De la cult la cultură. Un posibil cuvânt-înainte

Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui.  ( Iacob 17, 18 )

Bucuria convorbirii cu Dumnezeu, dăruită nouă prin Întruparea şi Învierea lui Hristos, este temeiul întregii noastre învăţături creştineşti revelate şi arvună a vieţii celei veşnice. Evanghelia după Ioan ne arată că Dumnezeu – Tatăl a făcut Lumea prin Fiul, adică prin Cuvântul Său Cel veşnic: “toate s-au făcut prin El şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(Ioan 1,3), iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Coloseni, arată că Hristos este “Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut”, adică icoana Sa. (Col. 1,15). Sfânta Liturghie celebrează deodată pe Cuvântul cel viu şi mântuitor Care ni Se dă nouă de-a pururi ca hrană nemuritoare, spre întărire în urcuşul cel duhovnicesc şi împărtăşire cu sfinţii, dar şi pe Hristos – icoană a Tatălui. În creştinism, cultul lui Dumnezeu se exprimă atât prin cuvânt, cât şi prin imagine şi de aici derivă o imensă bogăţie de forme, de stiluri şi de expresii, create de-a lungul timpului şi în contexte diferite, în care se îmbracă viaţa liturgică şi arta creştină, creând perspectiva  diversităţii în unitate. Taina lui Hristos rămâne însă centrul spiritual unificator, căci Persoana Sa, viaţa, învăţătura şi lucrarea Sa mântuitoare în lume trebuie înţelese atât ca mărturie a Sfintelor Scripturi, cât şi ca plenitudine de viaţă a întregii Tradiţii, văzute în caracterul ei dinamic, în experienţa şi misiunea Bisericii în lume.

Fără comuniunea tainică a sufletului cu Hristos, fără perspectiva religioasă, transcendentală, societatea se secularizează, devine individualistă, narcisistă şi autosuficientă, nu mai caută chipul lui Dumnezeu din om şi nici lumina din icoanele sfinţilor. În lumea contemporană, imaginea mediatică a eului narcisist, construită pe exaltarea puterii, a plăcerii şi a ştiinţei atotputernice, a devenit ea însăşi un  idol, căci omul secularizat ajunge să caute Infinitul în lucrurile finite. El pierde cultura interiorităţii, care este rugăciunea, pentru că, deşi acceptă existenţa lui Dumnezeu, nu construieşte o relaţie personală cu Acesta, situându-L undeva în afara istoriei; lipsindu-se de această legătură sfântă, omul contemporan pierde şi simţul comuniunii, care este, de fapt, chinovia Duhului Sfânt.

Cu atât mai mult astăzi, în contextul acestei crize spirituale, Biserica are misiunea esenţială să semnaleze necesitatea unei înnoiri spirituale profunde şi autentice, care să reafirme vocaţia sfinţeniei, făcând distincţia dintre ceea ce este esenţial şi profund şi ceea ce este secundar, dintre ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial. Secularizarea trebuie înţeleasă drept chemare a lui Dumnezeu spre aprofundarea credinţei, prin redescoperirea izvoarelor uitate.

Experienţa noastră culturală, ca popor, ne oferă cel mai edificator exemplu, căci, vreme de secole, cultul şi cultura sunt aproape identice. Omul medieval al acestui spaţiu românesc îşi înţelege profund rostul său, de a-L reprezenta şi preamări pe Creatorul după al Cărui chip a fost creat aici, pe pământ, şi-n veşnicia luminii şi vede creaţia ca mijloc de comunicare cu El, ca dar şi ca responsabilitate dată sieşi. Cultura şi credinţa constituie, firesc, două realităţi care se întrepătrund şi se conţin, cultura oferind un sol fertil credinţei, iar aceasta făcând să rodească perenitatea culturii ca o liturghie a istoriei unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu.

Arta sacră s-a născut Biserică, luând multiple forme: muzica, poezia şi literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura, sculptura bisericească, iconografia, broderia ş.a. Toate acestea au inspirat şi luminat apoi cultura poporului român: şcoala, limba, literatura, arta, folclorul, onomastica, toponimia, sărbătorile legale, cultul eroilor, stema ţării, imnul naţional, dar mai ales jertfelnicia şi răbdarea românilor cu speranţa biruinţei asupra răului, ca tărie a legăturii dintre Crucea şi Învierea lui Hristos, arătată în viaţa poporului drept-credincios. Tot prin Liturghie a fost inspirată şi susţinută o cultură a continuităţii creştine, iar circulaţia cărţilor de cult în limba română, în toate provinciile româneşti, a contribuit la dezvoltarea conştiinţei naţionale, încât putem spune că formarea României creştine este rodul tainei sfinte a Liturghiei.

Odată cu secolul al XVI-lea, când tiparul va constitui modalitatea principală de răspândire a culturii, ţările române devin un centru de apărare a ortodoxiei şi a întregii spiritualităţi răsăritene, într-o lume mereu asaltată, aflată la graniţa marilor imperii, otoman şi habsburgic. Mult mai prolific în Ţara Românească şi în Moldova decât în Transilvania acelui Unio Trium Nationum, istoria tiparului dovedeşte lupta pe care Biserica şi domnii o duc acum în plan spiritual, de apărare a credinţei şi a românismului, de zidire sufletească şi de păstrare a nădejdii în biruinţă. Lumina tiparului este lumină a jertfei euharistice, lumină a Cuvântului Celui viu din  Evanghelie, de aceea majoritatea cărţilor tipărite la noi până în secolul al XIX-lea sunt cărţi de cult, cea dintâi fiind chiar un Liturghier. Răspândirea culturii creştine se face prin dăruire de sine, ca răspuns către Dumnezeu Creatorul, căci atât cultul liturgic, cât şi arta sunt ofrande ale iubirii  omului faţă de Dumnezeu, frumuseţe creată de om ca răspuns la frumuseţea creată de Dumnezeu pentru om.

Ctitorirea de biserici, de aşezăminte sociale şi de instituţii de cultură teologică, patronarea tipăririi de carte românească şi scrierea acesteia afirmă vocaţia întemeierii pe care o moştenesc domnii şi mitropoliţii români. Căderea Imperiului Bizantin nu a însemnat dispariţia lui totală, căci el rămâne, prin Biserică, oglindit în tot ceea ce a dat spiritualitatea monahilor şi a teologilor în spaţiul răsăritean, îndeosebi românesc, ceea ce-l făcea pe mare cărturar N. Iorga să vorbească despre un „Bizanţ după Bizanţ”. Modelul bizantin se păstrează nu doar la nivel eclesial, ci şi în legătura benefică dintre Biserică şi puterea politică a vremii, atât de necesară devenirii integre a unui popor. În sens duhovnicesc însă, expresia trebuie înţeleasă în legătură cu Împărăţia Cerurilor cea care nu cade niciodată şi a cărei pecete este sfinţenia. Şi când fac istorie, şi când îndură istoria, copleşiţi „sub vremi”, lăsând credinţa să lucreze în sufletele lor, voievozii şi mitropoliţii se fac ei înşişi purtători de har, chipuri ale sfinţeniei prin asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum ne sunt pildă Martirii Brâncoveni, Neagoe Basarab, domnitorul isihast, luminaţii mitropoliţi Varlaam, Antim Ivireanul sau Grigorie Dascălul. Înţelegerea istoriei de către conducătorii, învăţătorii aflaţi în diferite trepte ale ierarhiei noastre bisericeşti şi de poporul nostru drept-credincios este, de la început şi până în Evul Mediu târziu, vizibil influenţată de viziunea Eclesiastului, a deşertăciunii gloriei şi a bogăţiei lumeşti, dar fructificată în perspectivă hristologică, ca dar şi prilej de veşnică vieţuire cu Dumnezeu. Timpul istoric devine timp liturgic şi timp-scară, adică succesiune de momente favorabile (kairoi), prin care omul, primind şi dăruind cuvântul lui Dumnezeu, se împărtăşeşte din bucuria cea veşnică a sfinţilor, căci „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care „toate s-au făcut” este şi Cel  întru Care ele devin („Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”- Ioan, 1,4).

Unit cu Hristos prin Botez încă de la formare, poporul român poartă laolaltă, în devenirea sa, taina Crucii şi a Învierii. Destinul naţiei noastre a cunoscut, din timp în timp, răstignirea, dar temeiul învierii sale a fost şi va rămâne mereu ortodoxia vie şi lucrătoare care-l ţine aproape de Dumnezeu.

Biserica, realitate aflată în lume şi, în acelaşi timp, în afara ei, are rolul să inspire, nu să domine, să-i ajute pe oameni să simtă iubirea Sfintei Treimi şi nevoia comuniunii izvorâte din ea, să binecuvânteze creativitatea şi să vindece rănile păcatelor personale şi colective, prin redescoperirea dialogului viu al omului cu Dumnezeu, ca relaţie fundamentală a persoanei şi a societăţii.

DEMNITATEA OMULUI ŞI HARISMA CREATIVITĂŢII SALE

Sfântul Grigorie Palama se opune energic oricărei devieri de la Tradiţie şi stabileşte cu îndrăzneală prima- tul oamenilor asupra îngerilor. Dualitatea structu- rală spirit/ trup face din om o fiinţă completă, aşezată în fruntea tuturor creaturilor.

Diferenţa care îl avantajează pe om în raport cu îngerii constă în faptul că omul a fost creat după chipul Cuvântului întrupat; spiritul său se întrupează împânzind întreaga natură cu energiile creatoare şi “de viaţă făcătoare” ale Duhului Sfânt. Un înger este “lumină secundară”, reflex pur, vestitor şi slujitor. Spre deosebire de Dumnezeu, care poate crea ex nihilo, îngerul nu poate crea nimic; alta este însă condiţia umană.

Din punct de vedere biblic, Dumnezeu este mai mult decât absolut, El este Absolutul care generează propria alteritate, cea a Dumnezeu-Omului. De aceea Dumnezeu atribuie omului chipul Său: în scopul de a extrage din materia acestei lumi valorile imperisabile şi de a manifesta sfinţenia prin mijlocirea propriului trup. Într-adevăr, spre deosebire de îngeri – care reflectă lumina – omul devine lumină: “voi sunteţi lumina lumii” – fapt pe care luminozitatea trupurilor de sfinţi sau aureolele lor de pe icoane îl exprimă în mod exemplar. Proeminenţa regală a omului condiţionează slujirea lui de către îngeri.

Potrivit sinaxarului din Lunea Duhului Sfânt, în cele nouă zile dintre Înălţare şi Cincizecime, fiecare dintre cele nouă cete îngereşti slăveşte umanitatea îndumnezeită a lui Hristos. Într-una dintre omiliile sale, Sfântul Grigorie Palama precizează astfel unul dintre ţelurile Întrupării: “A venera trupul, aşa încât duhurile orgolioase să nu aibă îndrăzneala de a crede că sunt mai de preţ decât omul”. Acest text de o rară consistenţă înalţă un imn neaşteptat spiritului creator al omului. Dintr-o perspectivă încărcată de autoritatea tradiţiei patristice, se binecuvântează astfel în chip deplin şi direct creaţia umană – adică articularea dintre cultură şi cult. Hristos vine pentru a vindeca patologia păcatului, singura vinovată de uscarea seminţei paradisiace care va rodi, până la urmă, în sânul Împărăţiei. Mântuirea este clipa când Dumnezeu îl trage pe om din abisul căderii.

Dar, potrivit Evangheliei, mântuirea înseamnă vindecare: “credinţa ta te-a izbăvit”. Hristos este Doctorul cel Bun care oferă Euharistia ca pe un “leac al nemuririi”. Vindecarea comportă un catharsis ascetic – curăţire a fiinţei de orice germene demonic – dar se desăvârşeşte printr-un catharsis ontologic: restaurarea formei iniţiale, refacerea chipului lui Dumnezeu şi veritabilă transfigurare a firii. În sens biblic, creaţia este asemănătoare bobului de grâu care produce însutit şi încă pe atâta: “Tatăl Meu pînă acum lucrează; şi Eu lucrez” (loan 5, 17). Lumea a fost creată în timp, adică neîmplinită germinal, în scopul de a ridica de-a lungul istoriei profeţii şi “lucrătorii cei buni” şi de a perpetua conlucrarea dintre fapta divină şi fapta umană, până în Ziua când germenele va atinge maturitatea ultimă.

Iată de ce porunca iniţială de a “cultiva” grădina Edenului deschide nesfârşitele perspective ale culturii. Ieşită din lumea culturală a mănăstirilor, asumându-şi diversitatea anagogică a domeniilor sale, cultura reconstituie cu propriile mijloace “liturghia cosmică” – adică preludiul terestru al doxologiei cereşti. Prin chiar firea sa, omul este predestinat acestei slujiri: el este “o partitură muzicală, un imn minunat dedicat atotputerniciei creatoare” “Slava ta, Hristoase, este omul pe care l-ai aşezat ca poet al strălucirii Tale”. “Iluminat încă de pe pămînt, omul se minunează întru totul. El se întrece, în cântări neîncetate, cu puterile cereşti; ca un înger pe pământ, el conduce făptura întreagă spre Dumnezeu…”.

Hristos îi dă omului posibilitatea de a acţiona, fapt care este efectul decisiv al tainei Mirungerii. Sfântul Grigorie de Nyssa insistă asupra puterii omeneşti de a stăpâni. Rege, preot şi profet – prin harismele sale, omul este un fel de demiurg. Preexistenţa ideală a esenţelor cosmice şi a arhetipurilor universale aflate în Dumnezeu conferă o valoare cu totul specială acţiunii acestor “lucrători cu Dumnezeu”. “Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu, grăbind venirea Zilei Domnului” (II Petru 3, 9-12); înseamnă: “pregătiţi” germinaţia ei secretă. E vorba de acele “naşteri” în ordinea credinţei, care ne sunt cu putinţă. Ele dezvăluie şi ordonează mersul cuvenit al istoriei, înclinând lumea – astfel pregătită şi coaptă – spre a doua venire a Domnului. Purificată prin asceză, marea dragoste este de fapt destinul omului. “Tandreţea ontologică” pe care marii mistici (Sfântul Isaac, Sfântul Macarie) o arată oricărei creaturi – fie ea reptilă sau chiar demon – este însoţită de un mod iconografic de a contempla gândul divin dincolo de transparenţa lumii, de a pătrunde în cochilia cosmică, pînă la sâmburele sensului. Acesta este izvorul specific Ortodoxiei, originea umanismului maximalist pe care se sprijină neclintitul ei optimism. “Consideră că – după Dumnezeu – fiecare om este ca un Dumnezeu”. “În chip euharistie – spune Sfântul Maxim- dumnezeiescul Stăpân îi hrăneşte pe oameni cu gnoza scopurilor ultime ale acestei lumi”. Precum o imensă parabolă, lumea permite lectura Poeziei divine înscrisă în chiar firea ei. Imaginile din parabolele evanghelice, sau materia cosmică a Sfintelor Taine, nu sunt întâmplătoare. Până şi lucrurile cele mai simple corespund unui scop foarte precis. Totul este icoană, asemănare, participare la iconomia mântuirii, totul este imn şi cântec de slavă, “În sfârşit – scrie Paul Claudel – lucrurile nu mai sunt mobilierul unei închisori, ci al unui templu”. Darurile şi harismele hotărăsc vocaţia omului: “a cultiva” imensul câmp al lumii, a înnoi toată gama artelor şi ştiinţelor, în scopul de a construi o existenţă umană demnă de Dumnezeu. Aceasta nu se poate întemeia decât pe acea slujire în care Biblia nu se vede doar un serviciu social, ci un act de vindecare, un semn de restaurare a echilibrului. Este comuniunea tuturor oamenilor adaptată deopotrivă noutăţii absolute şi dorinţei supreme despre care ne vorbeşte Apocalipsa.

Gândirea Părinţilor trasează o grandioasă filosofie a creaţiei, care este mai mult decât o simplă justificare a culturii. Atunci când devine o slujire în serviciul Împărăţiei Iul Dumnezeu, cultura justifică istoria, omul şi sacerdoţiul acestuia în lume.

(fragment din cartea Iubirea nebună a lui Dumnezeu, de Paul Evdokimov: cap.VI, Cultură şi credinţă)