Bucuria autentică se naște din bucuria celui care primește darul dat cu drag

Desi CRACIUNUL a trecut, el ramane veșnic, ca o stare binecuvîntată, ușor euforică. Sînt convinsă însă că cea mai tare beție nu e cea cu vin, ci cea cu bucuria bucuriei celui care-i dăruiești cu drag și care e parte din spiritul cel veșnic al sărbătorii ce tocmai am prăznuit-o. Prilejuri de a ne îmbăta astfel sînt pretutindeni în jurul nostru, doar să le alegem.

Vă aduc azi în vedere un alt caz umanitar. E vorba de tînăra Nicoleta Enculescu, o proapătă absolventă a Facultății de Teologie Ortodoxă, dar si o mai veche licențiată a Facultății de Litere, la specializarea română-franceză, domeniu în care a și profesat o perioadă ca profesor suplinitor. Acum, Nicoleta are nevoie de ajutorul nostru, fie el bănesc, material, fie ca suport moral, sau chiar publicitar, de popularizare a cazului ei.

Aici este POVESTEA EI, preluată de pe blogul personal Flacără arzând:

”În urma unui accident suferit în aprilie 1998, produs prin cădere de la același nivel, m-am lovit la coloană, în căderea pe treptele unei scări, când plecam de la serviciu spre casă. O banală căzătură (mai aveam doar două trepte de coborat!), dar cu consecințe dintre cele mai… grele și neplăcute. Astfel, în urma internărilor în spitalele bucureștene (Militar Central, Bagdasar-Arseni, Colentina, Municipal), am fost diagnosticată cu:
– Pareză de S.P.E. și S.P.I. – nerv sciatic, membrul inferior stâng;
– Dicopatie lombară L4-L5 si L5-S1, faza III / stadiul III;
– Discartroză cervicală C5-C6, cu sindrom iritativ;
– Sindrom coadă de cal.
Nu se știe din ce motiv, în 2005, am fost diagnosticată, la Institutul „Parhon” din București (doamna dr. Adina Ghemigian), și cu MICRONODUL TUMORAL HIPOFIZAR LATERAL STÂNG, SECRETANT DE PROLACTINĂ, care nici acum (ultima internare: decembrie, 2012) nu a scăzut, ci are aproximativ 0,50 cm / 0,50 cm. Pentru care trebuie să urmez tratament medicamentos cu DOSTINEX (alt medicament – BROMOCRIPTINA – nu pot suporta, mi se face extrem-extrem de rău).
Din cauza mersului dificil, stepat, toată greutatea preluând-o membrul inferior drept, sănătos, în martie 2008 am suferit o intervenție chirurgicală la genunchiul acestuia, pentru CONDROMALACIE GRAD II CONDIL FEMUR INT. PLATOU TIBIAL ARTICULAȚIA GENUNCHIULUI DREPT, PLICĂ SINOVIALĂ SUPRAPATELARĂ GENUNCHI DREPT. Iar în ziua de 23 februarie 2010 am fost operată pentru Hernia de disc de la nivelul L5-S1, prin NUCLEOPLASTIE PERCUTANĂ, DECOMPRESIE MECANICĂ A NUCLEULUI PULPOS.
Spitalizările, medicamentele, tratamentele, ghetele ortopedice speciale cu arc și plăcuțe de fier / întăritoare pe laterale, pentru a-mi susține gleznele, asupra cărora nu am control din cauza parezei, costau și costă o avere. Nici mai mult, nici mai putin. Pentru unii, suma ar fi mică, totuși, însă pentru mine – enormă. În condițiile în care se ridica cu mult peste 800 RON lunar.
Pentru a putea contribui la cheltuielile casei, pentru a nu stagna în procesul devenirii de sine, pentru a culege, din nou, din Nectarul Vieții, m-am hotărât să nu mai fiu o povară pentru cei dragi ai mei. Pentru că sufereau și ei, alături de mine, pentru că… se certau. Da! Se certau! Și eu tânjeam după liniște, după pacea aducătoare de senin, frumos și bucurii. Nu-mi doream să ajung a cerși pe la colț de stradă, ori prin curțile bisericilor, ale mănăstirilor, o bucată de pâine ori vreun leuț. Nu! Nu suportam gândul acesta!
Încurajată și plină de speranță (datorită OUG 102/1999, modificată în 2002 şi 2005; datorită Legii 448 din 6 decembrie 2006), am susținut și susțin examene, pentru a fi numită, prin repartiție, la muncă. Munca la catedră. La scoală. În învățământul preuniversitar de stat. Activitate la care tânjeam încă de pe vremea când eram elevă, la Școala 169, și mă uitam lung, foarte lung la scara profesorilor, pe care mă imaginam urcând veselă, purtând, sub braț, faimosul catalog aducător de lacrimi și de bucurie. În urma obținerii unor rezultate care mi-au permis să fiu repartizată (note de 7,60; 7,70; 6,00; 5,80; 5,75; 5,60; 9,12; 8,12), am fost încadrată ca profesor. Profesor calificat, dar suplinitor. Încadrată pe perioade determinate. Uneori chiar obligată să-mi dau demisia (de către conducerile instituțiilor de învățământ, întrucât acestea nu doreau să aibe profesori care să predea doar jumătate de normă, așa cum Legea prevedea, să aibă, în colectiv, profesori cu handicap locomotor…)…
M-am bucurat de reușite, am plâns când atingeam pământul, însă mă ridicam mereu, mergeam mai departe, tot mai departe. Înaintam.
Prezentul – pentru mine – e dur, urât, negru..: Casa de Pensii pe raza căreia domiciliez m-a somat să-i returneze suma primită, ca „pensie necuvenită”, pe 3 ani în urmă. În valoare de nu mai puțin de 123.770.000 lei vechi.
Hm! „Pensie necuvenită”?!???
Până în martie 2010, am avut gradul II de invaliditate (cu pierderea, „în cea mai mare parte, a capacității de muncă”, după cum atestă unele Certificate medicale de încadrare în grad de invaliditate, fără nicio indicație expresă, la rubrica „Recomandări profesionale”, cum că nu aș avea voie să muncesc – cum se făcea odinioară, in primii mei ani de după accident – ) și gradul accentuat de handicap locomotor. Grade stabilite în urma atâtor și atâtor investigații medicale, în servicii de specialitate, aflate în spitale de renume. Acum, Casa de Pensii își vrea banii (care sunt cât 3-4 averi), trimițându-mi somație după somație, Tribunalul Municipiului București și Curtea de Apel catalogând ca „nefondate” acțiunile mele de solicitare a ștergerii debitului instituit în sarcina mea. Sau, cel puțin, a diminuării acestuia, funcție de context, de costuri (medicamente, costuri, tratament). Plus că, din luna mai a anului trecut (2012), această Casă de Pensii a Municipiului București mi-a mai adus o ”veste”, printr-o somație în care mi se aduce la cunoștință că mai am de returnat către ea, tot ca ”pensie necuvenită”, suma de 52.360.000 lei vechi, pentru perioada 1 septembrie 2010 – 31.12.2011, deși, de la 1 octombrie 2011 pânș la 31.12.2011 am avut o jumătate de normă, așa cum prevede Legea (am deciziile de repartiție, de la Inspectoratul Școlar, respectiv adeverință de la Grupul Școlar la care am predat, ce atestă acest lucru).
În luna ianuarie 2012, am fost operată pentru TRIPLĂ ARTRODEZĂ SUPRAASTRAGALIANĂ ȘI SUBASTRAGALIANĂ, iar pe 1 iunie 2012, am mai fost operată pentru FRACTURĂ DE ASTRAGAL, glezna stângă fiindu-mi îndreptată și fixată la 25 de grade cu ajutorul a 4 șuruburi și 2 scoabe, cu sârme, în prezent neputându-mă deplasa decât prin casă, cu ajutorul cârjelor.
Nu am serviciu, pentru că nu mă poat deplasa, am o pensie foarte mică (de 282 de lei noi) și îmi este necesară, pentru deplasarea prin casă și prin curtea casei, o pereche de ghete ortopedice speciale, care se fac pe comandă, precum și – urgent – de 5 fiole de Hyalgan, pentru infiltrații în articulația genunchiului drept, operat în 2008, mai ales că, de anul trecut, din ianuarie, de când am făcut prima operație, tot am sărit și sar în piciorul relativ mai sănătos, care a început – din nou – să ”scârțâie”, să mă doară…
Dar cu ce să le cumpăr? De unde bani? Casa de Pensii are întâietate, nu? Doar o singură fiolă de Hyalgan costă 150 de lei noi, Dostinexul costă 130 de lei noi (compensat) + celelalte medicamente… Plus că și mama îmi este bolnavă, fiind diagnosticată cu diabet zaharat insulino-dependent, hipertensiune arterială, cardiopatie ischemică dureroasă, osteoporoză, este operată de două ori de hernie de disc L5-S1, are reumatism articular acut etc., afecțiuni pentru care trebuie să ia o groază de medicamente care nu sunt tocmai ieftine…
Tatăl meu, Vasile, a murit anul trecut, la doar două săptămâni de la prima operație, pe 26 ianuarie…
Trebuie să fac o serie de investigații – în luna februarie -, printre care și un RMN, pentru evaluarea herniei de disc, însă acesta este foarte-foarte scump.
Aș vrea ca povestea mea să aibă, totuși, un final cu lacrimi de bucurie, nu cu lacrimi de tristețe. Mă puteți ajuta? M-ați putea ajuta? Cel puțin trimiteți acest mesaj și cunoscuților dumneavoastră, poate se va găsi cineva cu posibilități financiare și cu inima mare, care ar dori ș ar putea să mă ajute. Vă mulțumesc respectuos!
Vă rog, iară și iară: dați-mi o mână de ajutor, am nevoie de ea!
Aceasta este povestea mea…,
NICOLETA ENCULESCU, strada Călugăreni, nr.3, sector 3, cod poștal 031528, oficiul poștal 77, e-mail: enculescunicoleta@yahoo.com,
– LICENȚIATĂ ÎN FILOLOGIE, SPECIALIZAREA ROMÂNĂ – FRANCEZĂ, promoția 1999 (media examenului de Licență: 8,25);
– STUDII APROFUNDATE DE ETNOLOGIE ȘI FOLCLOR, promoția iunie 2002 (media examenului de disertație: 10,00);
– PREMII I și MENȚIUNI obținute în urma participării la diferite concursuri literare naționale și internaționale (Franța), în perioada 2000 – 2012;
– POEZII și ESEURI, REPORTAJE – apărute în diferite ziare, reviste, săptămânale, în perioada 1992 – 2000, 2009, 2010 („La Datorie”, „Observatorul Militar”, „Opinia Națională”, „Metrobus”, „Cruce și Înviere”, „Buletinul parohiei Buna-Vestire” din sectorul 4 al Bucureștiului; revista „ASTO”), precum și în volumul antologic „Lampadeforii” (Editura MOREL, București, 2001);
– VOLUM PROPRIU DE POEZII FLACĂRĂ ARZÂND (Editura UNIVERSITARĂ, București, 2009), apărut în urma decernării Premiului Special pentru încurajarea debutului editorial, acordat de Fundația „Vâlcea 1”, prin președintele său, domnul Emilian Frâncu. (cu notificarea: premiul era acordat pentru publicarea unei alte lucrări, finalizate, dar care necesita o sumă uriașă – 37.000.000 lei vechi -, de care nu am de unde să fac rost. Este vorba despre lucrarea intitulată SPIRITUALITATE ȘI ARTĂ ORTODOXĂ ÎN COMUNA COSTEȘTI, JUDEȚUL VÂLCEA)
– LICENȚIATĂ ÎN TEOLOGIE ORTODOXĂ, SPECIALIZAREA DIDCATICĂ, Facultatea de Teologie Ortodoxă „Justinian Patriarhul” – Bucureşti, promotia 24 iunie 2012 (media examenului de licență: 8,62).
V Ă M U L Ț U M E S C pentru înțelegere și pentru ajutor!
Să vă dăruiască Bunul Dumnezeu, Preasfânta Treime, Măicuța Domnului, Preasfânta Născătoare de Dumnezeu și pururea Fecioara Maria, toți Sfinții sănătate și bucurii binecuvântate!”

Nicoleta a făcut un anunț care merită toată atenția și care conține toate datele ei de contact și cum ar dori să fie ajutată:

„A N U N Ț
I. Vă rog să ajutați la publicarea unei cărți-portret, o carte despre un vrednic și bun creștin, care a trăit frumos pe acest pământ, a luptat pentru idealurile sale, a sprijinit, a fost alături de toți cei ce îi cereau lucrul acesta într-un mod tacit sau nu, a crezut până în ultima clipă a vieții sale, iubind frumosul, bunul, utilul și împărtășindu-l și celorlalți, a trăit demn și a fost un adevărat român, inima tresărindu-i la tot ceea ce înseamnă ROMÂNESC, a promovat cultura și spiritualitatea românească, nu doar în interiorul arcului carpato-danubiano-pontic, ci și în afară, învățându-i pe toți cei ce l-au cunoscut cel mai frumos lucru: să fie frați, să fie prieteni, să fie frumoși la suflet și la chip. Modelul său, trăirea sa pe acest pământ este demnă de urmat, merită să nu fie uitată. Este o carte despre jertfelnicia sa.
Nu am banii necesari pentru publicarea acestei cărți, subsemnata fiind persoană cu gradul III de invaliditate locomotorie, fără loc de muncă, diagnosticată cu: 1) Pareză de S.P.E. și S.P.I. – nerv sciatic, membrul inferior stâng, 2) Hernie de disc L5-S1 operată, 3) Condromalacie rotuliană și plică sinovială suprapatelară genunchi drept – operată, 4) Nodul tumoral hipofizar laterosellar stâng, 5) Triplă artrodeză (subastragaliană + supraastragaliană) – glezna stângă, operată, 6) Fractură de astragal, membrul inferior stâng – operată. De aceea nici nu mă pot deplasa singură, ci am nevoie de taxi (când am bani, căci pensia de 258 de lei noi pe care o primesc în mână lunar nu-mi ajunge pentru prea multe… Plus că am o datorie la Casa de Pensii a Municipiului București – sector 3, în valoare de aproximativ 200.000.000 lei vechi, întrucât am lucrat având gradul II de invaliditate și nu am știut că nu am voie să lucrez cu acest grad…). Pentru acest lucru, vă solicit ajutorul.
Mă numesc Nicoleta Enculescu, am 9 ani vechime în învățământ, dar, de la 01.09.2012, datorită stării de sănătate, n-am mai putut fi repartizată, deși am obținut, la Concursul de Titularizare din 30 iulie 2013, nota 8,57 – pentru limba și literatura română -; despre mine s-a scris atât în ZIARUL ”LUMINA”
( http://www.ziarullumina.ro/reportaj/marele-pedagog-are-planul-lui-cu-fiecare-dintre-noi – nr. nou de telefon: 0746.398.753), cât și în revista ”LUMEA CREDINȚEI”, numărul din aprilie 2014.
Vă rog să distribuiți anunțul acesta! Vă mulțumesc respectuos!
Date de contact: adresă de e-mail – enculescunicoleta@yahoo.com, adresă poștală: strada Călugăreni, nr.3, sector 3, București, cod poștal 031528, oficiul poștal 77, CONT IBAN : RO59BRDE441SV99444804410, deschis la BRD Groupe Société Générale.

II. LA FEL, RUGĂMINTEA MEA ESTE DE A MĂ AJUTA ŞI PE MINE, ÎNTRUCÂT, AŞA CUM SPUNEAM MAI SUS, DEŞI AM SUSŢINUT CONCURSUL DE TITULARIZARE ŞI AM OBŢINUT NOTA 8,57, ÎNCĂ NU AM FOST REPARTIZATĂ CA PROFESOR, PENTRU A PREDA.

AU FOST ÎNSĂ REPARTIZAŢI PROFESORI PENSIONARI ŞI ASOCIAŢI – PERSOANE CARE LUCREAZĂ ŞI ÎN ALTE INSTITUŢII -, CARE AVEAU ACORDUL DIRECTORILOR PENTRU POSTURILE SCOASE PENTRU REPARTIŢIE. AM O PENSIE DE DOAR 258 DE LEI ŞI O DATORIE DE APROAPE 200.000.000 LEI VECHI CĂTRE CASA DE PENSII, ÎNTRUCÂT AM LUCRAT AVÂND GRADUL II DE INVALIDITATE ŞI NU AM ŞTIUT CĂ NU AM VOIE SĂ FAC LUCRUL ACESTA, DAR NICI ANGAJATORUL DIN ACEA PERIOADA (ANUL SCOLAR 2009-2010) NU M-A ANUNTAT PE MINE CA NU AM VOIE SA LUCREZ, CI A PURCES SA MA RECLAME LA MAI SUS MENTIONATA INSTITUTIE. NU MĂ POT DEPLASA, AM FOST OPERATĂ, PE 22 IULIE 2014, PENTRU A TREIA OARĂ, LA GLEZNA MEMBRULUI INFERIOR STÂNG, AFECTAT DE PAREZĂ DE S.P.E. ŞI S.P.I. – NERV SCIATIC, AM NEVOIE DE MEDICAMENTE (ŞI PENTRU ALTE AFECŢIUNI), MI S-A RECOMANDAT URMAREA ANUMITOR TRATAMENTE BALNEARE, FIZIOTERAPICE, KINETOTERAPICE, PE CARE ÎNSĂ NU LE POT FACE, PENTRU CĂ NU AM BANI PENTRU ELE, PENDRU DEPLASAREA – CU TAXIUL, ÎNTRUCÂT ALTCUMVA NU SE POATE – LA SPITAL / POLICLINICĂ… LOCUIESC LA CURTE ŞI, PE TIMPUL IERNII, ÎNCĂLZIREA SE FACE CU LEMNE…

VĂ MULŢUMESC RESPECTUOS!

Nicoleta Enculescu – masterandă – Facultatea de Teologie Ortodoxă ”Justinian Patriarhul” București, specializarea Comunicare și comuniune eclesială în spațiul ortodox eclezial,
– Licențiată în Filologie și Teologie Ortodoxă, cu Studii Aprofundate de Etnologie și Folclor (http://www.flacaraarzand.blogspot.ro/search/label/Din%20Curriculum%20Vitae%20Nicoleta%20Enculescu)”

Îndreptarea firii. Mărturii recente ale ajutorului Sfîntului Nectarie

„Cât am mai plâns acolo! Şi, minune!”

Povestea noastră este aceasta… În anul 2007, împreună cu alţi nouă rezidenţi din Italia am fost la hramul Sfântului Nectarie în Grecia (9 Noiembrie). Noi aparţinem de parohia din Udine. Acolo s-au întâmplat mai multe minuni, drept pentru care vă povestesc…

Cu noi era şi un catolic. Acesta se pregătea pentru botezul ortodox. După participarea la hram, s-a botezat, având în vedere că a primit şi încredinţarea dreptei credinţe. Cu o zi înainte să se boteze, diavolul a încercat să-l tulbure, povestea el, zicându-i: „Mâine te botezi, Nectarie, ha?…” Printre cei care au venit cu noi era şi o doamnă, care a avut cancer la sân şi la gât. Ea a aflat de la o altă enoriaşă de minunile pe care le face Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, mai ales cu cei bolnavi de cancer. Femeia a hotărât să meargă şi să roage pentru vindecare. A fost la sfântul şi cu uleiul pe care l-a adus acasă l-a vindecat pe tatăl ei, care avea şi el metastază.

Această femeie bolnavă de cancer a decis să ceară ajutor si mijlocire la Domnul, prin Sfântul Nectarie, înainte de operaţie… şi s-a vindecat! Total! Pe locul unde erau cele două tumori, au rămas doar două cicatrici. Apropiindu-se hramul sfântului în noiembrie, am făcut acest grup de zece persoane şi ne-am dus să îi mulţumim pentru ajutor. Eu însă nu îl cunoşteam încă pe Sfântul Nectarie. Dar s-a făcut el cunoscut, şi încă cum … Ceea ce ştiam despre el citisem în cele două acatiste ale sale şi toate cele scrise acolo le-am crezut, din toată fiinţa mea. Odată ajunsă acolo, mi-am dat seama de adevărul celor scrise şi pot să mărturisesc că am simţit şi miros de mir pe străzile Eghinei…la fel ca şi lângă racla cu moaştele sfântului.

Eu, fiind începătoare în ale Ortodoxiei, m-am gândit la înşelare, dar starea de lacrimi şi de zdrobire erau cu siguranţă daruri de la cei din înălţime… Mărturisesc că e adevărat că rugându-te cu capul sprijinit de patul sfântului, primeşti vindecare, după credinţă, în dar, chiar şi dacă nu ceri. Eu avem două chisturi pe ovar şi au dispărut efectiv, deşi eu nu cerusem vindecare trupească, ci sufletească, căci asta era durerea mea cea mai mare. Dar ştie Domnul ce avem nevoie şi fără să cerem…

După care fotografiile. Am încercat de câteva ori să fac poze, dar nu am reuşit, pentru că mi se închidea obiectivul aparatului de câte ori intram la sfântul şi atunci mi-am zis că nu vrea sfântul să fac poze, aşa că nu voi face. În ziua de hram, stând la capul raclei (că nu îţi vine să te duci de acolo), grecoaica care curăţa geamul raclei şi o altă româncă, care stătuse la rugăciune toată noaptea, au văzut ochii deschişi ai Sfântului Nectarie, probabil aşa cum noi îi vedem acum în fotografii (pe blogul respectiv sunt postate şi fotografiile). Şi mă trăgeau de mână ca să văd şi eu, dar spre nevrednicia mea, nici eu, nici alţii nu am reuşit să vedem nimic din ceea ce se arăta doar lor două. Am făcut fotografii înainte de plecare. Închipuiţi-vă bucuria şi frica ce m-a cuprins când m-am întors acasă şi am descărcat pozele pe calculator. La început am sesizat doar focul de deasupra sfântului cap, şi în timp ce le povesteam alor mei de ochii deschişi, nepotul se uita spre mama sa şi cu voce stinsă şi palid îi zice: „Mami, dar eu văd şi ochii deschişi”. Din acel moment am văzut şi noi….Aceste lucruri am vrut să le scriu spre mărturie pentru alţii. De atunci minunile nu au încetat să curgă în casa mea.

Să vă povestesc cea mai mare minune a Sfântului Nectarie în viaţa mea şi a soţului meu, Serafim. Soţul meu este italian, convertit la Ortodoxie, la cununie. A primit la botez numele de Serafim. După cununie nu puteam să rămân însărcinată. La analize, s-a descoperit că nu pot avea copii deoarece aveam sterilitate primară anovulatorie, care a fost confirmată atât in România cât şi în Italia. Eram disperată, gândindu-mă că nu voi avea niciodată bucuria de a râde alături de un copil. Disperare e puţin spus, numai cine a trecut prin aceste stări va înţelege vreodată cum este. Dar PUTEREA SFINŢILOR E MARE! Am plecat la Hramul Sfântului Nectarie pentru a-l ruga să-mi dăruiască un copil… Cât am mai plâns acolo! Şi, minune: am rămas însărcinată în cursul anului 2008, iar în data de 23 MARTIE 2009 am născut un băieţel superb, botezat NECTARIE, deşi eram STERILĂ, repet, sterilitate primară anovulatorie, confirmată atât în România cât şi în Italia. Dar vă zic că nu a fost zi lăsată de Dumnezeu să nu îmi ung pântecele cu ulei adus din Grecia de la candela sfântului, cu mers la Maslu şi rugăciune la sfântul, ca să Îl îmblânzească pe Domnul pentru păcatele mele. Căci toate bolile şi neajunsurile ni le dă Domnul pentru ca să ne întoarcem la El. Ca să ne dăm seama că am greşit şi să îi cerem iertare şi ajutor, că toată darea cea bună de la El vine, prin mijlocirea sfinţilor şi a Maicii Sale, Fecioara Maria.

După ce am rămas însărcinată, alte ispite! Am avut o sarcină teribilă. Am stat în pat aproape nouă luni pentru că am avut contracţii din prima lună a sarcinii. Naşterea nu vă mai spun… Dar toate s-au terminat cu bine, căci bunul Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nectarie mi-au fost alături până în ultima clipă. SLAVĂ DOMNULUI ŞI MAICII SALE PREACURATE PENTRU TOATE, BUNE SI RELE, CĂ TOATE SPRE ÎNDREPTARE ŞI BUCURIE ÎNDOITĂ MI-AU FOST DATE. AMIN.

Pace şi dumneavoastră şi întărire duhovnicească!

(Camelia Ungureanu, Italia)

„Până şi doctorii recunosc că este o minune”

Şi pe noi ne-a ajutat şi ne ajută Sfântul Nectarie în continuare. În urmă cu două luni am aflat că soţul meu are o tumoare în gât, neoperabilă şi netratabilă. După două săptămâni de la aflarea veştii, în noaptea de 21 iulie, s-a sufocat şi am ajuns cu ambulanţa la Spitalul Universitar. Au reuşit să îl intubeze la camera de gardă, deşi nu era niciun O.R.L.-ist şi cu atât mai puţin un chirurg toracic. Însă a făcut stop cardiac şi a intrat în comă. A fost mutat la terapie intensivă şi acolo ne-au spus că nu va trece noaptea, iar dacă se va mai trezi din comă, va fi oricum o legumă deoarece în timpul stopului cardiac creierul nu a mai fost oxigenat.

Ne-am rugat Măicuţei Domnului, Sfântului Nectarie şi Sfântului Ioan Rusul să ne ajute şi să mijlocească pentru el înaintea Bunului nostru Mântuitor. Şi rugăciunile ne-au fost ascultate. A trecut noaptea şi a doua zi s-a trezit din comă, fără să aibă cea mai mică sechelă. A urmat o operaţie cu 10% şanse de supravieţuire (trebuia să i se facă o traheostomă prin tumoare pentru a-i asigura respiraţia).

M-am dus la Mănăstirea Radu-Vodă, unde se află o părticică din moaştele Sfântului Nectarie, şi m-am rugat să îndrume el mâna doctorului care va efectua operaţia. M-am întors la spital cu o mare linişte în suflet şi nu m-am îndoit nicio clipă că va ieşi cu bine din operaţie. Şi chiar aşa s-a întâmplat: operaţia a fost un succes. În timpul operaţiei i s-a luat biopsie şi s-a descoperit că tumoarea este un limfom, o formă de cancer care răspunde la tratamentul cu citostatice. A început în regim de urgenţă la terapie intensivă prima cură de chimioterapie şi după două săptămâni petrecute la terapie intensivă a fost mutat într-un salon de la secţia de chirurgie toracică.

În urma traheostomei i s-a introdus o canulă prin care să poată respira, dar cu care nu putea vorbi. În ziua în care a terminat de citit cartea cu viaţa Sfântului Nectarie a mângâiat imaginea sfântului de pe copertă şi, în momentul în care a luat mâna de pe carte, a început dintr-o dată să vorbească. Au venit asistentele, medicii…nu îşi puteau explica cum poate vorbi cu acea canulă pe care o avea în gât. Dar noi ştim cel mai bine explicaţia: încă o minune a Sfântului Nectarie.

A urmat o a doua operaţie, prin care i s-a înlocuit canula cu un stent pentru a putea veni acasă (cu acea canulă era foarte mare riscul de infecţie). Soţul meu s-a dus pe picioarele lui în sala de operaţie, unde toţi au rămas uimiţi cât de repede şi-a revenit. S-au hotărât să îi pună stent-ul fără anestezie şi soţul meu s-a rugat încontinuu Sfântului Nectarie. Nu a simţit durere, nici cea mai mică jenă, absolut nimic. Sfântul nostru drag a fost alături de el tot timpul operaţiei.

Între timp a urmat şi a doua cură cu citostatice şi răspunde la tratament. Ganglionii s-au retras, gâtul lui acum e moale şi merge pe drumul spre vindecare. Facem în continuare Acatistul Sfântului Nectarie în fiecare zi, se unge cu ulei de la candelă şi de la Sfântul Maslu şi ne rugăm să ne ajute în continuare şi să se vindece complet. Până şi doctorii recunosc că ceea ce s-a întâmplat din noaptea de 21 iulie până în prezent este o minune.

Slavă lui Dumnezeu, Măicuţei Sale şi sfinţilor care mijlocesc pentru noi înaintea Domnului!

(Crina, 2009)

Sursa: http://www.sfaturiortodoxe.ro/sfantul-nectarie-minuni-romania/

Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit

Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura.

Bucuria n-a creat-o creştinismul; bucuria o susţine creştinismul. Bucuria este o capacitate a omului, o însuşire a omului, ţine de structura omului, ţine de fiinţa omului, aşa cum a creat-o Dumnezeu. Omul, aşa cum l-a creat Dumnezeu, a fost destinat să se bucure. Relatările din cartea Facerii, prima carte a lui Moise şi prima carte a Scripturii, spun că omul după ce a fost creat de Dumnezeu a fost aşezat într-o grădină, grădina Edenului, grădina raiului, raiul de pe pământ.

Am citit de curând, s-au mai bine zis m-am oprit cu mai multă atenţie asupra unei poezii scrise de Vasile Militaru, cu titlul „Țara mea, Țara noastră, Raiul de pe Pământ”. Este o frumoasă prezentare a tot ce este pozitiv, a tot ce este frumos în ţara noastră; prezintă florile, pomii, livezile, fânaţurile înflorite, seninul, munţii, apele, izvoarele. Toate acestea formează un cadru pentru a ne simţi bine în lumea aceasta.

Este de fapt ceea ce vrea Dumnezeu. Credinţa noastră este că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie fericit şi omul poate să fie fericit, are condiţii să fie fericit iar când are şi împotriviri în lumea aceasta (necazuri, suferinţe), dacă are credinţă în Dumnezeu, dacă ţine seama de Dumnezeu, are mai multe posibilităţi de a-şi manifesta izbânda. Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei. Se spune, pe drept cuvânt, că religia creştină este o religie a bucuriei. Aşa este. Este o religie a iubirii şi este o religie a bucuriei. Bucuria şi iubirea se unesc foarte bine între ele în sensul că iubirea e fericitoare şi cuprinde în sine bucuria.

Cel mai bine se încadrează în iubire şi-şi revarsă iubirea omul la vârsta tinereţii. Tinerii sunt parcă mai capabili de iubire decât oamenii care au trecut de tinereţe şi decât oamenii care au ajuns către sfârşitul vieţii, deşi iubirea este o poruncă a lui Dumnezeu şi ar trebui să fie la fel de activă la toate vârstele. Aşa că la tinereţe omul este mai propriu pentru iubire şi este mai propriu şi pentru bucurie. O tinereţe luminată-de credinţă este străbătută de gândurile la Dumnezeu, de simţirea prezenţei lui Dumnezeu, este o tinereţe senină, o tinereţe cu posibilităţi de bucurie pe care parcă nu le găsim aşa de prezente la celelalte vârste ale omului.

Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura. În Sfânta Evanghelie de la Matei citim că dreptului Iosif i s-a spus că cel care avea să se nască din Preasfânta Fecioara Maria va mântui pe poporul său de păcate. De aceea „lui îi vei pune numele Iisus, pentru ca va mântui pe poporul său de păcate”. Şi mai departe se spune că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, că Fiul lui Dumnezeu avea să se nască din Preasfânta Fecioară şi avea să trăiască între oameni. Se împlineşte o prorocire a prorocului Isaia care zice că „fecioara va naşte fiu şi Îi vei pune numele lui Emanuel”, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”. Deci bucuria trebuie să izvorască în special din credinţă, din convingerea, din conştiinţa că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu ne este aproape, că Dumnezeu ne este favorabil.

Tocmai aceasta vrea să ne înveţe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tocmai aceasta este ceea ce cuprinde propovăduirea Evangheliei (propovăduirea învăţăturii celei noi), Evanghelie însemnând Veste Bună, vestea cea bună a Mântuirii, vestea cea bună a venirii Mântuitorului, vestea cea bună a apropierii împărăţiei lui Dumnezeu, vestea cea bună a realizării Împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu fiind cadrul bucuriei.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Pentru cealaltă vreme a vieții noastre, Editura Deisis, 2001, p. 145)

Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/dumnezeu-l-creat-pe-om-ca-sa-fie-fericit

Fericirile Sfîntului Grigorie

Fericiri ale diferitelor vieţi

I, II, 17

Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, și şi-a îndumnezeit mintea.

Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi, ci şi-a înălţat întreaga inimă spre Dumnezeu.

Fericit cel care, dând toate averile sale, L-a cumpărat pe Hristos şi are drept avuţie numai crucea pe care o ridică sus.

Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână a lui Dumnezeu celor nevoiaşi.

Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.

Fericit cel care, chiar dacă a cedat pentru puţin legilor căsătoriei, aduce cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.

Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe sfinte şi mari ÎI aduce pe Hristos celor pământeşti.

Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o făptură desăvârşită.

Fericit cel care cu mari avânturi ale minţii vede strălucirea luminilor cereşti.

Fericit cel care cinsteşte cu mâini harnice pe Împăratul şi e o lege pe viaţă pentru cei mulţi.

Toate acestea vor umple teascurile cereşti menite să primească roadele sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; căci multe sunt sălaşurile multelor vieţi [In 14, 2].

Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a arătat sărac de păcate, care are aici o viaţă de plîns, care nu se satură niciodată de hrana cea cerească, care prin milostivire atrage spre el marea milă a lui Dumnezeu, care e prieten al păcii şi curat cu inima, care suportă multe suferinţe pentru multslăvitul Hristos şi va primi în schimb slavă mare.

Străbate care cale vrei din acestea. Dacă pe toate, e încă şi mai bine; dacă puţine, e bine; iar dacă una singură, şi aceasta e plăcută. Căci sunt poveri demne de purtat de toţi, atât de cei desăvârşiţi, cât şi de cei mai puţin desăvârşiţi. Şi Rahav n-a avut o viaţă împodobită, dar preaînalta iubire de străini a făcut-o slăvită [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vameşul a fost mai presus decât fariseul trufaş [Lc 18, 10 sq.]. Mai bună e necăsătoria, da, mai bună; dar dacă se amestecă cu lumea şi e pământească, e mai rea decât o căsătorie cuminte. Înaltă e viaţa celor ce petrec în neagoniseală prin munţi, dar adeseori îngâmfarea îi prăvăleşte jos şi pe ei. Căci nemăsurând virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inimă o înfumurare lipsită de judecată şi adeseori cu mintea înfierbântată, asemenea unor mânji focoşi, îşi poartă piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului. De aceea, fie ridică-te cu aripi uşoare, fie rămâi jos şi aleargă în siguranţă, ca nu cumva din pricina greutăţii tale aripa să se îndrepte spre pământ şi să cazi, înălţându-te, cu cădere vrednică de milă. O navă mică dar strânsă bine în piroane duce o mai mare încărcătură decât una neîncleiată bine. Strâmtă e calea care duce spre poarta dumnezeiască [Mt 7, 14], dar multe cărări duc spre acea singură cale. Unii, pe care firea îi apleacă spre cele de aici, merg pe una, alţii merg pe alta, ţinându-se numai de cea strâmtă. Nu tuturor le place aceeaşi mâncare, nici creştinilor nu li se potriveşte o singură viaţă. Pentru toţi însă cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea şi ostenelile, ţinerea în frâu a turbării patimilor înspăimântătoare, alungarea săturării, punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos şi tremurarea de ziua care va să vină. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. [Acestea] sunt legile lui Grigorie.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz – Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr.

Sursa aici.

„La Paşti trăim un har, o lumină care nu sunt de aici“

Protos. Arsenie Muscalu

Învierea Domnului este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte. Dialogul pe care l-am purtat cu părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din comuna Cornu, judeţul Prahova, vine să întărească cele de mai sus.

„Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?

Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi“. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?

Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

„Nu putem să păstrăm harul, dar putem năzui spre el“

Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut? 

Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.“ Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.

Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?

Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Hristos dărâmă logica răspunsului la rău cu rău

Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare“? 

Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!

Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.

Acum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.

Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruinţa dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.

Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Hristos, tăria dragostei Lui.

Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.

Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie,  bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.

Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

Avem nevoie de o înviorare a credinţei

„Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ e definitorie pentru societatea de azi.

Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la Mănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie.

Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.

În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…

Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.

Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.

La fel stau lucrurile şi în credinţă. E nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.

Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateiile pe zero.

Eficienţa rugăciunii

Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?

Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac.

Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel.

Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.

Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.

De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?

A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Starea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.

Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.

Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…

Interviu cu Protosinghel Arsenie Muscalu de la Manastirea ”Sfantul Ioan Evanghelistul” – Cornu, realizat de Augustin Păunoiu, publicat în Ziarul Lumina, 05 mai 2013

art. preluat de aici> http://ziarullumina.ro/interviu/la-pasti-traim-un-har-o-lumina-care-nu-sunt-de-aici

Tu, Bucuria mea

La sfârșit se va spune unora „Intră în bucuria Domnului tău”. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi.

Celebrul muzician englez,  Edward Elgar spunea: „Muzica ne înconjoară, ea se găseşte pretutindeni în jurul nostru, în aer, oriunde.  Nu avem decât să luăm de acolo câtă ne trebuie.” Ori de câte ori ne vin în minte aceste cuvinte, nu putem să nu ne amintim de marele pianist Dinu Lipatti. După ce concertaseră împreună la Londra, Herbert von Karajan mărturisea: „Nu mai era pian, era muzică eliberată de orice gravitate, muzică în cea mai pură formă a ei, aşa cum ne-o poate reda cineva care nu mai trăieşte printre noi, pe pământ.”.„Era marcat de o aură suprapământeană”, spunea compozitorul Frank Martin iar Francis Poulenc vedea în el un artist de o spiritualitate dumnezeiască.

La 19 Martie s-au împlinit 96 de ani de la naşterea sa. A murit în septembrie 1950, în vârstă de 33 de ani. Scurta sa viaţă a stat sub semnul graţiei divine, spunea dirijorul Paul Sacher. „În prezenţa lui totul devenea transparent, erai silit să renunţi la aparenţe şi la provizoriu. Ceea ce caracteriza interpretările sale era o luciditate castă” scria cu mare veneraţie Carl Burckhard. S-ar putea cita în continuare multe alte cuvinte de caldă admiraţie ale celor mai mari muzicieni contemporani, dedicate lui Dinu Lipatti.

Care să fie oare pricina acestei recunoaşteri unanime? Nu sunt opinii de specialitate, docte, reci, obiective, aşa cum auzim deseori. Poate faptul că luciditatea presupune suferinţă, dăruire totală, conştiinţă a menirii pe care avem să o împlinim în această trecătoare existenţă a noastră?  Cea care transformă efemerul în definitiv, în neuitare? O transpunere a pildei talanţilor, atunci când nu-i îngropăm ci îi sporim cu conştiinţa că darul care ni s-a dat trebuie amplificat, comunicat şi altora şi nu pierdut cu indiferenţă şi inconştienţă? Că înainte de pretenţiile pe care ne închipuim că avem dreptul să le formulăm, trebuie să îndreptăm severitatea şi exigenţa asupra noastră înşine?  Deşi era grav bolnav şi mai avea puţin de trăit, Dinu Lipatti a fost extrem de exigent cu el însuşi. Înregistrările lui, din păcate nu prea numeroase, sunt perfecte, legendare, considerate şi astăzi de referinţă. E o ilustrare evidentă și inevitabilă, totdeauna actuală, a pildei talanţilor. Actuală şi necesar de întipărit în existenţa noastră.

Nu ajunge să percepem cu simţurile noastre o manifestare de artă, oricât ar fi de pregătite pentru aceasta. Şi nu numai despre artă este vorba, ci de acel inefabil, dincolo de artă, dincolo de virtuozitate. Este vorba de o atitudine de viaţă. De străduinţa de a face ca înmulţirea talanţilor să devină un fapt existenţial. De abia atunci „totul devine transparent, dincolo de aparenţe şi de provizoriu”, cum spune Paul Sacher. Prin parabola talanţilor, Iisus Hristos ne-a pus la dispoziţie una din căile prin care omenescul din noi se autodepăşeşte, se purifică, părăseşte infatuarea, suficienţa, lipsa de perspective. Ni se spune că cel care „şi-a îngropat talantul” va fi damnat. Nu şi-a valorificat talantul, nici că nu a adus stăpânului său roadele pe care talantul le-ar fi putut produce, ci şi-a îngropat talantul. Această acţiune de suficienţă şi nepăsare, orbirea care dispreţuieşte darul lăsat omului de către Domnul, este pricina damnării lui.

Cât de des îngropăm noi talanţii, sau îi obligăm şi pe alţii s-o facă? Ne-am întrebat oare care sunt consecinţele funeste ale acestei inconştienţe, ale acestei orbiri totale, aidoma celei de care au dat dovadă odinioară Adam şi Eva, ceea ce le-a adus alungarea din rai? Ce ne rămâne după ce îngropăm darul Domnului? O existenţă cenuşie, fără bucurie, chiar dacă ni se pare o reuşită pe planul efemer al succesului material?

În 16 septembrie 1950, cu puţin înainte de moarte, la concertul de la  Besançon,  rămas în istoria culturii ca unul dintre cele mai mari evenimente muzicale dintotdeauna, Dinu Lipatti, prea slăbit ca să-l poată duce până la capăt, a întrerupt interpretarea Valsurilor de Chopin. La poartă aștepta o mașină de salvare. Cu ultimele sale puteri, a interpretat coralul de Bach „Jesu bleibet meine Freude”, „Iisuse, rămâi bucuria mea”. De altfel cu acest coral îşi începea şi îşi sfârşea toate concertele. Cu acest coral și-a început activitatea concertistică şi cu el a încheiat-o pentru totdeauna. Din sala de concert a fost dus direct la spital…

Nu ne putem împiedica de a reflecta la destinul marelui pianist. El ştia chiar şi în pragul morţii lui, că marea taină a vieţii, sensul ei, este acela de a nu ne îngropa talantul, pentru a rămâne astfel întru bucuria Domnului. Ni s-a dat bucuria, darul de preţ al Creatorului pentru făpturile Sale. Vedem oare adevăratul chip al vieţii, frumuseţea  generozitatea ei? Pământul ne dă de toate, soarele ne încălzeşte, păsările cântă pentru noi. Nu trebuie decât să primim bucuria care străluceşte, care ar putea străluci în noi, în dragostea noastră pentru ceilalţi, a celorlalţi pentru noi. „Tu, bucuria mea de toate zilele”, spune Fericitul Augustin.

La sfârşitul veacurilor, citim în cutremurătoarele pagini ale Apocalipsei, vom da seamă de toate faptele noastre. Atunci va fi socoteala cea mare, scadenţa. Vom răspunde ce am făcut cu talantul dăruit nouă, ce s-a ales din scânteia divină pe care Marele Judecător a pus-o în noi, dacă am înăbuşit-o în ură şi lăcomie, sau am lăsat-o să strălucească în sufletele. Vom răspunde în numele libertăţii noastre, pe care nimeni nu ne-o poate lua.

O istorisire din Pateric relatează că un călugăr îmbunătăţit aflase har înaintea lui Dumnezeu, astfel că primise darul de a vindeca bolnavii. Lume de pe lume venea să-l caute şi fiecare se vindeca de boala sa, plecând însănătoşit. Şi iată că într-o zi un om suferind a pornit în căutarea lui, nădăjduind alinare. Ajuns în apropierea chiliei monahului cuvios, a întâlnit un trecător  care l-a întrebat ce caută pe acolo. Bolnavul i-a spus, întrebând totodată cum ar putea ajunge la omul sfânt, fiindcă se rătăcise. Trecătorul s-a minunat: „Tocmai pe păcătosul acela îl cauţi?  E un nevrednic, un păcătos fără pereche şi fără î

ndoială, n-are nici o putere de a tămădui pe cei în suferinţă. Întoarce-te la casa ta şi roagă-L pe Dumnezeu să te vindece. El este Cel care poate orice şi El te va face sănătos, dacă te rogi Lui cu credinţă.”

Omul a făcut calea întoarsă, rugându-se cu lacrimi să fie izbăvit de suferinţa lui. Pe drum s-a vindecat, ajungând sănătos acasă. Şi iată, cei care au văzut minunea i-au mărturisit că trecătorul pe care-l întâlnise era de fapt călugărul cel cuvios pe care el îl căutase… Care, în smerenia sa, recunoscuse că Domnul tămăduieşte pe cei în suferinţă, că Lui i se cuvine lauda şi mulţumirea…

După ce auzim această istorioară ne putem întreba de câte ori ni s-a întâmplat să pricepem că Dumnezeu sporește talanții cu care ne înzestrează tot El? În nevrednicia noastră El ne dăruiește putința de a-i valorifica, de a-i spori, conștienți de darul pe care ni-l face. Să comparăm cu spaimă nevrednicia, cu sfinţenia autoproclamată a unora.  N-ar trebui să uităm că, înainte de orice,  Dumnezeu e bunătate şi milă, aşteptând cu infinită răbdare un semn din partea noastră? Aureolele pe care le construieşti singur sunt surogate care nu preţuiesc nimic, n-ar trebui să se uite asta!

Oare aşa se întâmplă? Cât de des mărturisim că reuşita noastră trebuie pusă pe seama Domnului, care ne dăruieşte însuşiri, pe care ne ajută să le fructificăm? Suntem conştienţi de nevrednicia, şi neputinţa noastră, aidoma monahului din istorioara de mai sus? Pe scurt asta s-ar numi modestie, smerenie, conştiinţa propriei realităţi, sau cum vrem să-o numim. În zilele noastre asemenea atitudine e calificată fie drept naivitate, prostie, sau eventual prefăcătorie. Un om care vrea să reuşească în viaţă trebuie să se bată cu pumnii în piept, să le atragă celorlalţi atenţia asupra meritelor lui sau să–şi oblige subalternii s-o facă. Sau, practică foarte frecventă, să cumpere laudele. Se   anunţă pretutindeni, ce activitate fructuoasă a avut respectivul în fiecare zi, de câte ori a dat bună ziua, de câte ori a rostit cuvinte de duh, care puteau rezolva totul, de câte ori a venit cu soluții pentru a-i face fericiți pe ceilalți etc., etc..  Evident, tot ceea ce a făcut, chiar dacă în mod evident n-are nici o valoare, este spre folosul celorlalţi.

Când la un pol se adună averi inimaginabile, iar două milioane de copii pleacă flămânzi la şcoală, pentru că părinţii nu au bani să-i hrănească, ceva nu este în regulă. Atunci când acestor discrepanţe scandaloase, li se găsesc  justificări, atunci când lăcomiei şi lipsei de scrupule li se atribuie intenţii benefice pentru soarta umanităţii, ceva nu e în regulă. Simptomele sunt ale unei societăţi bolnave, care încet, încet, se prăvăleşte într-un fund de prăpastie din care nu ştiu cum va mai putea ieşi.

Când eram copii existau o sumedenie de ziceri, pe care cei din generaţia mea nu le-au uitat. Acum nu le mai foloseşte nimeni. Una dintre ele suna: ”Lauda de sine nu miroase a bine”. Iar azi? Ne lăudăm cu năravuri de care pe vremuri oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu  o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său.

De abia atunci, când ne vom transforma cu totul într-o massă amorfă, impersonală, o magmă stinsă şi învârtoşată, pe care înfloresc buruienele aroganţei şi inconştienţei, de abia atunci vom înţelege poate, că a ne asuma cu smerenie şi modestie propria realitate, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu,  pe care atât L-am hulit, ar fi singura cale de a restaura fiinţa umană.

Personalități ca Dinu Lipatti, rămase în legendă, nu se mai prea pomenesc astăzi. Ce rost ar avea? Comparațiile supără. De ce uităm că viaţa ne-a fost dată ca să trăim varietatea, culoarea ei, noutatea, pe care numai darul Lui și prezența celorlalți ne-o poate dărui. Numai astfel ne înnoim, şi ei se înnoiesc crescând împreună cu noi, descoperim împreună existenţa, ne pregătim pentru un dincolo infinit în strălucirea lui eternă, pe care ni-l dăruieşte Creatorul, primindu-ne în comuniunea nepieritoare cu Persoanele Treimice, model desăvârşit al comuniunii iubitoare.

Poate că ar trebui să învăţăm că acest cuvânt „eu” pe care uneori îl repetăm până la exasperare nu înseamnă şi nu aduce nimic, dacă nu este întovărăşit de „tu” de „noi” de „împreună”. Acestea sunt cheile miraculoase care deschid  omului poarta spre adevărata existenţă, spre adevărata lui configurare ca element unic, irepetabil, aducătorul de  infinită noutate, spre destinul nostru ca fii ai Domnului.

Trebuie să înțelegem că viața este un fapt de convingere nelimitată, de credință profundă, care îți arată calea spre o realitate pe care altfel n-ai cum s-o atingi. O realitate cuprinzătoare incluzând-o și pe cea imediată, concretă. Este un curaj al curajului de a-și manifesta cu consecvență atitudinea de viaţă, aşa cum  trebuie să o trăiești,  străduința de a-ți valorifica talanții primiți, înțelegând că existența noastră nu poate trece peste această realitate, peste atitudinea noastră față de această realitate, la care obligă faptul că ne recunoaștem creștini. Creștinismul obligă. Și ne deschide perspectivele unei vieți în veșnicie, care se poate dobândi doar în felul acesta, întărindu-ne credința în adevărul fundamental că nu există nimic de care să ne temem, pentru că am primit darul bucuriei, al strădaniei de a ne împlini, așa cum spune  scriitorul englez Jules Barnes care și-a intitulat o carte „Nimic de care să ne temem”.

„Nu vă temeţi”  (Mt. 28, 5),  spune Cartea Sfântă.  Este secretul supravieţuirii noastre, să nu-l trecem cu vederea. La sfârșit se va spune unora „Intră în bucuria Domnului tău”. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi.

un art. de Lidia Stăniloae

Preluat de aici: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/tu-bucuria-mea#

Povestea unui miracol sau despre lucrarea sfintilor în lume

Chipul unui miracol: Nectaria

Maria si Nectaria

Doamna Maria Oprea este asistent universitar la Sibiu, cu doua doctorate, unul in filologie, iar celalalt in teologie.

In urma cu cativa ani, s-a confruntat cu o intamplare miraculoasa, pe care se simte datoare s-o impartaseasca si altora, pentru a-i intari pe oameni in rugaciune si in credinta in Dumnezeu. Sotie de preot si mama a doi copii, cand astepta venirea pe lume a celui de-al treilea prunc, doamna Maria Oprea a aflat ca are o sarcina extrauterina. Medicina are pentru astfel de cazuri un singur “leac” – sacrificarea copilului. Dar desi propria-i viata era pusa in pericol, ea a refuzat operatia, alegand un alt drum: ruga fierbinte catre unul din cei mai puternici sfinti ai timpului in care traim, Sfantul Nectarie, marele facator de minuni din insula Eghina. O decizie aflata permanent sub umbra mortii, dar care s-a transformat in victorie. Victoria credintei in Dumnezeu.

Pruncul nedorit

– Doamna Maria Oprea, ati trecut, in urma cu cativa ani, printr-o experienta la limita. Eu as vrea sa dam putin firul timpului inapoi si sa incepem cu imprejurarile care au determinat, de fapt, tot ceea ce a urmat.

– Cand am ramas insarcinata cu cea de a treia fetita, am avut niste incercari cumplite. Stiti cum e… La primul copil, toata lumea este bucuroasa: tatii, socrii, rudele… La al doilea, se mai stramba putin din nas. La al treilea, deja intervin toti: “Ai grija ce faci, ai luat-o razna!” sau: “Mai opreste-te!”. Mie nu mi-a fost teama de reactia celor din jur. Am fost insa foarte surprinsa de reactia mea. Am o profesie care necesita multa munca si, intrand intr-o cariera universitara, inainte de a ma casatori, voiam sa-mi finalizez macar studiile doctorale. Cand a aparut al treilea copil, eu nu aveam nici un ajutor. Sotul meu e preot, parintii mei lucreaza amandoi, iar socrii sunt decedati. Am doua surori, dar nu ma puteau ajuta, pentru ca sunt maicute in manastire. In plus, eram intr-o parohie de tara si aveam multa treaba pe langa casa.

Cand am aflat ca sunt insarcinata a treia oara, la doi ani dupa ce nascusem al doilea copil, s-a nascut in sufletul meu o stare pe care o regret si acum: ganduri de intristare, deprimare… Ma gandeam: ce voi face? Cand voi mai finaliza doctoratul? Eram convinsa ca voi plati penalizari. Asa a si fost pana la urma, am platit penalizari de prelungire. M-am convins atunci ca gandul pe care-l ai in momentul zamislirii unui copil poate influenta sarcina in mod negativ. Daca nu ti-l doresti, daca nu esti dispusa cu toata inima sa primesti viata pe care o trimite Dumnezeu in pantecele tau, vei avea probleme.
Un verdict sumbru
Pe langa tulburarea sufleteasca, mie imi era insa si foarte rau, un rau general – nu mai puteam manca aproape nimic. Imi era atat de rau, incat m-am alarmat. Am venit in Sibiu, la un doctor de la Policlinica Esculap. De cum am intrat si mi-a facut un consult, el mi-a spus: “Ceva nu este in regula. Haideti sa va vad si la ecograf!”. S-a uitat, s-a uitat, o jumatate de ora a tot insistat, ca sa vada ceva. Nimic! Nici o urma de viata in uter! Sarcina era extrauterina, fixata pe una dintre trompe. Cand a fost convins de diagnostic, doctorul l-a chemat pe sotul meu si a spus: “Sa stiti ca nu este de gluma! Doamna este la capatul a doua luni de sarcina extrauterina. Una din trompe risca sa explodeze, iar dansa sa ajunga in stare de soc la spital si chiar sa moara. Alegeti dumneavoastra ce este de facut. Eu sunt dispus s-o operez chiar maine dimineata, cu mainile mele. Uite, va fac o programare la ora 8”.
Eu stiam ce inseamna un avort. Fiind si doctoranda la teologie morala, participand la tot felul de seminarii de bioetica, stiam, totusi, ca este si un chiuretaj scuzabil, cumva, de care mama n-ar fi extrem de vinovata. Inca nu ma lamurisem cam ce reactie ar trebui sa am: sa merg pana in panzele albe si sa spun: “Nu, duc sarcina mai departe, orice s-ar intampla”, sau sa accept interventia chirurgicala, sub pretextul ca “Doamne, n-am avut incotro!”. Medicul m-a luat prea repede, prea pe nepregatite. Invatam teorie foarte bine la facultate, dar in momentul acela, efectiv am simtit ca clachez. Si mi-a trebuit timp de gandire. N-am putut sa-i spun doctorului nici da, nici nu, asa ca nu am ramas la spital cum ne-a recomandat el, ci ne-am intors acasa.

– Dar dincolo de argumente teologice, dumneavoastra ce va spunea inima?

– A fost o lupta in sufletul meu. Ma gandeam: “Aici, Dumnezeu imi pune credinta la incercare. Trebuie sa fac ceva, efectiv, sa ma pocaiesc de gandurile negre pe care le-am avut, la inceput, cand am aflat ca sunt iarasi insarcinata, sa-mi para rau de ele, sa merg pana la capat”. M-am gandit si ca daca Dumnezeu va ingadui sa mor, atunci asa sa fie! Stiam si faptul ca daca mori, dandu-ti viata pentru o alta viata, practic, asta este mucenicie. Desi lumea o considera pe mama care face acest lucru o nebuna sau o inconstienta: cum sa-si lase alti copii orfani si sa moara pentru un copil care n-are nici o sansa sa supravietuiasca?

– Nu va gandeati ca n-aveati nici o sansa, ca veti muri daca nu avortati?

– M-am gandit, am mai avut incercari in gand, dar credinta surorilor mele, care sunt calugarite, a parintilor mei, a duhovnicilor, a celor din jur, si mica mea credinta m-au sustinut sa merg pana la capat.

A contribuit mult si sfatul pe care mi-l daduse mai demult duhovnicul meu, parintele Lavrentie de la Frasinei, inainte de a pleca din lumea aceasta. Pur si simplu, fara nici o legatura cu ceea ce-i spuneam, ma apuca asa, dintr-o data, de mana, si-mi zicea: “Marie, draga, ai grija, sa nu faci niciodata avort! Ai inteles? Mai, tata, mai, ai inteles? Niciodata sa nu faci avort!”. Era de neinteles de ce facea asta si ii spuneam: “Parinte, dar eu stiu lucrurile astea. Eu stiu ca nu este bine si n-am sa fac niciodata avort. Douazeci de copii de-oi avea, nu o sa fac avort”. “Mai, tata, tine minte ce-ti spun eu: ai grija, sa nu faci!”. La urmatoarea intalnire repeta din nou. Eram foarte mirata de acest sfat al parintelui, pe care mi l-a dat pana la ultima spovedanie, pana la internarea dansului la Bucuresti, in stare critica. Eu cred ca el a avut un dar de la Dumnezeu si a prevazut ce-o sa mi se intample. Atat de bine mi s-a imprimat sfatul lui, incat in momentul in care a trebuit sa aleg, am ales sarcina. Nu teoria pe care am acumulat-o la seminariile de morala m-a influentat, nu ea mi-a rasunat in cap, ci sfatul parintelui: “Ai grija, sa nu faci avort!”. Si poate imi va mai rasuna in minte. Nu se stie pentru ce momente care ma asteapta in viitor mi-au fost adresate acele indemnuri.

Minunea

– Cand ati luat decizia sa mergeti pana la capat?

– Imediat dupa ce am citit Acatistul Sfantului Nectarie. Trebuie sa va spun ca in momentul in care eu treceam prin toate aceste intamplari, sora mea cea mica se pregatea sa fie calugarita. Ea a fost linistita cand a auzit ca am o sarcina extrauterina si imi spunea mereu sa fiu pe pace, ca acel copil se va naste cu bine prin rugaciunile Sfantului Nectarie.

Ea stia ce putere are acest sfant si in momentul calugaririi si-a pus in suflet o singura dorinta – ca pruncul meu sa traiasca si sa se nasca normal. Si se spune ca in acele clipe, orice iti doresti se implineste… Ajunsa acasa dupa ce aflasem diagnosticul, am inceput sa citesc cu lacrimi Acatistul Sfantului Nectarie. El ma mai ajutase o data, la cea de a doua nastere, si nadajduiam sa o faca si acum. Nu am avut trairi mistice, cum povestesc unii, sau aratari cum au pelerinii de la Maglavit sau Fatima. Nu! Am simtit doar o pace, o linistire a gandurilor, o impacare cu Dumnezeu si chiar o bucurie, o bucurie foarte mare si o asteptare luminoasa, nu cu ganduri de spaima: “Vai de mine, ce voi face daca va fi handicapat?”, sau: “Sa vezi ca o sa moara, n-o sa tin sarcina!”. Apoi a venit minunea. Intr-o zi, am simtit exact cum simte o mama prima miscare in pantec a copilului ei. Am simtit un fel de lovitura usoara si lina, un fel de zvacnet, de saritura lina. O senzatie extraordinara. Nu am de unde sa stiu exact, dar e clar ca atunci pruncul a revenit acolo unde ii era locul, de pe trompa in uter.

Avand experienta de la celelalte doua sarcini, si stiind cum misca un copil, m-am mirat ca acesta a miscat la doar doua luni. Practic, prima miscare n-a fost la trei luni jumate, ci la doua, atunci, in timpul citirii acatistului. Din punct de vedere medical, e imposibil. Dar din punct de vedere crestinesc, ce sa zic? Totul e posibil!

Dupa ce m-am rugat si m-am linistit, am ales sa merg la un doctor reputat. Eu eram cu inima in dinti! Imi batea mai tare ca niciodata. Doctorul a inceput sa ma examineze atent si, de la ecograf, ii dicta asistentei: “Sarcina absolut normala, copilul este la locul lui, nu este nici un pericol”. Pot sa spun ca pana in momentul de fata nu am mai avut asemenea momente de bucurie, in intreaga mea viata. A fost chiar mai mare decat in momentul nasterii. Dupa aceea, sarcina a decurs mai bine. M-am rugat zilnic. Imi amintesc, ca acum, ca atunci cand citeam acatistul, la fiecare “Bucura-te, Sfinte Nectarie”, copilasul dadea ori din manuta, ori din piciorus, efectiv, lovea usurel in burta, la fiecare “Bucura-te”! Mi-am dat atunci seama ca nu am de ce sa ma tem. Chiar daca se va naste cu probleme de sanatate, Sfantul Nectarie il va avea in ocrotirea lui.

Nectaria

P-sa Dr. Maria Oprea impreuna cu familia

La ora 10 dimineata, cand m-au apucat durerile foarte mari pe care simteam ca nu le mai pot suporta, mi-am sunat din nou surorile din manastire si le-am zis: “Acuma incepeti Acatistul Sfantului Nectarie, ca nu mai pot! Cand terminati acatistul, sa-mi dati un bip!”. Aveam telefonul in halatul cu care am nascut, si la 10.30, in momentul in care Nectaria a iesit, atunci a vibrat mobilul in buzunarul halatului.

Efectiv, cat s-au rugat ele, o jumatate de ora, atat a durat si nasterea. M-am simtit atunci o privilegiata a cerului. Nasterea a decurs extraordinar, desi doctorul mi-a spus ca o sa dureze cam 8-10 ore, pentru ca nu eram absolut deloc pregatita, colul era inchis, membranele nu erau rupte, nu am avut semne ca as naste. Chemat de urgenta, doctorul nici n-a apucat sa stea efectiv la nastere, a ajuns doar cand m-a cusut, spre sfarsit.

– Si cum e acum fetita?

– Cum sa fie? Mai dulce decat nectarul. Este frumoasa, cuminte, sensibila. Parca ii seamana Sfantului Nectarie. L-a indragit de mica. Primul cuvant pe care l-a spus n-a fost “mama”, ci “tata”, batand asa, des, cu degetelul pe icoana Sfantului Nectarie, pe care o avea la patut. In fiecare dimineata, atunci cand apare soarele si Dumnezeu ne daruieste o noua zi, imi dau seama ca acest copil exista numai din dragostea lui Dumnezeu si din mila sfintilor. Fiecare zi din viata ei este o minune pentru care Ii multumesc din toata inima!

Preluat din Revista AS

Relatarea audio aici>http://www.youtube.com/watch?v=shtTF9j321g