Gînduri de Crăciun

Printre nesfârșitele oceane de galaxii si printre nepătrunsele talazuri de stele care se învolburează in veșnica noapte a nemărginirii, undeva pe un boț de tină se mai găsește cate un românaș verde cu un cârnat afumat intr-o mână si cu o ulcică binecuvântată de zaibăr în alta, care zeflemisește liniștit „magia”  Crăciunului…

Deși habar nu prea mai avem ce înseamnă Crăciunul (până și etimologia cuvințelului Crăciun e cam necunoscută pare-se CREATIO – oricum, potrivit folclorului nostru fascinant, preacinstitul nostru jupân Moș Crăciun ar fi jidov…proprietarul ieslei sau peșterii de prin icoane și presepii… care nu a catadicsit sa primească înfrigurata sfântă familie sa înnopteze in coșmelia lui – pedepsit si metamorfozat intr-un furnizor de daruri pentru copii până la A doua Venire, o ironie destul de fina pentru un evreu…) si nici nu mai știm ori nu ne mai interesează ce abisale semnificații teologice ar mai avea aceste zile care se topesc mai repejor ca un fulgușor de nea in palmă, ori ce mai sărbătorim de Crăciun (oricum nu știm nici măcar data precisa a Nașterii lui Iisus din Nazaret, nici nu se prea sărbătorea la început – primii creștini nu erau așa petrecăreți – scriitorii creștini din primele veacuri ziceau ca trebuie sa fi avut loc primăvara, apoi era serbată pe 6 ianuarie, iar al nostru dobrogean Dionisie Exiguul, secretar al papei a cam încurcat borcanele cu anii erei preacuvioase și creștine…cel puțin după nume), chiar daca nu mai știm prea bine dacă sărbătorim ceva sau ce sărbătorim (Mithra, Deus Sol Invictus…, solstițiul de iarnă, Saturnalia,  etc.), oricum zilele astea, subiectiv sau nu revenim, volens nolens, la cel de lângă noi, din biserică, din crâșmă, de pe strada, de oriunde… Cum spunea Nicolai Berdiaev si avea prea multa, nesfârșit de multa dreptate, adevărata teologie e antropologie… Nu prea realizam faptul ca Dumnezeu trăiește chiar viața noastră, a unor viermi pofticioși si nesătui, a unor limacși turnători si invidioși, a unor furnici care strâng, strâng, strâng si nici ele nu mai știu pentru ce aduna atâtea…. În pieptul lui Dumnezeu bate o inimă de om, în vreme ce noi nu mai suntem in stare sa ne trăim nici măcar viața noastră mărginită si vremelnică, de cea dumnezeiasca ce să mai zicem…

Poate reușim să renunțăm (sic!), în viața spirituală, la modurile astea nenorocite conjunctivul, modul ipocriziei desăvârșite….fiule, sa îți dea Maica Domnului, sa îți dea Sfântul cutare…. (fie ca…să vă dea….să aveți ….) și imperativul orgoliului si al superbiei….cu al lui blestemat trebuie…

Mother and Child reading the Word—Michael D. O’Brien

Indicativul…Prezentul, aici și acum, carpe diem, realitatea, astea ne lipsesc si nu avem cum ne da seama pentru ca trăim în ipotetic, in proiect, in ehe, las ca om trai și om vedea….clipa înșfăcată și înveșnicită în privirea îndreptată către cel de lângă noi, in Hristosul disprețuit pe care nu îl băgam in seama zilnic, prezentul, clipa cea frumoasa, ce repede netrecătoare, pentru ca noi înșine suntem o clipa din visul, surâsul, ori rânjetul cuiva….după împrejurare.

Bucuria izvorăște numai din celalalt, din uitare de sine, din tăgăduire de sine….

O clipă cât universul… un univers cât o clipă…

Clement Alexandrinul ne transmite o vorba a lui Iisus din Nazaret, extraordinară, ca toate, de altfel, un picur de oțel topit pe tăbăcita noastră piele de postpostmoderni: „Ai văzut pe aproapele tău, ai văzut pe Dumnezeul tău”. Și, fără a uita cine suntem și pe unde ne aflăm, încă una: „Dacă vei fi aproape de mine, la sânul meu sau te voi ține în  gura mea și nu îmi vei urma voia, te voi scuipa din gura mea…”. Cam acesta e creștinismul cel vechi, autentic. Nu altceva decât a fi om, totuși nu unul prozaic, ci unul în care sălășluiește măcar câte un pic de foc, sânge, sabie, lacrimă, sudoare, creație, libertate, inima deschisa către toți, surâs sincer si veșnic. Pe acest prieten vechi, pe acest aproape, l-am cam pierdut… a fost nevoie ca însuși Dumnezeu să vină pe aici să se facă unul de-al nostru și să ne ia de mânuță ca să ne învețe cum să trăim…. Știm bine ce soartă a avut și pe asta o vor avea toți care încearcă să ne reînvețe a fi oameni.

Totuși un pic de conjunctiv trebuie să presărăm, nu putem trăi fără el…..Dumnezeu să ne ferească de fățărnicie și minciună și nemilostivire (cele mai mari păcate din Evanghelie, ați văzut ca ajungi in gheena mai repede daca ii zici aproapelui ca e retard (raka) decât daca săvârșești alte păcățele….). Dumnezeu să ne ferească de grozăvii de mesaje de genul „Fie ca magia sărbătorilor….”…nu avem nevoie de nicio magie….e de ajuns o inima buna, un surâs, o vorbă bună.

 Sa îmi iertați gândurile de mai sus….nu sunt îndreptate împotriva nimănui, ferească Sfântul, doar ca încerc sa mă delimitez un pic de convenții, tipare si șabloane pe care nu le-am suportat niciodată.

Sănătate, bucurie duhovniceasca si trupeasca, spor intru toate cele frumoase si binecuvântate alături de cei mai mult sau mai puțin dragi uitați si regăsiți!

Crăciun fericit, sărbători fericite si petrecere plăcută așa cum numai românii știu să petreacă!

Cu dragoste omenească, prea omenească, fără pic de magie,

ierom. Policarp

(urarea unui monah la praznicul Nasterii Domnului, pentru colegii si colaboratorii sai )

Advertisements

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s