Oscar şi Tanti Roz sau poemul coconului spart

         Tocmai am citit  o carte frumoasă şi mi-e plin sufletul de ea ca ochiul fântânii care fură-n nopţi de vară cerul tot şi-l păstrează ascuns în străfunduri acoperite de mâl de unde ţâşneşte apoi neîncetat şi viu.

         E o carte uşoară, la propriu, se citeşte într-o oră, dar eu n-am avut răgazul să-o respir aşa, deodată, ci am luat-o ca pe medicament, trei zile la rând în pauza dintre două trenuri(!) Autorul ei un Cavaler de-a dreptul (al Artelor şi al Literelor!), alsacian, pe numele său Eric-Emanuel Schmitt, distins cu peste 20 de premii, dramaturg celebru în Franţa şi doctor în filozofie. Mai citisem de el şi Viaţa mea cu Mozart, dar cartea asta m-a dat gata. Poate pentru ingenuitatea cu care autorul ei trăieşte experienţa unui copil de zece ani, bolnav de cancer, poate pentru autenticitatea scriiturii, regăsită-n fraza curgătoare, simplă, plină de candoare şi ludic, îmbinând ironia cu plânsul cel mai trist, eu ştiu… Poate pentru duhul filocalic care răzbate din ea de la primele cuvinte: „Dragă Dumnezeu (…)” . Concepută sub forma unor scrisori, Oscar şi Tanti Roz reflectă profund criza lumii de azi care trăieşte în iluzia unei fericiri pământeşti posibile şi care nu vrea să mai accepte şi să înţeleagă moartea. Simone de Beauvoir arăta şi ea în Toţi oamenii sunt muritori aceeaşi idee, că sensul adevărat al existenţei, valoarea şi frumuseţea ei nu pot fi înţelese decât prin prisma morţii, o viaţă eternă aici, pe pământul acesta, fiind cea mai teribilă povară. Nu sunt morbidă, ci firească… Încerc să-mi aduc aminte de adevărata noastră fire şi de vocaţia nemuririi, pe care contemporaneitatea încearcă să o facă posibilă într-un aici şi acum al pomezilor ce îmbălsămează trupul încă de dinaintea dispariţiei sale pământeşti, al fertilizării in vitro şi al clonelor. E iluzia superdoctorului care crede că deţine elixirul vieţii veşnice, uitând că misiunea lui e doar să îndrume, să îngrijească, să aline. Adevăratul Doctor nu e decât Unul. Doctorul supraom, uitând de Dumnezeu,  se trezeşte paralizat în faţa pruncului de zece ani care, tăios de inteligent şi curajos, îl dezarmează, arătându-i micimea şi neputinţa. Ce este cel mai dureros e că, înţelegându-şi profund boala şi moartea sa iminentă, el nu primeşte un ajutor nici măcar de la proprii părinţi, nişte mari oameni infantilizaţi, prinşi în hiperrealitatea Disneyland, care se tem să-l privească sau să-i vorbească. Singura lui aliată e Tanti Roz, un soi de asistent social de-al lor, expert în lucrul cu copiii, desconsiderată de ceilalţi şi cam „expirată”. Nu vă spun tot, trebuie să fi avut nişte calităţi deosebite această Tanti Roz, singura persoană ce comunică într-adevăr cu micul Oscar. Ea este cea care i-L arată pe Dumnezeu şi-l pregăteşte de moarte. O moarte demnă, plină de sens, nu mai puţin dureroasă pentru toţi cei rămaşi, dar acceptabilă pentru Micul Prinţ. În cele 12 zile câte i se mai dau de trăit, Tanti Roz îi concentrează câte 10 ani de viaţă, pe care Oscar le trăieşte pasionant şi frumos, parcurgând cu plăcere şi curiozitate toate vârstele omului. Aşa ajunge să iubească, să se lupte pentru dragoste, să se căsătorească şi să fie în prag de divorţ, să cunoască gustul rânced al vârstei a doua şi frumuseţea senectuţii împlinite.

           „Nu anii contează, ci viaţa din ani” spunea gândind un mare gânditor; iată că viaţa poate fi trăită chiar în zile, descoperită cu fiecare clipă, sorbită cu nesaţ şi bucurie şi, cel mai important, înţeleasă ca „dar şi sarcină” (pr. prof. Dumitru Stăniloae). Micul Oscar, el, cel supus unei suferinţe peste fire, atât de vulnerabil şi deplâns, le dă tuturor o magistrală lecţie de viaţă, de iubire şi de demnitate. Vă voi scrie doar finalul cărţii, singura scrisoare care nu-i aparţine băieţelului, adăugând că cea mai elocventă râmâne doar lectura integrală a acestei impresionante cărţi:

                Dragă Dumnezeu,

 

              Băieţelul a murit. Voi rămâne întotdeauna o doamnă roz, dar Tanti Roz n-am să mai fiu niciodată. Am fost numai pentru Oscar (…) Va trebui până diseară să-mi înghit lacrimile, nu vreau să-mi compar durerea cu aceea, de neîndurat, a părinţilor lui.

              Îţi mulţumesc că mi-ai îngăduit să-l cunosc pe Oscar. Graţie lui am reuşit să devin hazlie, năstruşnică (…), ba chiar să mă pricep la wrestling. Graţie lui am râs şi am cunoscut bucuria. Tot el m-a ajutat şi să cred în Tine. Sunt plină de iubire, Doamne, parcă mă arde pe dinăuntru, mi-a dăruit atâta, încât să-mi ajungă pentru toţi anii de-acum încolo.

                  Pe curând,

                  Tanti Roz

 

P.S. În decursul ultimelor trei zile pe care le-a mai trăit, Oscar pusese la căpătâiul patului o pancartă. Cred că te-ar interesa să ştii ce scria pe ea: «Numai Dumnezeu are voie să mă trezească.»

Advertisements

12 thoughts on “Oscar şi Tanti Roz sau poemul coconului spart

  1. Theodora Post author

    @ Vania
    Că tot vorbeam de ea zilele astea… Postul ăsta de mai sus e mai vechi.
    Acum citesc pentru lucrare, săru’mâna de dar.
    Aaaa, în legătură cu linkul… S-a rezolvat. Mă prind mai greu.

    Reply
  2. Theodora Post author

    Păi,e cam marcată afectiv această revizuire a lecturii, dar, dacă o consideri potrivită ca recenzie, o poţi posta acolo, cum să nu…
    Nici nu ştii ce bucurie mi-ai făcut. Dacă vrei, o mai perii de subiectivitate şi ţi-o trimit pe mail.

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s