Category Archives: scriitură

Tăietorul de bambus şi Prinţesa Lunii (II)

       Iubirea e protagonista aici, după cum bine v-aţi dat seama, un suprapersonaj cu trup străveziu care pluteşte diafan. Prinţesa Lunii e singura care o trăieşte la modul absolut, ca dor de lumea ei selenară, făcută din lumină. Forţată să trăiască un timp pe pământ, mica făptură spiritualizată, cu trup uman îşi trădează esenţa prin emanaţia ei luminoasă şi prin frumuseţea ieşită din comun. Este firesc ca omul să fie atras aproape iraţional de această frumuseţe, căci ce este altceva decât starea lui cea dintâi, paradisiacă? De aceea am zis că e firesc, adică e-n firea sa umană să poarte în el nostalgia dumnezeirii sale după al cărei chip a fost făcut.    

       Nu e cazul să despic firu-n patru, făcând aici analize literare. Mitul e singur grăitor. Ceea ce vreau totuşi să pun în lumină sunt multiplele feţe ale dragostei, fascinante în jocul lor prismatic.    

       Pe de o parte, aşa cum am spus deja, e dorul, dorul prinţesei după familia ei şi după lumea ei selenară, nostalgie a originilor care o izolează oarecum într-un purgatoriu teluric; grija şi dragostea paternă a tăietorului de bambus, protecţia căminului încălzesc întrucâtva turnul ei de fildeş şi nasc în ea recunoştinţa. Este o dragoste filială care integrează cerul şi pământul unei armonii de început de lume. Separaţia spaţiu-timp/ eternitate intervine însă dureros şi marchează implacabil şi definitiv hotarele celor două lumi în momentul în care prinţesa este chemată să se reîntoarcă în lumea ei.    

       Pe de altă parte, avem de-a face cu o dragoste stranie, strâmbă, strivită de lumesc, a peţitorilor. Îmi pare mai degrabă c-ar voi să aibă nu o nevastă, ci un obiect de fală, o posesie nemaivăzută pentru care dovedesc osteneală şi o nelinişte ce se epuizează însă mult prea curând. Eşecul lor, îndulcit de experienţele ilare, e lamentabil, pentru că nu înţeleg până la capăt unicitatea şi valoarea comorii pe care şi-o doresc. Trişează. Probele nu aveau altă finalitate, ca-n orice basm, decât iniţierea eroilor, exerciţiul inimii lor pentru a primi iubirea nepământească. Minciuna făţişă sau adânc ascunsă încât a devenit una cu mintea lor dă poveştii un tragism sui generis.    

       Nu-mi propun să dezvolt aici tradiţia basmului oriental, cert e că poveştile noastre populare sunt pline de eroi demni, curajoşi, frumoşi, puternici şi mai ales drepţi care sunt în stare să aducă înapoi, pe cer, soarele şi luna, dacă e cazul. Pielea lor de mucava străluceşte şi-şi merită pe deplin sceptrul şi coroana. Peţitorii japonezi sunt, de fapt, antieroi, sau aş zice, mai degrabă, umani, acel soi de umanitate postmodernă care-şi resoarbe conştiinţa exacerbată şi creează efecte de râsu-plânsu’ din nimic.    

       Făcând o critică a criticii, probele la care-i supune prinţesa sunt imposibile. Se poate zice, din perspectivă inversă, vulgar, că-i o fiţoasă. Nu le promite nimic, dar le cere. Nu eşecul lor mă miră, ci faptul că nu au spiritul competiţiei, că nu încercat până la capăt, până la epuizarea totală sau chiar până la sacrificiu să-şi îndeplinească misiunea şi că, eşuând, nu au recunoscut. Uf, cunoscut, nu?    

       În această scurtă cazuistică erotică, un tip interesant se dovedeşte a fi împăratul. Imaginaţi-vă descinderea din norul său obscurifero-transcendent –să-i zicem cumulonimbus aureolatus– aflat deasupra baldachinului de aur, învelit în mătăsuri purpurii, în coliba modestă a tăietorului de bambus! Prinţesa nu-i poate da nicio misiune, căci el este considerat a fi deja iniţiat, în calitatea sa de zeitate. Că împăratul e altfel decât peţitorii o dovedeşte faptul că scrie poezii.    

       Mi s-a părut cel mai reuşit moment al celor două texte acest refugiu în liric şi comunicarea iubirii exclusiv prin poezie. Erosul nu încetează  să rămână energie vitală, răbufnind în cuvântul scris.    

       Dincolo de poveste, poezia se apropie cel mai mult, după părerea mea, de textul Scripturii. Nu epuizează sensul prin formă,  ci-l deschide la infinit, construind o relaţie mereu nouă, vie între cel care scrie şi cel care citeşte. Nu doar la nivel raţional, ci şi afectiv, într-o unitate a comunicării personale, accesibilă doar prin experienţă. Poezia e cea mai frumoasă ofrandă pe care cel mai ales dintre bărbaţi i-ar putea-o aduce minunatei prinţese. Faptul că ea-i răspunde confirmă că există un optimism subtil, dar efemer al creatorului popular, care face astfel posibilă comunicarea dintre lumi. Fără a insinua acest lucru, el demonstrează că poezia e o dovadă că omul îşi poate totuşi depăşi limitele, căci valoarea ei e mai mare decât toate obiectele magice cerute peţitorilor.    

       Finalul e derutant: se sperie oare împăratul de Elixirul Vieţii, pe care-l primeşte ca ultim dar de la prinţesă, ca de-o otravă sau îl refuză ca să rămână neconsolat?    

       Cred că e vorba mai degrabă de aceeaşi separaţie aici-acolo, acum-mereu. Ce să facă împăratul cu nemurirea dacă iubirea sa era departe? Chiar aşa… Să-şi eternizeze tristeţea?    

       Cunoscând forţa exemplară a poveştii n-aş înclina spre explicaţia impulsului de moment şi nici spre asumarea condiţiei umane ca limitaţie.    

       Darul prinţesei îmi apare clar ca gest al iubirii absolute; prin nemurire îi oferea împăratului adevărata cale a comuniunii, dar el n-o poate înţelege. A trece în veşnicie presupune pentru el a muri mai întâi în ordinea firii.    

       Trist, trist, trist… Şi-n această tristeţe nu-i rămâne decât poezia.   

***   

       Totuşi este trist în lume, scria Poetul.    

       N-aş zice întocmai. Poate doar pentru cel care nu ştie că Dumnezeu este în lume şi-a acelaşi timp în afara ei. Este în cerul cerurilor şi-a acelaşi timp în inima noastră.    

       Tristeţea nu e decât uitarea prezenţei Sale atotbune şi iubitoare. Această prezenţă ne face să înţelegem că nu există hotar de netrecut între El şi noi. Nici spaţiu, nici timp, nici moarte nu ne pot despărţi.    

       Cel care L-a cunoscut pe Hristos nu poate fi trist!! Căci cei iubiţi sunt mereu în inima şi-n gândul lui şi-i comunică tainic şi permanent iubirea, în petalele florilor, în răsăritul de soare, în raza lunii, în zâmbetul unui copil, în alinarea blândă a mâinii mamei, în omul de lângă el şi-n firul de praf din lumină, în icoană şi-n cuvânt,.    

       Dar cel mai mult creştinul simte iubirea aceasta atunci când o dăruieşte, când se smereşte şi se roagă lui Dumnezeu cu tăria şi puritatea diamantelor de lacrimi.    

       Ce bine că nu putem fi trişti niciodată, pentru că nu suntem singuri, ci iubiţi până la jertfă de cel mai bun Părinte, de cei mai deosebiţi  părinţi şi fraţi, de cei mai de seamă soţi şi soţii, de cei mai minunaţi copii. Ce bine că putem să-i chemăm pe nume, în rugăciune, pe cei mai buni prieteni ai noştri care ne sunt sfinţii şi îngerii.  

       Timpul şi spaţiul nu pot fi hotare, ci scări. Scări în spirală, suitoare ca iedera care se caţără pe stâlpul veşniciei spre hotarul cel fără de hotar al cerului. 

Despre plenitudinea vieţii la Edith Wharton (1)

                                                                                                                                                             

                   Prima femeie care a primit premiul Pulitzer (The Age of Innocence, 1920) şi printre cei dintâi specialişti recunoscuţi în arhitectura de peisaj şi decoraţiuni interioare, Edith Wharton învaţă la şcoala lui Henry James o scriitură fină ca o tăietură de bisturiu. Peisajul New Yorkului antebelic şi al Franţei interbelice recompun lumea elegantă a celor două continente aflată în curgerea unei autentice istorii.

                   În plenitudinea vieţii (The Fullness of Life, din volumul The Collected Short Stories of Edith Wharton, 1893 ) este o nuvelă fantastică (mai degrabă o parabolă) încadrată eternei teme a dragostei, prin care scriitoarea dovedeşte fascinaţia mereu vie a Pietrei de Magnesia. Polemica ei virtuală cu Flaubert rămâne în stadiul de proiect, fiind transparente mina ludică şi predispoziţia spre reverie.

                  O femeie fără nume, deci oricare, se sinucide înghiţind o otravă, căci nu mai suporta scârţâitul pe care-l făceau cizmele soţului ei (v-am avertizat de bovarism) şi ajunge într-un fel de rai New Age. Intenţia autoarei se conturează din ce în ce mai clar, proiectată într-un dincolo al imediatului narativ. Dumnezeu este aici Spiritul Vieţii, o voce eterată fără chip. Edenul lui Wharton e foarte terestru, ca-ntr-un film clasic de Hollywood, marcat de locuri comune, construite din fraze ample, exagerat retorice prin aglomerarea de epitete decorative. Iată, de exemplu,  tabloul raiului (?), după această moarte lipsită de durere:

                  (…)she distinguished the outlines of a landscape, at first swimming in the opaline uncertainty of Shelley’s vaporous creations, then gradually resolved into distincter shape — the vast unrolling of a sunlit plain, aerial forms of mountains, and presently the silver crescent of a river in the valley, and a blue stencilling of trees along its curve — something suggestive in its ineffable hue of an azure background of Leonardo’s, strange, enchanting, mysterious, leading on the eye and the imagination into regions of fabulous delight. As she gazed, her heart beat with a soft and rapturous surprise; so exquisite a promise she read in the summons of that hyaline distance.

                   Un eclectism forţat, construit prin referirile directe la stilul lui Shelley sau Leonardo e menit să contureze psihologia eroinei, o intelectuală resemnată, profund interiorizată, care suferea teribil din cauza unui soţ blazat. Femeia nu mai putuse suporta mediocritatea unui ins care nu citise altceva în viaţa sa decât romane de călătorie şi reclame sportive şi care se arăta lipsit de orice sensibilitate ori profunzime intelectuală şi-şi pusese capăt zilelor. Scârţâitul cizmelor şi trântitul uşilor sunt simbolul grosolăniei lui nonşalante.

                   Autoarea nu e interesată să dezvolte detalii, ci pune pe tapet doar acuta criză de comunicare şi căsnicia devenită un prizonierat  continuu. Astfel, pentru a marca antiteza dintre intelectualitatea şi sensibilitatea femeii la tot ceea ce e frumos şi platitudinea soţului ei, face abuz de referinţe culturale: Dante, Shakespeare, Bellini, Redermeer, Boccaccio, Biserica Or San Michele din Florenţa. Inconsecvenţa aparentă a stilului vine, cred, din concentrarea epică a textului. Eroinei îi revin în memorie, printr-un abundent flux al conştiinţei, amintiri refulate timp de o viaţă, mărunte detalii în aparenţă, dar creatoare de puternice emoţii, toată bogăţia unei febrile vieţi interioare care pierise nedescoperită.

                    The church was silent, but for the wail of the priest and the occasional scraping of a chair against the floor, and as I sat there, bathed in that light, absorbed in rapt contemplation of the marble miracle which rose before me, cunningly wrought as a casket of ivory and enriched with jewel-like incrustations and tarnished gleams of gold, I felt myself borne onward along a mighty current, whose source seemed to be in the very beginning of things, and whose tremendous waters gathered as they went all the mingled streams of human passion and endeavor. Life in all its varied manifestations of beauty and strangeness seemed weaving a rhythmical dance around me as I moved, and wherever the spirit of man had passed I knew that my foot had once been familiar.

                     Acum intervine Spiritul Vieţii, care-i oferă drept recompensă vieţii ei frustrate posibilitatea de a-şi întâlni în paradisul acela de nestemate perechea ideală, omul alături de care ar fi fost cunoscut adevărata dragoste, atingând astfel plenitudinea vieţii. Într-adevăr, comunicarea dintre cei doi este empatică, deşi dialogul îmi pare forţat, artficial:

                    “Then you, too, have looked for me?”

                     “All my life.”

                     “How wonderful! And did you never, never find anyone in the other world who understood you?”

                      “Not wholly — not as you and I understand each other.”

                     “Then you feel it, too? Oh, I am happy,” she sighed.

                      Poate  că tocmai această inautencitate a iubirii mult-visate este vânată de autoare, căci îşi va pune eroina într-o situaţie paradoxală: ea se gândeşte brusc la soţul rămas singur şi îşi dă seama că acesta nu va cunoaşte niciodată plenitudinea vieţii, căci trăia în iluzia că ea fusese pentru el acea plenitudine. Îi vede suferinţa singurătăţii şi neputinţa lui, dezamăgirea când va veni în paradis şi nu o va găsi, apoi aşteptarea şi nefericirea lui veşnică. Finalul este impresionant, surprinzător: femeia refuză să plece împreună cu “perechea ideală” în sălaşurile cele veşnice şi înţelege că împlinirea dragostei este tocmai fericirea omului de lângă ea pentru care ea era totul şi cu care se obişnuise aşa de mult încât îi lipsea:

                    “Yes; but will it be so with my husband’s soul also?”

                     “No,” answered the Spirit of Life, “for your husband imagined that he had found his soul’s mate on earth in you; and for such delusions eternity itself contains no cure.”

                     She gave a little cry. Was it of disappointment or triumph?

                     “Then — then what will happen to him when he comes here?”

                     “That I cannot tell you. Some field of activity and happiness he will doubtless find, in due measure to his capacity for being active and happy.”

                      She interrupted, almost angrily: “He will never be happy without me.”

                     “Do not be too sure of that,” said the Spirit.

                     She took no notice of this, and the Spirit continued: “He will not understand you here any better than he did on earth.”

                    “No matter,” she said; “I shall be the only sufferer, for he always thought that he understood me.”

                    “His boots will creak just as much as ever –“

                    “No matter.”

                    “And he will slam the door –“

                    “Very likely.”

                     “And continue to read railway novels –“

                      She interposed, impatiently: “Many men do worse than that.”

                     “But you said just now,” said the Spirit, “that you did not love him.”

                     “True,” she answered, simply; “but don’t you understand that I shouldn’t feel at home without him? It is all very well for a week or two — but for eternity! After all, I never minded the creaking of his boots, except when my head ached, and I don’t suppose it will ache here; and he was always so sorry when he had slammed the door, only he never could remember not to. Besides, no one else would know how to look after him, he is so helpless. His inkstand would never be filled, and he would always be out of stamps and visiting-cards. He would never remember to have his umbrella re-covered, or to ask the price of anything before he bought it. Why, he wouldn’t even know what novels to read. I always had to choose the kind he liked, with a murder or a forgery and a successful detective.”

Va urma (!)

Tăietorul de bambus şi Prinţesa Lunii (I)

                  Plăcerea de a citi este acum pentru mine leacul clipelor leneşe, aşezate pieziş peste mintea confuză a serilor de toamnă aburite şi reci. Evident, lectura naivă e un privilegiu rar, pentru mintea tocită de sistematizări şi locuri comune. La 10 ani devoram cărţile de poveşti şi basme cu setea rătăcitului pe mare, tremurând pentru destinul ştiut al eroului şi al ilenei lui cu păr de aur. În adolescenţă căutam întrebările răspunsurilor aduse toate la oficiul meu de obiecte  pierdute. După ce-am terminat Romanul adolescentului…, începusem şi eu să scriu un jurnal întocmai, aşa cum efluvii ideatice răspândise şi un alt jurnal, scris la Păltiniş. Hotărâtă să învăţ germana şi greaca, îmi copiasem cu meticulozitate şi interes lista filosofilor recomandaţi. Nu am dus niciodată la sfârşit proiectele mele majore, îmi pierdeam prea repede elanul epigonic. Importantă era tocmai această înrâurire, energeia, fie efemeră pe care o descopeream în fiecare carte, şi mai ales dialogul tainic, paranormal, al fiinţei mele celei mai adânci cu o altă Fiinţă care-mi dezvăluia acolo, ca-ntr-un arabesc de lumină, drumul pe care-l căutam şi pe care aveam să-l înţeleg însă mult mai târziu.
                 Acum citesc cu plăcerea coaptă a celui care savurează cartea ca pe un obiect senzual, inspirând parfumul ei tânăr, diafan, de iarbă proaspătă şi iasomie sau matur, de ambră şi portocal, de patchouli sau măduvă de santal. O gust odată cu aroma ceaiului de vişine cu rom, de hibiscus şi fructe de pădure, de vanilie, caramel şi altele nenumărate. Îmi cântă evergreenuri, cu Michel Sardou, Adamo, Mouskouri, Dassin, Amalia sau, mai subtil, Albinoni, Mozart, Beethoven sau Eleni Karaindrou. Umbra ei palidă ca a ceaiului de Ceylon, hârtia ei foşnitoare, rândurile tropăitoare ca o armată macedoneană de furnici, toate mă atrag şi mă inspiră.
               Am dat de curând peste o poveste şi textura ei stranie m-a făcut să mă opresc din iureşul cotidian şi să regăsesc pentru o clipă plăcerea bucuriei din copilărie. E considerată cea mai veche poveste japoneză. Cunoscută şi ca Prinţesa Lunii sau a prinţesei Kaguya-hime, Tăietorul de bambus vorbeşte frust şi delicat totodată despre aspiraţia dintotdeauna a fiinţei umane de a descoperi iubirea desăvârşită. A fost cunoscută în Occident, mai întâi în traducerea unei japoneze cosmopolite Yei Theodora Ozaki, cea care avea să-i inspire pe mulţi dintre artiştii acelei Belle-Epoque cu adaptări în limba engleză din cele mai vechi texte ale literaturii din Ţara-Soarelui-Răsare. În română s-a publicat recent în colecţia Cotidianul (Despre dragoste şi alte întâmplări). Povestea începe ca a porcului autohton, doar că ţăranii lor sunt acolo tăietori de bambus (fiecare cu bogăţia lui!). Trist că nu poate avea copii, un astfel de tăietor se roagă zeităţii lor, Buddha ( în ciuda acestei menţiuni, mi s-a părut uşor încreştinată povestea, căci se aminteşte la un moment dat de Dumnezeu, de botez, de făpturi de lumină, ca şi cum traducerea ar fi transpus-o totodată într-un univers familiar europeanului comun).
                  Tăietorul de bambus găseşte în tulpina unui copac o copiliţă mare cât nici o palmă, pe care o creşte, împreună cu soţia sa, cu multă dragoste şi recunoştinţă. Stereotipie narativă, doar că fetiţa asta părea mai degrabă un licurici. Apariţia ei se face sub semnul luminii, tăietorul e copleşit de ea, inundă locul unde se găsea copila, ca apariţia bruscă a lunii dintre norii grei, ce luminează inima pădurii unde o găseşte viitorul său tată.
                    Mai târziu, mica domnişoară devenită Prinţesa Lunii îi supune pe toţi prin frumuseţea ei iradiantă, selenară. Lumina pe care o împrăştie e blândă, mângâietoare ca a lunii pline de august şi ea provoacă adoraţia tatălui, dar şi teama de a nu-i fi furată, de aceea tăietorul de bambus o ţine închisă (nici că se putea altfel fără mitul turnului de fildeş) până ce îi vine vremea de măritat. Bine, o să-mi ziceţi, dar toată mitologia scoasă la iveală de romantici şi brodată de ei e plină de fecioare palide şi levitante. Da, şi această fecioară uluitoare, picată din Lună, care nu vrea cu nici un chip să se mărite, îşi pune, ca orice eroină de poveste, peţitorii care, fără doar şi poate au aflat de frumuseţea ei orbitoare, să treacă prin diverse probe care să le dovedească puterile şi tăria dragostei lor.
                   Apar multe cifre în istoria asta: din sute rămân cinci peţitori, timp de un an, doi, ani, cea de-a o suta cincea zi, patru sute de zile, într-o călătorie de şapte zile etc. Evident, fiecare peţitor trebuie să-i aducă diverse obiecte magice, care mai de care mai nefolositoare, dar care erau cu siguranţă vestigii ale sacrului care-i aducea aminte de lumea ei luminoasă şi prin a căror căutare ei înşişi se iniţiau. E mitul dragostei civilizatoare, pe care omul istoriei nu-l mai poate însă înţelege, ca aceşti cavaleri antici care dovedesc o contemporaneitate contrariantă. Nu doar că nu-i aduc pocalul lui Buddha, pielea şobolanului de foc, piatra cu cinci culori încrustată în capul dragonului, creanga de aur din vârful Muntelui Horai şi scoica din stomacul rândunicii, dar se prefac magistral că au depus tot efortul, plătesc bijutieri şi speculanţi de piei de şobolani, armate de slujitori, se izolează ascetic, aşteptând trecerea timpului necesar călătoriei, străbat mări şi ţări lăudându-se cu câştigul lor sigur, trimit iscoade după dragoni cu capul plin de pietre, iar acestea îşi iau o vacanţă-n insule, chefuiesc şi dormitează straşnic, văitându-se de greutatea sarcinii. Mai mult, când, exasperat, stăpânul le dă în vileag tertipurile, îi felicită, blestemând-o pe Prinţesa care şi-a râs de el. Frumoasa le descoperă rând pe rând minciunile, textul căpătând inflexiuni burleşti ca momentul în care peţitorul, obosit de îndelungata sa călătorie şi de relatarea şi mai lungă a ei şi ud de apa mării pe care venise sau de propria năduşeală, căci povestise cu mult foc cu câte sacrificii reuşise să aducă creanga fermecată, este invadat de bijutierii pe care nu-i plătise şi care urlau după bani. Elegant, prinţesa scapă de vreo altă explicaţie a făcăturii, aşa cum se întâmplase şi cu cei de dinainte, dar bijutierii încasează o scatoalcă soră cu moartea.
                     Momentul forte e întâlnirea cu împăratul Japoniei, un soi de zeitate chtonică pentru orientalii aceştia mistici. Intrigat de cele auzite, evident că vrea să şi-o facă metresă, dar ţi-ai găsit! Prinţesa nu părăşeste coliba cu niciun chip şi nu vrea să se mărite, cu toate rugăminţile disperate ale tatălui său. Găsind ca pretext goana vânătorii (de circulaţie universală), el ajunge la casa tăietorului de bambus şi rămâne fascinat. A iubi este pentru el, în primă instanţă, un act de posesie imediată, dar lumina nu se lasă prinsă, căci fata se decorporalizează. Bolnav de iubire, împăratul îşi dă seama de unicitatea ei, dar şi de diferenţa tragică dintre cele două lumi cărora aparţin, de aceea se închide în sine şi preferă să comunice cu ea prin poezii, pe care dragostea i le inspiră. Este cel dintâi care reuşeşte să ajungă la inima ei, căci Prinţesa răspunde acestor poezii cu prietenie şi tandreţe. Îi răspunde însă că nu vor putea fi niciodată împreună, căci aparţin unor lumi diferite.
                     Finalul e asemănător Micului Prinţ. În ziua a 15-a a lunii august (!!!), Prinţesa Lunii părăseşte lumea pământeană, fiind ridicată în cer de făpturi luminoase pe care le recunoştea ca fiind familia ei. Cu un ultim gest de afecţiune, îi scrie o scrisoare împăratului, învelind în ea Elixirul Vieţii, care nu-i era îngăduit vreunui muritor, şi le trimite la palat. Îmbrăţişând-şi tatăl pământesc, Prinţesa se ridică la cer în caleaşca ei de lumină.
                     Împăratul e însă teluric, căci se teme de rândurile ei, ca şi de poţiunea magică şi-şi trimite servitorii să le ardă pe cel mai înalt munte. De atunci se spune că vârful Muntelui Fuji este veşnic învelit în fum, căci acolo arde Elixirul Vieţii.

Tehnica montajului discontinuu (notiţe de curs arbitrar al memoriei)

           Teologia în sine nu e ştiinţă, e trăire întru Dumnezeu, cunoaştere a Lui. Studiul teologiei este ştiinţă! Ş-t-i-i-n-ţ-ă! Păi ce, crezi că te-ai dus la facultatea asta să te mântuieşti?!?, mi-a zis atunci Gamaliel cu glasul lui blând tunător. Taina întrupării: Dumnezeu şi Omul care-şi păstrează integru caracterul fiecăruia, iată crucea raţiunii![…] Dumnezeu e realitatea ultimă. Făptura nu trebuie să primească cinstirea, admiraţia, dragostea „cu tot cugetul”, căci „Dacă vine cineva la Mine şi nu urăşte pe tatăl său şi pe mamă şi pe femeie şi pe copii şi pe fraţi şi pe surori, chiar şi sufletul său însuşi, nu poate să fie ucenicul Meu”(Lc.14, 26). Dumnezeu este Ultim, adică mai presus de orice, cauză şi scop al omului, orice substituţie presupune idolatrie! Oamenii, dornici mereu de concret, tind să idolatrizeze. Dar Dumnezeu e viu, nu e impersonal, ci personal, şi Om prin întrupare, ca noi să-L înţelegem ca persoană. De pildă, episodul viţelului de aur: în timp ce Moise era pe Sinai să ia tablele Legii, poporul se închina la idoli, şi din nevoia de concret. Nu trebuie să ne rugăm vreunei imagini a lui Dumnezeu, căci aceasta e idolatrie. Icoana e însă o fereastră, nu-L poate prinde în cadrul ei pe Creator, dar ne înalţă cu gândul la El, care S-a făcut om şi astfel ne smereşte. Şi patima e un idol, creaţiile minţii noastre sunt idoli, căci sunt reprezentări ale realului, nu sunt realitatea, sunt imagini, plăsmuiri, deci subiective.O, Doamne cum să scăpăm de concret, cum să învăţăm să Te iubim pe Tine în celălalt? Înainte de toate suntem teologi-suntem?- şi trebuie să vedem realul ca pe o sumă de lucruri imanente, asta este. Trebuie să înţelegem însă imanentul în relaţia sa cauzală cu Dumnezeu şi aşa avem perspectiva unui integruum macrocosmic în care omul e parte şi centru prin puterea sămânţei de raţiune pe care o posedă. Microcosmosul uman şi macrocosmosul, cer înstelat de august oglindindu-se în apa fântâniiLucrurile devin raţiuni plasticizate: timpul, lumea fenomenală, lucrurile imanente devin instrumente ale dialogului divin. Dialogul acesta subtil şi sublim de fiecare clipă, adânc în adânc strigat din amvonul inimii sau pictat în imaginea unei păpădii crescute de sub casă aşa, într-o doară, tocmai într-o zi târzie de octombrie, ca într-o ciudată alchimie prin care ţărâna şi asfaltul se transformă brusc într-un glob auriu al bucuriei. „Bună dimineaţă, străino!Priveşte-mă!Frumuseţea e gratuită…şi niciodată inutilă. Şi sfidătoare şi sublimă.” Iubirea lui Dumnezeu presupune bucurie, e o iubire „nebună”( iraţională) – în raport cu raţiunea de-o şchioapă a oamenilor, căci Dumnezeu e raţiunea supremă. Să revenim pe făgaş, copiii mei, ştiinţa, care are temei raţiunea, toată epistemologia care caută fixarea vreunui tip de cunoaştere sau posibilitate a cunoaşterii şi a fifiindului, toate îl conjugă pe a şti. Frecţii…Cădem în derizoriu, din cauza lipsei de echivalenţă a termenilor, care depăşeşte capacitatea de înţelegere a omului. Creaţia devine proiectul comuniunii dintre Dumnezeu şi om. Dumnezeu e realitatea ultimă, deci cosmosul devine mijloc de comunicare divino-umană.Viaţa atunci trebuie şi ea înţeleasă ca un dar. Lucrurile toate sunt daruri, sunt valorizate de dragostea lui Dumnezeu, capătă sens doar prin El. „Ale Tale dintru ale Tale” (pâinea şi vinul sunt acel cosmos între care se oferă lui Dumnezeu, iar El, făcându-Se jertfă, le sfinţeşte). Timpul este şi el atunci tot un mijlocitor al darului. Teologia însăşi este, după Sfântul Apostol Pavel, un dar al Duhului Sfânt… căci cine Îl anatemizează pe Hristos „nu vorbeşte în Duhul Sfânt”, dar cine –L primeşte şi-L mărturiseşte pe Hristos, face dovada că a primit Duhul lui Dumnezeu. Această mărturisire de credinţă: Iisus este Hristos e taina şi paradoxul şi piatra de încercare a fiecărui om. Cine se alătură mărturiei acesteia are chinovia Duhului Sfânt. Deci, în afara Bisericii, teologia nu există. Nu putem gândi teologia dincolo de caracterul ei ecleziastic: separat, omul e un păcătos, dar adunarea în Biserică e sfântă. Binele, adică Dumnezeu, are această trăsătură: se comunică. Instituind alte realităţi, care sunt creaturi, El rămâne singura Fiinţă adevărată, unicul partener autentic de dialog, ideal, intim ascuns în sufletul fiecăruia devenit pe deplin comprehensibil. Căci toată cunoaşterea noastră e Hristos.

             Ajută-mă să Te cunosc, Doamne!