Basmul : tâlcuirea imaginară a departelui

   Jean Alexandru Steriadi (n. 29 octombrie 1880, Bucureşti, d. 23 noiembrie 1956, Bucureşti) a fost un pictor şi grafician român, profesor universitar la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi membru de onoare al Academiei Române din anul 1948.

   A studiat la Bucureşti cu G.D. Mirea, apoi la München şi la Paris. A condus Muzeul Aman, apoi Muzeul Kalinderu şi a fost profesor la Şcoala de arte plastice din Bucureşti. Steriadi este iniţiatorul şi promotorul saloanelor de alb-negru în grafică. În prima perioadă de creaţie, Steriadi a fost preocupat de compoziţia de mari dimensiuni, înfăţişând scene din viaţa oamenilor simpli („Hamali în portul Brăilei”, „Chivuţele în Piaţa Mare”, „Vânzătoare de dantelă”), şi de portret, demostrând o sensibilitate receptivă la vibraţiile sufletului uman. Mai târziu a pictat, cu o emoţie uneori învăluită de o uşoară melancolie, peisaje urbane şi acvatice, colţuri ale vechiului Bucureşti, imagini din Dobrogea şi din numeroasele sale călătorii. Pictura lui Steriadi, de o luminozitate delicat nuanţată, atestă asimilarea celor mai preţioase trăsături ale impresionismului. Desenator talentat, este autorul a numeroase portrete-schiţă (în creion sau în peniţă), care ating, în grafica românească, o culme a genului prin precizia caracterizării, spiritul de observaţie, umorul inteligent. Steriadi a practicat cu succes şi litografia. Pictorul Jean Alexandru Steriadi a fost şi unul dintre preşedinţii Societăţii “Tinerimea Artistică“.

***

Cele cinci piese ce alcătuiesc superbul mozaic ce împodobeşte o dependinţă  a bisericii Saint Mary Romanian Orthodox Church din Cleveland, Ohio sunt elemente ale unei vaste compoziţii unitare, realizate în tehnica mozaicului, care are la bază basmul popular românesc.*

Este o operă inedită a pictorului Jean Steriadi, care surprinde prin viziune şi  stil, consacrându-l pe autor ca artist total. Tema acesteia nu poate fi alta decât lupta binelui cu răul, vizibilă mai ales în tabla 5 (T5), când personajul negativ este învins.

Autorul nu preia o anume fabulă, ci elaborează o sinteză originală din basme populare, dar şi culte, cum ar fi Povestea lui Harap- Alb de Ion Creangă (proba ursului). Motive ca merele de aur, calul năzdrăvan, corbul, cele trei fete de împărat, le întâlnim însă şi în Prâslea cel Voinic şi merele de aur, dar şi în Greuceanu ori Ileana Cosânzeana. Intenţia artistului nu este însă de a imita o poveste, ci de a redescoperi, prin imagini ce funcţionează la nivel simbolic, o paradigmă a existenţei omeneşti. Conflictul binelui cu răul se subscrie schemei narative a basmului, descriind un traiect iniţiatic, căci orice basm nu este altceva decât o aventură de (auto)cunoaştere şi descoperire a lumii.

Deşi sunt separate, cele cinci table mozaicate sunt unitare atât prin elemente compoziţionale ca fundalul – contururile ondulatorii ale spaţiului geografic continuându-se dintr-o tablă în alta, cât şi prin redundanţa unor motive ca păsările, apa, pomii cu fructe aurite, florile. Unitatea organică a tabloului o dă însă chiar fabula ei, călătoria iniţiatică a eroului.

Începutul poveştii stă, ambiguu, chiar la mijlocul tabloului (tabla 2). Îl trădează lipsa apei, laitmotiv al poveştii care desemnează un spaţiu diferit, tărâmul îndepărtat de peste şapte mări şi şapte ţări. Tabla 2, însă, se remarcă printr-o mai mare dependenţă, în raport cu celelalte, de bucata anterioară. Primele două fragmente de mozaic nu pot fi citite separat, deoarece se leagă atât prin numeroase elemente de continuitate: podul, râul, relaţionarea personajelor, cât, mai ales, prin tâlcul secvenţei surprinse în ele. Eroul, un făt- frumos tipic, fiu de împărat, moştenitor unic (deci excepţional prin condiţia şi atributele lui), pleacă de acasă, în lume, să-şi împlinească dorul ( Făt-Frumos din lacrimă, Tinereţe fără bătrâneţe…)

În orice basm, aşa cum indică şi V. Popp în Morfologia basmului, intriga este determinată de o lipsă, fie o răpire (soarele şi luna de pe cer, fata de împărat, merele de aur), fie de o dorinţă neîmplinită, aşa cum se vădeşte şi-n cazul eroului nostru.

La nivelul simbolic, generalizator, scopul intrinsec al oricărei călătorii, aşa cum am amintit deja, nu este altul decât (auto)cunoaşterea. Motivul mărului cu roade de aur trimite atât la pomul cunoaşterii, cât şi la cel al vieţii din naraţiunea biblică a Facerii. Eroul de basm este un civilizator, căci lumea descoperită de el, la fel ca în cazul oricărui copil, se instituţionalizează, capătă consistenţă şi coerenţă în conştiinţa sa şi sporeşte sensul lumii. Şi, totuşi, basmul depăşeşte planul subiectiv al aventurii şi propune un model etic de împlinire umană, în plan personal, prin căsătorie, cât şi în plan social, prin moştenirea împărăţiei. La fel ca în basmele populare, realizarea în plan marital este îngemănată cu cea socială (eroul ajunge să stăpânească o jumătate, una sau chiar două împărăţii!).

O altă împărăţie se descoperă la un alt nivel, mai profund, al lecturii imaginare: Impărăţia Cerurilor, moştenire veşnică pregătită de la începutul lumii. Nivelul spiritual de înţelegere a întregului tablou este concentrat asupra unui mesaj creştin. Autorul inserează subtil un element care la început nu atrage atenţia, dar care se va dovedi, în fond, laitmotivul tabloului: păunul. Pasărea mică, albă, ambiguă prin conturul său oferă cheia de înţelegere a celui mai profund nivel al lecturii imaginare. Mereu izolat, într-o enigmatică relaţie cu personajul principal, pasărea îşi modifică penele odată cu devenirea eroului. Misterioasa înaripată de dovedeşte a fi un păun de-abia în T4 şi în T5, când e scos în evidenţă penajul maiestuos de culoare albă. Păunul, din timpuri stăvechi asociat ideii de nemurire**, devine, în credinţa populară, un simbol creştin. Semnele distinctive din coada păunului au fost identificate cu nişte ochi încă de la început, iar în creştinism pot reprezenta Biserica atotvăzătoare.

Pliniu, în Istoria naturală, c. X. cap. XXII. menţionează că păunul năpârleşte când vine iarna, dar îşi reprimeşte podoaba de pene în primăvară. Sfântul Augustin pomeneşte o tradiţie mai veche conform căreia păunul are o carne care nu putrezeşte. Păunul – atribut al zeiţei Iunona, întruchipând apoteoza pentru împărătese atât în antichitatea păgână, cât şi în iconografia paleocreştină, este simbolul învierii si al nemuririi, de aceea se asociază reprezentărilor hristice. Nici gnosticii n-au putut ignora coloritul acestei păsări, asa cum o dovedeşte decorul din catacomba de pe bulevardul Manzoni din Roma, şi nici iudeii, cum se poate observa în sinagoga Hammam-Lif în proximitatea Cartaginei.

In ambianţa creştină, păunul apare figurat printre palmieri, lângă vase sau cupe, asemenea porumbeilor, în cele mai multe cazuri în spaţii sepulcrale. Cele mai vechi reprezentări datează din secolul al III-lea şi se află în catacomba Priscilei si a Sfântului Sebastian In spaţiul hipogeului de la Constanţa păunii sunt zugrăviţi în aceeaşi manieră ca potârnichile şi iepurii, oferind un bun prilej pictorului să-şi demonstreze calităţile de bun colorist. Aici păunii afrontaţi străjuiesc un coş cu fructe de culoare purpurie.

In substratul reprezentărilor fitomorfe, zoomorfe si avimorfe din mormântul tomitan sensul euharistic se asociază, se contopeşte cu cel mesianic. Fiindcă s-au împărtăşit din vinul euharistie, defuncţii pot să consume veşnic din rodul arborelui vieţii figurat pe bolta mormântului, ale cărui fructe sunt păzite de cei doi păuni . Exact în această poziţie întâlnim porumbeii si păunii pe unele sarcofage unde încadrează monograma lui Hristos.***

Revenind la mozaicul realizat de Steriadi pe peretele conex al bisericii, trebuie să recunoaştem nu doar o întelegere profundă, ci şi o redare iconografică a vieţii în registrul fabulosului. Existenţa umană se descoperă a fi devenire în taina sfântă a îndumnezeirii prin Hristos.

  Dorul feciorului de împărat care pleacă în lume este acea nelinişte a sufletului pe care  o simţea şi Fericitul Augustin şi pe care omul, chiar căzut în păcat, o posedă şi-i determină devenirea. Căutarea lui este nu doar nostalgia paradisului pierdut, căci prinţ fiind, el are deja, prin condiţia sa, tot ce-şi poate dori. Tărâmul unde s-a născut este un rai pământesc autohtonizat prin relieful ondulatoriu (gura de rai a Mioriţei), prin brazi şi atmosfera patriarhală. De aceea, ceea ce-l determină pe erou să plece nu poate fi altul decât visul său de absolut, dorul nemuririi. Prezenţa permanentă a păsărilor, simboluri ale sufletului căutător, corespunde transhumanţei spirituale a fiului de crai care caută şi el soarele-răsare.

Fiul craiului se desprinde din sânul familiei sale, din spaţiul protector al împărăţiei lumeşti a tatălui său. Podul, laitmotiv al poveştilor populare, indică întotdeauna trecerea (aici, marcată ritualic prin proba ursului). Ca-n Harap Alb, tatăl este cel dintâi care-i determină iniţierea eroului, căci îi trasează un drum asemănător cu al său, aşezat sub semnul masculinului, al puterii şi curajului. Atât ursul, ca simbol totemic, cât şi bradul, motiv vegetal al bărbăţiei şi perpetuării veşnice pun în evidenţă această idee.

Trecerea este desprinderea de timpul copilăriei, al vârstei de aur, şi intrarea în lume. Asumarea unui destin de căutător implică nu doar îndrăzneală, ci şi oblăduirea paternă,  trădată prin privirea cu care tatăl îl conduce pe cale, sprijinindu-se în toiagul-sceptru. Feciorul priveste şi el cu nostalgie în urmă. Desprinderea nu este niciodată uşoară.

Deşi unitare primele două piese stabilesc, esenţial, două categorii spaţiale şi, implicit, cognitive: aproape/departe, familiar/străin. Categoria departelui se dovedeşte însă a nu se diferenţia fundamental, dimpotrivă, dezvoltă similarităţi surprinzătoare cu cea presupus opusă ei. Deşi Făt-Frumos ancorează într-un port (drept dovadă corăbiile – T2!), tărâmul necunoscut aduce uluitor cu cel de acasă, creionând tot un paradis, dar sălbatic: copaci înfloriţi (în planul secund), pomi încărcaţi de roade, căprioare blânde, pe care el are menirea să-l civilizeze.

Tabla 3 introduce personaje noi: cele trei fete de împărat. Stând laolaltă, îmbrăcate în haine împărăteşti şi purtând pe cap coroane, ele alcătuiesc parcă un singur personaj. Frumuseţea şi puritatea lor sunt sugerate prin hainele albe, dar şi prin aerul pe care îl degajă prezenţa lor fabuloasă în acea pierdută grădină a Edenului. Se deosebesc, totuşi, prin elemente subtile ca podoabele veşmintelor, părul, statura. Cea mai mică se distinge şi prin blândeţea cu care mângâie sălbăticiunea, comunicând tainic cu ea.

 Tabla 4 este mult mai concentrată epic, spre deosebire de cea anterioara, preponderent descriptivă. Este de la sine înţeles că fiul craiului se va îndrăgosti de fiica cea mică a împăratului, aşa cum des se întâlneşte în basme. Cei doi se află împreună pe cale, un drum şerpuit ce pleacă de la palat spre lume, semn al vieţii aflate încă la început, al tinereţii. El îi oferă prinţesei să bea dintr-un potir. Fecioara priveşte sfioasă în jur, ţinând mâinile încrucişate pe piept. Straiele protocolare, cununile de pe cap trimit vădit la taina nunţii. Aşa se explică si motivul potirului, simbol euharistic al comuniunii în Hristos. Merele de aur se metamorfozează din fructe ale cunoaşterii în roade ale vieţii veşnice, proiectate într-un orizont al speranţei.

 Tabloul dezvăluie misterioase corespondenţe: în fundal se profilează case ce poartă în vârf crucea, simbol al încreştinării şi al Bisericii. Familia nou întemeiată este şi ea biserică, născută în sânul celei mari şi aflată mereu sub oblăduirea ei. Se descoperă, prin urmare, valenţe noi ale eroului: el nu este doar un civilizator ci, în egală măsură, un cruciat. Păunul care-l însoţeste mereu este credinţa şi harul pe care le poartă în suflet. De această dată, păsărea albă apare şi ea în toată splendoarea, are coada înfoiată şi creasta ridicată. Căsătoria se afirmă ca taină a comuniunii harice cu Hristos.

Decorul natural apare transfigurat, sub impresia elementului uman. Prezenţa brazilor, simbol al virilităţii şi al nemuririi, este semnul autohtonizării locului: tărâmul de peste şapte mări şi şapte ţări a devenit un nou acasă.

Schiţa lui Steriadi, în ansamblul ei nu se caracterizează  prin instituirea niciunei tensiuni. Probele eroului sunt deductibile, fără reprezentare. O atmosferă generală ceremonioasă, solemnă, fără răceală însă, se regăseşte permanent în toate cele patru secvenţe.

În T5 însă, tabloul este construit simetric, în raport cu o axă verticală imaginară: de o parte răul simbolizat de personajele negative (Baba Cloanţa/ zgripţuroaica/ vrăjitoarea, care urlă de ciudă şi aruncă flăcări pe nas, pisica neagră cu ghearele scoase şi păsările negre), de cealaltă parte, cei doi tineri păşind împreună pe calea vieţii. Fata ţine în mână o floare roşie (simbolul dragostei lor?), iar prinţul îi cuprinde candid mijlocul. Fără îndoială, cuplul, căruia i se alătură tainic acelaşi păun înfoiat, focalizează întregul tablou.

Întorşi cu spatele spre lume, cei doi tineri lasă în urmă răul ascuns în ea şi se îndreaptă spre apus. Liniştea şi bucuria de pe chipurile lor transmit pace întregului spaţiu, în ciuda negrilor antieroi. Iubirea binecuvântată se proiectează asupra lumii şi anihilează răul. Doar un corb singuratic îi urmăreşte în zbor. Să fie corbul care îl ajută pe Ţugulea în lupta cu zmeul? Să fie semnul că lupta cu răul nu s-a sfârşit încă? Asociat apusului, ne duce cu gândul la moarte. Viaţa devine o frumoasă peregrinare prin lume spre moarte şi Înviere, aşa cum garantează iarăşi prezenţa păunului.

Întreaga compoziţie a lui Steriadi împrumută ceva din mistica icoanei şi din limbajul ei tainic. Tabloul ascunde o filosofie teocentrică a vieţii şi a morţii, redată în stil naiv şi plastic pe peretele – pridvor, ce iese din Biserică spre lume.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

---

* Din exterior spre interior, compoziţia cuprinde cinci table mozaicate numerotate, convenţional, în ordinea în care s-au realizat.

** Frumuseţea şi grandoarea penelor păunului i-au dat o varietate de asocieri, înfăţişarea sa a făcut să fie adesea asociat regalităţii, în unele culturi, cum ar fi babilonienii antici şi perşii care credeau că doi păuni păzesc Copacul vieţii, simbolizând dualitatea omului, şi au aşezat conducătorii pe tronuri de păuni.Împărătesele şi prinţesele romane aveau ca emblemă păunul. Alte simboluri ale păunului derivă direct din mitologia greco-romană. Pasărea-zeu, Phaon cunoscută şi ca Fiorul, a fost identificată cu un păun. Hera pentru care pasărea e sacră a creat păunul din cadavrul unui gigant, Argus, un monstru fabulos ai cărui 100 de ochi i-a semănat pe coada păunului, care reprezintă bolta cerului, iar ochii, stelele.În panteonul hindus, păunul este calul lui Lakshmi, Brahma şi Kama şi e sacru pentru Sarasvati. Islamismul descrie ochii păunului că ochi ai inimii şi îi asociază cu soarele, luna şi universul.Budiştii privesc păunul ca simbol al roţii vieţii şi al soarelui. A fost emblema budistului Avalokitesvara şi Amitabha Buddha, de asemenea fiind legat de zeiţele Chinei şi Japoniei, zeiţe ale milei, Kwanyin şi Kwannon. Reprezentând veghea înţelegătoare, păunul era odată sacru în China, unde penele sale lucioase şi frumos colorate erau emblema dinastiei Ming şi simbol al unui rang înalt.Pentru că devine neastâmpărat înaintea furtunilor şi scoate un ţipat caracteristic, este asociat şi cu ploaia.Păunul poate fi asimilat cu simboluri negative, ostentaţia sa semnifică păcatul capital al mândriei  şi vanitatea.În hinduism, se spune că păunul are penele unui înger, vocea diavolului şi mersul unui hoţ, şi că ţipetele sale sunt în relaţie cu picioarele sale urâte. Despre cei care se fălesc cu meritele altora se zice că se îmbrăca în pene de păun sau se împăunează.

*** Arta creştină timpurie din vremea persecuţiei romane era extrem de circumspectă faţă de redările plastice, iar obiectele iconice utilizate, peştele sau păunul, de exemplu, aveau o funcţie strict simbolică. Catacombele marchează, totuşi, naşterea artei creştine, întrucât simbolurile păgâne sunt adoptate de arta abia plămădită. Anotimpurile care erau pentru păgâni semnul vieţii dincolo de moarte, devin simbol al Învierii. Gradina, palmierul, porumbelul, păunul evocă paradisul ceresc. Nava, simbol al prosperităţii devine Biserica. Reprezentarea paleocreştină s-a dezvoltat într-un imperiu care aproape că nu a cunoscut antiiudaismul, fiind tolerant atât pe plan social cât şi religios. Treptat, se pune din ce în ce mai acut problema operării unei distincţii clare între ecclesia şi sinagogé, pe un fundal de confuzii doctrinare dar şi de vădită rivalitate. Reprezentările iconografice, din ce în mai caracteristice pentru arta creştină, vizau cu prioritate ilustrarea textelor sacre, şi ca modalitate comodă de popularizare. Ilustrarea lor face parte, într-un fel, şi dintr-un demers exegetic, pentru că se urmărea o traducere, o explicitare a respectivelor texte. În acest context intervine, absolut firesc, o raportare la sursele Vechiului Testament, deci la tradiţia iudaică. Treptat, arta reprezentativă s-a structurat, semantic, ca lectură dirijată a evangheliilor, ca reflex al dezbaterilor teologice şi clişeelor populare. Autorii diverselor artefacte operau în conformitate cu prescripţiile canonului oficial, practicând stereotipia. Din momentul în care era probată şi acceptată, imaginea era preluată, conservată în tipare cvasiidentice, cu unele detalii care adaptau mesajul la particularităţile zonale, la noile strategii teologice etc. Simbolul, fabula, alegoria se pliau pe teologia oficială pentru interpretarea dirijată a Bibliei, dar şi pe gândirea artistică a vremii. Rolul unei astfel de arte era cu precădere acela de a forma cultura săracilor. Ea trebuia să exprime identitatea religioasă, dar şi pe cea etnică a unei colectivităţi. Cu alte cuvinte, creştinismul selectează şi adoptă din lumea păgână tot ce era al său, adică tot ce era creştin înainte de Hristos, tot ce era risipit în ea sub forma de farâme de adevăr apoi le adună laolaltă, unindu-le în plinătatea revelaţiei. Putem observa că nu este influenţa lumii păgâne asupra creştinismului, ci influxul în creştinism al acelor elemente ale lumii păgâne prin însăşi natura lor, trebuiau să se reverse în el; nu este o pătrundere în Biserică a obiceiurilor păgâne, ci o îmbisericire a lor; nu o păgânizare a artei creştine, aşa cum se credea adesea, ci o încreştinare a artei păgâne.

Oscar şi Tanti Roz sau poemul coconului spart

         Tocmai am citit  o carte frumoasă şi mi-e plin sufletul de ea ca ochiul fântânii care fură-n nopţi de vară cerul tot şi-l păstrează ascuns în străfunduri acoperite de mâl de unde ţâşneşte apoi neîncetat şi viu.

         E o carte uşoară, la propriu, se citeşte într-o oră, dar eu n-am avut răgazul să-o respir aşa, deodată, ci am luat-o ca pe medicament, trei zile la rând în pauza dintre două trenuri(!) Autorul ei un Cavaler de-a dreptul (al Artelor şi al Literelor!), alsacian, pe numele său Eric-Emanuel Schmitt, distins cu peste 20 de premii, dramaturg celebru în Franţa şi doctor în filozofie. Mai citisem de el şi Viaţa mea cu Mozart, dar cartea asta m-a dat gata. Poate pentru ingenuitatea cu care autorul ei trăieşte experienţa unui copil de zece ani, bolnav de cancer, poate pentru autenticitatea scriiturii, regăsită-n fraza curgătoare, simplă, plină de candoare şi ludic, îmbinând ironia cu plânsul cel mai trist, eu ştiu… Poate pentru duhul filocalic care răzbate din ea de la primele cuvinte: „Dragă Dumnezeu (…)” . Concepută sub forma unor scrisori, Oscar şi Tanti Roz reflectă profund criza lumii de azi care trăieşte în iluzia unei fericiri pământeşti posibile şi care nu vrea să mai accepte şi să înţeleagă moartea. Simone de Beauvoir arăta şi ea în Toţi oamenii sunt muritori aceeaşi idee, că sensul adevărat al existenţei, valoarea şi frumuseţea ei nu pot fi înţelese decât prin prisma morţii, o viaţă eternă aici, pe pământul acesta, fiind cea mai teribilă povară. Nu sunt morbidă, ci firească… Încerc să-mi aduc aminte de adevărata noastră fire şi de vocaţia nemuririi, pe care contemporaneitatea încearcă să o facă posibilă într-un aici şi acum al pomezilor ce îmbălsămează trupul încă de dinaintea dispariţiei sale pământeşti, al fertilizării in vitro şi al clonelor. E iluzia superdoctorului care crede că deţine elixirul vieţii veşnice, uitând că misiunea lui e doar să îndrume, să îngrijească, să aline. Adevăratul Doctor nu e decât Unul. Doctorul supraom, uitând de Dumnezeu,  se trezeşte paralizat în faţa pruncului de zece ani care, tăios de inteligent şi curajos, îl dezarmează, arătându-i micimea şi neputinţa. Ce este cel mai dureros e că, înţelegându-şi profund boala şi moartea sa iminentă, el nu primeşte un ajutor nici măcar de la proprii părinţi, nişte mari oameni infantilizaţi, prinşi în hiperrealitatea Disneyland, care se tem să-l privească sau să-i vorbească. Singura lui aliată e Tanti Roz, un soi de asistent social de-al lor, expert în lucrul cu copiii, desconsiderată de ceilalţi şi cam „expirată”. Nu vă spun tot, trebuie să fi avut nişte calităţi deosebite această Tanti Roz, singura persoană ce comunică într-adevăr cu micul Oscar. Ea este cea care i-L arată pe Dumnezeu şi-l pregăteşte de moarte. O moarte demnă, plină de sens, nu mai puţin dureroasă pentru toţi cei rămaşi, dar acceptabilă pentru Micul Prinţ. În cele 12 zile câte i se mai dau de trăit, Tanti Roz îi concentrează câte 10 ani de viaţă, pe care Oscar le trăieşte pasionant şi frumos, parcurgând cu plăcere şi curiozitate toate vârstele omului. Aşa ajunge să iubească, să se lupte pentru dragoste, să se căsătorească şi să fie în prag de divorţ, să cunoască gustul rânced al vârstei a doua şi frumuseţea senectuţii împlinite.

           „Nu anii contează, ci viaţa din ani” spunea gândind un mare gânditor; iată că viaţa poate fi trăită chiar în zile, descoperită cu fiecare clipă, sorbită cu nesaţ şi bucurie şi, cel mai important, înţeleasă ca „dar şi sarcină” (pr. prof. Dumitru Stăniloae). Micul Oscar, el, cel supus unei suferinţe peste fire, atât de vulnerabil şi deplâns, le dă tuturor o magistrală lecţie de viaţă, de iubire şi de demnitate. Vă voi scrie doar finalul cărţii, singura scrisoare care nu-i aparţine băieţelului, adăugând că cea mai elocventă râmâne doar lectura integrală a acestei impresionante cărţi:

                Dragă Dumnezeu,

 

              Băieţelul a murit. Voi rămâne întotdeauna o doamnă roz, dar Tanti Roz n-am să mai fiu niciodată. Am fost numai pentru Oscar (…) Va trebui până diseară să-mi înghit lacrimile, nu vreau să-mi compar durerea cu aceea, de neîndurat, a părinţilor lui.

              Îţi mulţumesc că mi-ai îngăduit să-l cunosc pe Oscar. Graţie lui am reuşit să devin hazlie, năstruşnică (…), ba chiar să mă pricep la wrestling. Graţie lui am râs şi am cunoscut bucuria. Tot el m-a ajutat şi să cred în Tine. Sunt plină de iubire, Doamne, parcă mă arde pe dinăuntru, mi-a dăruit atâta, încât să-mi ajungă pentru toţi anii de-acum încolo.

                  Pe curând,

                  Tanti Roz

 

P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care le-a mai trăit, Oscar pusese la căpătâiul patului o pancartă. Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea: «Numai Dumnezeu are voie să mă trezească.»

N. Steinhardt- Jurnalul fericirii (fragmente)

Bucureşti, 1964

“Citadela” de Saint-Exupery. Cartea tipărită nu reprezintă versiunea definitivă: autorul n-a apucat să o stabilească. Sunt şi contradicţii şi o atmosferă pseudo-nietzscheană, care stinghereşte: Dar şi lucruri minunate. Copiez:

„Le-am urât deşteptăciunea care nu era decât de contabil.”

“Aşa că esenţialul în luminare nu este ceara care lasă urme, ci lumina.”

„Aud glasul nebunului: trebuie să dărâmăm zidurile acestea inutile şi să nivelăm scările acestea scurte care complică mersul. Atunci omul va fi liber. Dar eu răspund: atunci oamenii vor deveni vite de obor şi de teama de a nu se plictisi vor născoci jocuri neroade care tot de reguli vor fi conduse, numai că vor fi reguli fără măreţie.”

„Căci e întotdeauna posibil să surpi templul şi să ridici piatra pentru un alt templu. (Şi celălalt nu e nici mai adevărat nici mai fals, nici mai drept nici mai nedrept.)”

„Oricine înjoseşte înseamnă că e josnic.”

Despre prietenie: „întrucât e năruit ceea ce ţi-a plăcut mai mult la un om pentru că mai e şi altceva ce nu-ţi place?”

(Comentariu: dezamăgirea în prietenie e un simptom care dezvăluie niveluri mai profunde. Ne doare nu mârşăvia pe care o descoperim la celălalt — la urma urmei nu ne sinchisim de ea -, ci descoperirea propriei noastre mârşăvii reflectată la celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă nu exista între noi un fond comun, aceleaşi ape subterane pe care sunt clădite două case şubrede.)

„Om este acela care poartă într-însul ceva mai mare decât el.”

Despre rugăciune:… „Căci nu mă apropiasem de Dumnezeu, un Dumnezeu care te lasă să te apropii de el nu mai e Dumnezeu. Şi nici dacă ascultă de rugăciune. Şi pentru întâia oară ghiceam că măreţia rugăciunii stă mai ales în aceea că nu i se răspunde şi că în acest schimb nu intră urâţenia vreunui negoţ. Şi că ucenicia rugăciunii este ucenicia tăcerii.” (E exagerat şi eretic, imitaţia nietzscheană e vădită, dar cuprinde gândul exact că la rugăciune omul este cel care trebuie să se străduiască a prinde ce i se spune.)

14 iulie 1963

Există o ură neîmpăcată împotriva binelui şi o groază adâncă şi dispreţuitoare faţă de tot ce este frumos.

Într-atâta încât mă întreb dacă surprinzător nu e faptul (care-i indigna pe cărturari şi farisei) că Hristos mânca şi bea cu vameşii şi păcătoşii, ci faptul că vameşii şi păcătoşii mâncau şi beau cu Hristos.

Este o minune că Hristos cel fără de păcat se simţea ca printre ai săi în societatea ticăloşilor. Dacă stăm să ne gândim bine, minune şi mai mare (şi care constituie încă o dovadă, dirimantă, a divinităţii Sale) este că aceşti ticăloşi consimţeau să petreacă în tovărăşia neprihănirii. Cum de-au răbdat? La început, căci apoi ciudatul lor comesean a făurit din ei făpturi nouă. Dar la început singura explicaţie a înfrângerii unei porniri atât de înverşunată la fiinţa omenească este că Domnul a făcut o minune care, deşi nevăzută (şi uşor trecută cu vederea), nu e mai puţin uluitoare decât celelalte toate.

1965

Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvârşirea.

Ca atare, nici adevărul — singur — nu e un criteriu absolut. Citind pe Luther (De servo arbitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal: „Până şi din adevăr îţi poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti, nici să i te închini.”

……………………………………………………………………………………………………………………………….

Noiembrie 1968

Floriana a fost astăzi după-amiază naşă la botezul nepoatei ei. A slujit părintele Sofian. Măreţia sobră a curţii mânăstirii Antim; intimita­tea paraclisului (unde a fost săvârşit botezul); cuminţenia extraordinară a Domnicăi, botezata; barba albă, glasul senin, gesturile foarte lente şi hieratice ale stareţului; dar mai ales purtarea Florianei au transformat un banal botez într-o lungă, prelungă şi parcă dinadins prelungită ceremonie tainică şi cutremurătoare, i-au dat adevăratul înţeles, atât de fantastic: imersiunea într-un cazan cu apă (simbol al mormântului) şi semnul crucii fac dintr-o netrebnică făptură biologică o digenis⁹⁷, o fiică a Legământului, o fiinţă liberă şi nobilă, vie. Floriana se închină, crede într-unul Dumnezeu, aşteaptă Învierea morţilor, se leapădă de Satana, rosteşte formulele cu aşa seriozitate şi convingere, cu o voce atât de fermă şi caldă, cu priviri atât de limpezi şi îndreptate numai înspre tărâmuri lipsite de suspine, durere şi întristare, cu o faţă atât de luminată de nădejdi absurde, încât paraclisul — unde într-un colţ duduie o sobiţă, unde e lume puţină şi totul e tainic, intim, iniţiatic şi găocit — poartă închipuirea înspre Optino şi Athos şi locaşul pare a fi sala palatului de la Camelot în ziua apariţiei Graalului.

Émile Mâle: frumuseţea e pretutindeni, dar nu se dezvăluie decât dragostei.

1936

Sioniştii ne invită la masă pe Manole şi pe mine. Cinăm la un restaurant evreiesc din Văcăreşti, unde la intrarea şefilor sionişti lumea se ridică în picioare. Proprietarul localului şi chelnerii se reped să ne întâmpine de parcă ar veni şeful statului. (Şi-n concepţia sionistă aşa şi e: deputaţii, gazetarii şi organizatorii aceştia sunt reprezentanţii viitorului stat naţional.)

Am oarecum impresia — dar o contrazice veselul decor — că sunt în Irlanda pe vremea luptelor Sinn Féin-ului ori printre Chouani: ierarhia subterană e alta decât pe străzile oraşului! Orchestra cântă imnul Speranţei şi o violonistă între două vârste oftează apăsat şi ne face ochi dulci.

Ni se servesc cele mai autentice (şi mai savuroase) fripturi româneşti, pe care teoreticienii renaşterii ebraice le mănâncă de istov (dimpreună cu murături grozave). — Preînchipuire a ce avea să fie mai târziu în statul Israel. — Pe ziduri sunt afişe care interzic discuţiile politice, dar de ele nu se sinchiseşte nimeni. Toată mânia sioniştilor e îndreptată împotriva asociaţiei U.E.R. a doctorului W. Filderman. Manole îşi câştigă entu­ziaste simpatii unanime spunând despre careva: „un uerist, un prost”. (Iar despre şeful advers: cu mania asta ardelenească a titlului de doctor are să se pomenească într-o noapte chemat la telefon pentru o naştere!)

Cina, după cuviinţă, se prelungeşte: atmosfera devine din ce în ce mai cordială. Fripturile sunt însoţite de un vin vrednic şi el de oaspeţi. Violonista cântă solo. Manole o dă cu melodii autohtone şi sioniştii — uitându-şi doctrina — i se unesc pentru câteva clipe în celebrarea frunzei verzi şi a mândrii de sub deal. Încât nu se mai ştie bine — convorbirea politică a fost de mult părăsită — dacă petrecerea are loc sub semnul Speranţei ori al Leliţei.

Abia târziu, la plecare, pe strada rece şi goală, se despart iar drumurile şi — era să zic, dar ar fi greşit — apele.

— 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa coaliţie.

— 1966-l970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă în orice caz ciudată, surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrâni împotriva tineretului.

Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul gâtului lănţuguri de care atârnă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrânii, pentru că sunt obraznici, dezamăgiţi, neascultători şi se dovedesc faţă de regimul de care lor — bătrânilor -le-a fost aşa teamă, ori nepăsători ori neînspăimântaţi; aşa încât vechea generaţie iese făcută de râs! Înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite. Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii pe alţii, să-şi vândă sufletul, să se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat şi ei, deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta noua parcă mai frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toţi şi toate? Şi de ce să li se îngăduie atâta cafea şi atâta coniac şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atât de sfidător po­trivnică uniformelor de altă dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor?

Mai dihai ca-n 1907, când reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se îmbrăţişau lăcrămând în Cameră, bătrânii reacţionari sunt de perfect acord cu miliţia, criticii tradiţionalişti osândesc pe noii literaţi onirici cu aceeaşi osârdie ca ştabii realismului socialist, ba şi preoţii în predicile lor se dezlănţuie împotriva părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioţii le-ar putea vedea, în cărţi şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.)

Ciudată coaliţiune. În casa lui Mişu At. dau într-o seară de du­minică de o pereche de intelectuali — vârstnici, eleganţi, distinşi, franţuziţi — proaspăt întorşi dintr-o lungă şi interesantă călătorie în Occident. Au fost în Olanda la un congres de medicină (domnul e doctor, profesor, academician), apoi au vizitat Germania Federală, Anglia, Franţa, Italia. Sunt îngroziţi şi indignaţi de câte au văzut în rândurile tineretului. După ce povestesc pe-ndelete scene erotice văzute în filme şi urmărite pe viu, răsuflă uşuraţi: la noi nu-i aşa! A, nu! Când au trecut graniţa la înapoiere, le-a venit — ca şi lui Lascăr Viorescu — să coboare pentru a săruta pământul patriei vigilente cu tineretul. După câte am văzut dincolo! Hereusement que nous avons le communisme⁹⁸ (pentru că, după cuviinţă, esenţele le rostesc în franţuzeşte ca nişte autentici boieri ce se află). Că s-au împăcat cu bandiţii de comunişti o ştiam, că primesc a-i reprezenta la congresele ştiinţifice din străinătate e lucru de mult intrat în uz; dar să-i aud pe intelectualii şi boierii aceştia declarând că avem din fericire comunismul îmi provoacă totuşi o tresărire.

Dar copiii ăştia care poartă cruciuliţe ştiu ei ce înseamnă ele? E de presupus că pentru foarte mulţi nu-s decât podoabe insolite, mijloc de a-şi afirma originalitatea ori de a scandaliza, pretext contestatar, în fond: jucărie. O fi. Oricum e şi altceva: protest, neconformism, tiflă dată supunerii oarbe şi asumării necondiţionate a prostiei şi răutăţii.

Şi mă întreb: erupţia asta de cruci să fie, după douăzeci şi cinci de ani, numai întâmplătoare? Să fie simbolul ales chiar fără nici o semnificaţie pentru cei ce-l poartă? Hereusement que je ne le crois pas⁹⁹.

— Când se adresează lui Simon şi Andrei, lui Ioan si Iacov, Domnul — ca unor oameni simpli — le explică de ce îi cheamă. („Şi vă voi face pescari de oameni.”) Lui Levi, vameşul, ca unuia mai acătării, se mulţumeşte a-i spune foarte concis: urmează-mi. Fă-te-ncoa, pare Dom­nul a porunci. Şi „lăsând toate”: (Luca 5, 28), chematul se scoală.

Cine crede că harul se înfăţişează blajin ori sfios, se înşeală. E instantaneu şi arogant. Domnul n-are timp de pierdut cu cine ştie că-i al Său. Ne cheamă Fiul unui Dumnezeu viu, care încă lucrează. Şi acest Fiu are treabă cu noi. He means business.

Mai 1960

Căratul tinetelor la Jilava ia, când ele sunt pline ochi, aspecte jalnice şi caraghioase. Cea mai neînsemnată mişcare neconformă cu echilibris­tica salturilor de pe trapez poate avea drept consecinţă răsturnarea conţinutului vasului îndeobşte cunoscut sub numele de „tun”.

Cad în repetate rânduri la „scoaterea serviciilor” alături de părintele Mina. El e îndemânatic, eu nu. Se întâmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta sunt aspre. La iuţeală punem spurcăciunea jos şi ne repezim să adunăm fecalele şi să ştergem cu degetele sau cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atât de repede, încât mie îmi rămâne puţin de făcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, îşi pierd caracterul sordid şi iau aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci şi ţăran mucalit. Râde atât de sincer, încât mă învăţ şi eu să fac haz mare de adunarea raliaţilor.

BUGHI MAMBO RAG

… Ţibică Romalo era beat criţă, nu mai ştia ce e cu el… Hop că vine şi Miclescu, făcut şi el… Eram de serviciu la Cotroceni, iarna, şi ne găseşte în curte prinţesa Ileana şi imediat, ce-i cu voi, zice, venea din oraş, dispune să ni se servească o gustare, oţi fi îngheţaţi, şi ni se aduc două tăvi enorme, parcă le văd, şuncă, icre negre, lacherdă, şalău, whisky şi şampanie… Povestiţi-ne, domnule amiral, povestiţi-ne… V-am mai spus eu cred povestea asta cu cămaşa, de mai multe ori, dar dacă vreţi: eram pe bordul iachtului imperial Standart şi veneam de la Peterhoff, trecusem prin Baltica, Gibraltar şi Bosfor până la Livadia. Ţarul, care era foarte bine dispus, mă cheamă înainte de a debarca şi-mi spune: Sablin…

1970

Nicăieri n-am găsit o mai clară desluşire a motivelor pentru care intuisem la poporul roman un fond creştin irecuzabil — datorită căruia până şi defectele românilor par scăldate de o lumină atenuantă — decât în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei (capitolul L ‘agnelle vovante din volumul De Zalmoxis à Gengis Khan, Paris, 1970, trimis de Virgil Ier).

Interpretarea eliadiană are într-însa ceva din absolutul soluţiilor după a căror formulare orice discuţie devine inutilă. Roma %locuta¹⁰⁰“.

Ce nu înseamnă Mioriţa: resemnare, fatalism, chemarea morţii, pasivitate, pesimism.

Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiţiei adamice.

Poporul român e înzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice, ar spune Maxim Mărturisitorul), împotriva soartei nu te poţi apăra ca împotriva unor vrăjmaşi; nu poţi decât să dai un înţeles nou consecinţelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire. Nu-i vorba de fatalism, de vreme ce fatalistul nici nu crede că poate preface semnificaţia ursitei.

Ciobanul săvârşeşte o transmutaţie — le grand-œuvre¹⁰¹ al denigrărilor alhimişti -, îşi transformă nenorocirea în taină mistică. Înfrânge soarta. Dă un sens fast nefericirii, asumând-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. Impune un sens atât absurdului vieţii, cât şi teroarei istoriei.

Întocmai ca şi creştinismul, românismul poate anula urmările apa­rent iremediabile ale unei tragedii, dându-le valori nebănuite, scoase din alte serii. Adversitatea degradantă devine contrariul ei, după cum şi ruşinoasa spânzurare pe lemnul crucii ajunge a fi, prin Hristos, biruinţă asupra morţii şi scoatere de sub mânia Creatorului.

— Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc.

În orice caz, din cuvintele Apostolului nu se poate deduce mono­polul păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi e trăsătura lor cea mai respingătoare. Cutezanţa de a confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu înfrânarea sexuală, de parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi nesăvârşirea lui ar da dreptul la deplină linişte şi licenţă de a săvârşi cu o conştiinţă împăcată — d’un coeur leger¹⁰², vorba bietului Emile Ollivier — pe toate celelalte: invidia, trufia, răutatea, zgârcenia…

Importanţa excesivă dată sexualităţii provine de multe ori din setea de bârfă şi scandal şi se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună, e un mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? Incestuoşi. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă şi uşurată chemare la numitorul comun. Obsesie a fiinţelor arţăgoase, neîndurătoare, obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior şi au în buzunar cheia raiului pentru că nu săvârşesc păcatul trupesc.

Romain Gary: Refuz să fac din comportamentul sexual al indivi­dului criteriul meu unic de judecată asupră-i.

Folosirea de către Scriptură a cuvântului mirele pentru a-l de­semna pe Iisus Hristos ori asemuirea împărăţiei cerului cu un ospăţ de nuntă, faptul că prima minune Domnul a săvârşit-o la o nuntă, parabola fecioarelor — deşi cuvintelor mire, nuntă li se dă cu totul alta accepţiune decât cea fenomenală — ar fi trebuit totuşi să po­tolească zelul monopolist al celor care nu-şi dau seama că alegerea unor metafore nu este întâmplătoare.

— Orient şi Occident.

Patriarhul Athenagora spune despre filosofii religioşi ruşi că au îmbinat simţul misterului cu al libertăţii.

Libertate şi mister nu sunt ele chiar noţiunile de care ateii încearcă sa se descotorosească? Şi după izgonirea cărora îşi aşteaptă vremea, cu prilej, prostia şi tirania.

(Aproape la fel şi Olivier Clement: „E nevoie de regăsirea Orien­tului şi Occidentului pentru a se dovedi că doar misterul poate lumina viaţa.”)

Simţul misterului nu numai că nu împiedică sau nu frânează cer­cetarea şi setea de cunoaştere, ci le îmboldeşte; singurul lucru pe care-l stingheresc este prostia trufaşă ce crede a şti totul şi a fi aflat în câteva formule (aplicate cu ajutorul poliţiei) rezolvarea-panaceau a pro­blemelor şi angoaselor omeneşti de o nemaipomenită complexitate.

— Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

Bulgakov: Lumea, oarecum, farmecă, fascinează şi ea pe Dum­nezeu: şi-a dat pe singurul lui Fiu pentru lume.

— Profesorul Ştefan Todiraşcu:

S-au adeverit cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul cum că nu oricui îi este spre bine sănătatea, fericirea, bogăţia, liniştea…

Spre pildă Petre Ţuţea. (Pentru care am încasat atâta bătaie. Onea nu voia pentru nimic în lume să creadă că nu-l cunosc, că „n-am cinstea să-l cunosc”.) Înainte de a fi arestat, a cerut prietenilor să jertfească pentru el un cocoş lui Aesculap. La ieşirea din închisoare: în locul socratismului, o credinţă vie.

— Pământul românesc nu e cotlon de barbarie, ci arie de cultură care a putut vrăji până şi pe romanul Ovidiu. Dieu est ne en exil de Vintilă Horia. Ovidiu îl află aici pe „Dumnezeul necunoscut” al grecilor, pe cel propovăduit atenienilor de Pavel, Dumnezeul care venise dealtfel chiar atunci pe această lume de surghiun pentru toţi cei a căror patrie este în cer.

În care Hristos şi creştinismul nu sunt pomeniţi; nimic nu e rostit; totul e sugerat, presimţit: virtual, iminent. Se văd peisaje sterpe şi obiecte din cele mai banale: semne încă nedescifrate. Dar totul exprimă sensuri şi semnificaţii, bănuieli pline de splendoare.

J. L. Borges: Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se produce.

Aici însă, iminenta revelaţie, întrupată, e pe punctul de a exploda, iar bucata de lume înfăţişată de scriitor a şi fost înnobilată de razele soarelui celui de taină care urcă spre geana zorilor, peste limes.