Toma Credinciosul

Predicã la Duminica a II-a după Paşti

Pr.prof.dr. Vasile Mihoc

            În Evanghelia acestei duminici sunt înfăţişate două arătări ale Domnului Celui înviat către grupul mai restrâns al ucenicilor Săi, al acelora pe care El i-a ales şi i-a numit „apostoli” (Lc. 6, 13) şi care aveau să fie martorii prin excelenţă ai Învierii Sale. Mântuitorul S-a arătat viu după patimile şi moartea Sa unui număr destul de mare de persoane. Aceste arătări sunt cele mai importante dovezi ale adevărului Învierii Domnului. Deşi prin Înviere trupul luat de Mântuitorul din Sfânta Fecioară a încetat de a mai fi un trup pământesc, deşi Domnul Cel înviat nu mai ţine propriu-zis de lumea noastră şi nu mai este supus incidenţelor istorice, totuşi, prin faptul că El S-a arătat unor persoane concrete, care au putut da mărturie despre întâlnirile cu El, Învierea este un fapt istoric.

             Sfintele Evanghelii (Mt. 28; Mc. 16; Lc. 24 şi In. 20-21), Faptele Apostolilor (1, 1-12) şi Epistola I Corinteni a Sf. Apostol Pavel (15, 3-9) ne vorbesc despre mai multe arătări ale Domnului Celui Inviat, fără ca vreuna din aceste scrieri să aibă pretenţia unei prezentări exhaustive. Este vrednic de notat şi faptul că Sfântul Apostol rânduieşte alături de celelalte arătări şi întâlnirea cu Hristos Cel înviat de care s-a învrednicit el însuşi, la câţiva ani după Învierea și Înălţarea Domnului (I Cor 15, 8-9).  Astfel, dacă Sfântul Luca circumscrieseria arătărilor la cele patruzeci de zile dintre Înviere şi Înălţare, Sfântul Apostol Pavel socoteşte că poate trece dincolo de această perioadă şi că întâlnirea (sau întâlnirile) lui însuși cu Hristos Cel înviat poate (pot) sta alături de cele ale martorilor de la început.

          După ce S-a arătat Mariei Magdalena (In. 20, 1.10-18) şi tuturor femeilor mironosiţe (Mt. 28, 1-10), apoi, pe drumul spre Emaus, celor doi ucenici (Lc. 24, 13-33) şi, cândva, în cursul Duminicii Învierii, lui Petru (Lc. 24, 34; cf. I Cor. 15, 5), prima parte a Evangheliei de astăzi (In. 20, 19-23) ne spune că Domnul S-a arătat, în seara aceleiaşi Duminici, ucenicilor care erau adunaţi într-o casă din Ierusalim – probabil casa mamei viitorului Evanghelist Ioan (cf. Fapte 12, 12), o casă ale cărei uşi ei le încuiaseră cu grijă, de frica iudeilor. El a intrat prin uşile încuiate – căci trupul Său nu mai era pământesc, ci duhovnicesc-, le-a dat ucenicilor pacea Sa, i-a încredinţat de adevărul Învierii, arătându-le mâinile şi coasta Sa, care purtau semnele rănilor de la cuie şi de la suliţă, şi, prin darul Duhului Sfânt, le-a conferit puterea de a ierta păcatele. Prin acest ultim act, Domnul, preamărit acum prin Înviere, Se manifestă ca Acela ce-L dă pe Duhul Sfânt (cf. In. 7, 39).

          Partea a doua a Evangheliei de astăzi cuprinde relatarea întâlnirii cu Toma (In. 20, 24-29) şi un prim epilog al Evangheliei (v. 30-31; cf. 21, 25).

          Această Duminică fiind dedicată Sfântului Toma, mă voi referi mai mult la această a doua parte a pericopei evanghelice şi la acest Apostol intrat în mentalitatea comună ca Toma „necredinciosul”.

         Este clar că n-a fost deloc în intenţia Sfântului Ioan Teologul să ni-l prezinte pe Toma ca necredincios. La arătarea dinainte, ceilalţi apostoli au avut şi ei nevoie de dovezi ca să creadă că Acel care li Se arată este într-adevăr Iisus. Lor mai întâi Domnul „le-a arătat mâinile şi coasta Sa“ (In. 20, 20a), şi numai datorită acestei încredinţări „s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul“ (v. 20b). Sfântul Luca notează într-un chip încă şi mai precis dificultatea lor în a crede în Înviere: deşi primiseră înainte mărturia mironosiţelor (Lc. 24, 9-10) – care însă nu li s-a părut decât o aiurare (v. 11) -, apoi pe cea a lui Petru sau, în orice caz, despre o arătare de care s-a învrednicit acest Apostol (v. 34) şi, în sfârşit, cea a celor doi ucenici întorşi în grabă de la Emaus (v. 35), totuşi, ucenicii se arată zăbavnici în a crede în Înviere. Când Iisus vine în mijlocul lor – şi e vorba, desigur, de aceeaşi arătare de care mărturiseşte prima parte a Evangheliei de astăzi (In. 20, 19-23) – sunt mai întâi cuprinşi de frică ei, crezând că au în faţa ochilor o nălucă (Lc. 24, 37), astfel încât Domnul le adresează o invitaţie foarte asemănătoare cu cea pe care o va adresa lui Toma: „Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că Duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine având.”(v. 39). Acestea zicând, „le-a arătat mâinile şi picioarele Sale“ (v. 40). Şi pentru că nici acum nu le vine să creadă – de bucurie, de data aceasta – Iisus le cere de mâncare şi mănâncă în faţa lor (v. 41-43).  Abia acum primesc ei adevărul Învierii şi Domnul poate să-i constituie martori ai acestui adevăr (v. 48). Sfântul Marcu ţine să noteze că, la această primă arătare către „cei unsprezece” – zece de fapt, căci, precum ne spune Sfântul Ioan, Toma nu era de faţă, dar este vorba, practic, de un titlu dat grupului apostolic, ştirbit acum prin căderea lui Iuda -Iisus „i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat.“ (Mc. 16, 14).

            Ţinând seama de toate acestea, Toma nu mai apare deloc drept o excepţie în grupul Apostolilor. Necredinţa sa nu pare a fi neapărat mai mare sau mai vinovată decât a celorlalţi zece.

         E adevărat că însuşi numele acestui apostol pare să indice îndoiala. „Didimos“, Geamăn, deşi reprezintă traducerea firească în limba greacă a ebraicului „Thoma“ (In. 11, 16), înseamnă însă, în primul rând, „dublu“, „îndoit”. Pe de altă parte, referirile anterioare la Toma din Evanghelia de la Ioan (11, 16; 14, 5) par să indice că, deşi profund loial Mântuitorului, Toma avea un caracter oarecum ezitant.

              Toma n-a fost prezent la arătarea din Duminica Învierii. Şi nici n-a vrut să primească mărturia celorlalţi ucenici. El a pretins o experienţă personală a întâlnirii cu Hristos Cel înviat, şi încă una foarte palpabilă: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în locul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (In. 20, 25). Experienţa pe care o pretinde Toma este una directă şi progresivă: să vadă, mai întâi, apoi să şi pipăie. În ce priveşte ultimul aspect, el se exprimă cu o precizie ce ar putea părea brutală: degetul pentru semnul mai mic al cuielor, mâna pentru rana mare făcută de suliţă în coastă. Numai aşa ar fi fost el gata să accepte identitatea dintre Iisus Cel răstignit şi Cel pe Care-L văzuseră ceilalţi ucenici şi despre Care mărturiseau că este El Însuşi înviat. Acest mod de a-şi fi exprimat pretenţia va fi determinat calificarea sa de către Mântuitorul ca ,,necredincios“, un epitet cu care a şi intrat Toma în conştiinţa creştinătăţii.

            Următoarea arătare are loc după opt zile, adică în Duminica următoare. Evanghelistul ţine să releve prezenţa specială a Domnului în ziua întâi a săptămânii, care, intrată în conştiinţa creştinilor ca Ziua Învierii, a devenit, de la început, ziua obişnuită de adunare a Bisericii pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. Toma era acum şi el împreună cu ceilalţi ucenici. Venirea lui Iisus se petrece la fel ca prima dată: El intră prin uşile încuiate şi Se adresează ucenicilor cu „Pace vouă!“. În continuare, după relatarea evanghelică, tot ceea ce urmează se petrece între Domnul şi Toma. „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios“ (v. 27). Cuvintele lui Iisus apar ca o reluare exactă a celor prin care Toma îşi exprimase pretenţia la experienţă directă.

           Evanghelia nu ne spune dacă Toma a răspuns invitaţiei de a pipăi rănile pe care Iisus i le arăta. Ne spune însă că Toma n-a mai fost deloc necredincios. În orice caz, mărturisirea pe care o face el acum nu este o simplă declaraţie privind identitatea Celui Care i Se arată acum cu Iisus Cel pe Care-L cunoscuse înainte. Nu, cuvintele care ţâşnesc din inima lui Toma reprezintă infinit mai mult decât o astfel de identificare. Ele sunt o puternică mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ O astfel de mărturisire nu este rodul vederii şi al pipăirii. Sfântul Apostol Pavel va spune că nimeni nu poate face mărturisirea că „Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt“ (I Cor. 12, 3). Astfel, mărturisirea lui Toma dovedeşte că inima sa este acum deplin şi definitiv străpunsă de harul credinţei.

          „Nu fi necredincios, ci credincios!” – îl îndemnase Mântuitorul pe Toma. Şi iată că transformarea s-a petrecut. Toma necredinciosul devine, hotărât, Toma credinciosul!

                În capitolul următor al Evangheliei, Toma reapare, de data aceasta alături de alţi ucenici credincioşi, învrednicindu-se de ceea ce Sfântul Ioan Teologul socoteşte ca a treia arătare a lui Iisus către ucenicii Săi (21, 14). Poate nu e lipsit de semnificaţie faptul că Toma este menţionat de această dată pe locul doi (21, 2), imediat după Simon-Petru şi înainte de Natanael (identificat de cei mai mulţi cu Apostolul Bartolomeu) şi de fiii lui Zevedeu. Mărturisirea sa de credinţă să-i fi asigurat acest loc de cinste? În orice caz, cu acest prilej, alături de alţi şase ucenici, Sfântul Toma nu numai că L-a revăzut pe Domnul Cel înviat şi a participat la o nouă pescuire minunată (21, 4-11; cf Lc. 5, 1 şi urm.), dar s-a învrednicit şi de a fi invitat de El la masă. A fost, de fapt, o masă euharistică; iar faptul că au primit atunci din mâinile Celui înviat pâine şi peşte a fãcut ca şi peştele să rămână în conştiinţa Bisericii ca un simbol privilegiat al lui Hristos Cel preamărit, Care se dă necontenit credincioşilor Săi ca mâncare, prin Sfânta Euharistie.

           Este sigur că Sfântul Toma nu va mai fi niciodată de acum încolo Toma necredinciosul. Deşi el nu mai apare după acest moment în niciuna din scrierile canonice, avem suficiente temeiuri să nu ne îndoim de statornicia credinţei lui Toma. Biserica din India se consideră până astăzi a fi rodul lucrării misionare a Sfântului Apostol Toma – şi se autorizează de numele său. Este vorba de aşa-numita „Biserică a creştinilor Sfântului Toma” din Malabar. Şi aceasta cu bune temeiuri. Eusebiu al Cezareii reţine tradiţia după care „lui Toma i-a căzut sorţul să meargă în Parţia“ (Istoria bisericească, III, 1,1). Unele scrieri apocrife afirmă că Sfântul Toma a depăşit de fapt graniţele Parţiei, ajungând până în partea apuseană a Indiei.

          Apocrifa intitulată Faptele lui Toma, ce se pare că a fost redactată iniţial în limba siriacă, prin secolul V, cuprinde o frumoasă istorisire despre Sfântul Toma şi despre misiunea sa în India. Probabil că nu este vorba decât de o legendă; socotim însă că nu va fi fără folos redarea aici, în rezumat, a acestei istorisiri (după E. Hennecke,- Neutestamentliche Apokryphen, ediţia a 3-a, vol. II, Tübingen, 1964, p. 309-320).

       Adunându-se Apostolii la Ierusalim – spune aceastã istorisire – şi trãgând la sorţi care unde să meargă la propovăduire, lui Toma i-a căzut sorţul să meargă în India. Toma însă n-a vrut să meargă. Noaptea i S-a arătat Mântuitorul, Care l-a îndemnat să meargă acolo şi i-a făgăduit că harul Său îl va însoţi. Dar Toma a răspuns hotărât că este gata să meargă oriunde în altă parte, dar nu în India. S-a întâmplat atunci că a venit acolo un negustor cu numele Abban, trimis de regele Gundafor din India să-i cumpere un dulgher priceput. Fiind. acesta în târg, i S-a înfáţişat Însuşi Hristos Care i-a spus că El are un sclav care este dulgher şi pe care vrea să-l vândă; i l-a arătat pe Toma şi a întocmit şi un act în regulă prin care Apostolul a fost vândut negustorului. Abban l-a întrebat pe Toma: „Este Acesta stăpânul tău?“ Apostolul a răspuns: „Da, El este Domnul Meu!“. Atunci Abban l-a informat că acest Stãpân i l-a vândut şi că, deci, de acum înainte îi aparţine.

            Trecem peste peripeţiile călătoriei lor spre India. Ajungând acolo, a fost înfăţişat regelui, care l -a întrebat ce meserie ştie. Apostolul a răspuns că este dulgher şi zidar şi că poate face tot felul de lucrări în lemn şi în piatră. Atunci regele l-a întrebat dacă poate să-i construiască un palat. Toma a răspuns că da. Regele l-a luat şi, pe drumul spre locul unde avea de gând să construiască palatul, au discutat despre modul în care să fie făcută această zidire. Odată ajunşi la acel loc, Toma a prezentat regelui un plan atât de limpede şi de mãreţ al lucrărilor pe care avea de gând să le facă, încât regele a fost deplin convins că a pus mâna pe cel mai bun constructor şi că va avea cel mai frumos palat din lume. I-a pus, deci, la dispoziţie mijloacele materiale necesare şi i-a dat mână liberă să pornească zidirea. După plecarea regelui, Toma a început să colinde oraşele şi satele, făcând milostenii din banii lăsaţi de rege şi propovăduind Evanghelia. Când regele a trimis după informaţii privind mersul lucrărilor, Toma i-a trimis vorbă că mai rămâne de fãcut acoperişul şi că mai are nevoie de bani.

            După o vreme, regele a venit el însuşi să-şi vadă palatul. Prietenii din partea locului i-au spus regelui care sunt de fapt preocupările lui Toma, că tot ce are dă saracilor, că vesteşte un nou Dumnezeu, că face tot felul de minuni, vindecându-i pe bolnavi şi alungându-i pe demoni. Chemându-l pe Toma la el, regele l-a întrebat dacă i-a zidit palatul. „Da, i-a răspuns Toma, dar acum nu poţi să-l vezi; îl vei vedea numai după ce vei trece din această viaţă!“

          Cuprins de o aprigă mânie, regele l-a aruncat pe Toma în închisoare şi, împreună cu el, şi pe negustorul care i-l adusese. De mare supărare pentru paguba şi ruşinea suferite de rege a fost cuprins şi Gad, fratele regelui care, din această pricină, s-a şi îmbolnăvit foarte grav. Fiind aproape de moarte, Gad l-a chemat pe fratele său şi i-a spus că va muri, dar că sufletul său nu va avea odihnă dacă nu-l va pedepsi pe vrăjitorul de Toma cu cele mai cumplite chinuri. Regele îl iubea foarte tare pe fratele său. I-a promis că-i va împlini întru totul dorinţa. Gad a şi murit îndată, iar un înger i-a dus sufletul în ceruri şi, arătându-i locaşurile de acolo, l-a întrebat unde ar vrea să locuiască. Gad a văzut, mai frumos decât toate, palatul pe care Toma îl zidise pentru regele Gundafor şi l-a rugat pe înger să-l lase să locuiască acolo. Îngerul i-a răspuns însă că nu se poate, căci acesta este palatul pe care acel creştin l-a construit pentru fratele său. Atunci Gad l-a rugat pe înger să-l lase să se întoarcă la fratele său, ca să cumpere de la el acel palat. Îngăduindu-i ingerul acest lucru, sufletul lui Gad s-a întors în trup. Revenind la viaţă, imediat l a strigat pe fratele său; iar când acesta a venit, i-a cerut să-i promită cu jurământ că-i va vinde lucrul pe care i-l va cere. Regele i-a promis din toată inima că-i va împlini cererea. Atunci Gad i-a spus ce palat minunat i-a construit în ceruri sclavul evreu şi că, de când l-a văzut, nu-şi mai poate dori nimic altceva. Regele i-a răspuns că, dacă aşa stau lucrurile, atunci nu-i poate vinde palatul; dar că îl au la îndemână pe constructor, aşa încât va putea să-i construiască şi fratelui său un palat tot atât de minunat.

             Astfel, Toma nu numai că a fost scos din închisoare, ci a fost primit cu cea mai mare cinste de către rege, de fratele său şi de mulţi alţii care, dorind să-şi aibă sălaşuri minunate în ceruri, au primit propovăduirea Apostolului Toma despre Iisus Hristos, Cel pe Care el necontenit L-a mărturisit că este „Domnul şi Dumnezeul“ său. Şi astfel a apărut în India o înfloritoare Biserică creştină.

               De dorul unui astfel de minunat sălaş în ceruri să ne umple şi pe noi pomenirea Apostolului Toma cel credincios!

(extras din Predici exegetice la duminicile de peste an, ed. a II-a, Editura Teofania, Sibiu, 2008, 398 pp.)

 

ŞAPTE CUVINTE CĂTRE TINERI: Despre moarte şi despre Înviere (VI)

HRISTOS A ÎNVIAT!

Motto: “Adevarat, adevarat zic voua ca daca pazeste cineva cuvantul meu, in veac nu va vedea moartea” (Ioan 8,51)

       Vom vorbi astazi prietene, despre moarte si despre inviere. Ce stranie imperechere antinomica, pentru urechile tale care nu cunosc decat viata si moartea. Tu tanarul meu prieten, nu cunosti decat sensul logic al afirmatiilor. Strans cu forta in corsetul material al lucrurilor, tu stii ca apa curge la vale, ca focul arde si ca norii contin sarcini electrice. Si aceste cunostinte trebuie sa-ti faca somnul linistit, urechea plecata spre ascultare si intelegerea limitata la ceeea ce ti se da. Reteta universului ti se ofera ca un ravas de placinta. Decanii ideologiilor ateiste au primit iluminari care i-au pus in posesia adevarului absolut: inlocuirea unei greseli grosolane prin alta mai putin grosolana. Numai ca fiecare noua eroare iti este impusa cu obligatia de a o accepta ca pe un adevar absolut. Incercarea de a lua critic un adevar ideologic, este o erezie periculoasa. Oficiantii ateismului incep indata goana dupa vrajitoare.
Polii existentei noastre sunt viata si moartea, afirma orice conceptie materialista. Tu, omule esti sortit sa te nasti si sa mori printr-un capriciu al naturii, sau printr-un simplu joc al libidoului. Tu nu ai destin. Tu umezi legea necesitatii si a cantitatii, care prin miracol devine calitate si trebuie s-o accepti ca pe singura care iti guverneaza viata si moartea.
Inseamna ca tu esti cea mai nefericita fiinta de pe pamant, caci nici planetele nici animalele nu au constiinta vietii si a mortii. Dar tu stii. Tu stii ca traiesti si mai ales stii ca vei muri. Toata viata ta se desfasoara sub perspectiva sumbra a mortii. Daca timpul nostru modern nu a crescut cu nimic sansele vietii, el a inmultit infinit posibilitatile mortii. Civilizatia si moartea, tragici cavaleri ai Apocalipsei, bantuie planeta noastra de un secol. Si nici un inger al invierii nu se arata la orizont. Si nici un arhanghel nu brazdeaza cerul cu glas tunator care sa spuna ingrozitorilor cavaleri: „Opriti!”.
Pe cerul material al ateismului care iti ingradeste orizontul scrie cu litere funebre: „Nu exista decat moarte si viata”. Si apoi o strajnica interdictie: „Este oprit sa crezi in inviere!”
Prietene ce ti-a dat ateismul in loc, atunci cand te-a deposedat de credinta in inviere. Ce dar sfant ti-a oferit atunci, cand ti L-a luat pe Iisus Cel Inviat? La ce sarbatori senine te-a chemat cand te-a pus sa muncesti in zilele de Pasti si de Craciun. Ce purificare si ce odihna spirituala ti s-a conturat in fata dupa ce sarbatorile crestine au fost manjite cu noroiul denigrarii si cu lozincile violentelor verbale?
Altadata oamenii cautau sa traiasca timpul lui Dumnezeu, dimensiunile largite spre infinit ale timpului: astazi vorbim de mitinguri. Altadata ne impacam cu toti semenii de Pasti dupa cuvantul cantarii pascale: „…si unul pe altul sa ne imbratisam. Sa zicem fratilor si celor care ne urasc pe noi. Sa iertam toate pentru inviere”.
Tu stii tinere, ca o conceptie este valabila, nu prin faptul ca exista, ci prin efectele ei pozitive. Si atunci judeca singur, prietene al meu, compara si aprecieaza, dar mai ales decide-te. Fiindca ai de ales intre bine si rau, intre blandete si violenta, intre viata si moarte.
Dar acum te voi lua cu mine intr-un orizont nou. Pentru acest zbor nesperat va trebui sa renunti la prejudecatile pe care simturile materiale ti le-au implantat in minte. Va trebui sa-ti purifici inima de patimile pe care educatorii tai ti le-au crescut cu atata grija din copilarie si pana acum, dandu-le stralucire si nume de virtuti; sa smulgi necredinta si ateismul, ura si lipsa de respect pentru oameni, servilismul si violenta, lasitatea si orgoliul.
Si astfel, purificat , sa te indrepti spre marele praznic al Invierii. Sa intelegi ca Invierea lui Hristos este o innoire pentru univers, ca, prin transformarea ta, toata lumea se schimba si, ca la Cina cea de Taina, cand Iisus anunta patimile sale apropiate, acestea trebuia sa ia pentru lume o valoare mistica si salvatoare. Sa intelegi ca patimile sunt spre moarte si moartea spre Inviere.
Dar daca invierea nu exista, daca singura realitate este moartea, atunci suntem mai nefericiti decat pietrele. Caci privind lucrurile fara credinta, viata noastra dureaza de la nastere si pana la varsta mortii, care poate fi tot atat de bine o zi, sau saptezeci de ani, caci din clipa in care te-ai nascut esti destul de batran ca sa poti muri. Dar ce inseamna acest interval fata de vesnicia mortii?
Caci a muri animalic inseamna pur si simplu a muri. Ca o piatra care s-a rostogolit de pe locul ei. Ca o vita lovita de toporul ucigas la abator. O asemenea moarte nu are nimic uman in ea. Este un cosmar, caci dincolo de ea nu se intrezareste nicio lumina, ci doar intunericul groaznic. Viata umana este in esenta ei tragica, din cauza mortii si a suferintei care o preced.
Credincios sau necredincios niciun om nu poate scapa acelei ultime judecati care precede cu o clipa agonia si care este tribunalul constiintei noastre. Si cine dintre noi se simte inocent la aceasta judecata?
Cei mai mari si mai afirmati atei ai secolului nostru, care nu numai ca au facut din materie un dumnezeu si din ateism o mistica noua, dar au uzat de toate mijloacele de persuasiune si de distrugere pentru a-L ucide in tine pe Dumnezeu, prietene tanar, se tem de propria lor disparitie cu o frica metafizica si incurabila. De aceea isi construiesc morminte impozante, atasandu-le cu o dragoste stupefianta de ramasitele lor pamantesti, incercand astfel o tragica substituire a aspiratiei lor spre venicie. Drama vietii lor idolatre se sfarseste intr-o moarte si mai idolatra. Au trait cu groaza suferintei si si-au dorit o moarte subita, caci pentru ei, moarte era o suferinta insuportabila din cauza inutilitatii ei. Pe ei nu i-a salvat nici macar acest ultim act de solidaritate umana care este moartea.
Da, Iisus ne-a daruit o moarte fara spaima, o impacare a mortii cu fericirea deoarece ne-a adus garantia ca ea nu este un sfarsit, ci un inceput. Inceputul unei vieti eterne, viata prin inviere.
A iubi o fiinta inseamna a-i spune: „Tu nu vei muri”. Si sa crezi ceea ce spui. Si aceasta credinta oarba, irationala, si neargumentata este de fapt singurul adevar fundamental pe care-l simtim in iubirea noastra cu adevarat profunda. Vorbesc de toate iubirile. Mama care-si dezmiarda copilul ii spune, de fapt cu credinta care rastoarna muntii: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Iubitul care-i sopteste fiintei dragi cuvinte de ardoare care-i topesc cosmarul mortii ii spune, in realitate: „Tu nu vei muri”. Si crede.
Istoria intunecata a omenirii cunoaste un moment de soare, care de atunci se revarsa peste umanitate, scaldand-o in lumina cunoasterii caci vorbesc despre Soarele Dreptatii. Hristos cel Intrupat, Fiul lui Dumnezeu a venit in lume ca sa o mantuiasca.
Ce necesitate putea determina la intrupare desavarsirea divina, libera de orice necesitate?
Niciuna, ci numai dragostea, caci numai ea este virtutea libera si eliberatoare. Nu iubirea pasiune, ci iubirea caritate.
„Caci atat de mult a iubit Dumnezeu Lumea incat pe Fiul sau Cel Unul Nascut, L-a dat ca oricine crede in El sa nu piara ci sa aiba viata vesnica” (Ioan 3,16).
Iisus devine astfel intruparea iubirii, dragostea palpabila si crucificata. Atat de greu i-a fost omenirii sa creada in ceea ce vedea, ca iubirea desavarsita statea in fata ei, intrupata, incat a vrut s-o vada pe cruce, adusa la acea situatie limita, care este moartea si suferinta; pentru a-i verifica autenticitatea si pentru a constata daca ramane identica, pana la sfarsit cu ea insasi. Si Iisus a trecut examenul la care omenirea L-a supus.
Amintiti-va, prieteni, de cuvintelele Lui de pe cruce: „Parinte, iarta-le lor ca nu stiu ce fac” (Luca 23,34). Ce dovada de dragoste mai mare, decat aceasta ne-ar putea da cineva?
Si daca tu crezi, atunci cand spui fiintei pe care o iubesti „Nu vei muri”, de ce sa nu crezi in cuvintele supremei iubiri cand iti face fagaduinta vietii eterne: „Adevarat, adevarat spun voua, cine asculta cuvantul Meu si crede in Cel ce M-a trimis pe mine, are viata vesnica si la judecata nu va veni, ci a trecut din moarte la viata (Ioan, 5,24)
Ideile se mentin prin adevarul lor. Ele nu au nevoie de violenta. O idee care se mentine prin violenta si forta este profund subminata de falsul din ea.
Daca materialistii nu vorbesc de moarte, este pentru ca se tem de ea si o trec sub tacere asa cum trec sub tacere, toate ideile care nu pot fi mistificate.
De ce 4 martie a fost trecut sub tacere la un an de la cutremurul din 1977? Pentru ca moartea te obliga sa te gandesti la Dumnezeu, la viata pe care o duci si la responsabilitatea ta morala. Si ei se tem de capacitatea ta de a intui adevarul metafizic si de libertatea ta spirituala, tot atat de mult ca si de moarte.
Dar eu iti vorbesc despre moarte, ca despre singura ta posibilitate de a invia. Caci fara inviere si moartea si viata devin un nonsens, o absurditate. Iubirea lui Dumnezeu este garantia invierii noastre, iar invierea este fundamentul invierii noastre in Dumnezeu si in Iisus Hristos, Fiul Lui. Ea este ocazia sublima si glorioasa a unei afirmari vitale si o invitatie la amnistierea trecutului, cum spunea un ziarist francez cu ocazia Pastelui catolic: „Sa iertam totul pentru inviere”.
Orice alta atitudine inseamna moarte. Cel care a murit, acela a si inviat si cei care L-au vazut au marturisit si marturia lor este adevarata fiindca au pecetluit-o cu suferinta si moartea lor. Nu ne indoim de adevarul spuselor lor.
„Iar Sambata tarziu intru cea care lumineaza inspre ziua dintai a saptamanii…, iata ca s-a facut un mare cutremur de pamant, caci un inger al Domnului s-a pogorat din cer, a venit si a pravalit piatra de la usa mormantului si a sezut pe ea. Infatisarea lui era ca fulgerul si imbracamintea lui alba ca zapada. (Matei 28, 1-3).
Acesta este maretul tablou al Invierii Domnului, cel care a sfaramat lanturile mortii si a adus omenirii nesperata perspectiva a Invierii.
Din clipa in care ai aflat acest adevar viata ta a capatat un sens. Ea nu se va sfarsi intre scandurile unui sicriu – si numai acolo – fapt care ne-ar face viata derizorie si inutila, ci trecand prin moarte suie spre gloria invierii.
Mergi, tinere, si spune vestea aceasta tuturor, sa straluceasca fata de inger de lumina invierii, caci astazi ingerul din tine pe care ti l-am descoperit la primul meu cuvant, a biruit pamantul din tine. Spune celor ce ti-au oprimat pana cum sufletul tau divin: „Cred in inviere”, si-i vei vedea inspaimantati, fiindca ii va birui credinta ta. Se vor zvarcoli si-ti vor striga cu disperare: „Țărâna este paradisul tau si instinctele tale sunt cerul”.
Dar tu sa nu te opresti, ci sa treci mai departe, stralucitor si pur, straluminand tuturor invierea cea dintai.
Tu, prietenul meu, esti unul si unicul purtator al indumnezeirii tale in Iisus Hristos si ridici cu tine intreg neamul acesta romanesc spre culmile propriei sale Invieri din moarte la viata si de pe pamant la cer.

       (Cuvant de invatatura rostit de Parintele Profesor Calciu, in Postul Pastelui, miercuri 12 Martie 1978, in Biserica Radu Voda din Bucuresti.)

Sursa : http://www.alternativaonline.ca/PrGhCalciuDumitreasa.html

Adormirea Maicii Domnului

Am menţionat că naşterea Fiului lui Dumnezeu ca om din Fecioară a ridicat umanitatea la unirea ma­ximă cu Dumnezeu şi a dat morţii, primită de El, ca­racter mântuitor, întrucât nu a suportat-o pentru păca­tul Lui, deci din necesitate şi, deci, a putut-o învinge. Prin naşterea din Fecioară, Hristos S-a arătat că e Per­soană dumnezeiască ce-Şi asumă firea omenească şi prin această calitate se ridică deasupra legii generale a naşterii oamenilor din unirea între bărbat şi femeie şi poate învinge legea morţii definitive. Iar prin unitatea de natură cu oamenii, să-i poată scăpa şi pe ei de moartea definitivă. Prin aceasta a adus cea mai în­semnată lumină în existenţa omenirii supusă non­sensului prin suportarea unei legi care, în acest caz, ar fi inexplicabilă în originea şi în sensul ei.

Raţiunea cere ca o astfel de lege să aibă un autor conştient superior ei, care, deci, poate scăpa de sub puterea ei când socoteşte că vrea să dea vieţii oame­nilor un sens, prin venirea Sa ca om veşnic între ei, pentru ca şi ei să scape de ea prin unirea voită cu El.

De aceea o negare a naşterii lui Hristos din Fe­cioară însemnând necesitatea supunerii Lui sub o le­ge care îi este superioară, nu-L poate arăta având puterea să scape de ea şi în moartea definitivă cu trupul, impusă de ea în mod general, prin naşterea membrilor ei pentru o moarte definitivă. Dar puterea Fiului lui Dumnezeu S-a arătat nu numai în naşterea Lui mai presus de fire din Fecioară şi, ca urmare, în biruirea morţii, primită cu voia, ci şi în faptul că nu lasă tru­pul Maicii Lui, din care s-a format trupul Lui, să se corupă în mormânt, ci îl învie şi-l înalţă la cer unde este şi El. Era firesc ca trupul ei, din care s-a format apoi trupul Lui în stare să învingă moartea, să pri­mească şi el puterea aceasta, dar nu din puterea ei, ci din puterea Fiului lui Dumnezeu care a lucrat în ea, formându-şi trupul Lui. Prin aceasta ni s-a dat asigura­rea că nu numai trupul lui Hristos, ca trup al Persoa­nei dumnezeieşti, va învia, ci şi trupurile persoanelor noastre omeneşti, având ca asigurare spre aceasta în­vierea trupului Maicii Lui, cu care s-a unit cât mai mult. Maica Domnului este, şi în această privinţă, puntea de legătură între Fiul lui Dumnezeu născut şi înviat ca om şi între oameni.

Iar că Maica Domnului nu învie şi nu se înalţă prin ea, se arată în faptul că ea nu se arată cu trupul ei înviat şi nici în actul înălţării, şi aceasta nu se putea arăta astfel nici în lucrarea văzută a lui Hristos cel înviat şi înălţat lângă ea. Actul învierii şi înălţării ei s-a săvârşit prin Fiul ei înviat şi înălţat în chip nevăzut. Strînsa legătură dintre El şi ea arată şi prin aceasta o legătură de taină.

Apostolii au constatat doar când, ridicând piatra de pe mormântul ei a treia zi, la cererea lui Toma, care a venit cu întârziere, să o vadă, că trupul ei nu mai era în mormânt.

În icoanele Bisericii, acest fapt este exprimat prin faptul că Hristos e arătat lângă trupul adormit al Mai­cii Sale, ţinând în braţe sufletul ei în chipul unui co­pil. Nu îngerii buni sau răi iau sufletul ei, ca la cei­lalţi oameni, ci Hristos Însuşi, Fiul ei. Şi în aceasta se arată legătura directă între Maica Domnului şi Fiul lui Dumnezeu care S-a născut din ea ca om. În „Sinaxarul” din Minei se spune că îngerii zbu­rau înaintea ei, purtată de Domnul, şi au strigat şi la înălţarea ei, cum au strigat şi la înălţarea Domnului, cetelor de mai sus: „Deschideţi porţile voastre, să treacă Maica Împăratului tuturor”. Ea va fi în veci mai cinstită decât Serafimii şi mai mărită decât Heruvimii, aflându-se nemijlocit lângă Fiul ei făcut om şi ridicat pe tronul dumnezeiesc, la dreapta Tatălui, ca să se fa­că tuturor oamenilor dăruitor al slavei Lui, prin comuni­unea cu El şi prin participarea la toate bunătăţile Lui.

Avem astfel în cer nu numai pe Fiul lui Dumne­zeu făcut om, ca să trimită puterea Sa celor ce cred în El, ca să se ridice între îngeri la slava primită ca om de El, ci şi pe Maica Lui, ca o făptură dintre noi, dar unită în mod deosebit cu El, rugîndu-se şi Ea pen­tru noi. De aceea ne rugăm nu numai lui Hristos, ci şi ei, să se roage pentru noi şi, încrezători în rugăciu­nile ei, îi spunem:

„Bucură-te ceea ce stai înaintea scaunului Dum­nezeului Tău şi te rogi pentru noi.

Bucură-te mijlocitoarea între Dumnezeu şi om, care ne izbăveşti pe noi de nevoi”.

Hristos ne-a dat, prin acestea, asigurarea că nu numai El a înviat ca om, fiind Fiul lui Dumnezeu, ci şi noi, oamenii simpli, din puterea Lui [vom învia]. 

pr.prof. DUMITRU STĂNILOAE – Iisus Hristos, lumina lumii şi îndumnezeitorul omului, , ed. ingrij. de Monica Dumitrescu, Ed. Anastasia, Buc., 1993, pp. 209-211 (cap.21 –Adormirea Maicii Domnului şi înălţarea ei la cer e o altă lumină dată omenirii de lisus Hristos)