Tag Archives: rugăciune

Mult poate rugăciunea mamei

Doamna Lucia din Timisoara mărturisește despre întoarcerea pe calea credinței și ajutorul minunat al Sfîntului Nectarie în viața dumneaei și a familei sale:

stnektariosiconDin copilarie, mama m-a dus la biserica din sat si apoi eu, in orase unde am facut facultatea si-am fost repartizata mergeam des, nu in fiecare duminică. Am prins vremuri cand si lucram duminica, iar, uneori, cu copii mici, mai gateam si spalam si la masina. Nu-mi iert asta…au fost 5-6 ani.Au trecut si-am constientizat greseala. Apoi totul s-a schimbat in bine.
Am cantat in corul bisericii duminica si desi sotul si fiii nu ma-nsoteau, ma bucuram de tot sprijinul lor si acceptul de-a nu fi cu ei in parc sau la Teatrul de copii. Inainte de examene sau evenimente importante-n viata, logodna, nunta, botezul copiilor- mergeam la un preot pentru o rugaciune de multumire lui Dumnezeu pentru toate.
N-am avut niciodata insa,un duhovnic si nici la spovedanie n-am fost. Fiind plecata din localitate cu probleme de-ale serviciului, am stat ore-ntregi de vorba c-o colega care mi-a vorbit despre Taina Spovedaniei, ceea ce am si facut ulterior: am citit un Indrumar de spovedanie si chiar in acel post al Pastelui m-am spovedit si-mpartasit. Am simtit c-am renascut. Le-am povestit despre asta familiei si mi-a fost alaturi. Posteam miercurea si vinerea tot anul. Cautam si caut sa fac bine, sa ajut si fara sa-mi ceara cineva ajutorul.Necesar dar oare si suficient? Nu, sigur nu. Postul era, dar credinta inca nu devenise puternica. In familie, viata noastra a fost foarte buna si cu sanatate pana intr-o buna zi.
1 ) Se-ntampla-n urma cu 6 ani cand, brusc, Dan – fiul meu – de 22 ani, a început sa aiba palpitatii, in special noaptea, avea insomnii, ii scadea brusc tensiunea si pulsul si, pentru ca nici nu prea manca,devenise si hipoglicemic. De cateva ori am ajuns in toiul noptii la urgente medicale. L-am internat si la cardiologie. La analize, fiecare avea alt diagnostic. Am stat si eu cu el 6 zile si nopti incontinuu. Cei din familie nu erau acasa si am fost nevoita sa “trec” prin toate singura. Dupa externare, a intrerupt serviciul pentru un an si jumatate, iar eu m-am dedicat doar lui intru totul: cautam sa nu fie singur in casa, niciodata. Dormeam pe fotoliu noaptea, ca sa-i fiu aproape daca se trezeste brusc cu tensiunea 7-8 /cu 4-5 .
Cineva apropiat mie m-a sfatuit sa ma rog si-mi zicea la telefon: “rugaciunea mamei, mult poate”, dar parca eram surda la cele ce-mi zicea. Mi-amintesc ca dupa aceleasi vorbe la n telefoane primite, i-am zis :”Daca-mi mai zici sa ma rog, iti inchid telefonul”. Nu ma recunosteam. Si-am “asteptat” asa …un an.Mult. Foarte mult.Doamne, iarta-ma.
Cand fiul dormea, odata am intrat pe net si-am dat intamplator de-un blog închinat Sfîntului Nectarie. M-am logat si-am citit despre Minunile Sfantului Nectarie.Cum nu auzisem pana atunci de acest Sfant, i-am citit viata Sfantului, iar imediat am scris pe blog. Mare mi-a fost bucuria cand am primit si raspuns. Aceasta m-a incurajat si, pentru c-am citit toata noaptea minunile Sfantului, m-au facut a CREDE si eu ca, la orice facere de bine este grabnic ajutator. Imediat am devenit increzatoare, stiam ca va fi bine, aveam speranta si, mai ales, rabdare. Important e ca asta-i repetam mereu fiului meu :”Iti va fi bine. Mama se roaga pentru tine si tu sa crezi, mama”.
Am cumparat Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul si-l citeam zilnic, in genunchi, cu lumanarea aprinsa. Citeam cu voce tare ca sa-mi fie ascultate rugaciunile si plangeam.Mult am si plans. Ma rugam pentru iertarea pacatelor noastre, ca parinti, si ca Sfantul Nectarie stand in fata Tronului lui Dumnezeu sa se roage si pentru fiul meu, pentru insanatosire. Intotdeauna ma rugam si pentru sanatatea familiei mele si-a tuturor celor bolnavi si sanatosi – fiecare dupa numele sau.
Am mers impreuna cu fiul la duhovnic si m-a sfatuit ce Acatiste sa citesc: ”Acoperamantul Maicii Domnului”; ”Acatist de Multumire lui Dumnezeu pentru toate”, alaturi de ”Acatistul Sfantului Nectarie”.

Picasso, ”Mother and Son”

Pentru prima data iata, am adormit pana dimineata, pe fotoliu, iar fiul la fel. Asa a fost prima noapte fara probleme, fara telefon la 112. Am citit langa patul lui 6 luni, zilnic acatistul Sfantului , rugaciuni si acatiste catre Dumnezeu si Maica Domnului, ca, prin rugaciune catre Fiul sau si Dumnezeul nostru, sa-mi ridice fiul din patul suferintei (rar, seara tarziu, ma plimbam cu el pe afara – caci refuza iesirea-n lume ).
In rugaciuni, i-am promis in gand si vorbind singura cu Sfantul Nectarie ca atunci cand va fi macar putin mai bine fiul, voi merge la Manastirea Radu Voda din Bucuresti (unde se afla moastele sale), pentru rugaciune, inchinare si, mai ales, multumire. Dupa patru luni, fiul mi-a devenit incet-incet cum era-nainte.Cu ajutorul lui Dumnezeu, al rugaciunilor Sfantului, al celor din familie si c-o prietena ce m-a-nsotit la Bucuresti, mi-am tinut promisiunea. Am ajuns dimineata la manastirea Radu-Voda, am mers direct la Slujba si-am ramas in biserica pana dupa terminarea slujbei.
Pentru prima data m-am simtit in alta lume: n-am vazut si n-am auzit decat preotii. Ma rugam intruna la Moastele Sfantului. N-am vazut cat de multa lume era din toate colturile tarii. Nu mi-a fost sete, foame. Totul era un vis trait. De cand am intrat, am stat doar in genunchi la Moastele Sfantului. Mi s-a parut ca timpul trecea prea repede. Am primit si-am adus acasa ulei sfintit de la candela ce arde deasupra Moastelor Sfantului si iconite pe carefiul meu le are si acum in camera lui, in masina, iar una la pat. Era in luna octombrie. Ne-am uns cu ulei zilnic, iar eu continuam sa ma rog Sfantului meu drag. Cei din familie imi ajutau si prin linistea din casa in acele-momente. Lumanarea aprinsa-n rugaciuni si lacrimile nu s-au mai uscat de pe obrajii mei.
In 9 noiembrie, la nicio luna, fiul m-a anuntat c-a participat la un interviu (cum se fac mai nou, prin net), c-a fost acceptat si lucreaza! De atunci, iata-s 6 ani si Minunea cu fiul meu s-a-nfaptuit repede, in nicio luna de zile. Aveam retineri cum se va descurca el, caci n-a iesit deloc sau foarte rar in lume pentru o vreme indelungata. Multumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfantului Nectarie-sfantul meu drag si al familiei noastre. N-au mai fost probleme.
N-ar trebui sa scriu asta, dar, ca sa stiti, am continuat sa ma rog si sa-I multumesc lui Dumnezeu, asemenea si Maicii Domnului, Sfantului meu drag, Nectarie, ca au mijlocit lui Dumnezeu rugaciunile mele. Ceva insa am omis, am neglijat si nu pentru ca am uitat (poate eram prea multumita ) si incet-incet am revenit la viata de familie cu tot ce tine de facut-o mama.Cine-i mama, stie.
Ceea ce am omis este promisiunea facuta Sfantului. Am promis ca voi scrie despre minunile sale si nu m-am tinut de cuvant. Am promis ca voi reveni la Manastire din doi in doi ani, data fiind distanta de peste 500 km. Aceasta am incercat sa respect, m-am tinut de cuvant. Abia asteptam sa ajung, de acum toti ma sustineau in rugaciunile in care ma rugam pentru ei. Impartaseam Bucuria Minunii cu doamnele la biserica, cu cei de la serviciu, cu vecini si prieteni. Dar de scris, nu am scris. Am tot amanat sa scriu despre ajutorul dat mie de Sfant. In bisericuta unde merg eu, in cartier, chiar exista o icoana a Sfantului Nectarie. Cum n-am vazut ca cineva sa i se-nchine nici macar pe 9 noiembrie, le-am spus doamnelor despre Sfant, le-am adus iconite si mir de la Manastire. Nici preotul n-a amintit decat ca “azi sarbatorim Sfantul Nectarie”. Eram intristata in acea zi; de fapt pe mine trebuia sa fiu suparata, ca nu mi-am tinut promisiunea.
Multumesc Sfinte Nectarie c-ai adus multumire, bucurie,sanatate,intelegere-n casa noastra, in familia noastra. Cat voi trai, asa cum am promis, voi merge sa-ti aduc lauda si-nchinaciune la Manastirea Radu Voda-tot la doi ani. La Eghina n-am ajuns si nu cred c-o voi face din cauza problemelor financiare, desi-mi doresc mult.
Rugati-va Sfantului cu incredere,rabdare si credinta.Minunile se vor infaptui.
2) Acum doi ani, Ioan- celalalt fiu al meu- a fost disponibilizat, asa cum stiti ca se intampla mai cu toti tinerii si nu numai. La orice interviu, era amanat cu lunile, saptamanile, erau promisiuni, dar nimic nu se concretiza.Pierduse orice speranta de-a mai lucra-n tara.Situatia era cu atat mai grea cu cat avea rate lunare de platit pentru un credit luat. Am vorbit in familie, dar si cu duhovnicul meu: sa platim noi ratele pana la angajare (el fiind casatorit). Si asa am si facut.
Rugaciunile, posturile de miercurea si vinerea in tot anul, participarea la Sfantul Maslu, participarea la Spovedanie, Impartasanie-n posturile de peste an, faptele bune, mai ales gandurile de bine ma tineau in rabdare si-ncredere ca va fi bine (uneori ma napadeau altele, dar mi -am revenit repejor!! Nu, trebuie sa mai am rabdare, sa am incredere). Am hotarat cu cea mai draga persoana mie, sa citim rugaciuni pentru fiul meu 6 zile/luna,la aceasi ora.
Anul trecut se-mplineau cei doi ani pe care ii rinduisem intre pelerinajul meu la Man. Radu-Voda. Imi doream mult sa ajung la Bucuresti, la Sfant: n-am gasit de data asta pe nimeni sa ma-nsoteasca pana-n capitala. Unii prieteni ma-ndrumau si la alte biserici din tara unde sunt particele din Sfintele Moaste. Dar eu ”nu si nu: am promis si trebuie ajung”, imi tot repetam. Si Dumnezeu mi-a scos in cale doua colege, cu care-am ajuns la Radu Voda. Le vorbisem mult de Sfantul meu drag si isi doreau si ele sa ajunga acolo. Asta a fost la sfarsitul lunii noiembrie 2014.
Cum fiul devenea tot mai neincrezator ca va gasi ceva potrivit pregatirii lui, ii tot aminteam de Sfant ca nu-l va lasa, sa aiba incredere, sa se roage, sa se unga pe frunte cu ulei adus. Mi-a ascultat sfaturile, a avut incredere si rabdare.
La nici doua luni, pe 15 ianuarie 2015 a primit raspuns c-a fost acceptat pe-un post conform pregatirii si pe care si-l dorea. Slava lui Dumnezeu, inchinaciune si multumire Maicii Domnului si Sfantului Nectarie! Minunea s-a-nfaptuit, iata a doua oara .

3) In toti acesti 6 ani, am avut tot felul de mici bucurii legate de sanatatea celor din familie si nu numai, care nu se pot numi minuni. Pentru mine insa e o Minune ca Sfantul Nectarie m-a gasit, ca l-am cunoscut, ca il iubesc si ma iubeste. Dar nu doar pe mine, ci si pe sot si pe fiii mei mai ales .

4) Eu? Eu inca nu îmi tinusem promisiunea de acum sase ani, aceea de-a scrie despre Minunile Sfantului Nectarie in familia mea. In rugaciuni, mereu ii promiteam ca voi scrie, dar ceva ma retinea,poate. Acum am hotarat sa va scriu.

Rugati-va Sfantului Nectarie cu credinta si tineti-va promisiunile daca le faceti.
Sa nu amanati ca mine. Ii cer iertare Sfantul meu drag, pentru intarziere.

5) Acum o alta problema majora, dar nu de sanatate , s-a abatut asupra familiei largite – de data asta. Ma rog pentru rezolvarea ei si, cum nu stiu care-i binele, am vorbit cu duhovnicul care m-a sfatuit: sa am rabdare si sa insist pe cererea din rugaciunea Tatal Nostru “Faca-se Voia Ta”! Nu pot decat sa ma rog in continuare Sfantului meu drag, cu rabdare si-ncredere.

Ii multumesc lui Dumnezeu, Maicii Sfinte si Sfantului Nectarie pentru ajutorul si ocrotirea pe care le-am primit de la ei.

Iertare.

(Lucia)

Îndreptarea firii. Mărturii recente ale ajutorului Sfîntului Nectarie

66c75__CE86CEB3CEB9CEBFCF82+CE9DCEB5CEBACF84CEACCF81CEB9CEBFCF82+C2ABCE9DCEB1+CEB1CEB3CEB1CF80CEACCEBCCEB5+CF84CEBFCF85CF82+CEB1CEB9CF81CEB5CF84CEB9CEBACEBFCF8DCF82C2BB.1Cât am mai plâns acolo! Şi, minune!”

Povestea noastră este aceasta… În anul 2007, împreună cu alţi nouă rezidenţi din Italia am fost la hramul Sfântului Nectarie în Grecia (9 Noiembrie). Noi aparţinem de parohia din Udine. Acolo s-au întâmplat mai multe minuni, drept pentru care vă povestesc…

Cu noi era şi un catolic. Acesta se pregătea pentru botezul ortodox. După participarea la hram, s-a botezat, având în vedere că a primit şi încredinţarea dreptei credinţe. Cu o zi înainte să se boteze, diavolul a încercat să-l tulbure, povestea el, zicându-i: „Mâine te botezi, Nectarie, ha?…” Printre cei care au venit cu noi era şi o doamnă, care a avut cancer la sân şi la gât. Ea a aflat de la o altă enoriaşă de minunile pe care le face Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, mai ales cu cei bolnavi de cancer. Femeia a hotărât să meargă şi să roage pentru vindecare. A fost la sfântul şi cu uleiul pe care l-a adus acasă l-a vindecat pe tatăl ei, care avea şi el metastază.

Această femeie bolnavă de cancer a decis să ceară ajutor si mijlocire la Domnul, prin Sfântul Nectarie, înainte de operaţie… şi s-a vindecat! Total! Pe locul unde erau cele două tumori, au rămas doar două cicatrici. Apropiindu-se hramul sfântului în noiembrie, am făcut acest grup de zece persoane şi ne-am dus să îi mulţumim pentru ajutor. Eu însă nu îl cunoşteam încă pe Sfântul Nectarie. Dar s-a făcut el cunoscut, şi încă cum … Ceea ce ştiam despre el citisem în cele două acatiste ale sale şi toate cele scrise acolo le-am crezut, din toată fiinţa mea. Odată ajunsă acolo, mi-am dat seama de adevărul celor scrise şi pot să mărturisesc că am simţit şi miros de mir pe străzile Eghinei…la fel ca şi lângă racla cu moaştele sfântului.

Eu, fiind începătoare în ale Ortodoxiei, m-am gândit la înşelare, dar starea de lacrimi şi de zdrobire erau cu siguranţă daruri de la cei din înălţime… Mărturisesc că e adevărat că rugându-te cu capul sprijinit de patul sfântului, primeşti vindecare, după credinţă, în dar, chiar şi dacă nu ceri. Eu avem două chisturi pe ovar şi au dispărut efectiv, deşi eu nu cerusem vindecare trupească, ci sufletească, căci asta era durerea mea cea mai mare. Dar ştie Domnul ce avem nevoie şi fără să cerem…

După care fotografiile. Am încercat de câteva ori să fac poze, dar nu am reuşit, pentru că mi se închidea obiectivul aparatului de câte ori intram la sfântul şi atunci mi-am zis că nu vrea sfântul să fac poze, aşa că nu voi face. În ziua de hram, stând la capul raclei (că nu îţi vine să te duci de acolo), grecoaica care curăţa geamul raclei şi o altă româncă, care stătuse la rugăciune toată noaptea, au văzut ochii deschişi ai Sfântului Nectarie, probabil aşa cum noi îi vedem acum în fotografii (pe blogul respectiv sunt postate şi fotografiile). Şi mă trăgeau de mână ca să văd şi eu, dar spre nevrednicia mea, nici eu, nici alţii nu am reuşit să vedem nimic din ceea ce se arăta doar lor două. Am făcut fotografii înainte de plecare. Închipuiţi-vă bucuria şi frica ce m-a cuprins când m-am întors acasă şi am descărcat pozele pe calculator. La început am sesizat doar focul de deasupra sfântului cap, şi în timp ce le povesteam alor mei de ochii deschişi, nepotul se uita spre mama sa şi cu voce stinsă şi palid îi zice: „Mami, dar eu văd şi ochii deschişi”. Din acel moment am văzut şi noi….Aceste lucruri am vrut să le scriu spre mărturie pentru alţii. De atunci minunile nu au încetat să curgă în casa mea.

Să vă povestesc cea mai mare minune a Sfântului Nectarie în viaţa mea şi a soţului meu, Serafim. Soţul meu este italian, convertit la Ortodoxie, la cununie. A primit la botez numele de Serafim. După cununie nu puteam să rămân însărcinată. La analize, s-a descoperit că nu pot avea copii deoarece aveam sterilitate primară anovulatorie, care a fost confirmată atât in România cât şi în Italia. Eram disperată, gândindu-mă că nu voi avea niciodată bucuria de a râde alături de un copil. Disperare e puţin spus, numai cine a trecut prin aceste stări va înţelege vreodată cum este. Dar PUTEREA SFINŢILOR E MARE! Am plecat la Hramul Sfântului Nectarie pentru a-l ruga să-mi dăruiască un copil… Cât am mai plâns acolo! Şi, minune: am rămas însărcinată în cursul anului 2008, iar în data de 23 MARTIE 2009 am născut un băieţel superb, botezat NECTARIE, deşi eram STERILĂ, repet, sterilitate primară anovulatorie, confirmată atât în România cât şi în Italia. Dar vă zic că nu a fost zi lăsată de Dumnezeu să nu îmi ung pântecele cu ulei adus din Grecia de la candela sfântului, cu mers la Maslu şi rugăciune la sfântul, ca să Îl îmblânzească pe Domnul pentru păcatele mele. Căci toate bolile şi neajunsurile ni le dă Domnul pentru ca să ne întoarcem la El. Ca să ne dăm seama că am greşit şi să îi cerem iertare şi ajutor, că toată darea cea bună de la El vine, prin mijlocirea sfinţilor şi a Maicii Sale, Fecioara Maria.

După ce am rămas însărcinată, alte ispite! Am avut o sarcină teribilă. Am stat în pat aproape nouă luni pentru că am avut contracţii din prima lună a sarcinii. Naşterea nu vă mai spun… Dar toate s-au terminat cu bine, căci bunul Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nectarie mi-au fost alături până în ultima clipă. SLAVĂ DOMNULUI ŞI MAICII SALE PREACURATE PENTRU TOATE, BUNE SI RELE, CĂ TOATE SPRE ÎNDREPTARE ŞI BUCURIE ÎNDOITĂ MI-AU FOST DATE. AMIN.

Pace şi dumneavoastră şi întărire duhovnicească!

(Camelia Ungureanu, Italia)

Până şi doctorii recunosc că este o minune”

Şi pe noi ne-a ajutat şi ne ajută Sfântul Nectarie în continuare. În urmă cu două luni am aflat că soţul meu are o tumoare în gât, neoperabilă şi netratabilă. După două săptămâni de la aflarea veştii, în noaptea de 21 iulie, s-a sufocat şi am ajuns cu ambulanţa la Spitalul Universitar. Au reuşit să îl intubeze la camera de gardă, deşi nu era niciun O.R.L.-ist şi cu atât mai puţin un chirurg toracic. Însă a făcut stop cardiac şi a intrat în comă. A fost mutat la terapie intensivă şi acolo ne-au spus că nu va trece noaptea, iar dacă se va mai trezi din comă, va fi oricum o legumă deoarece în timpul stopului cardiac creierul nu a mai fost oxigenat.

Ne-am rugat Măicuţei Domnului, Sfântului Nectarie şi Sfântului Ioan Rusul să ne ajute şi să mijlocească pentru el înaintea Bunului nostru Mântuitor. Şi rugăciunile ne-au fost ascultate. A trecut noaptea şi a doua zi s-a trezit din comă, fără să aibă cea mai mică sechelă. A urmat o operaţie cu 10% şanse de supravieţuire (trebuia să i se facă o traheostomă prin tumoare pentru a-i asigura respiraţia).

M-am dus la Mănăstirea Radu-Vodă, unde se află o părticică din moaştele Sfântului Nectarie, şi m-am rugat să îndrume el mâna doctorului care va efectua operaţia. M-am întors la spital cu o mare linişte în suflet şi nu m-am îndoit nicio clipă că va ieşi cu bine din operaţie. Şi chiar aşa s-a întâmplat: operaţia a fost un succes. În timpul operaţiei i s-a luat biopsie şi s-a descoperit că tumoarea este un limfom, o formă de cancer care răspunde la tratamentul cu citostatice. A început în regim de urgenţă la terapie intensivă prima cură de chimioterapie şi după două săptămâni petrecute la terapie intensivă a fost mutat într-un salon de la secţia de chirurgie toracică.

În urma traheostomei i s-a introdus o canulă prin care să poată respira, dar cu care nu putea vorbi. În ziua în care a terminat de citit cartea cu viaţa Sfântului Nectarie a mângâiat imaginea sfântului de pe copertă şi, în momentul în care a luat mâna de pe carte, a început dintr-o dată să vorbească. Au venit asistentele, medicii…nu îşi puteau explica cum poate vorbi cu acea canulă pe care o avea în gât. Dar noi ştim cel mai bine explicaţia: încă o minune a Sfântului Nectarie.

A urmat o a doua operaţie, prin care i s-a înlocuit canula cu un stent pentru a putea veni acasă (cu acea canulă era foarte mare riscul de infecţie). Soţul meu s-a dus pe picioarele lui în sala de operaţie, unde toţi au rămas uimiţi cât de repede şi-a revenit. S-au hotărât să îi pună stent-ul fără anestezie şi soţul meu s-a rugat încontinuu Sfântului Nectarie. Nu a simţit durere, nici cea mai mică jenă, absolut nimic. Sfântul nostru drag a fost alături de el tot timpul operaţiei.

Între timp a urmat şi a doua cură cu citostatice şi răspunde la tratament. Ganglionii s-au retras, gâtul lui acum e moale şi merge pe drumul spre vindecare. Facem în continuare Acatistul Sfântului Nectarie în fiecare zi, se unge cu ulei de la candelă şi de la Sfântul Maslu şi ne rugăm să ne ajute în continuare şi să se vindece complet. Până şi doctorii recunosc că ceea ce s-a întâmplat din noaptea de 21 iulie până în prezent este o minune.

Slavă lui Dumnezeu, Măicuţei Sale şi sfinţilor care mijlocesc pentru noi înaintea Domnului!

(Crina, 2009)

Sursa: http://www.sfaturiortodoxe.ro/sfantul-nectarie-minuni-romania/

Vindecarea trupului nu este decît o pregatire pentru altceva mai înalt

Hristos a înviat!

Mătuşa mea a fost diagnosticată cu cancer la sân în 2009. A fost operată în 2010 şi 2012 la ambii sâni. În 2013, a mai fost operată pentru extirparea unui ganglion canceros. După operaţie, i s-a recomandat radioterapie, întrucât locul ultimei operaţii nu arăta deloc bine. În urmă şedinţelor de radioterapie, a făcut zona zoster (apar pe piele băşicuţe foarte dureroase. A fost internată la “Matei Balş” timp de două săptămâni şi a făcut tratament. Durerile au persistat, însă boala părea că dă înapoi, dar mâinile, picioarele şi fața i s-au umflat. Alarmată, a contactat medicul ei oncolog, care a consultat-o şi i-a spus că situaţia e foarte serioasă şi că unele erupţii par a fi metastaze ale pielii. A fost transferată de urgenţă la Institutul Oncologic unde a fost internată. Doctorul oncolog i-a comunicat familiei gravitatea situaţiei. A doua zi, urma tomografia lămuritoare.

Supriză pentru medici: nu a fost detectată nicio tumoră, nu mai vorbim de metastaze! Sigur că, în această perioadă, ne-am rugat Sfântului Nectarie. Îi mulţumim şi facem publică această situaţie, pentru a vedea şi alţii că trebuie să aibă încredere. Este de la sine înţeles cât de greu ne-a fost până am aflat rezultatul tomografiei.

Slavă Domnului pentru toate! Doamne, ajută!

D.I.

Update : Doamna despre care e vorba în acest articol a decedat. Deși a fost vindecată de cancer, organismul ei, foarte slăbit din cauza agresivelor tratamente chimioterapeutice a cedat, mai întîi prin zona Zoster și apoi, fatal, prin infarctul miocardic.  Dumnezeu, care știe rînduiala tainică a fiecărui suflet, a chemat-o la El atunci cînd sufletul ei a fost cu totul pregătit. Dumnezeu s-o odihnească cu Sfinții!

 

Cine mai moare azi pentru Hristos?

Un articol de Irina Nastasiu

Biserici distruse in Siria

Vedem cum sunt persecutaţi fraţii noştri creştini din ţările musulmane, însă noi, cei care ne bucurăm azi de libertate şi ne putem manifesta credinţa fără oprelişti, preţuim oare acest dar al libertăţii, aşa cum s-ar cuveni? În timp ce pe alte meleaguri curge sângele martirilor creştini care nu pregetă să-L mărturisească pe Hristos, chiar cu preţul vieţii, noi, românii majoritar ortodocşi, suntem la un pas de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi închidem ochii şi urechile atunci când Biserica noastră este atacată din toate direcţiile.

Milioane de creştini sunt azi persecutaţi, torturaţi şi martirizaţi în multe ţări ale lumii. În Coreea de Nord, spre exemplu, creştinii care deţin o Biblie riscă pedeapsa capitală sau deportarea într-un lagăr de muncă. La fel stau lucrurile în Iran, Irak, Arabia Saudită sau Uzbekistan. Auzim ce li se întâmplă şi creştinilor din Siria sau Egipt. Preoţi decapitaţi, biserici arse, crime de o cruzime nemaiîntâlnită, creştini ucişi în masă. Islamiştii din Egipt au ars zilele trecute zeci de biserici ale creştinilor copţi (denumire dată creştinilor egipteni), acuzaţi că ar fi orchestrat căderea regimului Frăţiei Musulmane.

De asemenea, Patriarhia Antiohiei semnala, astă primăvară, că sute de creştini ortodocşi au fost ucişi în Siria, peste 150.000 au fost alungaţi din casele lor, iar bisericile au suferit pagube incalculabile. Totodată, mai mulţi creştini, între care doi ierarhi, au fost răpiţi. ”Este vorba de acţiuni coordonate pentru lichidarea populaţiei creştine din Siria, Egipt, Irak, Liban, Orientul Mijlociu”, sublinia, la sfârşitul lunii iulie, Joseph Hakim, preşedintele Uniunii Internaţionale a Creştinilor.

Vedem cum sunt persecutaţi fraţii noştri creştini din ţările musulmane, însă noi, cei care ne bucurăm azi de libertate şi ne putem manifesta credinţa fără oprelişti, preţuim oare acest dar al libertăţii, aşa cum s-ar cuveni? În timp ce pe alte meleaguri curge sângele martirilor creştini care nu pregetă să-L mărturisească pe Hristos, chiar cu preţul vieţii, noi, românii majoritar ortodocşi, suntem la un pas de legalizarea căsătoriilor între homosexuali şi închidem ochii şi urechile atunci când Biserica noastră este atacată din toate direcţiile.

Iată, spre exemplu, declaraţiile foarte mediatizate ale scriitorului homosexual american Kevin Sessums, prezent în România în perioada 3 – 8 iunie, în cadrul „Săptămânii diversităţii”:

“Eu cred că totul se leagă într-un fel, nu există coincidenţe. Ca scriitor, sunt convins că totul înseamnă ceva. I-am vorbit prietenului meu Hugh Chapman despre asta şi el mi-a zis: <<să ştii că de fapt vrei să faci sex cu un înger>>. Şi de fapt despre asta e a doua mea carte: cum să combini partea sfântă a îngerului cu dorinţa carnală. În carte înţeleg că, de fapt, singura mea şansă de a mă vindeca de dependenţa de droguri este să nu fac sex cu îngerul, ci să-l iubesc pe Lucifer. Că Lucifer nu e o entitate rea, că trebuie să îmbrăţişez întunecimea pentru a deveni o persoană întreagă, şi nu să o resping. Şi mă gândeam la Lucifer în faţa Ateneului Român, unde e o statuie a lui Eminescu, şi mă întrebam dacă e o femeie sau un bărbat, că arată foarte bine, şi în timp ce mă gândeam la asta am observat că e Eminescu, poetul vostru naţional. Şi capodopera lui îl include pe Lucifer. Şi m-am gândit că m-a adus Dumnezeu în România, dar de fapt Lucifer m-a adus.”

“Credeţi în Dumnezeu?

Cred în mai mulţi Dumnezei. Mă rog în fiecare noapte la Dumnezeu, apoi mă rog la Ganesha, Pravati, la Krishna şi Vishnu, mă rog la toate entităţile pentru că eu cred că toţi sunt parte a lui Dumnezeu. Şi cred, de asemenea, că am fost creat după imaginea Lui Dumnezeu şi dacă am fost creat după imaginea Lui înseamnă că există o parte a Domnului care este gay. Asta cred.”

Cum putem tolera, mediatiza şi promova pe aceşti hulitori de Dumnezeu, luând în braţe principiul diversităţii? Ce se vrea, de fapt, prin aducerea în prim-plan a acestor „celebrităţi” care nu urmăresc decât să lovească în fiinţa noastră naţională şi în Biserică?  De ce tăcem, când ar fi trebuit demult să ne opunem categoric tuturor acestor atacuri? Chiar în această clipă, undeva în lume, fratele meu creştin este împuşcat sau decapitat, pentru că nu se leapădă de Hristos. Iar eu, care mă declar creştin-ortodox, pactizez, prin tăcere şi indiferenţă, cu urâtorii de Dumnezeu, lepădându-mă de credinţa mea creştină! Mă mai fac vinovat de complicitate şi prin vizionarea show-urile televizate care promovează făţiş homosexualitatea sau prin asimilarea pasivă a unor ştiri, reportaje sau interviuri care fac din sodomiţi nişte eroi şi din cei care-i condamnă – nişte monştri! Nu mă dezic în niciun fel de cei care scuipă obrazul ţării mele, ba dimpotrivă, prin atitudinea mea susţin o presă coruptă şi vândută intereselor străine! Nu mă dau în lături să-mi înscriu copilul la un liceu în care se face propagandă homosexuală, prin organizarea de parade gay pe holurile instituţiei sau prin participarea obligatorie a elevilor la activităţi de promovare a sodomiei! Nu mă deranjează faptul că viitoarea Constituţie recunoaşte căsătoria între persoanele de acelaşi sex şi nici faptul că homosexualii vor înfia copiii neamului românesc şi îi vor perverti, potrivit modului lor stricat de a vieţui!

Nimic din toate acestea nu ne deranjează. Pe tăcerea noastră se clădeşte însă un viitor sumbru, pentru noi şi pentru copiii noştri. Iar pedeapsa pe care Domnul a dat-o celor două cetăţi desfrânate, Sodoma şi Gomora, o ştim cu toţii. Căci Dumnezeu nu le-a mai suportat şi cu foc le-a nimicit!

„Dumnezeu va îngădui această urgie dacă noi nu ne vom pocăi, dacă nu ne vom îndrepta copiii spre Biserică. Înainte, când mergea mama cu fiii ei într-un oraş căuta mai întâi biserica, să intre, să se închine, acum caută mai întâi cinematograful, nu mai au nevoie de biserică.  Această vie, numită România, pe care Dumnezeu ne-a dat-o din moşi strămoşi spre a o curăţa de uscăturile patimilor şi a o înălţa spre înviere, poate să ne-o ia şi să o dea altor lucrători, dacă noi ne vom lenevi şi nu vom dovedi că putem fi lucrătorii cei buni care să aducă roada cea bună. Istoria ne-o construim cu mâinile noastre. Avem conducători la cârma ţării după cum ne sunt şi sufletele noastre…” (Părintele Iustin Pârvu)

Sursa : http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/cine-mai-moare-azi-pentru-hristos

Despre obiceiul mărturisirii ”minunilor” pe site-uri

scara-duhovniceascaPentru că primesc pe acest blog destul de des mărturii ale unor persoane bine intenționate, chiar evlavioase, despre modul minunat cum Sfîntul Nectarie sau alți Sfinți lucrează în viața lor, aș vrea să fac o mică specificare. Încă de la început, vreau să subliniez că este vorba de niște situații specifice, excepționale, în care aceeași persoană scrie de mai multe ori, la intervale de timp diferite, o mărturie de genul : ”Mulțumesc Sfinte Nectarie, pentru că-i ții sănătoși pe cei dragi”; ”Mulțumesc, Sfinte Nectarie că m-ai ajutat azi la examen”; ”Mulțumesc Sfîntului Nectarie și Maicii Domnului că mi-au ascultat ruga și că am găsit un serviciu bun” și, apoi, de la capăt, pentru fiecare binefacere, cît de mică, a vieții omului respectiv. Fie și pentru aceeași întîmplare minunată de a fi fost binecuvîntați, de exemplu, cu nașterea de prunci, unii oameni țin să mulțumească de nenumărate ori, cu aceleași cuvinte sau cu altele, pe o pagină de internet, ca și cum Dumnezeu ar fi avea o conexiune slabă și nu receptează suficient de bine mesajul. Alții nu au să mulțumească, au doar dorințe și solicitări și-și scriu deseori rugăciunile lor personale, intime, adresate Sfinților sau lui Dumnezeu aici, pe site.

Nu e nimic rău în asta sau aproape nimic rău. Personal, mă bucur că există oameni recunoscători. Am convingerea că recunoștința față de tot ce ne-a dat și ne dă Dumnezeu zilnic, de la cele mai ”banale” lucruri, ca răsăritul soarelui, vederea norilor sau a unei flori, zîmbetul unui om fericit, chipul unui copil, pînă la lucrurile bune din viața noastră este firească. Ne definește umanitatea noastră și este răspunsul natural al harului primit de la Dumnezeu, care ne înnobilează. O viață trăită în recunoștință față de Domnul este o viață trăită cu adevărat. Însăși Sfînta Liturghie, inima vieții noastre duhovnicești, nu este altceva decît tainica unire a lui Dumnezeu și a omului într-un act de profundă recunoștință.

Mă voi referi acum, nuanțat, la pericolele care zac ascunse în aceste ”mărturii” de blog, devenite, pentru unii, obicei. Un obicei care se naște din virtualizarea vieții noastre și din confuzia adevăratei comunicări cu internetul. Am să redau răspunsul meu adresat unei cititoare-comentatoare, cu specificarea că se referă la toți cei care pot cădea în această ”ispită”:

Bucurie!

X, draga mea, mă înduioșează mărturiile tale și îți mulțumesc că nu uiți să treci de fiecare dată și prin căsuța mea virtuală, mulțumindu-i Sfântului Nectarie și tuturor sfinților care ne ajută și ne mijlocesc, cu harul lor, lucrarea mîntuirii. Mă bucur și că-mi împărtășești mie și cititorilor sporadici ai acestui blog, bucuria Sfintelor Paști, așa cum ai trăit-o tu (desi, sincer nu stiu ce ai vrut sa spui cu ”am dat Sfintele Pasti la Biserica si eram foarte stresati ca sa iasa totul bine” :D). Am observat că ai scris aici în mai multe rânduri, ori de cấte ori ai simțit ajutorul Sfîntului.

Cînd am înființat pagina, am avut în gînd să adun mărturii ale modului minunat în care Sfîntul lucrează în viața oamenilor spre a-i aduce pe căile Domnului. Nu aș vrea însă să devină nici obicei, nici ritual, nici datorie pentru unii în a da mărturie aici de fiecare dată când primești un ajutor, cît de mic. Sînt sigură că Sfântul îți cunoaște inima și știe că din preaplinul ei ai scris și altora. Ai însă mare grijă, NU este de folos sufletului tău să faci public iară și iară harul și ajutorul care îți vin prin Sfinți. Sper să mă înțelegi. Daca nu, o sa-ti spun mai clar: plecînd de la Evanghelii, vei vedea că, uneori, Insusi Domnul le spune celor vindecati sa mearga să-L vesteasca; de cele mai multe ori, însă, le spune sa tacă. De ce crezi? Din smerenie, marea si nemăsurata smerenie a lui Dumnezeu, dar și pentru binele omului vindecat care nu trebuie să se socotească prin aceasta mai presus de semenii sai, în apărarea și mila pe care i-o dă Domnul.

E foarte frumos ca simti recunoștință și  vreau să cred că nu te limitezi la a-ți arăta recunoștința față de Dumnezeu doar scriind pe un site, pe internet. Calea ortodoxă ne îndeamnă la credință și fapte de milă față de aproapele. Și unde putem să ne manifestăm mai bine dacă nu în familie, la serviciul sau școala fiecăruia, acolo unde sintem rînduiți să slujim? Recunoștința față de Dumnezeu se arată prin harnicie si rugăciune pentru mîntuirea altora si a noastră. În multe situații, se arată și prin alungarea supărării, prin renunțări și, mai ales, răbdarea necazurilor care vin de la cei din jur sau din împrejurările vieții.

De asemenea, cînd te rogi, nu uita că trebuie să intri în ”cămara” încuiată a sufletului tău, unde să fii doar tu cu Domnul, așa cum El Însuși ne-a învățat. Păstrează intimitatea și sinceritatea acestei rugaciuni personale de mulțumire. Nu te limita la a cere doar sănătate și bunăstare, astea sînt lucruri lumesti, care ar trebui să derive din dorința de mintuire. Cel mai bine si mai frumos este să-i cerem Domnului sa ne dea DRAGOSTE dumnezeiască de aproapele, rabdare multă, smerenie si blîndețe, si, mai ales, puterea să acceptam să se faca întotdeauna VOIA SA, indiferent daca uneori asta inseamnă suferința noastră. Iata, sora mea, cam asta ar trebui să ne dorim cu toții pentru mîntuire, asa cum ne invata Sfintii nostri Parinti.

Și o să-ți mai dau un motiv care poate o să te surprindă. Nu cred prea tare în puterea internetului de a trimite oamenii la Biserică. A scrie aici, pe o oarecare pagină virtuală, e o mărturie, dar mă îndoiesc că asta ajută foarte mult. Mărturia și mulțumirea adevărată, care aduc bucuria Sfinților, este să căutăm să ne îndreptăm mai întîi pe noi înșine, cu fiecare zi, să luptăm cu patimile noastre și să căutăm smerenia. Și, încă o dată, să înmulțim și noi bunătatea pe care ne-o arată Domnul, prin fapte de milostenie și prin bucuria față de tot ce ne vine de la El. Așa va deveni mărturia ta vie, rostită, nu scrisă, față către față, cînd cei din jur se află la răscruce și-i vei îndruma către Sfîntul Nectarie și către Biserică.

Vreau să privești cu ochii realiști toate cele ale credinței și să înțelegi pe deplin că ortodoxia e o cale a echilibrului.

Te îmbrățișez cu drag si te rog sa mă ierți dacă te-am mîhnit cu îndrăzneala mea de a-ți fi spus lucruri pe care deja le știi.

Theodora

Despre sensul ortodox al suferinței

Pentru că sîntem în perioada Postului Mare, o temă ca suferința este cu atît mai bine-venită, cu cît avem mai multă nevoie de înțelegere și reazem în urcușul nostru duhovnicesc.

Înainte de a face orice sistematizare teologică, aș vrea să ne reamintim două chipuri din Vechiul și din Noul Testament, al celor care suferă, unul fără nicio vină, celălalt pentru păcatele sale.

 Job experienced great suffering. His friends had a simple answer. It was because Job had sinned and needed to repent. They claimed there was a simple equation,

Primul, o prefigurare a lui Hristos, este dreptul Iov, urmașul lui Avraam. Vechiul Testament consemnează vrednicia acestuia în fața lui Dumnezeu. Starea sa materială foarte bună, faima numelui său, familia numeroasă (avea 10 copii), toate acestea sînt, în concepția vechilor evrei, semnul binecuvîntării lui Dumnezeu. Ceea ce îl face pe Iov plăcut de Domnul este însăși milostenia sa față de săraci, dar și smerenia sa, căci se ruga și aducea jertfă pînă și pentru posibilele păcate, cu gîndul, ale fiilor lui, ca aceștia să nu cadă în vreo ispită. Din îngăduința lui Dumnezeu, diavolul îl ispitește pe Iov și peste acesta se năpustește o mare urgie: într-o singură zi toată averea lui este distrusă, iar copiii îi mor. ”Pe când beau şi mâncau în casa fratelui lor mai mare, s-a pornit un vânt puternic dinspre deşert, a distrus casa şi i-a omorât pe toţi.

Cel care se naşte şi creşte în sărăcie este obişnuit cu lipsurile”, comentează Sfîntul Ioan Gură de Aur într-o predică despre răbdare. ”De asemenea, cel care pierde o parte din copiii săi, oricît de mare ar fi durerea sa, găseşte mângîiere în cei care i-au rămas. Dar lui Iov – după ce din om foarte bogat a sărăcit într-o singură zi – toţi cei zece copii i-au murit în acelaşi timp. Închipuiţi-vă cît de tare s-a mîhnit Iov pentru pierderea averii, d-apoi pentru moartea neaşteptată a tuturor copiilor săi! Şi, ca şi cum toate acestea nu ar fi fost de ajuns, el însuşi s-a îmbolnăvit. S-a umplut de răni înfricoşătoare şi urît mirositoare, din vîrful capului pînă la unghii. Atunci, a luat un ciob ca să se scarpine şi şedea pe o grămadă de gunoi. Iar dacă cineva îi aducea ceva de mâncare, nici nu o atingea. Sufletul meu n-a voit să se atingă de ele; inima mea s-a dezgustat de pîinea mea (Iov 6, 7). Mirosul greţos al rănilor sale şi suferinţele nealinate ale sufletului său îi alungau orice dorinţă de a mînca.”

”De unde să găsesc cuvinte ca să înfăţişez marea nenorocire care l-a lovit pe Iov?,  adăuga cu uimire și compasiune Sfîntul Ioan Gură de Aur. ”Îl văd cu mintea cum şade pe gunoi. Din rănile sale curge sânge şi puroi. Viermi fără număr mănîncă din carnea sa. Mîngîiere nu află nicăieri. Nimeni nu-i arată milă. Slujitorii săi îl dispreţuiesc. Prietenii îl judecă. Chiar şi oamenii de nimic îşi bat joc de el: Acum am ajuns de batjocură pentru cei mai tineri decît mine şi pe ai căror părinţi îi preţuiam prea puţin, ca să-i pun alături cu câinii turmelor mele… astăzi, iată că sînt cântecul lor, am ajuns basmul lor. Le e groază de mine, s-au depărtat de mine şi pentru obrazul meu n-au făcut economie cu scuipatul lor! (Iov 30, 1; 9-10)”

Deși făcea o sumedenie de fapte bune și era un om virtuos, totuși, satana a avut ceva de zis împotriva lui și i-a cerut lui Dumnezeu să-l încerce cu suferința. De aceea, Iov a pierdut totul, bogăția, copiii, sănătatea. Nu s-a revoltat, ci a spus: ”Domnul a dat, Domnul a luat, fie numele Domnului binecuvîntat!” (Iov 1, 21).  Cu atît mai rău a fost pentru Iov să-i vadă pe cei apropiați lui că se îndoiesc de el si-l judecă aspru, părăsindu-l, dar nici atunci nu a cîrtit, ci s-a resemnat. Fiind în cea mai de jos mizerie, Iov nu a avut nici măcar un gînd de împotrivire în fața lui Dumnezeu, ba din contra, i-a mulțumit, certându-și nevasta care căzuse în deznădejde:  Vorbeşti cum ar vorbi una din femeile nebune! Ce? Dacă am primit de la Dumnezeu cele bune, nu vom primi oare şi pe cele rele? (Iov 2, 10). Vorbele grele ale soției sale ar fi mișcat și munții, dar nu pe Iov care-și pune singura nădejde în Dumnezeu, ceea ce dovedește marea lui credință și iubire. Prin acestea, el se arată deopotrivă cu apostolii, chiar mai presus decît ei, căci aceștia L-au cunoscut pe Hristos și erau încredințați că suferă pentru El. Dacă apostolii au fost urîți și batjocoriți de dușmanii lor, Iov a fost urît și judecat de soția și de prietenii săi.  Dar, prin harul lui Dumnezeu, Iov a rămas perseverent în credința sa, făcîndu-se pildă de îndelungă răbdare în suferință și atunci diavolul a fugit rușinat, nemaiavînd nimic de zis despre el.

Pentru noi, azi, pare stranie această atitudine, cum stranie părea și-n vremea veche. Pedeapsa venea, în mod necesar, pentru păcate, așa cum reiese din istoria biblică a Vechiului Testament. Nu este însă întotdeauna astfel, așa cum s-a arătat și în pilda orbului din naștere din Evanghelia lui Ioan, ci și ”ca să se arate lucrările lui Dumnezeu în el” (In. 9, 2-3). De aceea, suferința rămîne, în esența ei, o taină.

The good thief was made a saint called Dismas, the man in whose honour many  prison chapels are named.The kingdom of God that Dismas was told he would go to with Christ after they died was one of  peace and compassion, not an earthly one which could be fought over in war and violence.  Dismas is the inspiration and the hope of every one of us;  a reminder that God may give us the grace of a good confession and the grace of a happy death. No prayer goes unanswered.  The longing of the good thief is the longing to be remembered not for the bad things he had been condemned to death for but for the good things he had done in his life.

O altă icoană pe care vi-o propun spre amintire este imaginea Mîntuitorului pe Golgota. Există trei cruci, tîlharul de-a stînga și cel de-a dreapta, între care este răstignit Hristos. Atitudinea celor doi tîlhari este emblematică pentru atitudinea de viață a fiecăruia dintre noi, căci ea actualizează permanent shakespearianul a fi sau a nu fi, traducîndu-l, în perspectivă creștină cu ”a fi sau a nu fi cu Dumnezeu”. Tîlharul de-a stînga hulește și-și reclamă pedepsitorii, adică e revoltat, furios, copleșit de propria suferință. Îi e frică de moarte. Tîlharul de-a dreapta, care suferă, spre deosebire de Iov, pentru păcatele sale, are puterea, în chinurile sale cumplite, să privească în jur, să vadă suferința altora, să mustre nedreptatea și să compătimească alături de un seamăn aflat, la fel, în suferință. Că recunoaște în acest Seamăn pe Însuși Fiul lui Dumnezeu este marele său merit. Cu siguranță că auzise vorbindu-se de El sau chiar fusese martor la multele Sale minuni, așa cum reiese din vorbele Sale și din Tradiția Bisericii.

Sînt două atitudini opuse, în fața suferinței și a morții: pe de o parte, de a-L ignora sau chiar respinge pe Dumnezeu și, pe de altă parte, de a-L descoperi și de a I te închina. Sfîntul Ioan Maximovici arăta deslușit, într-o memorabilă omilie închinată pericopei evanghelice de la Luca, cap. 23, despre pilda tîlharului: acesta se face vrednic a fi cel dintîi sfînt, cu care Hristos deschide Raiul, tocmai pentru atitudinea lui exemplară. Cînd toți se îndoiau de Hristos, pînă și apostolii care fuseseră cuceriți de înălțimea morală a învățăturii Sale și crezuseră în El mai degrabă pentru semnele și minunile Sale și care (cu excepția lui Ioan și a cîtorva ucenici) în momentul răstignirii se ascunseseră pe unde apucaseră, atunci, în momentele acelea critice, tîlharul a fost singurul care a înțeles că adevărata Împărăție promisă de Domnul “nu este din lumea aceasta”. Pentru el, moartea era o certitudine, își încheiase socotelile cu viața pămîntească, însă se gîndea la cea veșnică. ”În pragul veșniciei, el a înțeles deșertăciunea slavei pamîntești și a împărățiilor pămîntului. El a înțeles că mareția constă în dreptatea lui Dumnezeu. Și, în dreptul Iisus, chinuit fără de vină, el L-a văzut pe împăratul dreptății. Nu slava unei împărății pămîntești I-o cerea, ci mîntuirea sufletului său”, scria Sfîntul Ioan Maximovici.

Ceea ce a produs convertirea tîlharului, inveterat în mișelii și crime, chiar acolo, pe cruce, în deplina suferință fizică și umilire, a fost chiar pilda Mîntuitorului, răbdarea, iertarea tuturor, credința că este auzit de Tatăl Său cel Ceresc, pătimirea Lui fără vină. Acestea văzîndu-le, în sufletul său s-a produs revelația dreptății și a înălțimii morale a Mîntuitorului. Ceea ce se petrece cu el într-un răstimp așa de scurt este impresionant: tîlharul este copleșit de pocăință și acest sentiment de recunoaștere profundă a greșelilor sale naște în el smerenia prin care înțelege că Hristos este Dumnezeul mult așteptat. Crede cu putere în El și nădăjduiește în mîntuirea sa. „El nu I-a cerut lui Hristos să fie în împărăția Lui de-a dreapta sau de-a stînga Lui ci, cunoscîndu-și nevrednicia, a cerut smerit doar să-l pomenească  în împărăția Sa, să-i dea măcar ultimul loc. El L-a propovăduit deschis, în fața tuturor pe Hristos Cel Răstignit ca Domn și I-a cerut miluire.”, adăuga Sfîntul Ioan Maximovici.

Credința tîlharului l-a făcut mărturisitor în fața unei mulțimi nenumărate de oameni care se strînsese în Ierusalim cu ocazia sărbătorii Paștilor și care îl batjocorea pe Iisus: ”L-a mărturisit atunci cînd nimeni nu se încumeta sa o facă și cînd puținii ucenici și femeile care I-au rămas fidele își mărturiseau iubirea pentru El doar prin lacrimi amare.”

Prin păcatul strămoșesc, al neascultării lui Adam, firea omenească a devenit pătimitoare și a cunoscut moartea. De atunci, viața omului cunoaște multe frămîntări și nevoi. Căutăm mereu a ne împlini nevoile fiziologice primare: nevoia de hrană, de îngrijire a trupului, nevoile sexuale, astfel încît întreaga noastră existență pare a se desfășura între doi poli, înclinația spre plăcere și fuga de durere. Ca oameni supuși păcatului, ne e frică de suferință, tindem să o evităm și ne e teamă de moarte. Căutăm plăcerea în mod instinctual. Plăcerea și suferința constituie însă un teren vulnerabil, fiind porțile către păcat ale omului trupesc, care consimte, prin proprie voință, la el.

Un alt mare sfînt, Maxim Mărturisitorul, arăta că egoismul care alimentează căutarea plăcerii naște lăcomia pîntecelui, mîndria, slava deșartă, îngîmfarea, iubirea de argint, tirania etc., iar atunci cînd e acoperit de durere, dă naștere altor păcate, la fel de mari: mînia, ura, tristețea, plînsul, deznădejdea. Cînd durerea se îmbină cu plăcerea se nasc forme pervertite de manifestare ca fățărnicia, ironia, viclenia, dorința de a plăcea oamenilor ș.a.

Vedem, deci, că, prin suferință, diavolul încearcă să-l facă pe om să-și piardă credința și nădejdea în Dumnezeu, să se răzvrătească și să se lepede de El. (”Te ții mereu în statornicia ta? Bleastămă pe Dumnezeu și mori!– Iov 2, 9). Suferința copleșitoare poate conduce la pierderea răbdării, la dedarea la patimile iscate de frica de durere, la tristețe sau revoltă, la învinuirea lui Dumnezeu și, în final, la pierderea rațiunii sau la sinucidere, cel mai grav păcat împotriva Duhului Sfînt. De aceea, Părinții răsăriteni sînt rezervați în privința suferinței. Nu trebuie să o căutăm, nu trebuie să încercăm să-i aflăm cu orice preț cauza, ci, atunci, cînd ne este dată, să știm să o primim. Asta ne învață și pildele scripturale de mai sus.

În suferință, trebuie să ne regăsim solidari cu Hristos, Marele Inocent, care suferă si moare fără de vină pe cruce. Fiind cu gîndul la Mîntuitorul nostru, la fel ca Petru care învățase să meargă pe apă, nu avem cum să ne scufundăm, căzînd în deznădejde.

Creștinul trebuie să-și aprofundeze sensul suferinței și să descopere în ea bucuria nădejdii că, prin ea, va dobîndi Împărăția Cerurilor. Nu e vorba, deci, de o voluptate a suferinței, ci de înțelegerea  lucrării mîntuitoare a lui Hristos. Născut din Fecioară, El nu a purtat în trup ghimpele păcatului strămoșesc și al nici vreunei înclinații omenești, spre păcat. Totuși, Mîntuitorul nostru a luat ca trup, natura noastră pătimitoare, trupul supus trecerii timpului, nevoilor și morții, rămînînd însă liber față de ele. Doar asumîndu-și această fire coruptă, putea să o mîntuiască, căci ”doar ce este asumat este mîntuit.” (Sf. Maxim Mărturisitorul).

Eliberarea din robia păcatului se produce atunci cînd Hristos înfruntă real patimile, suferința și moartea. E vorba de ispitirea din pustiul Quarantaniei, dar, mai ales de răstignirea și moartea Sa pe cruce. Firea umană a lui Hristos recapitulează întreaga umanitate, deci pe fiecare din noi. Prin cruce, Mîntuitorul a răstignit păcatul și ne-a dat posibilitatea să fugim de sub tirania plăcerii și a suferinței, rămînînd statornici în bine. În chip asemănător, Învierea Sa, ne arată biruința asupra morții.

Chiar dacă lumea întreagă a renăscut odată cu Învierea Sa și Pogorîrea Sfîntului Duh, ne întrebăm, totuși, de ce mai există suferință, boli, moarte, nedreptăți. Singurul răspuns la toate acestea este marele preț pe care Dumnezeu îl dă libertății omului. Omul e mereu liber să aleagă între bine și rău, iar dacă păcătuiește, nu se distruge doar pe sine, ci răvășește echilibrul întregii creații, cu care este în strînsă legătură, prin chiar facerea sa. Prin păcat, omul își tulbură propriul echilibru biologic și spiritual, iar aceasta se răsfrînge nu doar asupra naturii, ci și asupra propriei familii si copiilor, care moștenesc zestrea biologică și duhovnicească a părinților. Nu sînt pedepsiți pentru păcatele strămoșilor și părinților lor, ci moștenesc, în virtutea unității dintre suflet și trup, neputințele iscate de păcate, la fel cum dintr-un pom bolnav nu se pot face roade bune.

Vă întrebați, poate, cum rabdă Dumnezeu această suferință a celor nevinovați. Nu trebuie însă să Îl socotim pe Dumnezeu în afara creației, ca în teologia apuseană de Ev Mediu. El este în Creație, prin Duhul Sfînt, este în Biserică, în om și pretutindenea. Mai presus de toate este cu cei care suferă. Și dacă suferă ce nevinovați, nu uitați că Mîntuitorul noastru este Cel Dintîi nevinovat Care, în scurta Sa viață pămîntească, a fost urmărit, discreditat, vînat de autorități și de oportuniști, umilit și, în final, torturat pe cruce. În fiecare suferință Îl regăsim pe Cel Care și-a asumat, de dinainte de timp, suferința tuturor. Iar noi, prin păcatele noastre, Îl răstignim iar și iar.

De aceea, lumea în care trăim continuă să rămînă strîmbă, de aceea suferă inocenții, animalele și natura. Pînă cînd Domnul va veni din nou și va face cer și pămînt nou, lumea va fi în necontenită schimbare, iar suferința inevitabilă. Neputînd-o ocoli, trebuie să o îndurăm în sens creștin.

Tîlharul pocăit a înțeles profund suferința lui Hristos ca jertfă pentru ceilalți și s-a solidarizat cu El. În suferință și în boală, gîndul la semenii noștri este de mare ajutor sufletesc. Nu trebuie să marginalizăm suferința altora, ci să înțelegem că există dureri și mai mari ca ale noastre. În mod paradoxal, raportîndu-ne la suferința altora și ajutîndu-i, ne vindecăm de propria suferință.

Prin urmare, confruntîndu-ne cu încercările vieții, boala, suferința, moartea, nu trebuie să uităm că nu le putem birui decît prin Hristos. El ne-a dat pentru totdeauna, în Taina Sfîntului Botez, harul Său, ca o mantie care ne face să fim invulnerabili în fața oricărui rău. Acest har trebuie însă reînnoit mereu prin Sfintele Taine: Taina Spovedaniei și a Euharistiei, Taina Sfîntului Maslu, Taine ale Bisericii prin care ne apropiem de Dumnezeu și ne întărim duhovnicește. Om înduhovnicit devine cel care reușește să își păstreze pacea inimii, ridicîndu-se deasupra suferințelor. Această pace a inimii se dobîndește prin răbdare, care nu trebuie înțeleasă ca bărbăție sau eroism, ci ca unire a voinței omenești slabe cu harul dumnezeiesc. Astfel, omul nu se lasă copleșit de suferință și nici nu se dedă la păcatele stîrnite de ea. Nu acceptă tristețea, mîhnirea, deznădejdea, nu cîrtește și nu-L hulește pe Dumnezeu, nu se răzvrătește împotriva Lui și nu-L învinuiește. Suferința răbdată întărește credința și naște nădejdea, ne învăța Sfîntul Apostol Pavel (Rom. 5, 3-4). Prin suferință, dobîndim smerenia și adevărata pocăință a inimii. Cu acestea toate, vine și rugăciunea, care face din om vas al harului dumnezeiesc. De aceea, oamenii care au suferit vor fi întotdeauna mai puternici.

Suferința, înțeleasă drept cruce, este, după cum am văzut, izvor al tuturor virtuților și cale spre mîntuire. Sfîntul Maxim Mărturisitorul arată că, prin suferință, omul se debarasează de patimile născute din iubirea de sine, devenind nepătimitor și nemișcat în bine, adică se îndumnezeiește.

Închei cu mic citat, cîteva cuvinte ale doamnei Aspazia Oțel-Petrescu, o femeie care a petrecut mai bine de 14 ani în închisorile comuniste, care a înțeles și a trait profund sensul suferinței și s-a salvat prin credința în Hristos: ”Suferinţa trebuie transfigurată. Şi suferinţa se transfigurează prin acceptare. Trebuie să găseşti o motivaţie pentru suferinţă. În momentul în care găseşti mobilul suferinţei, eşti salvat, pentru că ai acceptat. Din momentul acela, suferinţa devine o bucurie, devine o onoare. Îţi dai seama că Iisus a luat o linguriţă din suferinţa Lui şi ţi-a dat-o ţie. Adică propria cruce. Să nu o mai care El în spinarea Lui, ci să o cari tu. Devii astfel fericit că eşti fiu al lui Dumnezeu.”

* * *

Resurse bibliografice:

  •      Biblia sau  Sfânta Scriptură, Ed. IBMBOR, București, 2008;
  •      Sfîntul Ioan Gură de Aur, Răbdarea şi îndelunga-răbdare în ”Problemele vieții”, trad. în rom. de Cristian Spătărelu și Daniela Filioreanu, Ed. Egumenița, Galați, f.a. de apariție, 384 p. (http://www.razbointrucuvant.ro/2012/05/06/dreptul-iov-rabdare/)
  •      Sfîntul Ioan Maximovici, Pentru ce a fost miluit tîlharul cel înţelept, în ”Predici şi îndrumări duhovniceşti”, traducere din limba rusă de Elena Dulgheru, Ed. Sophia, Bucureşti, 2006, 344 p. (http://sfioanmaximovici.wordpress.com/2009/04/17/pentru-ce-a-fost-miluit-talharul-cel-intelept-2/)
  •      Larchet, Jean-Claude , Suferința în ”Creștinul in fața bolii, suferinței și morții”, Ed. Sophia, Bucureşti, 2004, traducere din limba franceză de Marinela Bojin, 304 p.
  •      Rugăciunea mi-a salvat viața, interviu cu doamna Aspazia Oțel-Petrescu, realizat de Raluca Tănăseanu în Familia ortodoxă, Nr. 5(16)/2010, Editura Asociația pentru Apărarea Familiei și Copilului

Gînduri de Crăciun

Printre nesfârșitele oceane de galaxii si printre nepătrunsele talazuri de stele care se învolburează in veșnica noapte a nemărginirii, undeva pe un boț de tină se mai găsește cate un românaș verde cu un cârnat afumat intr-o mână si cu o ulcică binecuvântată de zaibăr în alta, care zeflemisește liniștit „magia”  Crăciunului…

Deși habar nu prea mai avem ce înseamnă Crăciunul (până și etimologia cuvințelului Crăciun e cam necunoscută pare-se CREATIO – oricum, potrivit folclorului nostru fascinant, preacinstitul nostru jupân Moș Crăciun ar fi jidov…proprietarul ieslei sau peșterii de prin icoane și presepii… care nu a catadicsit sa primească înfrigurata sfântă familie sa înnopteze in coșmelia lui – pedepsit si metamorfozat intr-un furnizor de daruri pentru copii până la A doua Venire, o ironie destul de fina pentru un evreu…) si nici nu mai știm ori nu ne mai interesează ce abisale semnificații teologice ar mai avea aceste zile care se topesc mai repejor ca un fulgușor de nea in palmă, ori ce mai sărbătorim de Crăciun (oricum nu știm nici măcar data precisa a Nașterii lui Iisus din Nazaret, nici nu se prea sărbătorea la început – primii creștini nu erau așa petrecăreți – scriitorii creștini din primele veacuri ziceau ca trebuie sa fi avut loc primăvara, apoi era serbată pe 6 ianuarie, iar al nostru dobrogean Dionisie Exiguul, secretar al papei a cam încurcat borcanele cu anii erei preacuvioase și creștine…cel puțin după nume), chiar daca nu mai știm prea bine dacă sărbătorim ceva sau ce sărbătorim (Mithra, Deus Sol Invictus…, solstițiul de iarnă, Saturnalia,  etc.), oricum zilele astea, subiectiv sau nu revenim, volens nolens, la cel de lângă noi, din biserică, din crâșmă, de pe strada, de oriunde… Cum spunea Nicolai Berdiaev si avea prea multa, nesfârșit de multa dreptate, adevărata teologie e antropologie… Nu prea realizam faptul ca Dumnezeu trăiește chiar viața noastră, a unor viermi pofticioși si nesătui, a unor limacși turnători si invidioși, a unor furnici care strâng, strâng, strâng si nici ele nu mai știu pentru ce aduna atâtea…. În pieptul lui Dumnezeu bate o inimă de om, în vreme ce noi nu mai suntem in stare sa ne trăim nici măcar viața noastră mărginită si vremelnică, de cea dumnezeiasca ce să mai zicem…

Poate reușim să renunțăm (sic!), în viața spirituală, la modurile astea nenorocite conjunctivul, modul ipocriziei desăvârșite….fiule, sa îți dea Maica Domnului, sa îți dea Sfântul cutare…. (fie ca…să vă dea….să aveți ….) și imperativul orgoliului si al superbiei….cu al lui blestemat trebuie…

Mother and Child reading the Word—Michael D. O’Brien

Indicativul…Prezentul, aici și acum, carpe diem, realitatea, astea ne lipsesc si nu avem cum ne da seama pentru ca trăim în ipotetic, in proiect, in ehe, las ca om trai și om vedea….clipa înșfăcată și înveșnicită în privirea îndreptată către cel de lângă noi, in Hristosul disprețuit pe care nu îl băgam in seama zilnic, prezentul, clipa cea frumoasa, ce repede netrecătoare, pentru ca noi înșine suntem o clipa din visul, surâsul, ori rânjetul cuiva….după împrejurare.

Bucuria izvorăște numai din celalalt, din uitare de sine, din tăgăduire de sine….

O clipă cât universul… un univers cât o clipă…

Clement Alexandrinul ne transmite o vorba a lui Iisus din Nazaret, extraordinară, ca toate, de altfel, un picur de oțel topit pe tăbăcita noastră piele de postpostmoderni: „Ai văzut pe aproapele tău, ai văzut pe Dumnezeul tău”. Și, fără a uita cine suntem și pe unde ne aflăm, încă una: „Dacă vei fi aproape de mine, la sânul meu sau te voi ține în  gura mea și nu îmi vei urma voia, te voi scuipa din gura mea…”. Cam acesta e creștinismul cel vechi, autentic. Nu altceva decât a fi om, totuși nu unul prozaic, ci unul în care sălășluiește măcar câte un pic de foc, sânge, sabie, lacrimă, sudoare, creație, libertate, inima deschisa către toți, surâs sincer si veșnic. Pe acest prieten vechi, pe acest aproape, l-am cam pierdut… a fost nevoie ca însuși Dumnezeu să vină pe aici să se facă unul de-al nostru și să ne ia de mânuță ca să ne învețe cum să trăim…. Știm bine ce soartă a avut și pe asta o vor avea toți care încearcă să ne reînvețe a fi oameni.

Totuși un pic de conjunctiv trebuie să presărăm, nu putem trăi fără el…..Dumnezeu să ne ferească de fățărnicie și minciună și nemilostivire (cele mai mari păcate din Evanghelie, ați văzut ca ajungi in gheena mai repede daca ii zici aproapelui ca e retard (raka) decât daca săvârșești alte păcățele….). Dumnezeu să ne ferească de grozăvii de mesaje de genul „Fie ca magia sărbătorilor….”…nu avem nevoie de nicio magie….e de ajuns o inima buna, un surâs, o vorbă bună.

 Sa îmi iertați gândurile de mai sus….nu sunt îndreptate împotriva nimănui, ferească Sfântul, doar ca încerc sa mă delimitez un pic de convenții, tipare si șabloane pe care nu le-am suportat niciodată.

Sănătate, bucurie duhovniceasca si trupeasca, spor intru toate cele frumoase si binecuvântate alături de cei mai mult sau mai puțin dragi uitați si regăsiți!

Crăciun fericit, sărbători fericite si petrecere plăcută așa cum numai românii știu să petreacă!

Cu dragoste omenească, prea omenească, fără pic de magie,

ierom. Policarp

(urarea unui monah la praznicul Nasterii Domnului, pentru colegii si colaboratorii sai )