Despre Părintele Efrem din Arizona (sau Filoteitul) a auzit aproape toată suflarea ortodoxă.
Am rugat-o pe-o prietena a mea, care locuieste acum in Statele Unite, sa-mi povesteasca, sumar, pelerinajul ei in Arizona, la manastirea unde se nevoieste acum parintele Efrem, loc despre care unii stiu, dar cei mai multi nu. Este acolo un adevarat tezaur de traire ortodoxa ce trebuie descoperit, dar si aparat, acel far pe care Maica Domnului ni l-a cladit spre a ne tine capul sus intr-o lume din ce in ce mai bantuita de furtuni. Caci sa nu uitam, acolo unde s-a inmultit pacatul, va prisosi harul.
Bucurie!
Ma bucur sa pot spune ceva despre avva Efrem, desi experienta mea este destul de precara. Este o adevarata bucurie si un gind de intarire duhovniceasca extraordinara faptul ca se afla aici, cu noi, pe taram american. Am fost acum 2 ani impreuna cu, pe atunci, prietenul meu – actualmente, sotul meu- intr-un pelerinaj la Manastirea Sf. Antonie din Florence, Arizona, cautînd sfat duhovnicesc de la un parinte deosebit cum este avva Efrem, dar si spre a aduce pace in inimile noastre insetate de lumina. Acolo am aflat, spre mirarea si mai marea mea bucurie, ca manastirea are si un al doilea hram, inchinat Sfantului Nectarie!
A fost o experienta unica, pe care nu am mai intalnit-o la nicio alta manastire si – deși subiectiv – nu este exagerat acest fapt, dovadă fiind marturiile similare ale miilor de pelerini.
Pentru un român, atașat de plaiurile mioritice, crescut si trait in conditiile noastre echilibrate climatic, a ateriza in Phoenix, AZ, intr-o zi de iulie (chiar de Sfantul Ilie) a fost echivalent cu a cobori realmente in infern. Erau peste 50°C si am crezut ca o sa lesin din cauza uscaciunii si arsitei. Peisajul dezolant, cu ceva tufisuri din loc in loc, orasele aproape pustii, cactusii imensi, toate acestea nu le vazusem decît in fotografii sau in filme.
Si totuși, cind am ajuns langa Florence, unde, culmea ironiei, se află una din cele mai mari si mai bine pazite inchisori din SUA, plină de criminali periculosi, am dat peste o alta “inchisoare”, pazită doar de Duhul Sfant. Din iad, am avut sentimentul ca am descins in Rai. Nu-mi venea sa cred ca in mijlocul unui vast teritoriu semidesertic, bantuit de coioti, se afla o adevarata oaza paradisiaca. Palmieri imensi, umbrosi, flori peste tot, havuzuri frematind cu apa cristalina, o padure deasa de maslini plini de rod, portocali cu ramurile aplecate si cite si mai cite minunatii! Pina si porumbei erau acolo si ma gindeam daca sînt autohtoni sau erau aduși chiar din dulcea Grecie.
Ceea ce n-o sa uit niciodata a fost frumosul gest de bun-venit. Fusesem avertizata ca oricine intra acolo trebuie sa pazeasca randuiala athonita, iar referitor la haine erau niste prevederi foarte stricte, atat datorita rosturilor manastiresti, cit si climei. Capul, mainile, picioarele, toate trebuiau acoperite bine de tot, femeile sa poarte o fusta lunga si sosete in picioare, prin care sa nu se vada degetele. Parul trebuia si el prins si tinut strans sub batic ori esarfa. Coborînd din masina, undeva in afara manastirii, mi-am cautat prin bagaje țoalele, transpirand instantaneu si cautand sa mi le pun in graba. Rezultatul a fost pe masura. Ciorapii nu i-am gasit, camasa imi ramasese mica (nu o mai incercasem de mult!) si imi crapau nasturii pe burta, iar minecile erau mai scurte decat trebuia, baticul șui. De-abia respiram… Călugarul de la pangar, care ne-a luat in primire, ne-a privit fugar, cu un zimbet milos si, spre totala mea surprindere, in loc sa ma certe, mi-a intins un pahar cu apa rece, pe care l-am baut dintr-o rasuflare. Apoi, ne-a dat si ceva dulce, cred ca rahat. Ne-a urat, cald, bun venit, am mai schimbat vreo doua vorbe, dupa care, la putin timp, fara sa-i fi spus ceva in sensul asta, a venit la mine cu o camasa curata si mi-a spus ca, daca am nevoie de sosete, imi va aduce unele noi.
Nu imi venea sa cred, mi-am adus aminte de toate babele care in fata chiliei cutarui parinte sau la intrare in manastire/biserica, te admonestau groaznic pentru tinuta si te dadeau afara fără drept de apel. Cita acreala! Si cîtă naturalețe in gestul simplu, plin de dragoste, al unui calugar umil care a simtit ca in momentul acela cel mai mult imi doream doar un pahar cu apa!
Am gindit atunci asa: iata o manastire in care se gaseste cu adevarat dragoste! De cind caut eu un astfel de loc!
Dupa ce ne-au repartizat in dormitoarele curate, frumos aranjate, m-am tocmit si eu, în sfîrșit, dupa rinduială.. Femeile erau asezate intr-un loc, barbatii intr-altul, familiile cu copii in alta parte. Am stat 4 zile acolo, de fapt doar 2 pline, dar a fost ca un vis: un Athos in miniatura in mijlocul desertului, deschis spre vizitare si femeilor.
Aveau slujbe de noapte de la ora 1 la 4, ziua inca doua slujbe, dar a fost o bucurie continuă. Nicio clipa cat am stat acolo, nu am simtit oboseală. Era un ritm existential ca o respiratie fireasca. Acolo am vazut prima data fratii facandu-si ascultarea cu rugaciunea lui Iisus spusa tare. Mai tarziu, am inteles ca asa se recomanda, mai ales incepatorilor, pentru a-si tine mintea concentrata pe rugaciune si a nu fi cu usurinta distrasi de ginduri sau de pelerini. Orisiunde se aflau, in bogata curte interioară maturînd frunzele, înșurubînd un bec sau, pur si simplu, mergînd pe coridoare, in jurul lor plutea, ca un zumzăit, cîntecul ritmic al rugaciunii.
Manastirea cuprinde cateva hectare, in curtea ei adapostindu-se mai multe bisericute si paraclise, inchinate fiecare cite unui mare Sfant (Antonie, Dimitrie Izvorîtorul de Mir, Nicolae, Gheorghe, Serafim de Sarov). În mănăstirea principală se află spre închinare și cinstitul cap al gherondei Iosif Isihastul, marele duhovnic athonit ce i-a fost îndrumator avvei Efrem, ca și parintelui Iosif Vatopedinul.
Loc de pelerinaj vestit in America, dar și în lume, mănăstirea Sfîntului Antonie cel Mare este și un adevarat centru ecumenic, dar nu in sensul pervertit de astazi, ci in sensul originar al cuvantului, de ”întoarcere-acasă”. Sub cupola ortodoxiei, se strang aici toate neamurile drept-credincioase: rusi, greci, români, sirbi, ucraineni, fiecare vorbind pe graiul lui, dar si in limba tarii-gazda. Si nu numai ei, ci si cei din alte confesiuni crestine, vin aici atrasi de frumusetea miraculoasa a ortodoxiei. Toti insa pazesc rinduiala, cu evlavie si sfiala. Am vazut copii de-o schioapa, crescuti in spiritul bunei-cuviinte crestine, care pastrau o liniste aproape mormintala in timpul mesei, primind fara ifose mîncarea binecuvîntată (chiar ma-ntrebam de unde sa cumpar si eu un copil asa de cuminte si de frumos cum i-am vazut pe cei de-acolo!). Toti, de la cel mai mic (2-3 ani) pina la cel mai mare, pastrau tacerea si ordinea si acest lucru iti transmitea o pace nemasurata.
Am avut prilejul sa cunosc citeva grecoaice ce-l aveau ca duhovnic pe parintele Efrem si am stat de citeva ori de taina cu ele, reusind sa ma uimeasca prin cele povestite, ce-mi aduceau, intr-o lumina personala, cele ce stiam deja din cartile Parintelui, dar si lucruri noi.
Liturghia si celelalte slujbe se tin in greceste, ca in Athos, iar, la sfîrșit, parintele ii binecuvinteaza pe toti cei care ii cer acest lucru, printre care ne-am numarat si noi.
Nu am avut onoarea sa stam de vorba in persoana cu Parintele Efrem, din cauza multimii de oameni care venisera din toate colturile lumii, cu suferinte si probleme mari. Avva acorda doar citeva ore pe zi discutiilor duhovnicesti, cam 2-3 ore dupa-amiaza, dind o relativa prioritate celor cu probleme grave. Din pacate, nu am putut sta mai multe zile pentru a ne putea primi si pe noi. Am vorbit insa cu ucenicul Sfintiei sale, parintele staret Paisie, si asta ne-a fost spre mare bucurie si lumina.
Cu speranta ca-l vom revedea si poate vorbi Parintelui, am fagaduit sa ne intoarcem in Arizona cit vom putea de curînd, cînd va binevoi și Dumnezeu.
Si da, este acolo dragoste, pluteste in aer, am simțit-o de cum am pășit înăuntru, peste tot.
Toate detaliile legate de situarea geografica, de cazare si de randuiala, pentru toti cei interesati de pelerinaj se afla aici: http://www.stanthonysmonastery.org/
(In curînd, mai multe fotografii…)
Bucuria Darului 