;

Bucură-te, că pentru a învăţa pe alţii, pe tine pildă te-ai făcut;

Bucură-te, că deşi cunoscător fiind a multe, în duhul smereniei întreaga viaţă ai trăit;

Bucură-te, că ascuţimea minţii tu nu ţi-ai pus spre grai cu vicleşug;

Bucură-te, că dumnezeiasca înţelepciune prea înţelept în faţa tuturor te-a arătat;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 9

Mergând către Sfinţitul Anicet care păstorea atunci în Roma, ca prăznuirea Învierii să o statorniceşti deodată pentru toţi creştinii, mulţi amăgiţi de erezii au auzit adevărul din sfântă gura ta şi, întorcându-se, grăit-au: Aliluia!

ICOSUL 9

De vorbele ademenitoare ale ereticului Valentin nu te-ai lăsat ispitit, iar pe Marcion, care te îmbia să îi cunoşti ritoriceasca învăţătură, l-ai înfruntat ca pe un rătăcit. Pentru aceasta şi pe noi ne întăreşte, cunoscătorule al gândului lui Dumnezeu, întru credinţa cea adevărată, ca după vrednicie să-ţi strigăm:

Bucură-te, stâncă neclintită de valurile eresurilor;

Bucură-te, apărător al Adevărului celui nepieritor;

Bucură-te, străjuitor neobosit al dogmelor celor dintru-nceput;

Bucură-te, vădire a mincinoaselor învăţături;

Bucură-te, destrămare a urzelilor diavolului;

Bucură-te, zădărnicire a uneltirilor lui;

Bucură-te, râvnitorule pentru liniştea Bisericii;

Bucură-te, căci, ascultând cuvântul dumnezeiescului Pavel, în Hristos ai vieţuit;

Bucură-te, că elinii şi iudeii învăţător a toată Asia te-au socotit;

Bucură-te, surpătorule al deşertăciunii idoleşti;

Bucură-te, că tată al creştinilor păgânii te-au numit;

Bucură-te, că ai înfruntat pe cei răucredincioşi;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL10

Precum Domnul prin Iona pieirea cetăţii Ninive a vestit şi pe Lot din Sodoma cu mână tare 1-a scos, asemenea trimis-a pe îngerul Său ca, în trei rânduri, să îţi vestească surparea casei unde înnoptai; iar, căzând casa şi scăpând nevătămat, ai dat slavă, cântând: Aliluia!

ICOSUL 10

Arătându-şi dragostea nemărginită pentru oameni, s-a îngrijit din nou de tine Cel Ce veghează veşnic; la fel şi tu mijloceşte pentru noi, sfinte şi, domolind urgia vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, ne dăruieşte biruinţă-ntru iubire ca iarăşi să-ţi cântăm:

Bucură-te, că pe Ziditor mai presus de întreaga Sa zidire ai slăvit;

Bucură-te, că de aproapele tău nicicând nu ai uitat;

Bucură-te, că, ucenic al ucenicului iubit fiind, fiu al iubirii te-ai făcut;

Bucură-te, că la dragoste cu şi mai mare dragoste-ai răspuns;

Bucură-te, că şi pe cei ce la moarte veniseră a te duce, ca pe prieteni de-o viaţă i-ai primit;

Bucură-te, căci cugetul tău ura nu a cunoscut;

Bucură-te, că prin purtarea ta, de răutate ai fost străin;

Bucură-te, că Sfântul Irineu de tine mult s-a legat sufleteşte;

Bucură-te, că de orice cinstire toată viaţa ai fugit;

Bucură-te, că toate cele trecătoare ale lumii ai dispreţuit;

Bucură-te, că, socotindu-te nevrednic, nici harul preoţiei nu voiai ca să-1 primeşti;

Bucură-te, că totdeauna toate cu smerenie şi mare dragoste-ai făcut;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 11

Mulţi dintre cei care te-au auzit, în diferite locuri pe pământ, mărturisind Cuvântul, L-au cunoscut pe Domnul Iisus Hristos, Cel înviat din morţi ca Dumnezeu adevărat şi, deşteptându-se la viaţă, strigat-au: Aliluia! ICOSUL 11

Aducând mare binecuvântare tuturor locurilor pe unde ai trecut, te-ai făcut nesecat izvor de adevăr şi milă şi, însuţi mult călătorind, în drumurile noastre ne însoţeşte şi ne păzeşte ca să cântăm ţie:

Bucură-te, revărsare de har la ţărmurile Orientului;

Bucură-te, că Efesul ţi-a fost leagăn al prunciei;

Bucură-te, că din Asia ţi-ai făcut loc de mărturisire a credinţei celei sfinte;

Bucură-te, că în Teos şi nenumărate alte locuri ai săvârşit minuni;

Bucură-te, că din ostrovul Patmos necontenită rugăciune pentru tine s-a înălţat;

Bucură-te, că Sfântul Irineu, din depărtata Galie, te pomenea mereu;

Bucură-te, că marea cetate a Romei ai văzut;

Bucură-te, că întreaga Antiohie cu evlavie ţi-a rostit numele mereu;

Bucură-te, că celor din Filippi epistolă de mult folos duhovnicesc ai scris;

Bucură-te, că, în Smirna, cetatea sufletului tău, mucenicească moarte ai primit;

Bucură-te, că lumea toată, cinstirea cuvenită sfinţilor lui Dumnezeu îţi dă acum;

Bucură-te, că şi tu pentru întreaga lume înalţi cu mare râvnă rugăciuni;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 12

Ca şi Mântuitorul Hristos care intra-n Ierusalimul patimilor Sale pe asin, ai fost adus, mucenice, spre a fi ars pe rug în Smirna şi, până în clipa morţii preamărind pe împăratul tuturor, ai trecut, Sfinte, către Dumnezeu, cântând: Aliluia!

ICOSUL 12

În ceasul săvârşirii tale, Domnul Hristos ţie şi multora făcăndu-se auzit, cu glas tare ţi-a grăit zicând: Fii tare şi-ndrăzneşte, Policarp!; ajută-ne, dar, sfinte, şi nouă să nu uităm de ceasul când vom părăsi această lume, cei care îţi cântăm acum:

Bucură-te, că înainte cu trei zile sfârşitul acestei vieţi ţi s-a vestit;

Bucură-te, că, cerând ceas de rugăciune mai înainte de a fi dus la moarte, mulţumită ai adus lui Dumnezeu pentru toate;

Bucură-te, că surd ai rămas la cuvintele meşteşugite ale celor ce voiau de Hristos să te lepezi;

Bucură-te, că rug ţi s-a ridicat în zi de sâmbătă de cei ce ţineau sâmbăta;

Bucură-te, că, stând de bună voie a fi ars, înălţai slavă unuia Dumnezeu, Cel în Treime închinat;

Bucură-te, că flacăra te-a-nvăluit cu totul fără a te atinge;

Bucură-te, că mireasmă neasemuită toţi cei de faţă cu mirare au simţit atunci;

Bucură-te, că, nevătămându-te focul, te-au împuns cu pumnalul, iar sân­gele tău s-a revărsat ca un râu stingând rugul;

Bucură-te, că, numai după moartea ta, trupul tău s-a supus focului;

Bucură-te, că osemintele-ţi ca pe odoare de mult preţ, creştinii, luându-le în ascuns, le-au păstrat;

Bucură-te, că focul ce se stinge nu te-a făcut să uiţi de focul veşnic;

Bucură-te, că acum înalţi neobosită rugăciune ca şi pe noi de focul iadu­lui să ne păzeşti;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 13

O, Sfinţite Mucenice Policarp, de Dumnezeu fericite, care, în credinţă tare şi necontenită rugăciune petrecând, minuni ai săvârşit şi biruinţă asupra necuratului vrăjmaş ai dobândit, mijloceşte şi pentru noi, ca să cântăm cu bucurie: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori

Apoi iarăşi Icosul întâi: Slujitor credincios Stăpânului… şi Condacul întâi: Lucrând ogorul sufletelor.. .

TROPARUL SFÂNTULUI SFINŢIT MUCENIC POLICARP

Glasul 1

Îmbelşugând rodirea Smirnei prin rugul cel mucenicesc, nemistuită mlădiţă în văpaie te-ai arătat. Cortul tău s-a adus jertfă, dospind către Dumnezeu, neamurilor hrană sfinţită, Ierarhe Policarp. Slavă milostivirii lui Hristos, celei arătate în tine cu lucrarea de mari minuni căreia ne învred­niceşte a fi părtaşi prin rugăciunea ta.

* Textul Acatistului a fost alcătuit de Silviu-Andrei Vlădăreanu,  inspector in cadrul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, diortosit în cadrul şedinţei Sinodului Mitropolitan al Munteniei şi Dobrogei din 9 februarie 2004, definitivat de Comisia sinodală pentru canonizarea Sfintilor Români la 11 februarie 2004 şi aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea nr. 688 luată în şedinţa din 11 februarie 2004.

Sursa informatiei: GLASUL BISERICII, REVISTA SFINTEI MITROPOLII A MUNTENIEI Şl DOBROGEI, ANUL LXIII, NR. 1 – 4 IANUARIE – APRILIE 2004

Dragoste de fiu

Cel mai dificil moment rămâne totuşi naşterea. În funcţie de loc, pe albeaţa aşternuturilor de hârtie sau  în undele eterate, ceva rămâne la fel: o durere amestecată cu bucurie, o frenezie a poftei de viaţă şi a puterii ordonator-creatoare, un iureş al devenirii. Mai întâi, simţi ceva ca o furnicătură  în vârful degetelor, care se lasă într- o durere surdă… spre tâmple şi apoi spre gură. E ceva ca o sărutare dată pe dinăuntru. Şi apoi năvala porţilor deschise…

Ce-mi pare mereu surprinzător în cazul cuvintelor este natura lor ambivalentă: ieşind ele sub timp din matca minţii şi îmbrăcând o formă  semnificantă, veşnic actualizată, rămân totuşi într-un mereu dincolo. Dacă le-ai stâlcit, poţi să dai cu pastă corectoare, dar se şterg foarte greu. Hai să zicem că dacă pasta e acvamarin forte, neaoş ortodoxă, mai merge, dar tot se văd în palimpsest. Aşa că, bunii mei, gândiţi-vă doar de câte cuvinte suntem înconjuraţi! Valuri transparente, groase cât straturile de borangic, care ne învelesc precum coconii…

Cuvântul seamănă cu mama sa. Dacă îl priveşti cu atenţie, o să vezi că are ceva din privirea şi din zâmbetul ei. Şi pentru că ea e o fiinţă blândă şi sfioasă şi foarte sensibilă, şi el se arată a fi tot aşa. Chiar şi când vorbeşte, cuvântul transmite mereu ceva din taina creşterii lor împreună. Şi, ca orice cuvânt, pentru că re-prezintă lucrurile, le şi adună în prezenţa sa inefabil-concretă. Întotdeauna între cuvânt şi persoana umană se creează o legătură indestructibilă, aşa încât  se poate spune că tot ce creează  Cuvântul vorbeşte despre mama sa şi despre iubirea veşnică dintre ei.

Trei ceasuri în iad

Plămădeală, Antonie  – Trei ceasuri in iad, Editura Media Concept, Sibiu, 2004, [editia a 4-a], format: 13 x 20 cm, 352 pagini, ISBN : 973-86769-1-6.

Puţini ştiu că debutului în volum al celui care va deveni Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului, Antonie Plămădeală, îi este pricină un roman, Trei ceasuri în iad, apărut mai întâi la Editura Eminescu, Bucureşti, 1970 (ed. a II-a, 1993, 303 pp. si ed. a III-a, 1995, 303 pp.). În anul de graţie 1970, Inaltpreasfinţia Sa urma cursurile doctorale la Heythrop College de lângă Oxford, specializându-se în teologie şi filosofie; revenind în ţară, este numit secretar-şef al Institutului Teologic din Bucureşti, însă, până la sfârşitul anului, Sfântul Sinod îl va desemna episcop-vicar patriarhal (27 dec.), primind titlul de “Ploieşteanul”. Coordonează sectorul Relaţii externe, precum şi sectorul economic şi Comisia de pictură bisericească, fiind, în paralel, şi rector al Institutului Teologic din Bucureşti (1971-1974). La 9 decembrie 1979, este ales Episcop al Buzăului (înscăunat 13 ian. 1980), iar, la 10 ian. 1982, devine Arhiepiscop al Sibiului şi Mitropolit al Ardealului (înscăunat 7 febr. 1982).

Iată ce ne spune bine-cunoscutul critic şi istoric literar, Mircea Tomuş despre carte: Romanul Trei ceasuri în iad reprezintă o îndrăzneaţă şi inspirată parabolă a fenomenului totalitar; dar acestei elogioase aprecieri trebuie să i se adauge, de îndată arătarea importanţei planului pe care se joacă, în această carte, drama puterii discreţionare. Pentru că, înainte de a fi o carte despre dictatură, acest roman ni se pare a fi una despre conştiinţă şi valorile ei. Omul, în esenţialitatea sa de suflet şi conştiinţă, evaluat în preţul său de pasiuni, sentimente, afecte, aspiraţii şi, împreună cu toate şi deasupra tuturor, de iubire, este miza lui centrală, cota finală pentru care se încinge bătălia forţelor lui interne.
Am spune numai jumătate de adevăr, despre această carte, dacă ne-am limita numai la bogata ei încărcătură ideatică şi problematică; gânditor profund şi vizionar inspirat în orizontul determinantelor de acest fel, autorul ei probează din plin şi înzestrarea de a le deosebi şi chiar de a le contura el însuşi formele şi figurile prin care sunt chemate să populeze universul imaginar. Harul lui de romancier-demiurg se probează în arhitectura imaginativ vizibilă a romanului, în care drama agresiunii împotriva conştiinţei de sine este întruchipată într-un sugestiv şi pasionant joc de măşti; roman de probleme şi idei, Trei ceasuri în iad nu se consumă exclusiv la nivelul dezbaterii teoretice, deşi, adesea, ciocnirea punctelor de vedere încălzeşte pagina până la incandescenţă. O tramă narativă sigură, bine întemeiată în simplitatea ei, desprinsă, desigur, din simplitatea de granit a marilor texte tradiţionale, dar şi în iscusita “intrigă” de natură cvasipoliţistă, care captivează atenţia şi o face prizoniera lecturii până în finalul care se aşază pe mai multe trepte de imprevizibilitate, îmbogăţesc şi probează acest har; încât a numi romanul Părintelui Antonie unul din puternicele romane ale literaturii române nu este decât a-i recunoaşte dreapta măsură.

Prezentarea m-a făcut, involuntar, să-mi reamintesc teoria freudiană. E adevărat că idul sau sinele, aspectul pulsional al personalităţiii umane, monştrii inconştientului, constituie ceea ce este cel mai profund şi definitoriu pentru fiinţa umană? Cu alte cuvinte, în adâncul său cel neştiut, omul este rău şi toată viaţa trebuie  să lupte şi să-şi înfrâneze instinctele? Întrebarea este desuetă azi, avea să demonstreze unul din discipolii săi şi o pleiadă de mulţi alţii. Cred că era desuetă din momentul formulării ei, căci ceea ce este cel mai profund în om este însăşi legătura lui cu Dumnezeu, aşezată pe suportul raţiunii.

Lupta cu monştrii există, e foarte reală şi intensă, dar nu ne defineşte umanitatea. Devenim eroi doar prin coparticipare. Căci conştiinţa, ca  asumare a fiinţei şi manifestată prin experienţă personală, nu poate fi împlinită la modul absolut decât prin raportare la o fiinţă desăvârşită. Iar Dumnezeu este, înainte de toate, cel mai intim şi constant partener de comunicare şi axul devenirii umane.

Ceea ce demonstrează, cu har, părintele Antonie, este că monştrii se zvârcolesc în voie în conştiinţa dislocată din legătura ei cu sacrul, ceea ce constituie întreaga dramă a modernităţii. Exacerbarea raţiunii ca obiectivare a realului nu este altceva decât o moarte in spiritu şi o cădere în absurd. În acest caz, ceea ce percepe şi concepe omul nu este o lume raţională, ci golită de sens, aşa cum afirmă şi personajul principal al romanului,  că, “fără Dumnezeu am fi apariţii ciudate şi dispariţii stupide” pe acest pământ.

Sunt suma lucrurilor pe care mi le amintesc despre mine, este un citat care ar putea fi mottoul acestei cărţi remarcabile. Dictatura ca atentat la memoria colectivă nu are niciun efect asupra omului conştient de existenţa sa, asupra omului dilematic şi căutător, ci, din contră, stârnindu-i angoasele, îl împinge să găsească răspunsuri. Iar răspunsul este – pentru Freud, ca şi pentru comunism!- unul singur : iubirea.

Omul nou, prototip al unei societăţi uniformizate, alcătuită din marionete, nu este nici individ, nici persoană. Este o clonă, un product ratat. Prin iubire însă, el îşi recâştigă condiţia paradisiacă. Conştiinţa sa se manifestă plenar doar în deschiderea către Dumnezeu şi, prin el, către celălalt.

Cât despre Rai şi iad, nu rămâne decât să citiţi printre rânduri …

Vezi şi Cărţi dragi

Sunt liber azi

– eseu despre timp, libertate şi vocaţie umană –

Omul este unic şi unitar, pentru că este chip al Treimii şi se aseamănă cu ea. Asemănarea este, de fapt, devenirea omului un dumnezeu prin har. Această continuă metamorfoză a sa este taina omului care se împleteşte cu taina lui Dumnezeu şi pe care trebuie să ne-o asumăm ca destin colectiv.

Pentru că suntem aşezaţi în devenire, putem înţelege timpul ca pe o suită de momente purtătoare de experienţe pline de sens. Nimic nu se repetă, chiar dacă aşa pare. Apa unui pârâu nu trece de două ori prin acelaşi loc. Îmbătrânim în afară, dar întinerim în cuget, în simţire, în înţelepciune, ne întărim în virtute. Acesta este sensul timpului orientat de Ziua Odihnei, a cărui pronie e-n mâna dumnezeiască.

În timp, suntem aşezaţi pe trepte diferite, de aceea nu ne putem măsura unii cu alţii în deplinătate. Nu am ajuns încă la stabilitatea în bine, ca îngerii. Doar fiinţa noastră comună ne face egali. Spunea un părinte profesor odată la un curs: “Ce e mai plin: un butoi sau un pahar cu apă, o sticlă sau un cazan?” Aşa sunt şi oamenii, nu au mai mult suflet, unii decât alţii, în sensul propriu al expresiei. Ei posedă fiinţa în mod egal. Diferenţele se nasc însă “din talanţi”, din darurile pe care Dumnezeu ni le dă din belşug. Omul poate să le valorifice pe unele sau pe altele, sau să fie doar un smochin neroditor. Nu există o predestinare a darurilor: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” (Mat. 7, 7; Lc. 11, 9).

Să ne intre bine în cap: fiinţa există prin persoană. Când luăm contact cu existenţa celuilalt, lucrul acesta este posibil pentru că este PERSOANĂ. Caracterul de persoană presupune: unicitate şi relaţie cu semenii. Chiar această comuniune a Bisericii în Duhul Sfânt nu înseamnă uniformizare, ci complementaritate, respect pentru persoană, pentru libertatea ei (adică VOINŢA ei liberă, sinonimă uneori cu ignoranţa, neştiinţa, confuzia), chiar dacă această libertate presupune respingerea faptelor morale. Nu vreau să spun că trebuie să acceptăm compromisurile sau vreun sacrilegiu. Nu vreau nici ca cineva să se simtă constrâns de libertatea fratelui său. Vreau doar să spun că a-i forţa convingerile aproapelui nostru, a-i orienta comportamentul fără ca el să înţeleagă de ce şi unde se îndreaptă, a-l folosi, chiar în scopuri nobile este un abuz. Dacă Dumnezeu nu ne obligă, deşi ar putea doar mişcând un deget să schimbe total faţa lumii, înseamnă că libertatea omului îi este dragă şi că şi noi trebuie să o respectăm.

E un paradox această libertate, izvor de bucurie, dar şi de tristeţe. Sfântul Nectarie (“Despre îngrijirea sufletului”) o definea foarte precis, ca fiind întoarcere către voia divină. Omul a fost creat orientat către Dumnezeu, sigura Fiinţă cu adevărat liberă, de aceea, a face voia lui Dumnezeu sau a fi rob Lui nu este un act de sclavie, ci de încredere în bunătatea Lui, în puterea Sa mântuitoare. Doar aşa putem accepta că firea noastră necurăţită de patimi şi împovărată de păcate are nevoie de o cârmă care să o ducă la liman. Şi Cine altcineva conduce corabia dacă nu Hristos?

Răbdare şi dragoste şi muuuultă rugăciune, aceasta e calea de a îndrepta mai întâi pe noi înşine. Restul vine de la sine.

Să nu uităm că Dumnezeu ne-a creat şi ne cheamă să fim sfinţi. Să privim icoana Sfintei Învierii Sale şi să ne vedem acolo, în Adam şi Eva pe noi înşine. Să îndrăznim, să nu fim cerşetori care caută în gunoaie. Suntem invitaţi la Cina Treimii. Să ne pregătim să fim frumoşi.

Sunt ferm convinsă că îndrăzneala e premisa biruinţei: aşa cu Iacob s-a luptat cu îngerul, cum sutaşul a îndrăznit pentru slugă, cum Zaheu s-a urcat în copac, cum femeia cananeeancă a tot strigat, cum Maria Egipteanca s-a luptat cu pustiul patimii şi martirii şi-au lăsat trupul să fie ucis în chinuri. Să îndrăznim! Hristos a biruit lumea.

Cel mai tare răspuns dat de un copil la întrebarea “Ce vrei să fii când o să te faci mare?” “Când o să mă fac mare, eu vreau să mă fac … Sfânt!”  (Nectarie, 4 ani)

Destinul unui tânăr crescut în orfelinat

Pentru cei mai mulţi dintre bucureşteni, un eveniment ca lansarea unei cărţi trece neobservat. Nu însă şi atunci când cartea vine să umple un gol în literatura memorialistică a trecerii dintre epoci, “de aur” şi de fier, spusă din perspectiva unui tânăr crescut în orfelinat.

Este vorba de “Destinul unui tânăr crescut în orfelinat”, apărută la Editura Muşatinii, al cărei autor şi protagonist este tânărul Gheorghe Nedea, doctorand al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din Bucureşti, instituţie care a fost de curând (20 mai) şi gazda lansării acestei cărţi.

Gheorghe Nedea este o poveste care se spune singură fără a fi nevoie de prea multe cuvinte. Poate doar scrisul să-i prindă o clipă zborul şi să-l fixeze, aidoma unei picturi impresioniste, cu tuşe proeminente.

Cartea, inedită prin specificul confesiunii, se adresează unui public românesc care, pe zi ce trece, ajunge să se afunde din ce în ce mai mult, fie în iluzie, fie în deznădejde. Se adresează tânărului aflat la început de drum care priveşte neîncrezător la viitorul lui, dar şi celui ingrat, care-şi uită părinţii şi binefăcătorii, sau chiar originile. Se adresează părinţilor, arătându-le cât este de important să le arate copiilor nu doar grija materială, ci mai ales afecţiune şi deschidere către comunicare, să le dea valorile în care să creadă în viaţă şi puterea de  a lupta pentru ele.

Jurnalista Adina Ştefan de la Adevărul de seară, unul din invitaţii care l-au prezentat atât de măgulitor pe autor, vorbea despre valoarea de document a cărţii, care dă mărturie despre neputinţele sistemului instituţionalizat de asistenţă a minorilor, într-o vreme în care baronesa Emma Nicholson ancheta şi determina ilegalităţi de neimaginat în regimul adopţiilor. Cartea vine, aşa cum e lesne de intuit, să dezvăluie realităţi dureroase. Ceea ce este frapant însă este atitudinea, nu atât resemnată, cât mai ales asumată, a suferinţei care dă naştere încrederii, bucuriei şi speranţei.

Participând la acest eveniment în calitate de viitor teolog social, m-a impresionat, mai mult decât cartea, omul care a scris-o, şi pe al cărui chip se putea citi vădit suferinţa, dar şi o tainică lumină a drumului ragăsit în viaţă. Cum însuşi mărturisea, Gheorghiţă, aşa cum e alintat de prieteni,  a înfruntat violenţele, nepăsarea şi batjocura semenilor, biruindu-le prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa şi dragostea pentru cei asemeni lui s-au reliefat clar ca fiind cele mai puternice motivaţii ale vieţii sale. 

Îndurând o copilărie neagră în orfelinatele  din Fălticeni, Liteni şi Suceava, adolescentul Gheorghe Nedea ajunge absolvent al Seminarului Teologic Suceava şi mai apoi student la Facultatea de Geografie din Bucureşti, unde va obţine diploma de licenţă în turism religios.  O mare parte a timpului a dedicat-o, în calitate de  seminarist, organizării şi conducerii unui cor psaltic care, nu doar că-i motivează implicarea, cât rodeşte acelaşi curaj şi râvnă şi-n inimile orfanilor cu care lucrează şi care îşi vor găsi mai târziu propriul drum al vieţii. Ca student, Gheorghiţă, pentru care nu există “Nu se poate”, preia, în anul 2004, conducerea Asociaţiei de ajutorare a tinerilor şi copiilor proveniţi din casele de copii „Protin Suceava”. Este un moment extrem de dificil pentru că aceasta se afla în stare de lichidare, dar, timp de doi ani, îşi face un deziderat din a o pune pe picioare, ceea ce realizează printr-un efort continuu şi epuizant. Interesele sale converg din ce în ce mai vadit pentru a-i ajuta pe copiii şi tinerii proveniţi din casele de copii şi care, odată deveniţi majori, sunt expulzaţi, fără a li se asigura o minimă protecţie socială. Devin astfel o categorie de risc major. Ceea ce este curios este că, pentru sistemul de asistenţă socială, ei sunt ca şi inexistenţi, neavând niciun fel de facilitate directă.

Mai târziu, preocuparea lui Gheorghe Nedea pentru semenii săi îl determină să studieze şi să obţină o a doua licenţă în asistenţă socială. Acum, tânărul Nedea se consideră un om aproape împlinit, ţinând cont că în curând urmează să devină ginere. Vorbeşte cu entuziasm despre proiectul său de ridicare a unui aşezământ de asistare a tinerilor dezinstituţionalizaţi în colaborare cu Episcopia Giurgiului care de-abia a început să capete contur. Ceea ce m-a surprins în  mod plăcut a fost să constat că o mare parte din ceea ce a realizat Gheorghe Nedea s-a împlinit prin contribuţia Bisericii, fie în mod direct, prin ajutor şi sfat duhovnicesc, fie prin medierea unor contribuţii, ceea ce arată că rolul său de factor coalizant se împlineşte permanent.

Vorbele sunt sărace să comunice, dincolo de un traiect existenţial, pronia şi iubirea cu care Dumnezeu l-a păzit şi i-a dat putere şi speranţă acestui om atunci când semenii săi l-au părăsit şi care devine un exemplu pentru mulţi dintre cei care, având totul, nu au nimic. De aceea, vă invit la o lectură în şi printre cuvinte, care să vă dea bucuria dialogului tainic al sufletului cu Dumnezeu.

Michel Maxim Egger: Paşi pentru o resacralizare a creaţiei

CREAŢIA ESTE UN MISTER

În pofida creaţioniştilor, Biblia nu este un tratat ştiinţific. Textele Genezei nu ne spun cum a fost creată lumea, ele ne oferă elemente de inteligibilitate pentru a le descoperi sensul, pentru a înţelege de ce – ul şi pentru ce – ul lor. Ele nu explică nimic, ci dau de gândit. Sunt povestiri mitice şi simbolice care povestesc inefabilul, dezvăluie inima ascunsă a lucrurilor şi a fiinţelor, deschid spre Realitatea ultimă dincolo de aparenţe. Aceasta, re-legând exterioritatea şi interioritatea, materialul şi spiritualul.

În centrul mitului genezei, se află gestul lui Dumnezeu care dă naştere universului:

La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul (Gn 1,1). Or, “a face”/ “a crea” traduce aici verbul ebraic tara care este, în Biblie, rezervat lui Dumnezeu. Nicio fiinţă umană nu este niciodată subiectul acestui verb. El întâlneşte în aceasta misterul numelui nepronunţabil, scrie Marie Balmary. Nici o comparaţie deci, nici o transpunere în domeniul experienţei noastre nu este posibilă. Eu nu mai văd nicio traducere, nicio priză imediată pentru a-i înţelege semnificaţia. (…) Creaţia este, în dimensiunea ei cea mai profundă, un mister. O realitate care ne scapă în parte, mereu dincolo de orice am putea spune în acest sens sau sesiza prin simţurile şi raţiunea noastră.

În acest sens, aşa cum există o teologie apofatică, s-ar cuveni să dezvoltăm şi o cosmologie apofatică. (…) Or, un mister, acesta se trăieşte, se gustă, se celebrează într-o relaţie de participare, de comuniune, de co-apartenenţă. (…) Altfel spus, sensul misterului, mulţumirea şi încântarea sunt fundamentele unei ecologii spirituale.

TOATĂ CREAŢIA ÎŞI ARE SURSA ÎN DUMNEZEU

Toate au fost prin El şi fără El nimic n-a fost, spune evanghelistul Ioan (In. 1,3). Am putea spune la fel de bine: totul vine de la El şi fără El nimic nu există. Cum să înţelegem? Când vorbim de Creator, ne imaginăm adesea în mod spontan un Dumnezeu aplecat, pierdut în norii transcendenţei lui, care creează lumea din exterior, ca un ceasornicar sau un geometru atotputernic. Este, mai mult sau mai puţin, viziunea fondatorilor ştiinţei moderne – de la Descartes la Newton – acreditată de o anume teologie raţionalistă şi creaţionistă, în căutarea unei „cauze” primare care ar putea explica totul la modul definitiv.

Or, o autentică ecospiritualitate impune să ne desfacem de această viziune utilitaristă a lui Dumnezeu şi să disociem în partea noţiunea de creaţie de cea de cauzalitate.

TOATĂ CREAŢIA ESTE ÎN DUMNEZEU

Înţelegem de multe ori creaţia ca pe o mişcare de la şi spre exteriorul lui Dumnezeu. Ca şi cum Dumnezeu ar fi creat lumea într-o relaţie de exterioritate. Or, misticii celor trei mari tradiţii abrahamice (iudaismul, creştinismul, islamul) spun că lumea, cosmosul este creat nu numai de către Dumnezeu, ci în Dumnezeu. Altfel spus, Dumnezeu a creat lumea în interiorul Lui Însuşi, ceea ce dă Creaţiei o vertiginoasă dimensiune spirituală. Cum să înţelegem acest „în” Dumnezeu?

Problema cu această înţelegere a lui ex-nihilo (adică „din nimic”) este că rămânem într-o dualitate, o exterioritate a lui Dumnezeu prin raport cu ceea ce creează El.

Există, totuşi, o altă interpretare, mai profundă şi mistică. Ea a fost dezvoltată în special de către Cabala şi doctrina acesteia, ţimţum.  Acest cuvânt ebraic înseamnă literalmente contracţie în sine, coborâre în străfundul propriu. Pentru a crea lumea, Dumnezeu nu iese din sine însuşi într-o mişcare de revelaţie spre exterior, ci Se repliază asupra Sa însuşi. Se retrage din El Însuşi în El Însuşi. Aceasta făcând, El generează un vid sau „neant” (nihilo) în inima lui. Acest neant este o formă de spaţiu primordial care conţine totul virtualmente (în germene), un rezervor infinit de energii şi potenţialităţi, în care cosmosul urmează să vină la existenţă. În acest sens, ex nihilo din Biblie nu are nimic comun cu noţiunea de neant.

Originea cosmosului este aşadar de căutat în realitatea divină. Mai exact în Logosul creator, spun Părinţii Bisericii. Toate fiinţele şi elementele naturii – în infinita diversitate a formelor lor materiale – au preexistat acolo şi există nu ca atare, ci în realitatea lor arhetipală sau, pentru a relua terminologia lui Maxim Mărturisitorul (sec. VII), potrivit logos-ului lor.

Fiecare creatură poartă logosul ei în adâncul naturii ei, ca amprentă de neşters a lui Dumnezeu care a creat-o şi care este prezent în ea. Logosul unei creaturi este ceea ce o defineşte în mod fundamental. Este „raţiunea ei de a fi” în planul lui Dumnezeu, în dublul sens al principiului ei şi al finalităţii ei. El conţine caracteristicele comune speciei ei şi pe cele, particulare, după unicitatea ei individuală. El dă, de asemenea, fiecărei fiinţe create capacitatea ei de eternitate, o potenţialitate de transfigurare care o face să tindă spre dincolo de ea însăşi. Relaţiile dintre creaturi sunt conduse de logoi (pluralul de la logos). Acestea constituie legile ontologice ale naturii – subiacente legilor fizice observate de ştiinţe -, fundamentele interioare ale ordinii, coeziunii şi armoniei ei. Potrivit lui Maxim Mărturisitorul, logoi-i există şi rămân împreună pentru totdeauna în Logos. Verbul divin este, prin aceasta, principiul unităţii creaţiei în însăşi inima diversităţii ei şi complexităţii, centrul secret şi vital care uneşte toate fiinţele – inclusiv pe cele umane – într-o relaţie de solidaritate şi de interdependenţă.

CREAŢIA ESTE CORPUL DUMNEZEULUI CELUI VIU

Dacă Dumnezeu a creat cosmosul din El şi în interiorul Lui, El este şi în cosmos. Creştinismul, în mod cert, a suspectat mereu acest gen de afirmaţie, din teama de a nu aluneca într-o formă de panteism. Există, totuşi, o altă abordare – panenteismul –care ne ajută să evităm această primejdie. Acolo unde panteismul acordă naturii şi forţelor ei o esenţă divină (natura este Dumnezeu), panenteismul afirmă că Dumnezeu este în toate lucrurile naturii. O dinamică bine exprimată de teologul reformat Jurgen Moltmann: Se produce un locuire reciprocă a lumii în Dumnezeu şi a lui Dumnezeu în lume. Aceasta nu implică nici disoluţia lumii în Dumnezeu, cum afirmă panteismul, nici disoluţia lui Dumnezeu în lume cum afirmă ateismul. Dumnezeu rămâne Dumnezeu şi lumea rămâne creaţie. (…)

Orientul creştin a dau un fundament spiritual panenteismului prin teologia energiilor necreate. În esenţa lui, Dumnezeu este transcendent, dincolo de toate planurile de existenţă cosmică. Dar în acelaşi timp, el este şi imanent lumii, „în-interior”-ul cel mai profund prin energiile sale. Unite cu Logosul, acestea sunt structurante; haruri ale  Duhului Sfânt, ele sunt dătătoare de viaţă. Ele susţin cosmosul cu focul lor creator şi cu suflul lor de viaţă, însufleţesc creaturile cu o mişcare continuă, dându-le forţa necesară creşterii lor şi fecunditatea; ele fac din univers o pânză vastă ţesută din flux şi vibraţii, unde toate sunt interdependente. Prin aceste energii necreate, fiecare creatură poate – în felul ei, mai mult sau mai puţin evoluat sau conştient – să participe la viaţa divină care este, în mod fundamental, comuniune şi armonie. Materia este deci mai mult decât materie; ea este locuită, locul Duhului.

Prezent în lume, Dumnezeu este şi prin Logosul lui. Pentru tradiţia creştină, creaţia îşi află plenitudinea în întruparea Cuvântului şi Fiului lui Dumnezeu. Acesta nu s-a făcut numai trup omenesc, ci şi trup pământesc. Nu s-a întrupat numai în Persoana lui Iisus Hristos, Dumnezeu adevărat şi Om adevărat, ci şi în cosmosul întreg pentru a rezuma toate lucrurile în el. Opera Lui de salvare, restaurare şi răscumpărare nu priveşte numai genul uman, ci universul întreg. Căci Dumnezeu a vrut ca toată plinătatea să locuiască în El, şi să împace totul cu Sine prin El, atât ce este pe pământ, cât şi ce este în ceruri, făcând pace, prin sângele crucii Lui (Col 1,19-20). Pământul nu este numai locuinţa noastră, a oamenilor, ci şi cea a Logosului divin. Acesta s-a unit cu Creaţia, afundându-se în ea, pătrunzând-o cu focul Lui, locuind-o cu prezenţa Lui, încorporând-o şi făcând din ea propriul Lui corp. Da, de la atomul cel mai infim la galaxiile cele mai imense, universul este corpul şi templul Dumnezeului celui viu.

Dacă originea creaţiei este în Dumnezeu şi dacă Dumnezeu locuieşte în ea, ea este „sacră”. Nu de o manieră absolută – prin esenţă – ci de o manieră relativă, prin capacitatea ei de a fi sacrament al prezenţei divine, loc de întâlnire şi comuniune cu Dumnezeu. De unde imensul respect, amestec de iubire şi umilitate, pe care i-l datorăm.

CREAŢIA RĂSUNĂ DE CUVÂNTUL DIVIN

In virtutea acestei prezenţe a lui Dumnezeu, cosmosul şi fiecare creatură care îl compune sunt o teofanie, adică o manifestare a Fiinţei ascunse a lui Dumnezeu, a vieţii şi a frumuseţii Sale. În locaşul Lui totul strigă: Slavă! (Ps. 29,9) Cosmosul răsună şi vibrează de Cuvântul prin care a fost conceput. (…)

Niciun autor n-a mers atât de departe ca şi Teilhard de Chardin în exprimarea transparenţei cosmosului la prezenţa iluminatoare a divinului. Pentru el, chiar şi materia cea mai „aspră”, „dură” şi „sterilă” este plămădită şi însufleţită de Verbul divin, ea este un mediu divin care, dizolvând strâmtele noastre măsuri, ne revelează dimensiunile lui Dumnezeu. Până acolo încât nu putem atinge Lumina divină decât amestecându-ne hotărât cu apele profunde ale devenirii cosmice.

Maxim Mărturisitorul a rezumat această transparenţă a creatului în increat într-una din cele mai puternice sinteze: Lumea este una. Căci lumea spirituală în totalitatea ei se manifestă în totalitatea lumii sensibile, exprimată mistic prin imagini simbolice pentru cei care au ochi pentru a vedea. Şi lumea sensibilă întreagă este în mod tainic transparentă lumii spirituale întregi, simplificată şi unificată de esenţele spirituale. Dar trebuie şi să avem ochi de văzut şi urechi de auzit. Căci prezenţa lui Dumnezeu este cel mai adesea discretă şi voalată, inaccesibilă simţurilor şi raţiunii deconectate de inimă şi opacifiate de patimi. Ea poate fi, în schimb, sesizată şi trăită de fiinţa reunificată lăuntric, cu spiritul treaz şi luminat de harul Duhului. Acest mod de cunoaştere, intuitiv şi mistic, este unul din pilonii de o autentică ecospiritualitate.

                                    (Sursa: articol publicat în revista LE CHEMIN nr.82, Printemps 2009, fragment) 

Despre autor: Sociolog de meserie, jurnalist timp de zece ani, Maxime Egger este astăzi responsabil pentru probleme de dezvoltare durabilă la Alliance Sud (acţiuni de intraajutorare elveţiene). Teolog ortodox, a creat colecţia de spiritualitate ortodoxă contemporană Le Sel de la Terre la Editions du Cerf. A scris cartea Prier 15 jours avec Silouane (Ed. Nouvelle Cité). A întemeiat reţeaua Trilogies pentru a pune în dialog tradiţiile spirituale, căutările de sens şi marile mize socio-economice ale timpului nostru. De asemenea, el oferă conferinţe pe aceste teme.

Maxime Egger este unul dintre “occidentalii convertiti la ortodoxie”.
Relatarea acestei convertiri poate fi cititã aici:
http://www.ortho-logia.com/Romanian/OccidentaliConvertiti/maxime_egger.htm

Un site care meritã explorat (în francezã): www.trilogies.org