Tag Archives: erezie

Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti. Demascarea şi combaterea falşilor mistici (2)

https://i1.wp.com/s2.thejournal.ie/media/2011/10/rosary1-390x285.jpg3. Tipuri de persoane pseudoduhovniceşti

Promotorii unor învăţături şi practici noi, exponenţi ai  falsului  misticism,  străini  de  Tradiţia  şi  de  Duhul Bisericii  Ortodoxe,  sunt  adesea  oameni  nelămuriţi  în probleme de morală, de credinţă şi de viaţă bisericească. Alteori însă, ei sunt de-a dreptul impostori care folosesc minciuna  ca  metodă  de  îmbogăţire  materială  şi  de alterare  a  bunei  credinţe  a  oamenilor  cu  care  ei  vin  în legătură [În  general,  prorocii  mincinoşi  aduc  cu  ei  o  serie  de  erezii doctrinare şi de practici cu care se manifestă în public. De exemplu, prorocii cu iz oriental aduc cu ei teoriile eretice ale predestinaţiei şi reîncarnării,  teorii  nelipsite  din  suportul  doctrinar  al  celor  care  se ocupă  cu  yoga,  astrologia,  bioenergia,  radiestezia,  parapsihologia, etc.;  pentru  toţi  aceşti  oameni  rătăciţi  există  încă  şansa  şi  calea revenirii în sânul Bisericii: lepădarea definitivă de diavol (şi de toate lucrurile lui) şi unirea cu Mântuitorul Hristos prin Sfintele Taine şi virtuţile creştine.]

3.1. Tipul patologic

Tipul patologic, psihopatul, a cărui vocaţie mistică apare datorită unor deranjamente psihice personale, este un tip de obicei, activ, având numeroase „convorbiri cu Dumnezeu” şi „vedenii de sus” prin care îşi alimentează mândria  cu  învestirea pentru misiuni importante, chiar pentru omenirea întreagă. Între  aceşti  autointitulaţi  „proroci”,  unii  sunt psihopaţi  confirmaţi  de  ştiinţa  medicală, iar tratarea lor necesită  şi o intervenţie  clinică  (tratament,  internare  în spital). Alţii însă, a căror boală nu e întotdeauna şi pentru toţi evidentă, se dau drept reprezentanţi ai unei spiritualităţi autentice,  cucerindu-şi  adepţii  prin convingerea  puternică  în  ceea  ce  spun,  convingere susţinută  şi  prin  manifestări  exterioare  agresive,  uneori chiar ridicole şi prin „reţete” proprii de spiritualitate. Totdeauna se dau pe sine drept mari personalităţi  [mesageri, trimişi speciali, mediumi] şi ţin neapărat să fie consideraţi ca atare, mergând uneori, până la sacralizarea propriilor persoane şi obiecte (delir de  grandoare). Au adesea „vedenii în duh” sau „convorbiri  cu  îngeri”, despre a căror valoare nu se consultă niciodată cu Biserica şi pe care niciodată nu le raportează la reperele dumnezeieşti ale Sfintei Scripturi şi ale Sfintei Tradiţii. Duhurile cu care comunică le dau un fel  de  autonomie  în  cele  spirituale,  întărindu-le convingerea propriei infailibilităţi, astfel încât ajung să se propovăduiască pe ei înşişi, şi nu pe Dumnezeu [profetesa” Vassula este un exemplu grăitor. Toate cărţile ei sunt pline  de  manifestările  unui  duh care are nevoie să se prezinte de fiecare dată şi care o încurajează, stimulându-i mândria. Toţi aceşti „aleşi” ignoră voit sau nu mărturisirea Sfântului Apostol Pavel: „Nu ne propovăduim pe noi înşine, ci pe Hristos!” (2 Cor. 4,5)]. Unii ca aceştia  nu  cunosc  nimic  despre smerenia adevărată, despre  dreapta socotinţă, despre deosebirea duhurilor, virtuţi absolut necesare oricărui creştin drept-măritor. Toţi aceşti „proroci”, având „comunicări  directe cu  Dumnezeu”, se cred mai presus chiar şi de Sfânta Scriptură pe care o folosesc ca să-şi argumenteze „misiunea”,  făcând, de obicei,  propagandă de grup, sacrificând orice pentru grup, chiar logica, bunul simţ şi omenia, provocând mari crize sufleteşti în ascultătorii naivi şi nepregătiţi şi aproape terorizându-i cu propriile obsesii şi nelinişti. Lângă ei nu ai sentimentul seninătăţii, al odihnei şi al bucuriei pe care-l  trăieşti  la întâlnirea cu un om îmbunătăţit, ci o teribilă încrâncenare şi teamă; sunt făcători nu de pace, ci de panică. Apogeul dezechilibrului îl ating  fanaticii, manevraţi clar din umbră  de  duhurile  viclene  care-i  aruncă  în  excese  şi exagerări cu totul străine de viaţa Bisericii.

3.2. Tipul primitiv, credulul

Tipul primitiv, credulul este omul sănătos la minte şi la trup, dar care, din motive de neputinţă intelectuală, este aproape totdeauna ignorant; deseori, se mulţumeşte cu „lămuriri” strâmbe şi poate fi ucenic credincios al unui „proroc” de tipul  întâi. Totuşi, se poate îndrepta mai uşor, se poate educa prin cateheză. În predicile  lui, acordă prioritate unor lucruri minore ca regulile de mâncare, de somn, de îmbrăcăminte, de respectarea ad litteram a unor rânduieli bisericeşti; obsedat de tipic, are o credinţă neluminată de raţiune, consumând excesiv cărţi şi cărticele apocrife (gen  Epistolia, Talismanul Mântuitorului, Visul Maicii Domnului, îndoielnica scriere Evanghelia după Toma, etc.). De aici, groaza aproape paralizantă care-l îndeamnă să execute, fără vreo cercetare lucidă, tot felul de „reţete sigure” care circulă între cei de-o stare cu el. Credinciosul  „primitiv”  este  robul  formelor care fără Duh sunt moarte, fără sens; iar practicarea automată, exterioară, riguroasă şi fără cârtire a acestor reţete devine atunci un act  de  magie.  În fond, atenţia omului îi este deviată de la întâlnirea conştientă şi vie cu Dumnezeu, cu Iisus Hristos, la simple practici care prin ele însele  pot oferi senzaţia falsă a unei vieţi cât se poate de religioase. Astfel, omul se poate desfigura treptat, reducându-şi demersul duhovnicesc doar la repetarea exterior-formală a unor rânduieli (mai mult sau mai puţin bisericeşti) fără a-şi lumina gândirea cu înţelesul lor. Se crede lesne împăcat cu Dumnezeu prin execuţia corectă şi la timp a formulelor din reţetă, după care îşi poate lua libertăţi morale, apărat de faptul că această împăcare e  astfel sigură şi uşoară. Tipul primitiv, frecvent printre habotnici şi  neinstruiţi, printre sectanţii extremişti şi adepţii vechiului calendar la noi, nu-i  poate  afecta  totuşi, pe oamenii care au o cultură şi pregătire religioasă cât de mică şi obişnuitul bun-simţ românesc. El poate antrena, însă,  mulţimi rămase încă la o mentalitate înapoiată şi poate da mult de lucru slujitorilor Bisericii, deoarece strâmbă cu totul spiritul larg, înţelegător  şi  iubitor al Ortodoxiei. „Dacă  tipul patologic trebuie internat şi vindecat, tipul primitiv trebuie lămurit prin mijloacele pe care Biserica le are la  îndemână.”  Deseori credincioşii cu cunoştinţe religioase reduse, mai ales femeile exaltate şi căutătorii de  sfinţi la tot pasul, incapabili să discearnă duhurile, îl  ajută pe un astfel de „propovăduitor” să ajungă „vedetă duhovnicească”, mai ales dacă cel urcat în „top” e călugăr. Reţetele lui sunt mult mai bine primite decât ale preoţilor mireni (chiar dacă aceştia sunt trăitori autentici, ireproşabili, ai Ortodoxiei), iar numele-i ajunge unitate de măsură a evlaviei.

3.3. Impostorul

https://rotheo.files.wordpress.com/2013/08/6bd05-522179526_77241f6043.jpgImpostorul sau „misticul” mascat vine cu gândul precis de a induce în eroare persoana şi valoarea sa, simulând sfinţenia pe care, de fapt, n-o  poate  realiza, prin aceasta asemănându-se cu întâiul impostor, ocrotitorul  lui (diavolul). Precum acela a vrut să fie ca Dumnezeu, aşa şi acesta vine ca un Hristos, ca profet, ca om sfânt şi luminat. Impostorul şi făţarnicul, „lupi îmbrăcaţi în haine de oi”  (Matei  7,  15), simulează  şi, totodată, deformează (discreditează) conţinutul doctrinar al Ortodoxiei,urmărind intenţionat înşelarea bunei-credinţe a celorlalţi. Resortul interior care-i stimulează avântul şi perseverenţa, uneori chiar în eforturi ascetice exagerate, e un orgoliu nemăsurat, o sete demonică de celebritate, pe lângă interese materiale, ce nu sunt deloc de neglijat. Prin felul de a vorbi, de a se mişca, de asimula minuni, de a profeţi, impostorul face „scamatorie” spirituală, dezbinând credinţa şi derutându-i pe credincioşi; el începe în Biserică, dar sfârşeşte în afara ei. Impostorul se foloseşte de Evanghelia lui Hristos nu pentru folosul Bisericii şi al credincioşilor, ci doar pentru folosul propriu. Toate  persoanele pseudoduhovniceşti care apar peste noapte, provocând şi promovând curente (mişcări) de evlavie falsă, se „recrutează”, în general, prin imitaţie; cei care cad victime învăţăturilor şi practicilor  unor asemenea „prooroci mincinoşi” fac dovada credulităţii şi a comodităţii (leneviei) lor duhovniceşti, a necunoaşterii elementare a dreptei  credinţe, a Tradiţiei ortodoxe autentice şi a netrăirii ei.

4.  Demascarea şi combaterea „falşilor mistici”

Omul cu adevărat duhovnicesc nu-şi face şi nici nu încurajează  la  alţii  reclama  propriilor  virtuţi;  „poziţia sigură  în  spiritualitatea  ortodoxă  este  cea  din  smerenie; aceasta este, de fapt, criteriul ei absolut. Cei care au fost şi au rămas în smerenie au putut să se bucure de daruri duhovniceşti  reale,  au  putut  să  le  păstreze  şi  i-au putut ajuta şi pe alţii cu ele. Peaceştia îi impune Însuşi Duhul Adevărului, Duhul Bisericii întregi Care lucrează printr-înşii,  Duh  care  respiră  nevăzut  şi  discret  prin toată lucrarea  lor,  iar  sentimentele  pe  care  le  angajează  în credincioşi  nu  cad  sub  cenzura  îndoielii.  Dacă un asemenea om are şi o vocaţie misionară, el o întreprinde cu sfat, fără grabă, desfăşurând-o progresiv, în timp, fără publicitate,  fără  „eu”  la  orice  pas  şi  fără  adunare  de „partizani”. De  aceea,  din  momentul  apariţiei  unui  nou „proroc”,  se  cuvine  ca  Biserica,  prin  preoţii  şi învăţătorii ei, să-l cerceteze şi să-l caracterizeze în public imediat, după criteriile următoare: 1)  în  legătură  cu  persoana  lui:  dacă  este  sau  nu sănătos  la  minte,  smerit,  evlavios,  bun  cunoscător  al Ortodoxiei, lipsit de patimi; 2)  în  legătură  cu  mesajul  lui:  dacă  nu  e  în contradicţie  cu  datele Revelaţiei  dumnezeieşti,  dacă  nu are contradicţii interne, dacă nu inovează, dacă e moral, dacă e serios şi limpede; 3) în legătură cu urmările prezente sau eventuale pe care le-ar putea avea promovarea şi propovăduirea lui. Biserica nu trebuie să tolereze sau să  aştepte maturizarea cazurilor de fals  misticism; extinderea unor asemenea  cazuri poate genera secte şi chiar erezii.  Nu trebuie  îngăduit  (atenţie!)  ca  turma  lui  Hristos să fie dezbinată! Primul lucru care trebuie  făcut  după  identificarea falsului  este  contracararea  lui  cu  toate  mijloacele misionare  pe  care  rânduiala  bisericească  le  prescrie. Tratativele  politicoase  şi  aşteptarea  ca  aceşti  „proroci” să  dea  singuri  faliment  nu  sunt  indicate  întrucât le prelungesc autorizaţia de a înşela. Dialogul şi cateheza cu cei căzuţi în rătăcire sunt metodele principalepentru aducerea lor în perimetrul Ortodoxiei trăite şi explicitate de  Sfinţi.  În general,  într-o  formă  de  fals  misticism, inspirată sigur nu de Duhul Adevărului, oamenilor li se  oferă  noutatea, senzaţionalul, mirajul  unor experienţe  mai  deosebite, accesul la unele „taine” descoperite doar câtorva „aleşi”, aflarea unor profeţii şi chiar exersarea unor „semne şi minuni paranormale”. Aceste experienţe, precum vedem, nu intră în viaţa normală a unui bun creştin ortodox, luminat, care-şi  păzeşte sufletul pe drumul lin şi drept al sfinţeniei. Ele de fapt, nu sunt cuprinse în cele nouă Fericiri ale Mântuitorului. 

5.  Unele practici necanonice

Dacă în evlavia sănătoasă atenţia omului este centrată pe relaţia lui de iubire cu Dumnezeu şi cu semenii,  pe  preţuirea  celuilalt  prin  smerirea  de  sine,  în falsul  misticism în centru nu mai e loc nici pentru Dumnezeu, nici pentru semeni, deoarece totul este ocupat de  propria  persoană  închisă în  sine, suficientă sieşi, separată de semeni prin mândrie. Iubirea conştientă a lui Dumnezeu şi a semenilor e înlocuită, în consecinţă, şi în planul trăirii liturgice cu anumite practici şi „ritualuri de cult” noi şi nerecunoscute de întreaga Biserică. În Ortodoxie, toate rânduielile liturgice fiind actualizări ale momentelor principale din istoria mântuirii noastre, sunt creatoare de smerenie şi de comuniune între oameni, căci aduc credincioşilor conştienţi harul Duhului Sfânt,  harul  Duhului  Iubirii  dumnezeieşti.  În toate rânduielile de cult lucrează Însuşi Mântuitorul Hristos – izvorul  harului – printr-un  dialog  iubitor şi raţional cu noi, şi ne angajează şi pe noi la iubire unii pentru alţii. De aceea,  să fim clar înţeleşi  că  nu  aprinsul mecanic a 9 lumânări sau acatistele date la 7 biserici simultan sau împlinirea strictă a pravilei de post şi rugăciune cu gura sau intrarea în vreo grupare de „elită duhovnicească” ne ajută automat la mântuire, ci păzirea poruncilor lui Hristos în Duhul întregii Biserici. Mulţi evită pe cât pot Taina Spovedaniei, canonul  de  pocăinţă şi virtuţile creştineşti absolut necesare mântuirii şi se îndreaptă spre „reţete  sigure”  de  genul  „9  masluri” [Mulţi cred că numărul de 9 este mai important decât atenţia lor la slujbă şi decât urcuşul lor moral absolut necesar. ] , „rugăciuni  de  9 zile consecutive”, descântece şi tratamente pe la tot felul de ţigănci, proroci, paranormali, etc.

Cu durere, sesizăm astăzi în Biserică o adevărată invazie a păgânismului prin mentalitatea magică prezentă la tot mai mulţi credincioşi. Evitând intenţionat (din motive pur pământeşti) sau nu catehizarea credincioşilor în direcţia  creşterii  lor morale şi duhovniceşti, unii păstori sufleteşti acreditează şi întreţin o serie de practici necanonice, practici care, pe de o parte, le duc faima de mari „făcători de minuni”, iar pe de altă parte ţin oamenii într-o  stare de confuzie spirituală ce degenerează treptat într-o mentalitate magic-fetişistă. „Prin practici de felul acesta nu se mai serveşte opera de educare şi spiritualizare a sufletelor prin religie, ci, sub  forme creştine, se serveşte opera de scufundare a lor în imoralitate şi în întunericul şi robia unor  puteri obscure care se dezlănţuie prin practici de sugestie şi de magie.” [Preot Prof. Dumitru Stăniloae]

5.1. Exemple

Poate unora dintre practicile enunţate mai jos nu li se poate nega un oarecare folos de moment (e mai mult o autosugestie), totuşi, ele nu pot fi acceptate ca autentic-bune, întrucât sunt fie riscante, fie deviante de la sensul lor  real,  fie chiar profanatoare ale Tradiţiei autentice. Unele dintre aceste practici sunt întreţinute de către unii preoţi  sau călugări, altele de creştini  mireni,  bineînţeles promotorii lor încadrându-se în tipologia expusă mai înainte. Unele sunt inovaţii şi improvizaţii liturgice  [Vezi şi articolul Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, De ce este necesară şi obligatorie uniformizarea liturgică în Biserica Ortodoxă Română, în „Vestitorul Ortodoxiei”, nr. 225, 15 iunie 1999.], altele sunt deformări  voite [toate  putând  fi  denumite  generic  „născociri  popeşti”,  nu  toate având însă aceeaşi gravitate] ale rânduielilor liturgice consacrate în Tradiţia Bisericii Ortodoxe, altele sunt de-a dreptul „reţete băbeşti” cu origini în vrăjitoria populară. Iată o enumerare a câtorva dintre cele dintâi:

deschiderea cărţii  (sau a Pravilei sau a Psaltirii sau a Sfintei  Evanghelii, uneori la  sfârşitul Sfântului Maslu) pentru a iscodi viitorul  [practică  destul  de  răspândită  şi  încurajată  chiar  prin  unele mănăstiri. Vezi  un răspuns detaliat la Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, Editura Europartner, Bucureşti, p. 175. ], urmată  de  tâlcuirea fragmentului  de  text  ce  cade  mai  întâi  sub  ochii „credinciosului” [sensul corect este „credulului”] care, eventual a ţinut trei zile de post negru [vezi şi la Părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti,  p.  12 (material bătut la maşină, circulă printre credincioşi; acest  material se  găseşte  publicat selectiv şi în „Porunca  iubirii”, revistă  de spiritualitate creştin-ortodoxă, nr. 5, 6 / 1999 şi 1 / 2000, editată la Sibiu de Asociaţia pentru isihasm).  Practici  eronate de felul acesta sunt  promovate şi  de preot Alexandru  Argatu, în Viaţa Arhimandritului Ilarion  Argatu,  Editura  Plumb,  Bacău,  2000. Sfaturile date în paginile 92-95 şi 120];

împărţirea de  părticele  (miride) luate de pe Sfântul Disc şi date „credinciosului” cu menţiunea că „ele sunt mai mari în sfinţenie decât aghiazma şi anafura şi se iau după o zi de post total” [părintele  Ilarion  Argatu,  Sfaturi  duhovniceşti]  (de  unde  invenţia asta?);

oficierea unor „rugăciuni şi slujbe speciale” pentru cei care s-au sinucis [pentru  alte  detalii puteţi consulta Pr. Prof. dr. Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, Editura Episcopiei Dunării de Jos, Galaţi, 1996, p. 269.] , pentru cei morţi în erezie, pentru pruncii avortaţi [părintele  Ilarion  Argatu,  Op.  cit.,  pp.  9-11.  Mai  circulă  printre creştini un „Acatist de pocăinţă” pentru femeile care au făcut avort. Şi prin această producţie specializată pe un singur  păcat se poate ajunge la o repetiţie mecanică, exterioară, care creează ideea că prin ea se pot ocoli căinţa inimii, înnoirea vieţii în Hristos şi canoanele Bisericii.], lucru neadmis de Biserică;

omiterea exorcismelor de la Botez;

săvârşirea,  din  comoditate,  a  Tainei  Botezului numai prin stropire sau turnare [practica, din nefericire, este foarte răspândită în Ardeal. „Biserica Ortodoxă  nu  admite botezul prin turnare sau stropire practicat în bisericile  catolice, în cele protestante sau la unele culte neoprotestante”  (pr.  prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe înţelesul tuturor, p. 133)];

rebotezarea  celor  bolnavi  de  epilepsie  sau a copiilor „pentru a se alunga răul din om şi casă” sau scoaterea copilului din casă printr-un geam spart, dându-i un alt nume [această batjocorire a Botezului înseamnă nu numai apostazia celor ce săvârşesc fapta respectivă, ci şi consacrarea  acelei persoane bolnave diavolului odată cu renunţarea la acoperământul dumnezeiesc.  Vezi  şi  la  Preot  Alexandru  Argatu,  Viaţa Arhimandritului Ilarion Argatu, p. 13.];

– „botezul” morţilor [„Nu  se  botează  şi  nici nu se săvârşeşte  slujba de înmormântare a pruncilor născuţi morţi sau care mor nebotezaţi.”  (Pr.  Prof.  dr. Nicolae Necula, Biserică şi cult pe înţelesul tuturor, p. 126).] sau al unor păpuşi sau cârpe pe 7 ianuarie, în locul copiilor avortaţi care-şi „primesc” un nume fictiv de Ion-Ioana (această invenţie este opera „babelor” care descântă şi ghicesc pe la ţară, invenţie preluată şi de unii „popi mincinoşi” care câştigă bine de pe urma  ei); cei ce  fac un  lucru ca acesta sunt  aspru mustraţi de către  Biserică, prin  Canonul 47 al Sfinţilor Apostoli,  „ca  unii  ce-şi  bat  joc  de  crucea şi moartea Domnului” [Canonul  47  Apostolic,  vezi  în  Aghiazmatar,  Editura  Institutului Biblic şi de misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 1998, p. 14] (practica aceasta este un adevărat sacrilegiu adus Tainei Botezului);

săvârşirea Spovedaniei în grup la adulţi, uneori rostindu-se doar dezlegarea cea mare urmată chiar de Sfânta Împărtăşanie, fără niciun canon dat  cuiva, deşi unii dintre ei nu s-au spovedit niciodată în viaţă [vezi la Preot Simeon Adrian, în Biserica,  sectele  şi  fraţii mincinoşi, Editura Pelerinul, Iaşi, 1998, p. 94];

săvârşirea  mărturisirii  păcatelor  în  faţa  icoanei Mântuitorului,  fără  preot,  acesta  citind  doar  dezlegarea finală;

– folosirea doar a epitrahilului la Proscomidie, la Botez sau la Spovedanie de către preotul duhovnic [aceste greşeli şi abateri de la Tradiţie arată ca  sunt şi păstori sufleteşti care fac lucrul Domnului cu „nebăgare de seamă” (Ieremia 48,  10), atitudine care le demască un anume dispreţ faţă de rânduiala  tipiconală stabilită de Sfinţii Părinţi, dispreţ care se transmite prin imitaţie şi celor păstoriţi de ei (lucru contrar rânduielii din Aghiazmatar, care specifică limpede ca fiind obligatorie  îmbrăcarea  felonului, ca la orice Sfântă Taină- Pr. Prof. Liviu Streza, Păstrarea unităţii în săvârşirea cultului divin şi importanţa  ei pentru unitatea Bisericii Ortodoxe Române. Combaterea inovaţiilor şi practicilor liturgice necanonice, în revista Mitropolia Ardealului, nr. 2, martie-aprilie 1989, p.34)];

– împărtăşirea cu Sfintele Taine a celor ce sunt în comă sau în agonie sau tocmai au murit (un adevărat sacrilegiu împotriva Sfântului Trup şi Sânge al Mântuitorului Hristos);

– atingerea şi păstrarea (40  de  zile) pe sub Sfânta Masă a unor fotografii, acte, haine şi obiecte ca „să se sfinţească” [„Păstrarea lucrurilor care nu au nici o legătură cu lucrarea sfântă care se săvârşeşte în altar este o impietate, un abuz şi o inovaţie liturgică. Altarul, fiind loc de sfinţenie şi destinat pentru un anumit scop, nu poate fi depozit de obiecte personale ale credincioşilor.”Binecuvântarea obiectelor se face prin slujbe specifice (ierurgii) şi nicidecum prin simpla lor  păstrare în altar. Aceste exagerări şi abateri de la practica liturgică stabilită de Biserică „degenerează în practici care ne duc cu  gândul mai mult la superstiţie şi magie, de care  răuvoitorii  ne-au  acuzat  întotdeauna”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae Necula, Tradiţie şi înnoire în slujba liturgică, pp. 58-59)];

păşirea cu Cinstitele Daruri peste oameni şi haine (lucru  riscant pentru slujitor şi generator de dezordine între credincioşi; în unele biserici, unde se încurajează această practică, la Vohodul mare,  în  loc  de  a  se  păstra  liniştea,  atunci  începe  o  forfotă necuviincioasă şi tulburătoare);

– atingerea capetelor credincioşilor cu Sfântul Potir de către slujitor (din nou riscul e foarte mare) pentru „a li se ierta păcatele” [nu se cuvine a întreţine o asemenea atitudine magică ce ocoleşte Spovedania şi exersarea în virtuţile creştine;]

abuzul de pomeniri la Vohodul mare;

– călcarea oamenilor cu picioarele pentru „a scoate diavolii din ei”;

citirea mai deasă (chiar de câteva ori pe zi) a Molitfelor Sfântului Vasile cel Mare şi a unor exorcisme apocrife (suspect este că în acestea se pomeneşte mai des numele vrăjmaşului decât al Mântuitorului, iar unii credincioşi evită Taina Spovedaniei) [„Să  nu  uităm  un  lucru!  Pentru  înlăturarea  răului  din  existenţa fiecăruia dintre noi nu este suficientă simpla citire a Molitfelor, ca o citire magică, ci şi dorinţa noastră de a ne elibera de păcat, sub orice formă”  (Pr.  Prof.  dr.  Nicolae  Necula,  Biserică  şi  cult  pe  înţelesul tuturor, p. 193)];

– miruirea fotografiilor pentru „a le merge bine” celor din fotografii; [practică magică scornită de unele „babe”, dar încurajată şi de câţiva clerici];

– împărţirea de tămâie sau cenuşă din cădelniţă pentru a fi consumate de credincioşi prin mâncare, câteva zile consecutive (riscul intoxicării este evident);

– oficierea  unor „slujbe  speciale”  de „dezlegat  (şi spălat) cununiile şi vrăjile” [practici  ca:  trecerea  rochiei  de  mireasă  prin  cununii  sau punerea ambelor cununii pe cap însoţite de o formulă improvizată de dezlegare universală sunt tot născociri ale unor preoţi (interesaţi nu de mântuirea credincioşilor şi de luminarea lor), născociri ce ţin de magie  şi de vrăjitorie  populară,  după  o „semnificaţie”  numai  de  ei ştiută];

– înmormântarea seacă (fără mort);

– condensarea pentru aceeaşi  persoană a  2 sau 3 slujbe de pomenire a morţilor într-un singur parastas;

– deschiderea bisericii dimineaţa de către unii tineri şi tinere pentru grăbirea căsătoriei;

– punerea busuiocului  sub  pernă fetei ca să i se descopere ursitul în vis;

încurajarea unor  forme de evlavie catolică: invocarea lui Anton de Padova, postul în ziua de marţi  (chiar de 9 ori consecutiv), mai  ales pentru  măritişul fetelor, folosirea de statui şi tablouri religioase necanonice [pe lângă multe icoane şi tablouri necanonice, mai circulă printre creştini  „adevăratul  chip  al  lui  Iisus”, un  tablou (modificat  pe calculator după fotografia de pe „giulgiul” din Torino) care propune implicit lumii de azi tocmai  înlăturarea  icoanelor. În  plus, acest tablou este folosit chiar şi de „yoghinii creştini” în „meditaţiile” lor];

– acceptarea şi încurajarea unor dialoguri cu duhuri, a unor vedenii şi vise profetice şi chiar recomandarea pelerinajelor în asemenea locuri „speciale”;  [ca în cazurile Maglavit, Noul Ierusalim – Pucioasa, Vladimireşti, Cocoş,  Ioneşti,  Parepa,  Videle,  Letca  Nouă,  Arad,  Medjugorje, Lourdes; vezi detalii la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 123];

acreditarea în biserică a grupărilor de elită religioasă [ca în cazurile „lucrării” lui Taica Părintele Visarion Iugulescu sau a turmei Sfântului Ilie unde toţi membrii se cred mai buni ca ceilalţi creştini];

– acceptarea şi încurajarea doctrinelor sincretiste şi practicilor de vrăjitorie, radiestezie, bioenergie, yoga, reiki, NPL, parapsihologie, masonerie, astrologie, zodiace, ghicit;

 – promovarea unor învăţături şi practici noi legate de isihasm străine de tradiţia filocalică şi chiar profanatoare a ei; aceste noi „proceduri” de isihasm fac casă bună cu păgânismele orientale [ca cele propuse de Părintele Ghelasie de la Frăsinei, Vasile Andru];

„oratio mentis” ( vezi şi la Preot Simeon Adrian, Op. cit., p. 56.) şi unele reţete de-a dreptul băbeşti;

– folosirea şi purtarea cărticelelor apocrife ca Visul Maicii  Domnului,  Epistolia  şi  Talismanul  Domnului, Evanghelia după Toma ş.a.; 

– punerea de bani în cristelniţă (chipurile ca să aibă nou-născutul spor la bani);

– ţinerea în mână a mai multor lumânări la Sfânta Împărtăşanie (chipurile pentru cei morţi neîmpărtăşiţi);

–  dăruirea unui cocoş preotului slujitor în noaptea de  Înviere (chipurile pentru cei morţi  „nespovediţi, neîmpărtăşiţi, fără lumânare”);

–  aprinderea  a  7,  9,  12,  33  lumânări  în  formă  de cruce şi lăsate să ardă în 4 reprize (câte un sfert fiecare) separate prin câte 10 metanii, ultima repriză, obligatorie, fiind  la  ora  12  noaptea, chipurile pentru îndeplinirea dorinţelor (de  parcă  Dumnezeu ar fi obligat  să-ţi îndeplinească dorinţa în urma acestui ritual fixist); [ vezi şi la Părintele Ilarion Argatu]

  săvârşirea unor „rugăciuni de blestem”  (nu de îmblânzire)  a duşmanilor, uneori ţinând o lumânare cu flacăra în jos;

 –  darea  în  aceeaşi  dimineaţă, personal, a 9 pomelnice la 9 biserici, în timpul Sfintei Liturghii [în loc de a sta atent în biserică şi la slujbă, omul se risipeşte cu mintea pe stradă, epuizându-se fizic şi, practic, nefolosindu-se de nicio atmosferă de rugăciune de la bisericile pe la care trece];

–  folosirea  unor obiecte bisericeşti sau a unor părţi din ele în practicile vrăjitoreşti.

5.2. Observaţii

Asupra acestor practici necanonice (ca şi a altora de acelaşi gen) merită să facem câteva observaţii:

1)  Toate  aceste practici  sunt  aşa-zise „tradiţii” locale, variind mult  de la un mediu (citadin  sau  sătesc, intelectual  ori  ignorant)  la  altul, unele sunt  foarte noi, neacceptate,  ba chiar  condamnate de  Sfântul  Sinod (încă din 1952) şi chiar de toţi creştinii cu discernământ.

2)  În  general,  au răspândire între oamenii creduli, neinstruiţi, grupaţi de obicei în jurul unui om –iniţiatorul „tradiţiei”–  care este ajutat de un „colegiu”  (aceştia  îi asigură „capului” publicitatea şi promovarea învăţăturilor şi practicilor inventate de el).

3)  De  obicei  iniţiatorii sunt bărbaţi care-şi iau „libertăţile”  şi prestanţa de a inova mai uşor  (cad  mai uşor pradă duhului rău  care le oferă  calitatea  de „înţelepţi”, „mentori”, „proroci”).

4)  Femeile sunt preponderent atrase de asemenea „tradiţii” noi pe care le răspândesc automat, fără a se interesa de raportul lor cu tradiţia autentică a  Bisericii Ortodoxe; ele aparţin tipului ignoranţilor şi primitivilor în credinţă.

5) În cazul în care iniţiatorul e preot hirotonit sau, mai ales, călugăr (şi eventual într-o mănăstire faimoasă), credibilitatea prorociilor şi a practicilor  scornite de el creşte între aderenţi, între viitoarele victime.

6)  Totdeauna  sunt  forme exagerate de evlavie, având mai degrabă un fond păgân decât unul creştin, care reduc actul credinţei la forma exterioară şi la simplul ritual mecanic, magic. Cei care le practică alunecă în mândria că nu sunt  ca ceilalţi  creştini,  considerându-se mai „iniţiaţi” în credinţă.

7)  Folosindu-se de unele tradiţii bisericeşti adevărate, „tradiţiile” necanonice le compromit autenticitatea, abuzurile acestora din urmă fiind un motiv serios de  sminteală pentru intelectuali şi de  înjosire a Ortodoxiei de către sectanţi.

 8) Ele subminează unitatea liturgică şi de credinţă a întregii Biserici Ortodoxe Române, strecurând chiar învăţături eretice şi creând motive de dispută şi chiar de dezbinare atât între clerici, cât şi între credincioşi.

9)  Cei care săvârşesc „exerciţiile” duhovniceşti expuse au impresia că, în mod automat, în viitor„le va merge sigur bine”, creându-şi iluzii şi speranţe deşarte.

 10)  Desconsideră Sfintele Taine, ierurgiile bisericeşti şi virtuţile creştine, dând întâietate practicilor acestora oculte, exagerând accesoriile şi  pierzând din vedere esenţialul însuşi.

 11)  Principala ofensă este adusă Tainei Sfintei Spovedanii, întrucât oamenii uită că, din pricina păcatelor, Dumnezeu îngăduie încercările şi necazurile. De aceea şi diavolii  îi  poartă,  pentru  mândria  lor,  pe  alte  drumuri, numai pe drumul pocăinţei nu.

12)  Unii  îşi  reduc întreaga  viaţă  religioasă  la  un lanţ  de  asemenea  practici  necanonice,  lanţ  pe  care-l străbat  inconştient  (cu  discernământul  adormit); au impresia că sunt  pe  calea mântuirii  doar făcând  aceste „exerciţii”,  permiţându-şi  chiar  fapte  imorale uneori, pentru  îndeplinirea  lor (de  exemplu:  multe  femei  se înghesuie, se ceartă chiar, ca să ajungă să le pună preotul Sfântul Potir pe cap).

13) Cei ce devin dependenţi de aceste tehnici ajung obsedaţi de scrupulozitatea lor, pierzându-şi libertatea de fii prin  har ai lui  Dumnezeu. Treptat,  încrâncenarea  şi îngustimea gândirii lor pot avea urmări psihopatologice, mai ales în cazul persoanelor labile psihic.

14) În conţinutul lor nu respiră duhul smereniei şi al iubirii  de  oameni; nicio tehnică în sine nu deschide omului perspectiva comuniunii, a rugăciunii comunitare, a asumării semenului în iubire.  Sunt „exerciţii” individualiste şi reduse la folosul propriu, care agravează boala secularizării  şi a individualismului credinţei. Această consecinţă este cea mai gravă, căci, „din  cauza înmulţirii  fărădelegii, dragostea multora  se  va  răci” (Matei  24.12)  şi mulţi  se  vor  abate  de la adevărata credinţă la forme de  fals  misticism,  erezie, idolatrie păgână şi vrăjitorie.

15)  Încurajarea  mai mult sau mai  puţin  tacită  de către unii preoţi a unor asemenea forme de fals misticism şi practici necanonice este o dovadă de decădere moral-religioasă, pe care înşişi credincioşii n-o pot tolera multă vreme, iar descoperirea neadevărului din ele va însemna atunci şi o gravă deteriorare a încrederii lor în autoritatea preotului  şi  a  religiei [un serios motiv de sminteală pentru credincioşi este comoditatea păstorului care nu-şi pune sufletul pentru oile sale. De aici urmează şi  alte două consecinţe grave pentru viaţa parohiei şi a  Bisericii întregi:  1)  înstrăinarea  oamenilor  smintiţi de comunitatea credincioşilor şi 2)  scăderea unităţii de  credinţă  şi  iubire  între parohieni  şi  preot. De multe ori, sminteala se poate generaliza  în mintea multora asupra tuturor preoţilor, cum e cazul „intelectualilor” atei şi al celor deviaţi la secte. Or, preotul trebuie să fie un exemplu de  viaţă  sfântă  şi de înţelepciune,  atât pentru credincioşi, cât şi pentru cei ce rătăcesc în afara Bisericii]. Creştinismul, ca religie a Adevărului, nu are nevoie, ba e profund periculos, să fie sprijinit  pe  minciuni  care  se  dezvăluie rând pe rând ca atare.

16)  Toate aceste  forme eronate de evlavie trebuie demascate, eliminate şi prevenite prin catehizarea credincioşilor în dreapta şi autentica credinţă  creştină, prin educarea unui discernământ  minimal care să le permită oamenilor observarea şi evitarea abuzurilor şi a exagerărilor „evlavioase”. 

JesusCarriesMe6.  Câteva sfaturi duhovniceşti 

Deşi pentru fiecare om în parte Dumnezeu are un plan distinct, o chemare şi o lucrare diferită, dorit de Dumnezeu mai înainte de a face lumea, preotul nu trebuie să se mândrească de acest mare har al lui  (de  mijlocitor pentru oameni), ci să se  ostenească  pentru  a-l  face  bogat lucrător, înmulţind talanţii ce i s-au dăruit prin curăţirea de  patimi şi de neştiinţă, prin jertfire  de  sine, prin catehizarea şi buna îndrumare a credincioşilor la o viaţă morală superioară – adevăratul izvor al fericirii  şi vieţii veşnice. Exemplul personal al preotului stimulează şi pe credincioşi  la o sporire  în  credinţă, în înţelegere şi în bunătate. Preotul, în calitate de apostol (trimis) al lui Dumnezeu, are obligaţia de a fi un exemplu de credinţă şi trăire  creştină. El trebuie să lupte din răsputeri pentru sfinţirea propriei  persoane şi să-şi  pună viaţa pentru credincioşii încredinţaţi lui de Dumnezeu spre păstorire, spre călăuzire pe calea  mântuirii.  Altfel, de ce a ales această cale? La hirotonia  sa, în clipa  punerii  mâinilor episcopului  pe  capul  său  şi  la  pogorârea Duhului Sfânt asupra  lui,  tânărul  aspirant la demnitatea  preoţească trebuie  să  conştientizeze  marea  răspundere  pe care şi-o asumă şi să ceară, ca de altfel la fiecare Epicleză ulterioară, înţelepciune, dragoste şi smerenie, daruri şi virtuţi  dumnezeieşti  absolut  necesare  pastoraţiei autentice. În orice timp şi loc, preotul are datoria să-i înveţe pe credincioşi că, fără împlinirea poruncilor dumnezeieşti viaţa lor religioasă nu este decât o amăgire. Frica de Dumnezeu este începutul înţelepciunii, împlinirea poruncilor dumnezeieşti fiind izvorul tuturor bunătăţilor.

Credinciosul trebuie să înţeleagă rolul sacramental (sfinţitor) al virtuţilor şi valoarea ascetică a Sfintelor Taine, faptele  bune  pregătindu-l  pe  om şi actualizând energiile dumnezeieşti primite prin Sfintele Taine. Omul nu trebuie să stea nesimţitor, crezând că numai Dumnezeu „e obligat” să lucreze. Fără să facă bine altora, omul nu se poate purifica de răutăţi, nu-şi poate depăşi egoismul şi micimea sufletească. Acest lucru îşi are începutul bun la Spovedanie, mărturisirea păcatelor reprezentând startul corect în urcuşul duhovnicesc. Fără aceasta omul rătăceşte încă în  închipuire de  sine, în diverse forme ale înşelării vrăjmaşului. Unii merg la preot ca la un oracol, aşteptând ca preotul sau Dumnezeu să  le  rezolve  instantaneu problemele. Dar şi mai grav este că unii preoţi chiar se cred învestiţi de sus cu darul clarviziunii, impresionându-i pe cei care vin la dânşii cu diagnostice scurte de genul: „Cutare ţi-a făcut farmece” sau  „Aici e un blestem de până la al nouălea neam” sau „Sunt lucruri necurate la mijloc”,  urmate imediat de soluţia  „Vii  la 12 masluri consecutive, dai 7 acatiste la 7 mănăstiri, cumpără de la pangar 40 de lumânări pentru  40  de  zile, mir, tămâie, etc.”.  În aceste situaţii,  „popa”  nu  se  comportă ca un slujitor al  lui  Dumnezeu şi al oamenilor, ci ca un  lup îmbrăcat în piele de oaie, care caută să-şi mărească faima şi venitul prin intimidări de genul celor de mai sus. În loc să cerceteze viaţa trecută a oamenilor, explicându-le  că necazurile şi încercările prin care trec n-au numai cauze exterioare, şi înmuindu-le inima ca să se smerească şi să-L iubească pe Hristos şi pe  semenii lor, iertând tuturor şi nemaipăcătuind,  un asemenea  „popă” se foloseşte de autoritatea veşmântului preoţesc în folosul personal.

La Taina Spovedaniei, preotul are misiunea de a-l ajuta pe credincios să scoată la iveală nu numai păcatele, mizeriile şi răutăţile făcute (să le  vădească paguba vremelnică şi veşnică pe care o aduc omului), ci, mai ales, frumuseţile interioare latente în fiecare om. De aceea,orice  om trebuie  primit cu delicateţe şi înţelegere, cu durere şi cu dragoste, ajutându-l să iasă din deznădejdea şi din scârba păcatului la lumina întâlnirii cu Dumnezeu cel Bun şi iubitor de oameni. Fiecare credincios trebuie trezit la înţelegerea că Hristos S-a răstignit şi pentru el, că trebuie să ne răstignim şi noi faţă de păcat pentru a învia şi a via împreună cu Hristos. Astfel, fiecare Spovedanie ar trebui să-l facă pe credincios conştient şi de bunătăţile lui interioare, care, cu  cât  sunt oferite mai mult şi mai dezinteresat altora, cu atât devin mai strălucitoare, deşi nu trebuie să se mândrească cineva pentru asta. De asemenea, preotul trebuie să ţină seama, pentru fiecare caz în parte, de împietrirea sau sfâşierea inimii penitentului, de consecinţele (exemplul rău, complicitatea altora) şi de gravitatea păcatului, şi să aplice epitimia cea mai  potrivită.  Canonul de rugăciune, post şi  milostenie dat credinciosului penitent trebuie să-l ajute pe acesta să iasă din robia păcatelor, să urască păcatul cu toată grozăvia lui şi să-i  stimuleze dorul după cele sfinte şi veşnice. Criteriul absolut pentru apropierea credinciosului de Sfânta Împărtăşanie nu trebuie să fie durata  canonului  (7 ani,  un  an,  o  lună)  de  oprire de  la Sfintele  Taine,  ci  intensitatea  pocăinţei,  a  îndreptării, depăşirea  egoismului  propriu,  învierea  din  propriul mormânt  al  patimilor, lucru dovedit şi  printr-o  lucrare corespunzătoare de misiune creştină între semeni. Un credincios care vine la Spovedanie, după ani buni de rătăcire  morală,  va  întâmpina  unele  greutăţi  în înţelegerea şi asumarea propriei condiţii de om păcătos şi bolnav  care are nevoie de vindecare. Canonul primit reprezintă tocmai acest tratament de durată mai mare sau mai mică, tratament absolut necesar curăţirii de urâţeniile păcatelor.  Canonul,  deci, nu este o pedeapsă pentru păcate, ci un tratament pe care şi penitentul trebuie să şi-l asume dacă vrea  să  se  vindece  şi  să  se  mântuiască.

Cineva  care a rătăcit ani de zile în păcate grele şi are pretenţii să se împărtăşească imediat, considerându-se vrednic de aceasta, va suferi şi mai mult  după, dacă preotul duhovnic nu-i va cerne gândurile şi nu-i va elimina, în timp, mândria şi îndrăzneala (atât de păguboase pentru suflet) prin rânduirea  unui canon adecvat, prin sfaturi, mustrări şi încurajări. Patimile cultivate ani de-a rândul trebuie scoase prin lacrimi şi nevoinţe, printr-un efort  susţinut, conştient şi serios, altfel vindecarea omului şi viaţa lui religioasă nu sunt decât nişte iluzii, iar suferinţa (boala, neliniştea) omului va rămâne pe mai departe netratată. Iată ce cuvânt frumos de învăţătură scrie în Aghiazmatar, la sfârşitul rânduielii Slujbei Mărturisirii: „Pune, dar,  de acum început bun, nădăjduind spre Dumnezeu, Cel ce poate să-ţi  ajute; şi mai vârtos te păzeşte,ca să nu te întorci la greşelile ce le-ai făcut, ca să nu fii de râs şi batjocură diavolilor şi lumii. Căci păcatele niciun folos nu aduc creştinilor, ci neputinţă, boală, sărăcie şi multe feluri de necazuri în această lume; iar pentru cealaltă arvunesc osânda veşnică şi chinul iadului. Drept aceea, datori suntem toţi, mici şi mari, săraci şi bogaţi, cu frica lui Dumnezeu şi cu cucernicie să vieţuim, ca pururea să  fim  întăriţi cu harul lui Dumnezeu.” Viaţa religioasă a creştinului ortodox, preot (slujitor) sau credincios, trebuie să fie centrată pe Sfânta Liturghie şi nu pe alte pelerinaje, dezlegări sau rânduieli mai mult sau mai puţin improvizate.  Rugăciunea comunitară a Sfintei Liturghii are rolul de a întări unirea cu Dumnezeu şi cu semenii. Cei care declară „eu cred în Dumnezeu, dar nu merg la biserică, nu merg la slujbă, nu cred în popi” sunt departe de credinţă, de Dumnezeu, de semeni.  Această  situare a lor în afara  Bisericii  şi  a Liturghiei le demască mândria şi egoismul personal, răzvrătirea şi comoditatea care le împietresc sufletul. De asemenea,  creştinul participant la  slujbele bisericii nu trebuie să fie creştin doar duminica, doar când e în biserică (deşi nici aici nu-şi leapădă relele năravuri, ca de exemplu  judecata  şi  bârfirea altora), ci toată viaţa. Eliminarea păcatelor din comportamentul cotidian trebuie considerată  un  proces  permanent,  o  luptă  continuă  cu omul cel vechi (al  păcatului)  şi o afirmare a vieţii şi luminii lui Hristos. De exemplu, patima clevetirii trece neobservată, deşi ea este pricina multor necazuri, nelinişti şi supărări. Aproape toţi oamenii se consideră îndreptăţiţi să-i judece pe  alţii,  să-i  vorbească  de  rău, să-i  calomnieze cu îndârjire chiar, semănând şi cultivând otrava urii atât în sine, cât şi în ceilalţi, răspândind astfel răutatea şi mizeria, în loc să biruiască răul cu  binele. Dar, dacă cineva va încerca să postească de bârfă o săptămână (să nu mai vorbească pe nimeni de rău deloc) va putea înţelege cât de spurcată este această patimă şi câtă pace şi bucurie în suflet aduc tăcerea şi rugăciunea pentru alţii. Apoi, mărind perioada nelucrării patimii, aceasta se dezrădăcinează, se usucă, nemaifiind alimentată, iar rugăciunea devine mai curată şi mai spornică. Şi aşa se pot elimina toate patimile, aşa mintea  devine mai limpede, mai transparentă voii şi gândirii  (înţelegerii) dumnezeieşti. Multă atenţie trebuie avută în cazul păcatelor legate  de  patima  desfrânării, păcate atât de urâte şi de grave înaintea lui Dumnezeu. Mulţi oameni habar nu au că fanteziile erotice promovate astăzi „fără  prejudecăţi” de mass-media sunt păcate împotriva firii, iar canoanele Sfinţilor Părinţi referitoare la ele sunt foarte aspre. Omul trebuie  conştientizat şi ajutat să iasă din răutatea şi degradarea în care a căzut, înainte de-a ajunge la alte răutăţi şi mai mari (perversiuni,  adultere, avorturi,  boli grave şi incurabile, unele chiar molipsitoare). Din cauza acestor grave păcate viaţa omului este chinuită şi de multe alte ispite. Trebuie întărită, de asemenea,  educaţia creştină din familie şi legătura duhovnicească a năşiei, naşii având răspunderea orientării şi formării creştine a finilor. Azi, foarte rar mai  găseşti  naşi şi fini care să se întâlnească şi în afară de Paşti şi de Crăciun,  în afara obligaţiei de a aduce ploconul de Sărbători. Preotul  şi  credinciosul  angajaţi  într-o relaţie de ucenicie duhovnicească nu trebuie să uite niciodată scopul vieţii creştine: dobândirea Duhului Sfânt, agonisirea iubirii de Dumnezeu şi de semeni într-un grad mereu mai înalt. Şi preotul şi credinciosul au datoria de a nu-l sminti pe celălalt, de a nu-l  scârbi ori a-l împuţina prin despotism ori neascultare. Şi credinciosul trebuie să se  roage  lui  Dumnezeu pentru duhovnicul  său, pentru preoţii şi episcopii Bisericii.

7.  Concluzii

Tradiţia  autentică de spiritualitate românească s-a păstrat în cuminţenie, în omenie, în lumină şi în simplitate, pe când falsele „tradiţii” (amestecate  cu practici  păgâne, cu superstiţii, cu magie populară) imprimă omului o agitaţie, o atmosferă ocultă, întortocheată, o imagine răsturnată despre  om – comunitate – lume – Dumnezeu,  făcând posibilă justificarea unor exhibiţii şi bizarerii străine Ortodoxiei. Ortodoxia pune totdeauna în lumină Adevărul ca Persoană, pe Mântuitorul Iisus Hristos şi iubirea Lui de oameni prezentă între credincioşi, în Biserică, în rânduielile ei  sfinţitoare şi mântuitoare. Orice inovaţie, orice abatere de la Sfânta  Scriptură  şi de la Sfânta Tradiţie a Bisericii Ortodoxe, orice „tradiţie” mistică sau practică  ce iese din cuminţenia Ortodoxiei este limpede străină de Duhul Adevărului şi deci, nu duce la Adevăr, nu duce la mântuire. De aceea,  mai mici  sau  mai mari, autohtone sau exotice, mai restrânse sau mai răspândite, formele eronate de evlavie (ca mărturii ale existenţei falsului misticism), înainte de a se încetăţeni ca „tradiţii”, trebuie să fie combătute şi eliminate fără rezerve din viaţa duhovnicească a credincioşilor creştini ortodocşi.

un articol de Ieromonahii Adrian Făgeţeanu (†) și Mihail Stanciu (Partea a II-a)

N.B. Cine dorește să citească și prima parte a acestui studiu apologetic, o poate găsi aici: Ieromonah Adrian Făgeţeanu ,Ieromonah Mihail Stanciu – De ce caută omul contemporan semne, minuni şi vindecări paranormale?

Biserica secretă “ortodoxă” (IV)

Ofensivă şi prozelitism

Libertăţile democratice universale, libertatea conştiinţei şi libertatea de exprimare sunt interpretate în mod voit greşit pentru ca, sub acoperirea lor, persoane interesate de propria înavuţire să desfăşoare activităţi din cele mai diverse si bizare.

Foarte periculoase sunt sectele sau grupările care acţionează din umbră, care încearcă prin diverse metode să îşi atragă adepţi, dar păstrează în acelaşi timp un aer de mister şi de tăinuire, motivând că ideile pe care le propovăduiesc nu sunt pentru toţi, ci doar pentru cei aleşi.

Astfel este şi Biserica Ortodoxă Secretă fondată de Constantin Dogaru din Tecuci, care se dovedeşte, cum am văzut, o persoană cu grave probleme de personalitate, fară studii de specialitate şi care urmăreşte numai obţinerea unor avantaje băneşti din donaţiile pe care i le fac adepţii şi din vânzarea unor broşuri şi cărţi în care îşi expune concepţiile eculubrante. Mai mult, afişându-se sub autoritatea cuvintelor ortodox, ortodoxie, abuzează conştiinţa creştină, denaturează Ortodoxia, batjocoreşte şi nesocoteşte teologia Sfinţilor Părinţi ai Bisericii Ortodoxe, introducând noutăţi potrivnice duhului şi slujirii ortodoxe, inovaţii de-a dreptul paralele cu teologia ce demonstrează o atitudine anticlericală şi antieclesială.

Trebuie să constatăm cu regret că există foarte puţin material informativ în legătură cu această grupare care are un impact îngrijorător, mai ales în Moldova. Această lipsă de informare este adesea uşor exploatată de liderii mişcării pentru a câştiga noi convertiţi.

Activitatea lui C. Dogaru şi a altor lideri ai grupării constă, pe lângă alcătuirea de scrieri cu caracter liturgic şi profetic, pe care le distribuie unor adepţi ori altor persoane, din conferinţe ţinute în mai multe localitaţi din ţară şi din oficierea în taină a unor slujbe, la care a asociat şi persoane de gen feminin. Cele peste o sută de cărţi, unele foarte voluminoase (Biblia mileniului III are 1000 pp.), arată furia prozelită, dar şi forţa financiară a grupării, suspectată a primi fonduri din partea unor mişcări interesate să dezbine, atât din Europa, cât şi din Statele Unite. Răspândirea scrierilor apocrife de către eretici cade sub incidenţa canonului 60 apostolic, iar canonul 64 ala Sinodului Trulan stipulează că mireanul care învaţă cele ale credinţei în chip obştesc, fără să fie mandatat de episcop intră sub pedeapsa afuriseniei.

Interesant este că, deşi critică aspru clerul ortodox, din cauza că se pretinde unic păstrător al harului, obstrucţionându-i sfânta şi marea sa lucrare, şi propune înlocuirea acestuia, chiar a Sfântului Sinod cu un cler binecuvântat de Sfânta lui Treime, totuşi, dl. inginer Dogaru simte nevoia girului înalţilor prelaţi ai B.O.R. Astfel, pentru a da un plus de credibilitate inepţiilor sale, C. Dogaru se foloseşte de numele unor ierarhi ortodocşi, care sunt investiţi de acesta cu un scop utilitarist, acela de transmiţători către Sfântul Sinod ai mesajelor divine secrete. Este vorba de ÎPS Bartolomeu, arhiepiscopul Vadului, Feleacului si Clujului, care -chipurile!- îi mulţumeşte maistrului nostru pentru primirea unui acatistier (este vorba despre Acatistierul ortodox pentru iluminarea minţii, curăţire de păcate, izgonire de duhuri rele şi însănătoşire), insinuând că ÎPS Sa ar fi binecuvântat toate acatistierele publicate. În acelaşi acatistier se reproduce la p. 135, o scrisoare de mulţumire a ÎPS Galaction, Episcop al Alexandriei şi Teleormanului, pentru darul primit de la maistrul Dogaru (este vorba de paraclisul Sfintei Treimi). Cu acest prilej ÎPS Sa se bucură sincer, în imaginaţia maistrului, pentru râvna pe care acesta o are în trăirea şi mărturisirea adevăratei credinţe. Un alt ierarh ortodox vehiculat de către C. Dogaru este IPS Nicolae, Mitropolitul Banatului care i-ar fi trimis o scrisoare de mulţumire pentru volumul Soborul si acatistierul Sfinţilor Apostoli şi care totodată îl şi binecuvântează, drept care pe foaia de titlu scrie apare cu binecuvântarea IPS Nicolae Corneanu, Mitropolitul Banatului.

Impostura lui Dogaru se demonstrează şi prin faptul că foloseşte numele unor duhovnici şi credincioşi cunoscuţi şi iubiţi de popor, pentru a-şi legitima ticăloşiile: Pr. Arsenie Boca, Pr. Cleopa, moş Gheorghe Lazăr ş.a. Succesul prozelitist  şi puterea de a manipula sunt obţinute de Dogaru din specularea nevoilor oamenilor suferinzi. Publicaţiile sale îndoielnice (Efectul destructiv al credinţei asupra elmentelor negative, Tehnologia lucrului cu gândul sfânt, Sfânt tratat de medicină) îi conving uneori pe cei disperaţi, care se trezesc apoi prinşi într-un labirint fără ieşire. Maistrul amestecă elemente de medicină alternativă cu aşa-zise elemente ştiinţifice, vorbind despre o terapie cosmică viitoare (menită să vindece chiar boala viitorului, eurofilis, mai devastatoare decât ebola sau SIDA).

În calitatea sa de preot, Dogaru a săvârşit de mai multe ori taina maslului, dar ea nu este valabilă, potrivit canonului 1 al Sf. Vasile cel Mare.

De avut în vedere este şi intenţia lui Constantin Dogaru de a aduna sub oblăduirea toate denominaţiunile de factură neoprotestantă şi de a solicita un statut juridic recunoscut, ceea ce ar spori puterea sa de acţiune şi de convingere.

În concluzia acestei scurte investigaţii, aş sublinia importanţa participării creştinului ortodox la viaţa liturgică a Bisericii-mamă şi a cunoaşterii propriei credinţe, aspecte esenţiale ale vieţii în Hristos care-l vor ţine la adăpost de rătăcirile sectare. Aşa ne îndeamnă marii noştri părinţi duhovnici, care au dat pildă cu propria viaţă despre dreapta credinţă:

Aduceţi-vă aminte de învăţătura Sfântului Apostol Ioan Evanghelistul, mare cuvântător de Dumnezeu care ne sfătuieşte, zicând: Nu daţi crezare oricărui duh, ci ispitiţi duhurile dacă sunt de la Dumnezeu, fiindcă mulţi proroci mincinoşi au ieşit în lume (I Ioan 4, 1). Iar dacă se întâmplă să auziţi asemenea predicatori şi proroci mincinoşi, adică sectanţi, nu-i ascultaţi, ci părăsiţi-i şi alergaţi la preoţii dumneavoastră şi la toţi cei ce au iscusinţă în Sfintele Scripturi şi care sunt fiii adevăraţi ai Bisericii Ortodoxe şi de către aceştia vă lămuriţi şi vă luminaţi şi vă călăuziţi spre Hristos. Cereţi sfatul preoţilor care au învăţat şi cunosc Sfânta Scriptură, ca să nu cădeţi pradă lupilor celor îmbrăcaţi în piei de oi şi mincinoşi proroci, care, după cuvântul Domnului, pe mulţi vor înşela (Matei 24, 11).

Luaţi aminte şi la cuvintele Sfintei Scripturi, care ne învaţă zicând: Sfatul bun te va păzi şi cuvîntul drept te va apăra (Pilde 2, 11). Şi iarăşi, de cele scrise: Cei ce n-au cârmuitori cad ca frunzele, iar mântuirea stă întru mult sfat (Pilde 11, 14). Să cerem sfatul preoţilor şi călugărilor, ori de câte ori avem vreo nedumerire şi nu înţelegem cele ce citim sau auzim. Este un semn de mare mândrie a nu cere sfat când suntem în nedumerire şi nu putem înţelege Sfânta Scriptură. Aduceţi-vă aminte de cele întâmplate cu famenul, mare dregător al Candachiei, regina Etiopiei, care se întorcea de la Ierusalim acasă, şi şezând în carul său, citea pe prorocul Isaia. Iar duhul a zis lui Filip Apostolul: Apropie-te şi te lipeşte de carul acesta. Şi alergând Filip, l-a auzit citind pe prorocul Isaia şi i-a zis: Înţelegi cele ce citeşti? Iar el a zis: Cum aş putea să înţeleg, dacă nu mă va călăuzi cineva? Şi a rugat pe Filip să se urce şi să şadă cu el în car şi să-i explice cele ce nu înţelegea (Fapte 8, 27-31).

Aşadar, fraţii mei, să ştiţi că în Sfânta Scriptură sunt locuri tainice, acoperite şi cu anevoie de înţeles, şi dacă cineva citeşte sau ascultă din ea şi n-are călăuză spre a-l face să înţeleagă, uşor cade în rătăcire şi se depărtează din sânul Bisericii lui Hristos. Sfânta Scriptură, fraţii mei, este ca o mare fără fund a înţelepciunii lui Dumnezeu şi oricine voieşte să străbată această mare fără să ştie a înota, se încurcă în ea, şi în loc de folos poate să-şi piardă mântuirea sufletului său. De aceea faceţi ceea ce a făcut famenul Candachiei, de care am amintit mai sus, şi întrebaţi pe preoţi, ori unde nu înţelegeţi adâncimea Sfintelor Scripturi.

Tocmai acest lucru a fost pricina rătăcirii de la adevăr a atâtor mii de suflete, care au căzut în erezii şi în diferite secte, că au voit să se conducă după capul lor şi să explice liber Sfânta Scriptură. Sfântul Casian Romanul, zice: “Cine vrea să se mântuiască, cu întrebarea să călătorească” (Filocalia, vol. IV, p. 135). Deci, rugaţi-vă cu credinţă Mântuitorului nostru Iisus Hristos, Păstorul cel mare al Bisericii creştine, să rânduiască preoţi şi ierarhi buni în fruntea Bisericii Sale. Apoi să dea sămânţă bună, adică cuvinte înţelepte, pline de har, tuturor preoţilor care vă păstoresc. Iar dumneavoastră să vă dea Dumnezeu darul înţelepciunii, al blândeţii şi smereniei, al dreptei-credinţe şi al ascultării ca să împliniţi cu fapta ceea ce vă învaţă Hristos prin preoţi, prin Sfinţii Părinţi şi prin Sfânta Scriptură. Amin.

           (Părintele Cleopa – Predică la Duminica a XXI-a după Rusalii – Despre semănătorii cuvântului lui Dumnezeu )

Biserica secretă “ortodoxă” (III)

                  Ethos şi viaţă liturgică?      

                  Fără a-şi propune acest lucru, secta poartă amprenta confesională a Bisericii-mamă, care are propria structură spirituală, spiritul specific.[1] Astfel, sectele apărute în sânul Bisericii Ortodoxe Române sunt de factură mistică şi liturgică, caracteristici ale ortodoxiei pe care le deformează. Grupările care exacerbează dimensiunea liturgică fie pretind o identificare panteistă cu principiul divin (hlastii, molocanii, scapeţii, duhoborţii, inochentiştii, turmiştii), ceea ce e valabil şi pentru dogarişti, aşa cum am arătat anterior, fie consideră cultul un tot absolut, sfânt şi intangibil la orice reformă eclesiastică (rascolnicii, stiliştii, schismaticii).[2]    

                Gruparea eretică este însă în deplină opoziţie cu ideea de Biserică, înţeleasă drept comunitate harică, întrucât actualizează principiul Divide et impera, de natură demonică.    

                Preoţia este dată de Hristos, Arhiereul Cel Veşnic, prin succesiune apostolică (In. 20, 22-23). Apostolii, la rândul lor au hirotonit diaconi, preoţi şi episcopi (Fil.1,1; F.A.6,6; I Petru 5,1; F.A. 20, 28; Tit 1,7), ceea ce implică păstrarea harului în Biserica lui Hristos[3]. Doar aceştia, hirotoniţi canonic, au puterea şi dreptul să predice cuvântul lui Dumnezeu. Canonul 64 al Sinodului Trulan interzice mireanului să înveţe cele ale credinţei în chip obştesc, fără să fie mandatat de episcop, în cazuri speciale el putând fi însă trimis de acesta ca misionar, cu binecuvântarea şi din încredinţarea sa (cum au fost Iustin Martirul şi Filosoful, Hermias, Tertulian din Cartagina).    

                 Biserica Ortodoxă Secretă nu este recunoscută sau în comuniune cu niciuna din Bisericile ortodoxe surori, iar liderul ei, Constantin Dogaru, nu are nicio învestitură  harică, deşi se consideră întemeietor de biserică, preot şi arhiereu. Canonul 46 al Sfântului Nichifor Mărturisitorul arată clar că bisercile ereticilor nu pot fi recunoscute. Se dovedesc astfel vorbele Sf. Ap. Pavel: Vă rog, fraţilor, să vă feriţi de cei care fac dezbinări şi sminteli împotriva învăţăturii pe care aţi primit-o şi să vă păziţi de  ei (Rom. 16,17). În calitatea arhierească atribuită sieşi (consideră că Însuşi Dumnezeu l-a învestit!), maistrul a hirotonit bărbaţi şi femei ( Dimoftache Ulise din Tecuci, membru al Oastei Domnului, internat în spital cu probleme psihice, Toader Ţepeş din Bicaz, fost ajutor de locomotivă, cu care Dogaru s-a întâlnit la înmormântarea ierodiaconului Gherasim de la Mânăstirea Cocoş, un tânăr de 14 ani , pe nume Andrei, de la o şcoală ajutătoare din Arad, Balhui Maria, zisă Nuţa din Tecuci, fost cadru didactic la Cosmeşti, judetul Galaţi, Ciobanu Lili Daniele, tot din Tecuci, ş.a.).  Hirotonirea se face la el prin punerea mâinilor şi rostirea formulelor: Tu eşti diacon, Tu eşti preot, Tu eşti episcop şi chiar Tu eşti patriarh. Învestitura femeilor ca preotese şi arhieriţe este de inspiraţie neoprotestantă.    

                 Intenţiile lui Dogaru sunt însă îndoielnice, arătându-l ca individ periculos, cu tendinţe certe de manipulare: le acordă supuselor sale grade odată cu uniforma albă, alegând îndeosebi fete tinere, frumoase şi naive, pe care le spovedeşte pe braţele sale, obligându-le să-i rămână mirese devotate, sub ameninţări infernale. Spovedania mai este practicată şi în grup.    

                  Mişcarea dogaristă respectă parţial scrierile liturgice considerate canonice, adăugând însă o mulţime de acatiste şi paraclise închinate fie îngerilor descoperiţi înaltului comunicator, fie unor personalităţi considerate de ei sfinte, necanonizate încă şi care urmează a fi trecute în calendar (Sf. Nicodim Măndiţă, Maria Românca, Maria Germanica, Nil Dorobanţ). Acestea sunt adunate într-o serie de Acatistiere (Acatistier ortodox pentru luminarea minţii, Acatistier al sfintelor femei şi fecioare, Acatistier ortodox al Domnului nostru Iisus Hristos ş.a.).Interesant e că păcatele se şterg şi problemele personale se rezolvă nu atât prin rugăciune, cât prin norma de acatiste pe care adeptul trebuie să le plătească pentru a fi tipărite, ceea ce-i inoculează un prozelitism agresiv şi arată ipocrizia mentorului interesat de câştig.[4] Rugăciunile recomandate de maistrul Dogaru trebuie combinate cu o alimentaţie naturistă, constând îndeosebi din sucuri, modalitate de iluminare întâlnită şi la secta eschatologică Fiii Luminii, condusă de Lordul Francisc Maitreya.    

                   O abatere foarte gravă o constituie devalorizarea Sfintei Liturghii, prin alcătuirea unui text paralel, Liturghia Maicii Domnului (Biblia mileniului III, pp.946-995), care se va săvârşi numai după instituirea Ţării Sfinte România. Plecând de la textul canonic al Sf. Ioan Gură de Aur, Dogaru adaugă rugăciuni şi ectenii în cinstea Maicii Domnului şi, la Proscomidie, o altă prescure, care, în locul agneţului cu inscripţia IS, HR, NI, KA,  poartă iniţialele M,D,O,R (Maica Domnului Ocrotitoarea României). Inlocuirea nu e doar strict simbolică, ci extrem de dăunătoare pentru credincioşii convinşi că se vor mântui. Înlocuirea trupului liturgic al lui Hristos, Dumnezeu şi om, cu cel al Maicii Domnului anulează jertfa euharistică şi deci comuniunea harică. Ecteniile pot fi rostite şi de credincioşii de rând (Acatistierul Sfintelor Puteri Cereşti, p.94; 341)    

                   Constantin Dogaru pretinde că a obţinut chiar o aprobare de la ÎPS Mitropolit Daniel al Moldovei (2005) să susţină o astfel de liturghie- deşi România nu s-a declarat încă Ţară Sfântă!- în casa lui Toader Ţepeş, fost mecanic de locomotivă la Taşca, în vîrstă de peste 80 de ani. Canonul 58 de la Lodiceea interzice oficierea liturghiei în casele particulare.    

                    Sfintele Taine sunt pentru Dogaru opt, adăugând la cele cunoscute Taina conlucrării cu divinitatea (Biblia preacuratei şi ilustrei Fecioare Maria, p.400) şi nu au origine dumnezeiască, ci apostolică. Canonul 1 al Sfântului Vasile cel Mare prevede clar că tainele ereticilor nu pot fi recunoscute.    

                     În cadrul acestei grupări se practică şi un cincilea post anual, dedicat Sfinţilor Părinţi (Ţara Sfântă Ortodoxă..., pp. 23; 32)    

                     Din punct de vedere moral, abaterile sunt la fel de grave şi de periculoase: secta interzice familia, cei căsătoriţi, sub ameninţarea pedepsei divine, trebuind să se despartă neîntârziat; mamele care au fete sunt obligate să facă rugăciuni şi slujbe pentru ca acestea să nu se mărite; cei care totuşi vor să se căsătorească trebuie să treacă de un test al compatibilităţii, realizat prin descoperire sfântă. Dogaru susţine că vrea să întemeieze mânăstiri de fecioare, iar celor care îşi vor da de pomană casa sau apartamentul le promite locuinţă în cer. Incită la agresivitate şi antisemitism, şantajează persoanele care vor face dezvăluiri despre ceea ce se întâmplă în interiorul secte şi le ameninţă cu moartea, în special în accidente. Promovează eugenia sub pretextul că fetele şi femeile trebuie să fie perfect sănătoase pentru a naşte generaţii de copii sănătoşi (Ţara Sfântă Ortodoxă, p.38). Impune unor adepţi regimuri alimentare severe, care se soldează cu grave îmbolnăviri. În relaţiile de familie este violent, îşi terorizează consoarta; pe soţia apropiatului său, Dimoftache Ulise din Tecuci, a vrut s-o crucifice într-unul din Posturile Paştilor, pentru a o exorciza.    

                     Aşadar, şi prin practicile aberante, şi prin modul de viaţă contrar nu doar spiritului ortodox, ci chiar bunului simţ, mişcarea dogaristă se dovedeşte eretică şi periculoasă pentru cei care ar putea cădea în plasa unor astfel de impostori.          


[1] Cf. Petraru, Gheorghe – Ortodoxie şi prozelitism, Ed. Trinitas, Iaşi, 2000, p.193    

[2] Idem, p.194.    

[3] « Episcopii, urmaşii Apostolilor, sunt socotiţi părtaşi ai aceluiaşi har arhieresc şi ai aceleiaşi învăţături şi păzitori ai Bisericii », Sf. Ipolit Romanul – Impotriva tuturor ereziilor, I

 [4]De exemplu, fetele care nu se pot căsători trebuie să plătească pentru 1000 de acatiste, la fel ca pentru avort ; pentru relaţii extraconjugale sunt necesare 1000 de paraclise. Tot prin sponsorizarea de acatiste şi paraclise pot fi scoase şi sufletele din iad etc.(Oştirea Sfântului Arhanghel Mihail,  p.60)

Biserica secretă “ortodoxă” (II)

Aberaţii doctrinare şi fals profetism 

Am amintit într-un articol anterior (Biserica Secretă. Scurt parcurs al mişcării) precedentele mişcării, tocmai pentru a evidenţia apropierile dintre anumite credinţe eretice, un adevărat amalgam de idei, lipsit de logică, ce le îndepărtează definitiv de adevărata ortodoxie pe care contrar o susţin şi care i-ar putea induce în eroare pe mulţi.

Din cele peste 60 de cărţi publicate de Constantin Dogaru şi de adepţii săi, pe model comunicativ, cu dictare directă de sus[1] nu se poate desprinde un sistem, dată fiind diversitatea şi grozăvia ideilor pe care doar mintea unui bolnav le poate concepe.  

Din chiar titulatura sa, Biserica Secretă, se obsevă că, pentru autorul ei, creştinismul este un soi de religie de misterii. Încadrarea mişcării în vreo ideologie cunoscută este imposibilă, deşi are mai multe afinităţi cu grupările sectare de facură penticostală (fundamentalistă), deoarece promovează concepţia revelaţiei deschise, ceea ce permite întemeietorilor să se erijeze în continuatori ai lucrării soteriologice săvârşite de Mântuitorul. Se neagă astfel divinitatea lui Hristos, dar şi temeiul Întrupării, întrucât există perfectibilitate. Liderul capătă atributele unei Persoane divine. Ca argument ale specificului neoprotestant îl constituie şi conceptul alesului, Constantin Dogaru considerându-se împărat, profet, clarvăzător şi patriarh cosmic. El avertizează că Revelaţia în Sfinta Scriptură nu se opreşte la Apocalipsă şi că Iisus Hristos şi Maica Domnului l-au desemnat drept comunicator special, primind de la ei şi de la îngeri transmisii astrale. El însuşi se consideră un sfânt înger (Constantin-Hamimus) care face naveta între cer şi pământ, având o funcţie importantă în sfântul consiliu îngeresc. Conceptul de ales este extins la nivelul întregii Românii (Ţara Sfântă Ortodoxă România, cu capitala la Vladimireşti), în care vede Noul Ierusalim, un centru spiritual mondial cu rol fundamental  în apocalipsă şi în Împărăţia Cerurilor. Acesta va fi construit cu materiale trimise de sus la Glodeni, lângă Pucioasa. 

Proiectarea la nivel ceresc a realităţilor pământeşti este o altă trăsătură neoprotestantă. Deşi se raportează la elemente inefabile şi incognoscibile, el redă, în stil tehnicist-ingineresc, cantităţi, mărimi, date, cifre, instrumente de măsură: fiecare adept are o fişă spectral-spirituală, care conţine viteza gândului în ani lumină/sec şi forţa de eliberare a celor din iad, evlavia se măsoară cu evlaviometrul îngeresc, energometrul măsoară coeficientul de divizare energetică şi factorul de inteligenţă (cei din Pertuţia divină au peste 3000), dragostea se măsoară şi ea cu un vibrometru spiritual (!). 

Pentru  orice complex sau frustrare personală, Dogaru găseşte o justificare cerească din partea lui Dumnezeu. 

Sincretismul doctrinar se constituie dintr-o înşiruire aberantă de credinţe, idei şi transmisiuni cereşti, care, însoţite de o practică potrivnică tradiţiei şi disciplinei Bisericii Ortodoxe Române, se dovedesc extrem de periculoase pentru cei ce cad în această capcană. 

Deşi nu parusia se află în centrul profeţiilor dogariste, prin caracterul lor apocaliptic şi asemănarea cu Fenomenul Pucioasa al Noului Ierusalim, se apropie de grupările milenariste de tip advent. Apropriindu-şi erezia gherasimistă pnevmatoforă şi vizionarismul maicii Veronica avem de-a face şi cu o ideologie de tip New Age. 

În prefaţa cărţii P.S. Calinic Botoşăneanul, Fenomenul Biserica Ortodoxă Secretă se vorbeşte chiar despre o tipologie neognostică a ideilor dogariste (ocultismul fiind subliniat de chiar formularea secretă), argumentată de: iniţierea care presupune mântuirea prin cunoaştere şi existenţa maestrului spiritual; transferul de har de la Mântuitorul către Maica Domnului, o formă de înlocuire a lui Dumnezeu cu Zeiţa – Mamă (chiar denumirea de ilustră acordată Maicii Domnului trimite la originea ocultă a gnosticismului), descrierile tehniciste – cele zece ceruri, urmate de un al unsprezecelea, unde se află cea mai înaltă entitate spirituală, preexistenţa sufletelor, viziunea universului ciclic, deosebit fundamental de evoluţia lineară a Vechiului Testament sau de cea în spirală a Noului Testament, întrucât eshatologia e înţeleasă ca regresie. 

Aceste încadrări sunt strict convenţionale, constituind doar argumente formale ale caracterului sectar, căci înţelegerea i-logicului este absurdă. 

Constantin Dogaru se impune ca un nou Moise, afirmând că i s-a insuflat de sus că poporul român este noul popor ales (Calităţile sufletului omenesc, pp 161-162). Profet halucinat, el consideră Sfânta Scriptură, la fel ca mormonii, alterată, şi alcătuieşte alte Biblii (Biblia Mileniului III, Biblia Maicii Domnului- o culegere de texte apocrife[2], urmând a se scrie şi Biblia Oştirilor Cereşti, Biblia Sfinţilor Părinţi, Apostolul Maicii Domnului, întrucât captează frecvent transmisiuni cereşti. 

Capacităţile de profet ale lui Dogaru demonstrează şarlatania lui: a prezis că papei Ioan Paul al II-lea îi va urma papa Petru, după care catolicismul va fi distrus, ceea ce nu s-a dovedit a fi adevărat; că în iulie 2002 va veni sfârşitul lumii, îndemnându-şi adepţii să-şi părăsească locurile de muncă, să se retragă în rugăciune, în adăposturi special amenajate.[3] Când a văzut că nu s-a întâmplat nicio catastrofă atomică, impostorul a explicat că doar credinţa lui i-a salvat pe români. 

Din opurile voluminoase ale ilustrului maistru, am desprins câteva idei majore, abateri foarte grave de la credinţa ortodoxă, întemeiată pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie: 

Dumnezeu-Tatăl are, pe lângă Sfânta Treime (?), încă 33 de fii neîntrupaţi, al căror nume este redat într-o listă (Ţara Sfântă Ortdodoxă şi Marea lucrare divină din România, p.134) şi care alcătuiesc sfântul consiliu divin. Dogaru mai afirmă şi că Tatăl i s-a revelat lui într-o formă accesibilă, negând astfel identitatea Tatălui cu Fiul (neoarianism). Cerul este, după el, de esenţă divină (Acatistier, p.197), ceea ce conduce la continuitatea fiinţei lui Dumnezeu în creaţie, adică la panteism.   

În legătură cu Maica Domnului, Dogaru susţine dumnezeirea ei, apropiindu-se aici de doctrina romano-catolică a imaculatei concepţii, ceea ce îi dă şi ei posibilitatea mântuirii şi induce egalitatea ei cu Fiul. Acest aspect este demonstrat şi de liturghia dogaristă dedicată Fecioarei Maria. Ea are un rol major şi în organizarea administrativă a cerului, conducând sfânta pertuţie divină (???) împreună cu cele mai evoluate puteri îngereşti. 

Organizarea cerului este împrumutată de la George Văsâi, care, înainte de a se sinucide, şi-a renegat toate operele; astfel, dogariştii susţin existenţa a unsprezece ceruri. Iniţial, Dumnezeu a creat un singur cer, de opal, apoi au apărut celelalte nouă. Urmează să fie creat un al unsprezecelea, cerul christoforic (Sfânta organizare a opalului, p. 11 şi Cerul Christoforic, Ed. Hyperion, Craiova, 2002). 

Despre suflet, Dogaru susţine că este compus, în opoziţie cu învăţătura patristică, care afirmă imaterialitatea sufletului, simplitatea şi caracterul său pur spiritual (Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Damaschinul). Microaluetele ( < fr. aluette – ciocârlie; este şi numele unui cântecel pentru copii) sunt unităţi indivizibile foarte inteligente cu sarcină energetico-spirituală diferită, mai mari decât celula umană care alcătuiesc o aluetă (!?).  Aceasta este indestructibilă, dar influenţabilă, aşa că una superioară o poate influenţa. Dogaru susţine preexistenţa sufletelor: ele nu se formează pe pământ, ci în cerul III, fiind transpuse în corp la 4 luni şi jumătate, cu care se unesc apoi. Sufletele se pot perfecţiona în cerul X, aspect valabil doar pentru cei cu misiuni speciale pe Pământ, apostoli şi  discipoli (Calităţile sufletului omenesc, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, p. 13; 17). 

Cele mai multe scrieri sunt dedicate ierarhiilor îngereşti, descrierii şi activităţii acestora. Dacă nu ar fi o caricaturizare a Sfintelor Făpturi menite să ne poarte de grijă şi să ducă rugăciunile noastre la Dumnezeu, am râde de inventivitatea şi stilul elucubrant cu care Dogaru şi colaboratorul său, Ştefan Dumitru, îi numesc şi scriu despre ei. Acesta din urmă se inspiră din teolegumena Sfântului Dionisie Areopagitul despre existenţa celor nouă cete îngereşti (Despre ierarhia cerească), alocând un spaţiu considerabil începătoriilor, aflate cel mai aproape de pământeni. Heruvimii sunt şi ei grupaţi în sfânta entorie a Pământului, 201 de sfinţi heruvimi care protejează pământul pentru a nu fi distrus de forţe cosmice, de forţele lui interioare, de oameni sau de extratereştri (Sfânta Entorie a Pământului, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, p.3). Acatistierul Sfintelor Puteri Cereşti, Ed. Sfânta Ortodoxie, 2001 e alcătuit din 121 de acatiste şi paraclise dedicate Sfintelor Puteri Cereşti, majoritatea inventate de Dogaru, nume pocite, hidoase, fanteziste[4]: Heruvicle, Fevreu, Petru-Pascale -cel care a propus înfiinţarea televiziunii cereşti, Biblia Maicii Domnului, p.431-, Savatie ( vă sună cunoscut? ),  Antracs (numele unei boli?!), Petreuţ (heruvimi), Tibor, Ciban, Donin (serafimi). Mihailon este îngerul prim-adjunct al arh. Mihail şi îngerul ocrotitor al României, Menafyoss e responsabil cu cercetarea persoanelor secrete ca ambasadori, spioni şi spioane,  Mikelian al II-lea ajută pământenilor împresuraţi de duhuri rele şi are în subordine 1000 de îngeri intervenţionişti (p.26), Flautynuss e responsabilul cu programele muzicale cereşti, Sandell e ocrotitorul cosmonauţilor, Ramynynus, superspecialistul ceresc în domeniul psihanalizei, Amonius al II-lea – superpsihologul ceresc (până şi îngerii lui Dogaru suferă de stres! ), Melfiorr, îngerul supersavant Engel e specialist în energetică moleculară şi a sistemelor cereşti. Arhanghelului Gavriil îi este dedicat un acatist cu o doză de sfinţire 1:7500, pe când cel al Arhanghelului Mihail este de 1:1000000. Sunt înşiruite o sumedenie de nume, fiecare cu atribuţiile sale precise: Fitzman cel Mare şi Frumos, Nicuşor cel Mic, Afterman cel Vioi, Dicu-Nicu ş.a. 

Concepţiile autorului se dovedesc a fi tributare epocii şedinţelor, statisticilor, inventarelor, rapoartelor şi colaboraţionismului, drept care nu ezită să încadreze şi populaţia cerească, pe sfinţi  şi chiar pe Dumnezeu în aceste servicii administrative pur umane.


[1] Craioveanu, Nicolae şi colab. – Elemente noi de ordin ceresc, Ed. Hyperion, 2002, p.5 

[2] Protoevanghelia lui Iacob, sec II, Inălţarea Fecioarei, atribuită lui Evodius, arhiep.Romei, Viaţa Maicii Domnului – Sf. Maxim Mărurisitorul, alte variante ale Vieţii… scrise de Epifanie Monahul, Ioan Geometrul, Simeon Metafrastul, Fecioara Maria – Pr. N.I. Ionescu, Viaţa Preasfintei Fecioare Maria – mon.Gamaliil Păvăloiu, Viaţa Maicii Domnului – protos. Nicodim Măndiţă ş.a. 

[3] Familia Lepădatu îşi amenajează un adevărat buncăr apocaliptic în piaţa Farul din Constanţa, sechestrând-o acolo şi pe nepoţica lor de 4 ani şi provocând certuri în cuplu (vezi Secta lui Lepădatu, în Ziua, 2002, nr.2493, 26 august

[4] ÎPS Calinic Botoşăneanul – Op. cit., p. 39

Biserica Secretă. Scurt parcurs al mişcării

                   Se vorbeşte adesea despre o tendinţă din ce în ce mai accentuată de scindare în interiorul ortodoxiei, legată îndeosebi de „opoziţia” tradiţionalism – ecumenism. Scopul acestui articol nu îl constituie cauzele acestei dispute simptomatice pentru o comunitate religioasă aflată în situaţia de a supravieţui unei societăţi secularizate, supusă unor permanente mutaţii sociale şi economice, ci consecinţele învederate ale maximei alienări, prin a căror observare dorim să tragem un semnal de alarmă.

                    O mişcare pseudoreligioasă care revendică ortodoxia, în virtutea descoperirii divine a adevărului suprem al cărui deţinător unic se pretinde a fi liderul ei charismatic este şi Biserica Ortodoxă Secretă. Gruparea a fost fondată de Constantin Dogaru, originar din Măluşteni, Vaslui, dar locuind în Tecuci. Absolvent al Facultăţii de Mecanică din Galaţi, el a fost angajat ca maistru, predând mai întâi discipline tehnice la Liceul Industrial Nr. 1 din oraşul de domiciliu (1978-1984) şi apoi matematica la Şcoala Gimnazială din Cosmeşti (15 sept.-16 nov. 1999). Pornind de la sesizarea unor eleve referitoare la comportamentul inadecvat al acestuia, care, în loc să se ocupe de predarea disciplinei pentru care fusese angajat, distribuia broşuri cu conţinut religios, alcătuite de el, şi aborda discuţii pe teme de sexualitate, Consiliul de administraţie al şcolii demarează o anchetă, propunând desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Constantin Dogaru alege să demisioneze, dar îşi continuă opera de prozelitism, încercând să-i convingă pe cât mai mulţi că este subiectul unor teofanii, mariofanii şi mai ales anghelofanii şi că este însărcinat cu o misiune specială de Înalt Comunicator şi de profet al trezirii naţionale în pragul Apocalipsei. Ţara Sfântă România, aşa cum o numeşte el, are rolul principal într-o viitoare organizare a lumii, fiind un Nou Ierusalim (care se va întinde din România în tot mapamondul).

                    Arogându-şi titulatura de preot şi arhiereu, inginerul, care în trecut ucenicise şi pe la gurul Gregorian Bivolaru, susţine o ferventă activitate, hirotonind bărbaţi şi femei, alcătuind scrieri cu caracter liturgic şi profetic despre care pretinde că vin în completarea Revelaţiei şi pe care le distribuie adepţilor, dar şi altor persoane, reuşind astfel să atragă pe unii călugări, preoţi şi credincioşi naivi şi fără o cultură teologică serioasă.

                     Lui Dogaru i s-au asociat şi alţi preoţi excluşi din BOR, conduşi de Ion Preoteasa, fost preot la biserica românească din Los Angeles, caterisit pentru fraudă, comportament violent faţă de soţia sa, viaţă imorală şi parazitară. Gruparea lui Preoteasa se numeşte Biserica Creştinilor Ortodocşi Tradiţionali şi a Vlahilor de Pretutindeni, susţinută în secret de Moscova sau Valahii de pretutindeni. Se pare că mentorul acesteia a exercitat o influenţă nefastă asupra lui Dogaru, cei doi asociindu-se încă din 2002, când Preoteasa îl hirotoneşte în cadrul unei liturghii oficiate în bucătăria unui apartament din Bucureşti. După un an, inginerul nu mai recunoaşte autoritatea vlădicii Ion, însă nu întrerupe legătura cu acesta şi cu gruparea sa, prevedere bine-gândită, ţinând cont că Preoteasa va fi hirotonit la 30 iulie 2004, prin aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Catacombe (Biserica Autonomă din Ucraina sau a Ruşilor Albi) a PF. Patriarh Tihon, „pe baza pregătirilor teologice şi pentru meritele deosebite, din punct de vedere duhovnicesc, şi pentru exemplul de viaţă monahicească”. Biserica Ortodoxă Rusă din Catacombe, una din cele trei biserici aşa-zise ortodoxe din Ucraina, este văzută ca necanonică, nerecunoscută şi nici in comuniune cu vreuna dintre bisericile ortodoxe autocefale surori. Constantin Dogaru reuşeşte să-şi facă rapid adepţi în principalele oraşe ale ţării, un puternic centru fiind la Tecuci, jud. Galaţi, unde îşi are reşedinţa, apoi la Constanţa, Tulcea, Piteşti, Bucureşti, Drobeta- Turnu- Severin, Timişoara, la Adjud unde a hirotonit arhieriţă pe Reta Miron (vânzătoare în Piaţa Centrală) şi pe Olimpia Cojocaru (croitoreasă), în Vrancea unde, atrăgându-l pe fostul preot Dumitru Poiană de la Parohia Rugineşti, provoacă o adevărată răzmeriţă a credincioşilor ortodocşi, hotărâţi să elibereze cu forţa biserica de prozeliţi. Printre acoliţii săi se numără şi prof. Ştefan Dumitru din Bucureşti, un adevărat ideolog al mişcării, Nicolae Negrilă, cel care coordonează activitatea Editurii Sfânta Ortodoxie din Craiova, Dimoftache Ulise din Tecuci, fost soldat, bolnav psihic. La Braşov îl slujesc arhieriţele Silvia Gheorghe şi Doina Hosu, iar la Vaslui a reuşit s-o convingă pe Mihaela Manu, reporter la un ziar local. Grupul din Bucureşti este condus de Ana-MariaVoinea, patroana fundaţiei şi a ziarului Har. Majoritatea indivizilor cooptaţi se dovedesc persoane cu tulburări emoţionale, chiar psihice, aflaţi într-o perioadă de criză profundă a vieţii lor, depersonalizaţi sau cochetând cu ocultismul şi practicile yoga, cum este cazul lui Nicolae Craioveanu, lector Anatecor specialist în terapiile cu biocâmp. Este de remarcat această proliferare îngrijorătoare a ideilor unui individ cu grave tulburări de comportament şi cu un accentuat delir psihotic, dovedit de multe ori şi prin acte de violenţă.

                       Mişcarea dogaristă nu este nouă în peisajul noilor mişcări religioase din România postdecembristă. Ea îşi are originile în mai vechi practici de exacerbare a misticismului religios devenite celebre în perioada interbelică pe care Constantin Dogaru le revendică drept argumente ale tradiţiei pe care se bazează şi precedente ale comunicărilor sale. Este vorba de Petrache Lupu, ciobanul gângav de la Maglavit, socotit chiar în mediile teologice ale vremii profet şi vizionar cel care l-a văzut pe moşu dumnezeu, adică s-a întâlnit, aşa cum a crezut el, cu Dumnezeu-Tatăl (!) sub o salcie plângătoare şi Acesta i-a descoperit lui cele viitoare. Un nume des invocat este şi cel al Vasilicăi Gurău, alias măicuţa Veronica de la Vladimireşti, convinsă că s-a întâlnit cu Maica Domnului în lanul de porumb şi aceasta i-a spus să ridice o mănăstire de fecioare neprihănite. După o perioadă apoteotică, înainte de venirea comuniştilor la putere, măicuţele de la Vladimireşti sunt cuprinse de un adevărat duh al răzvrătirii, căci fură părticele din moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, nu se supun chiriarhului locului, nici măcar patriarhului Justinian, iar în 1958 mănăstirea e tranformată ăn I.A.S. Veronica, stareţa, e condamnată, dar, după ce iese din închisoare, obţine un apartament în Bucureşti şi-o vilă la Poiana Ţapului, îşi petrece concediile în străinătate şi se mărită cu Gigel Văsâi, un fiu duhovnicesc mai tânăr cu 25 de ani decât ea. După ’89, revendică cu succes locul, redevenind stareţă, însă e suspectată în continuare de tarele ezoterismului.

                        Fenomenul Pucioasa şi Turma Sfântului Ilie sunt alte două mişcări asumate ca predecesoare de Dogaru şi de secta acestuia, toate având în comun înclinaţiile mistic-orientale, vizionarismul patologic şi liderii pnevmatofori. În primul caz, accenul cade pe chemarea divină a ridicării Noului Ierusalim românesc, centru spiritual al lumii, de către soţii Zidaru, după o vedenie a maicii Virginica. Apocalipsa propovăduită de pucioşii neprihăniţi va constitui o linie majoră a ideologiei (fantasmagoriei) dogariste. Mişcarea şi adepţii ei au fost anatemizaţi de Sfântul Sinod al B.O.R. în 1993. În celălalt caz, al Turmei Sfântului Ilie, aberaţiile sunt şi mai mari: îl îndumnezeiesc pe Sfântul Ilie, cred în reîncarnarea succesivă a Sfintei Treimi în el, apoi în Ioan Botezătorul, în Inochentie de la Balta şi în Alexie de la Buzău, susţin că Maica Domnului e moldoveancă, interpretează Scriptura după bunul plac, exacerbează castitatea, îndemnând la căsătorie albă (consideră că organul sexual e semnul lui antihrist), încurajează violenţa şi chiar crima. Şi ei au fost anatemizaţi de Sfântul Sinod în 1994.

                       Mergând pe această filiaţie, mişcarea dogaristă poate fi considerată neogherasimistă. Prin anii ’50, un oarecare Vasile Bârsan din Bicaz rastălmăceşte simbolul de credinţă, oprindu-de la: “Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul…. cerului şi al pământului!”. De aceea gruparea se numea Domnul de viaţă. Ucenicii lui Bârsan credeau că el este Duhul Sfânt şi că după moartea sa se va reîncarna, aşa că, atunci când dau peste monahul Nil Dorobanţu sau peste ierodiaconul Gherasim de la mănăstirea Cocoşu, văd în ei pe vechiul lor maestru, persoană divină; doar că la mănăstirea menţionată mai erau alţi doi călugări, Arsenie şi Nichifor, ceea ce i-a convins pe ucenici că au de-a face cu Însăşi Sfânta Treime. Gherasimiştii, în mod similar turmiştilor, presupune idolatrizarea umanului. Ierodiaconului i se atribuiau calităţi divine, adresându-i-se acatistul Domnului nostru Iisus Hristos cu numele său adăugat sau cu apelative specifice Fiului lui Dumnezeu: Preaînalt Stăpân, Mare Arhiereu, Mântuitorul nostru ş.a, rătăcire de neimaginat.

                      Inspirat de aceşti predecesori, de practicile yoga şi de cărţile lui George Văsâi, soţul maicii Veronica, gruparea lui Constantin Dogaru se rupe de specificul ortodox al bisericii străbune, devenind o mişcare eretică, de tip sectar.