Jurnal de călătorie : Patmos (5)

Mai sunt câteva ore şi ridicăm ancora spre Atena.

Patmosul m-a primit frumos, ca şi Eghina, de altfel. Mi-aduc aminte de momentul sosirii, când se coborau în noapte podurile uriaşe ale feribotului Blue Ferries 1, aruncând în afară zgomotul teribil de lanţuri trase, pârâituri şi scârţâituri, dezvăluind treptat lumina verzuie a portului(…) M-a pătruns atunci o teamă şi o sfială, o cutremurare din cap până-n picioare, pentru îndrăzneala mea (…)

Ioan. Blândul, bunul, iubitorul Ioan! Cel mai înţelept dintre pescari, cel mai dăruit dintre apostoli! Ce-ar fi fost teologia noastră fără Ioan? Ce-ar fi fost ortodoxia fără Iubirea cea înţeleasă de Ioan? Ce-ar fi fost fără Policarp al Smirnei şi Iustin Martirul şi Irineu al Lyonului care l-au urmat?

Ioan L-a propovăduit pe Hristos Cel născut din Tatăl din veci, Fiul Omului. El vorbeşte despre Cuvânt, înţelegând prin Duhul, în chip minunat atât cât poate mintea să priceapă şi inima să încapă. Şi ce inimă largă avea Ioan care, bătrân fiind, şi nemaiputând spune altceva, zicea doar : “Fraţilor, iubiţi-vă unii pe alţii!”

Am vizitat Chora chiar a doua zi de dimineaţă, uimindu-ne de fiecare lucru şi împărţindu-ne atenţia între atracţiile turistice şi cele religioase. Bucuria ne-a fost dublă, căci, fiind praznicul Sfântului Hristodul, am asistat la Liturghie arhierească şi am sărutat moaştele Sfântului. (…)

Mănăstirea pare o fortăreaţă (şi chiar era în trecut). Ctitorită în secolul al XI-lea de Hristodul, era concepută ca loc de refugiu în calea piraţilor şi corsarilor. După căderea Constantinopolului (1453), multe dintre familiile bogate ale Bizanţului s-au refugiat aici, făcând un soi de mic oraş (exo-castro)  la polalele mănăstirii, care s-a înconjurat mai apoi cu alte ziduri groase, pentru a nu fi prădat de năvălitori. Chora arată, aşadar, ca un pâlc de case adunate, vârâte unele în altele, cu străduţe strâmte, aşa de strâmte că nu încap două persoane ţinându-se de mână. Uşile sunt foarte joase (ca, de altfel, peste tot la chiliile călugăreşti), ferestrele mici şi spoite în albastru. Drumul este pavat cu piatră cubică, purtând patina secolelor şi a carelor pline cu răcodelii şi poame. Atmosferă de burg medieval.

Cetatea imensă, lungă şi largă ca o arcă, cu turnurile ei crenelate, domină peisajul. O vezi în vârful dealului de cum cobori în port, ca o pasăre mare, cenuşie, stând pe cuib, cu puişorii mici şi albi, scoţându-şi căpşoarele de sub puful ei de cloşcă…

***

This slideshow requires JavaScript.

Jurnal de călătorie : Patmos (2)

Mă întorc la arhitectura miniaturală şi tradiţionalistă, la terasele cu case alb-albastru, ca steagul grec, la liniştea insulei, la simplitatea oamenilor, pescari şi păstori de capre. Unele lucruri au rămas neschimbate de mii de ani. Mă gândeam ieri, privindu-l pe pescuitorul de caracatiţe că tot aşa trebuie să fi fost şi Andrei şi Petru, când i-a văzut Mântuitorul pe mal, descâlcindu-şi năvoadele şi le-a spus : “Veniţi după Mine!”. Iar ei au lăsat totul şi L-au urmat. De ce e inima noastră aşa de îndărătnică, aşa de murdărită, de înălţată în deşert ca o stâncă? M-am gândit mereu că Dumnezeu e acelaşi, cu fiecare, aceeaşi iubire pe care o are pentru Maica Sa, pentru Ioan, pentru fiecare din noi o are, căci Mâinile Lui ne-au plămădit şi ne-au crescut şi suflare de viaţă El ne-a dat şi cu baia naşterii din nou ne-a născut a doua oară întru viaţă veşnică. Fiecare om primeşte însă pe cât îşi pregăteşte inima sa, pe cât se smereşte şi se curăţeşte pentru a-L cunoaşte pe Domnul.

This slideshow requires JavaScript.

Uite, de pildă Pantelimon! Ce inimă şi ce credinţă! Harul era deasupra lui dinainte de a se boteza, căci necunoscându-L pe Hristos decât din auzire, inima lui L-a râvnit, a râvnit desăvârşirea şi deja Duhul îl aureolase şi aştepta nunta… Iar mila lui pentru tânărul cel mort a fost atât de mare, credinţa lui în Hristos aşa de puternică, inima lui aşa de curată, încât rugăciunea a lucrat şi, nebotezat fiind încă, Hristos S-a îndurat şi l-a înviat pe cel mort, spre slava Sa.

Am mai auzit, în mod similar, că rugăciunea unei desfrânate, încă murdară de păcatul ei, dar plină de smerenie, rugăciune cu lacrimi, plină de milă şi de iubire pentru cel suferind, a dezlegat cerul şi Dumnezeu S-a îndurat. Nu pentru virtuţi, nu pentru eforturile noastre ne răsplăteşte Domnul, ci pentru onestitate, pentru curăţia gândului (şi, dacă e gândului, nu e şi a a trupului? ), a inimii, pentru milă şi iubire de semeni, mai ales pentru credinţa totală în El şi-n puterea Cuvântului, pentru credinţa că Hristos este Dumnezeu, Stăpânul nostru, Domnul Vieţii şi Biruitorul morţii. Pentru că e BUN.

Aici, pe malul mării (între timp, ne-am apropiat de ţărm, de mare şi, privind-o, fără voie încep să  mă gândesc la viaţă, la moarte, la Dumnezeu), gândul e mai aproape de esenţe. Marea aceasta mare seamănă cu viaţa, cu sufletul nostru. Are multe nuanţe, mereu în consonanţă cu cerul, freamătă şi cântă uneori. Se înalţă în furtuni, se încălzeşte şi e blândă pe vreme bună, sub mângâierea soarelui. Mi-aduc aminte de vremea când marea mă speria. Mi se părea că e un animal uriaş, inteligent, demonic, care mă cheamă, vrăjindu-mă, în adânc. Acum mă emoţionează. Mă gândesc la Cel Care a făcut-o şi la docilitatea ei atunci când I-a auzit cuvântul. Mă gândesc la rostul ei, la devenirea ei, la dragostea care zace în ideea de mare. Uite, de pildă acum, când ea-mi vorbeşte de Dumnezeu. Ca orice lucru purtător de Logos, piesă din marele puzzle, mediator, pedagog, revelator de sensuri. Da, lumea e o taină, dar cele ce sunt pentru noi, nu pot fi decât aici şi acum şi mereu în schimbare. Existenţa lor e relativă şi, de fapt, ele există şi prin noi. Independent de Dumnezeu şi de om, îşi pierd sensul. Marea aceasta mare cu o infinitate de nuanţe, de la maron, verde, turcoaz, bleu, bleumarin, cu creste albicioase de val, e un poem scriptural, un psalm, un verset… Revelaţia naturală şi supranaturală sunt una, se întrevăd una prin alta. Iconomia divină e reprezentată prin cuvânt în Scriptură, prin lucruri, în Cosmos, şi prin toată devenirea lui. Destinatarul mesajului e omul. Când spun că marea nu are existenţă fără om, mă gândesc la raţiunea lui, la comunicarea şi la dialogul lui tainic din cămara sufletului său. Dacă n-aş şti că există mare sau ce înseamnă ea, pentru mine n-ar fi deloc. Iată, viaţa mea ar fi mai săracă, ternă, alienată. Marea şi-ar continua existenţa ei obiectivă, dar fiind doar un lucru, ar deveni brusc absurdă, o formă fără fond. De aceea, trebuie să înţelegem, prin toate lucrurile create de Domnul (şi de om, întoarse către El), că acestea nu sunt decât mărturii ale marii Sale iubiri.

Jurnal de călătorie : Patmos (1)

Joi, 21 octombrie, ora 18.00

Stau pe-o bancă deasupra mării, înconjurată de rugi galbeni, uscaţi, ce năpădesc bolovanii prăvăliţi peste tot din munte. În faţă, un cartier micuţ al insulei, dincolo de Skala. Probabil casele unor bogaţi sau chiar hosteluri, acum închise, la sfârşit de sezon. Miroase şi aici a toamnă, a fum şi pământ. Dar e un altfel de parfum, o mireasmă salină. Ascult marea, foartă blândă aici, în golful acesta micuţ şi curb ca o scoică. E cald încă pentru aceeaşi perioadă a anului în ţară. A fost frumos şi azi, şi ieri.

Primesc îmbrăţişări şi daruri, dar nu ştiu să mă bucur de ele cu adevărat. (…) În jurul meu se petrec taine, mă las învăluită de ele, dar nu mă pătrund. Le privesc: locuri, oameni, lucruri sunt atât de minunate, încărcate de sens!

E minunată toamna în Patmos. Oraş insular, portul  Skala e aşezat în terase, coborând uşor spre mare. Case albe, fără acoperiş, cu ferestre albastre, croite fără cusur sau dreptunghiulare blocuri maron, beige, crème, cu încadraturile ferestrelor vopsite în nuanţe închise. Flori, multe flori, ca umbrare ori decorative, leandri şi iasomie îmbătătoare. Mai sunt de un soi, al cărui nume îmi scapă şi care nu miros, dar a căror culoare purpurie te înalţă de-a dreptul, făcându-te să te simţi în vechi basme orientale.

23.36

Camera 4, în Vila Zacharo. Patronul şi recepţionerul pensiunii, dl. Jacob (!), ne-a aşteptat  ieri în port la 02.05 a.m. Într-adevăr, cum îmi scria şi părintele P., totul a mers “şnur”. Am plecat din Atena la 19.00 şi am ajuns la 02.05 în  Patmos, după ce am făcut o scurtă oprire în Siros. (…)

Vineri, 22 octombrie, ≈ 15.30

(…) Vreau să povestesc de-amănuntul tot ce am trăit zilele astea, pentru a nu pierde sensul timpului, pentru a-l păstra viu în amintire. (…)

Sâmbătă, 23 octombrie, 10.10 a.m

This slideshow requires JavaScript.

Casa cu pisici. M-am trezit devreme, după o noapte agitată, în care mă trezeam adesea, din cauza frigiderului care făcea un zgomot teribil. Jacob, gazda noastră, despre care zic că este un evreu ortodox, ne spusese că la 7.30 e slujbă la Peştera Apocalipsei. Am aşteptat 20 de minute autobuzul şi tocmai când voiam să plecăm, a venit. Şoferul, un bătrân mucalit, ne-a luat cei 3 euro, fără să taie bilet, iar la coborâre ne-a întrebat dacă suntem din Constanţa şi a arătat aşa, un gest ca o mângâiere pe faţă, în semn că româncele sunt femei frumoase …

 Am ajuns la Peşteră, dar nici ţipenie. Doar îngrijitorul a venit să arunce un ochi, mirat că ne vede iar. Un om, pe care îl văzusem aşteptând cu noi în staţia de autobuz, grăsan, ţinând în mână o pungă de plastic, transparentă, în care era ceva de mâncare şi două pâini, găsise o ocazie şi, plecând mai devreme decât noi spre Peşteră, ne aştepta acum la intrare. Era vânzătorul de la pangar, uimit de faptul că ne terminaserăm aşa de repede vizita.

Autobuzul tocmai cobora de la Chora şi şoferul cel mucalit a oprit, fără să-i facem semn, şi ne-a luat înapoi spre Skala. Am mai căutat biserici, căci auzisem clopotele bătând, dar nu am găsit. Cea din port era închisă. Mă gândeam că sâmbăta, în ţară, sunt parastase. Să fi încurcat Jacob zilele?

Acum sunt aici, cu F., la un restaurant părăsit de pe ţărm: CASA CU PISICI, aşa-i spunem. Am fost şi ieri, la prânz şi am stat aici o grămadă. În faţă e marea, destul de liniştită… Am văzut un pescar, cam modern, ce-i drept, care legase un năvod minuscul de 2 pietre; înăuntru i se adunaseră o sumedenie de caracatiţe mai mici şi mai măricele. A venit, le-a spălat pe fiecare cu grijă şi le-a dus acasă: cina lui.

Nu ştiu dacă m-aş plictisi în Patmos. Tind să cred că da. Dacă aş fi singură, da. Oamenii ăştia au o viaţă simplă: trăiesc din turism şi din peşte. Mai cresc capre. Totul, cu excepţia portului, pare prins într-un timp arhaic, din vremurile biblice, dar şi din trecutul nu foarte îndepărtat de acum o jumătate de secol.

De plidă, la ferestre nu vezi perdele. Multe case au un soi de “perdeluţe” care acoperă jumătate de geam, brodate sau croşetate cu igliţa, din macramé beige. Oamenii sunt foarte primitori, chiar calzi, ca acest Jacob, care este un om credincios şi drept. Gândeşte-te, ne-a aşteptat în port la 2 noaptea! “Vorbiserăm” noi cam pe fugă, într-un mail, în urmă cu 2 săptămâni, de întâlnirea asta, dar ar fi putut să se schimbe, să uite, să intervină altceva… Apoi, ne-a dus imediat, cu maşina, la mica lui pensiune, deşi ar fi trebuit să mai zăbovim , căci se aştepta să mai vină un cuplu. Camera e destul de modestă, dar nici nu ne trebuie altceva: 2 paturi destul de largi, veioze mici, clasice, baie minusculă cu aerisire prin acoperiş, oglindă, scaune, măsuţă scundă din lemn de pin. Fereastra dă spre o mică străduţă, care, în 100 de m, coboară în port.

Ieri, stăteam în mica lui curte, boltită cu vie, şi au venit 2 călugări : unul bătrân cu un potcap înalt, tipic grecesc, şi altul mai tânăr, cu o cipilică neagră. Au trecut pe la Jacob, nu că aveau treabă cu el, ci pentru că era frig afară şi ştiau că acolo vor găsi, cu siguranţă, cafea, ceai ori ciocolată fierbinte.  M-am dus să iau binecuvântare, dar  se pare că niciunul nu era preot. Cel bătrân mi-a întins, totuşi, mâna, să i-o sărut, şi m-a întrebat, în greacă, de unde sunt. I-am răspuns în engleză că din România şi s-a bucurat. Au mai stat puţin la masa de vizavi, au băut repede şi-au plecat.

Toţi grecii se bucură când le spunem că suntem românce. Când ne-am întors din Aigina, ne-a întrebat, la fel, cel care tăia biletele pe ferry-boat: “Sunteţi franţuzoaice?” “Spanioloaice?” “Nu, românce!” şi a avut o exclamaţie de bucurie, întinzând braţele. Celelalte naţii îi păreau de departe şi străine, dar românii parcă erau fraţii lor (!) Oare ce ne leagă altceva mai strâns decât ortodoxia? Grecii sunt încă un popor credincios. Am simţit că, întrucâtva, ortodoxia coincide cu fiinţa lor naţională, ca şi la noi. Nu sunt secularizaţi întru totul, deşi, şi aici se tinde spre ritualism.

(Va urma)

Ilie şi palma văduvei

Mi-am amintit brusc de o întâmplare la care am fost martoră acum aproape 2 ani. Memorie involuntară? Nu ştiu cu siguranţă dacă e sau nu involuntară, căci nici nu am văzut pe moment vreo legătură între întâmplare şi Sfântul Ilie, despre care era vorba când mi-a apărut în minte. Am recitit însă paginile jurnalului în care am notat-o cu precizie şi am observat, surprinsă, că şi atunci făcusem o notiţă, ca un postscriptum, în care trimiteam tot la Sfântul Ilie şi la văduva din Sarepta Sidonului.

Un bărbat, “nu mare de statu”, cu un Megane negru şi feroce, virase brusc dreapta la una din intersecţiile cele mai importante din Unirii, cu o vădită nerăbdare în a-i lăsa mai întâi pe pietoni să traverseze. În faţa mea, o doamnă, aflată la vârsta aceea incertă dintre a doua tinereţe şi cea de-a treia, cu o pălărie albă, elegant îmbrăcată, dintr-un elan explicabil probabil doar prin abundenţa gândurilor esenţiale care-ţi vin pe stradă, mai ales când mergi neînsoţit, a îndrăznit să păşească nonşalant de pe trotuar, pe stradă şi era cât pe-aci să-şi încheie socotelile cu viaţa asta pământească. Omuleţul a pus o frână prelungă şi zgomotoasă şi a şi oprit maşina pe trecere, începând să zbiere de pe geam şi să gesticuleze energic. Din spate, amicul său, fumuriu din cauza geamului, părea să fie şi mai aprins, că-l concura abitir la proferat „complimente”. Doamna a replicat ameninţărilor, spunând că era, totuşi, dreptul ei. Eu nu sunt şoferiţă şi nici drepturile pietonilor nu prea le ştiu, dar mi-aduc aminte când ne învăţa nenea poliţaiu’ la cursurile de circulaţie de prin clasa a 5-a – a 6-a că, la verde, au prioritate pietonii şi apoi şoferii. Deci doamna era îndreptăţită, după legea asta pământească, benefică şi ea un pic, acolo.

Ca să aveţi întreg tabloul, imaginaţi-vă circa 15-20 de oameni, taţi respectuoşi, femei de toate vârstele şi copii care priveau înmărmuriţi spectacolul, fără a interveni. Evident că acum vă „spun” totul în reluare, fiindcă, în timp real, s-a petrecut extrem de repede, cam cât ai zice … ma-ne-lis-me. Revenind, omuleţul s-a „scoborât” iute din maşinuţă, înjurând, şi, fără niciun preaviz, s-a dus direct la doamna cu pălărie şi, înălţându-se pe vârfuri, căci nu îi ajungea nici până la umăr, i-a tras o palmă cât a putut el de tare. Pentru moment, cred că nu a mai respirat nimeni. Eu stăteam chiar la dreapta ei şi am simţit palma ca şi cum mi-ar fi tras-o mie. Am simţit că iau foc, că-mi ard obrajii, dar parcă eram înţepenită. Nu mai puteam articula niciun cuvânt. Omuleţul s-a întors pe vârfuri, a urcat rapid în maşina lui neagră şi a demarat cu zgomot, prinzând din mers vorbele doamnei, aruncate printre dinţi, apăsat şi cu înverşunare: „S-ajungi între patru scânduri!”

Astfel de spectacole triste vă sunt, probabil, familiare…Din păcate. Mi-am reproşat atunci, ca şi acum, o sumedenie de lucruri: lipsa de spontaneitate, de adaptare rapidă la situaţie, laşitatea, ipocrizia… Mă întorceam de la o vecernie sau maslu şi chiar mă gândeam că mi-ar prinde bine să merg pe jos un pic, să iau o gură de aer şi să cumpănesc la anumite aspecte duhovniceşti. Iar Domnul mi-a oferit într-adevăr un prilej de cumpănă…

Când doamna a primit palma aceea, a primit-o totodată şi Hristos şi am simţit că mi s-a sfâşiat inima. Cu femeia aceea era Domnul, dacă ea ar fi continuat să tacă. Blestemându-l, nu s-a deosebit deloc de el şi L-a alungat pe Dumnezeu, I-a aruncat cununa. Mi-au dat lacrimile de ciudă şi de ruşine şi am înţeles că de multe ori chiar eu fac aşa. Şi am înţeles cât de important este să-ţi iubeşti vrăjmaşii. Nu sunt vorbe, este credinţă lucrătoare în faptă prin care ne aşezăm de-a dreapta Lui Hristos. M-am gândit că putea fi mama sau mătuşa mea şi îmi venea să mor că nu am făcut nimic. M-am gândit însă că dacă eu simt aşa, în meschinăria şi-n ipocrizia mea, cum a simţit Domnul lovitura??? Şi dacă mie mi-e greu să suport a vedea o palmă nedreaptă, atunci cum simte El toate nedreptăţile care au loc pe pământul acesta minunat? Cum oare simte Domnul nostru toată ignoranţa, uciderea de prunci, închinarea la idolii pântecelui şi ai minţii, curvia şi preacurvia trupului şi a inimii noastre? Ce simte El când vede darurile Sale aruncate? Când, în Legea cea nouă, cei botezaţi şi aşa-numiţi „creştini” Îl mint, Îl pălmuiesc, Îl biciuiesc Îl batjocoresc şi-L răstignesc zilnic? Oare pot ochii Săi să vadă că nouă, cărora le-a zis cu puţin înainte de Înălţare: Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze – (Ioan 14, 27), caută acum pricini de războire, de despărţire, de înşelăciune şi dispreţ? Că se bârfesc neîncetat, se invidiază şi-şi ucid semenii cu cuvântul şi cu fapta? O, dureroasă libertate, Dumnezeul nostru… Ne-ai lăsat libertatea, iar Tu Te răstigneşti necontenit…

 ***

Atunci mi-a apărut în minte icoana lui Ilie… Şi el simţea nedreptatea, atât cât putea înţelege omul Vechiului Testament, prin raportare la Legea lui Moise. Iar prima poruncă era chiar aceasta: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. (Ieşire 20, 2-7), întărită şi în “cea de-a doua lege”: Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău. (Deuteronom 6, 4-6)

În vremea regelui Ahab (cca. 873 – 852 î.Hr.), din dinastia omridă, Israelul cunoaşte o perioadă de criză religioasă, căci monoteismul pare să fie ameninţat de politeismul cananeean-fenician. Regele se căsătorise cu Izabela, o prinţesă feniciană, fiica regelui Etbaal I (sau Ithobaal) al Tyrului şi Sidonului. Interesant este că, la prima vedere, această alianţă a părut extrem de benefică pe plan economic regatului israelit, care a prosperat în timpul domniei sale ca în timpul regelui Solomon. Ba chiar faptul că domnia lui Ahab a fost marcată de o seamă de alianţe cu statele vecine (oraşele Feniciei, Regatul Iuda etc.), de lucrări de construcţii intense poate fi văzută de unii ca strategie politică salutară. Regele Ahab îşi lepădase însă dreapta credinţă şi se închina zeilor păgâni sub influenţa nevestei sale, Izabela, ajungând chiar să-şi sacrifice fiul întâi născut, pe Aviram, şi pe fiul său, Seguv, la inaugurarea construcţiilor de întărire din Ierihon. În Samaria construise un templu închinat zeului Baal.

 Ilie prorocul, drept în faţa lui Dumnezeu, nu a putut îndura nedreptatea şi a legat cerul 3 ani şi 6 luni pentru a întoarce poporul căzut în rătăcire către Dumnezeul cel Viu. Râvna lui pentru Domnul era ca o văpaie, îi ardea inima, aşa cum văzuse în vedenie şi tatăl său, chiar pe când Ilie era prunc, şi îngerii îl hrăniseră cu pară de foc; de aceea el nu putea să îndure „urâciunea pustiirii” stând în locul cel sfânt.

 Baalul de atunci şi baalii zilelor noastre: mult mai mulţi, mai ispititori şi mai subtili…

 Mai târziu, ajungând la văduva din Sarepta (şi doar una era la care îl trimisese Iahve, din multele văduve ale Israelului), Ilie, nemâncat şi însetat, îi va cere ultimele merinde. Văduva l-a cunoscut în duh, aşa cum ne arată Sfântul Efrem Sirul, că este proroc şi l-a mustrat că a ajuns  să ceară de la ea, voind de fapt să spună că nu se gândise, când a închis cerul şi la cei nevinovaţi, la copiii şi la animalele care pieriseră cu miile din cauza secetei. Ilie primeşte mustrarea şi îi promite că va avea grijă să nu sece izvorul bunătăţilor ei. Când feciorul văduvei moare, ca să se arate prin el puterea lui Dumnezeu, văduva, ca orice mamă, plânge şi se zbate de durere şi de disperare şi aproape că-l ia de piept pe proroc, simţind cumva că din cauza lui s-a întâmplat aceasta şi crezând că a trebuit să plătească un preţ prea mare pentru înmulţirea minunată a făinii şi untdelemnului. Atunci Ilie simte pentru prima dată mila şi bocetele văduvei îi sfâşie inima. Se roagă fierbinte lui Dumnezeu să-l scape de ele şi să mângâie inima femeii. Iar Domnul îi învie unicul copil, aşa cum va face mai târziu şi cu fiul văduvei din Nain, când îi spune: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! (Luca 7, 14)

 Totuşi, care e legătura între istoria lui Ilie şi incidentul de început?… Nu ştiu nici eu exact, dar mă gândesc la îndelunga răbdare şi la iertarea grabnică a lui Dumnezeu. Ilie şi văduva sunt 2 modele de viaţă, amândouă bine plăcute lui Dumnezeu: dreptatea şi mila. Se pare însă că amândoi au câte ceva de învăţat, unul de la celălalt. În tâlcuirile Sfântului Efrem şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur se accentuează mai degrabă omul Ilie, unul din cei doi drepţi ai Vechiului Testament care au fost numiţi „Sfinţi”, Inaintemergătorii Domnului. Chiar şi Marele Pavel, cel născut a doua oară în legea harului, căruia i Se arătase chiar Hristos, vorbea de un „ghimpe pe care-l avea în trup” şi pe care Domnul i-l lăsase spre smerenie. Aşa a învăţat şi Ilie cel mai râvnitor credincios că dreptatea fără milă nu e deplină; aşa învaţă şi pe muntele Horeb, unde Moise primise Legea, că Domnul nu este în furtună, cutremur, ori foc (manifestări ale mâniei), ci în vânt uşor, în mângâierea Duhului care este iubirea dumnezeiască.

 Când ne văităm că nu mai putem răbda nedreptatea, suferinţa şi durerile bolilor de multe feluri, să ne gândim la Ilie şi la văduva din Sarepta Sidonului. Şi să ne gândim mai ales la Hristos, Cel Care ne rabdă nouă toate, sperând până în ultima clipă întoarcerea noastră ca un Tată bun şi iubitor Care Se roagă pentru întoarcerea fiului Său risipitor. Să ne aducem aminte că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. (Matei 5, 45)

 Deci, să nu căutăm a judeca semnele cerului şi faţa omului, ci mai întâi şi mai aspru inimile noastre. Să fim cu luare-aminte la înşelăciuni, căci ispitele şi prorocii mincinoşi, lupi în blană de oaie, s-au înmulţit peste măsură. Să nu uităm mai ales că tot omul este în înşelare atât timp cât nu a dobândit încă dreapta-judecată, ca harismă a Duhului Sfânt; pentru aceea trebuie să rămânem în Biserică, prin Sfintele Taine, prin rugăciune neîncetată şi, mai ales, prin smerenie, căutând comuniunea cu sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu, pentru ca ei să ne conducă viaţa spre lumină.

Minunile Sfântului Nectarie

Am primit de curând încuviinţarea bunei mele prietene, Elisa, de a face cunoscută mărturia despre minunea pe care Sfântul Nectarie a făcut-o în viaţa ei. Intenţionez ca aceasta să fie doar o introducere a prezentării lungului şir de mărturii – viaţa lui, opera şi minunile pe care Sfântul le face în viaţa oamenilor şi care Îl mărturisesc pe Hristos cel Viu. Rugămintea mea este să faceţi cunoscut, la rândul vostru, fraţilor creştini, binefacerile pe care Sfinţii le lucrează prin voi, pentru ca lumina să nu fie ascunsă sub obroc.

A vorbi despre Sfântul Nectarie este mai mult decât un privilegiu, este o binecuvântare. Poate cineva să spună bucuria gândului şi liniştea sufletului la purtarea sa de grijă, la buna sa povaţă şi la izvorul de tămăduiri pe care îl revarsă asupra sufletelor noastre?

El m-a scapat de la moarte, atunci cand eu nici măcar nu auzisem de el şi uitasem total de Biserica lui Hristos. Trăiam în adâncul păcatului, cunoscând, timp de zece ani, toate păcatele grele ale desfrânării şi preadesfrânării şi acceptând nebunia de a sta necununată cu un bărbat de altă naţionalitate şi religie.

Sfântul mi s-a prezentat discret, ca o invitaţie, în momentul cel mai crunt al vieţii mele, la puţin timp după ce aflasem verdictul doctorilor: că am în mine un virus provocator de cancer, iar genotipul sau este unul dintre cele mai agresive (hpv 18), neexistând niciun tratament pentru a-l înlătura. Eram deja într-o fază precanceroasă, celulele fiind displazice. Virusul asta incepuse deja sa lucreze şi infecţia era într-o stare foarte gravă, fiind foarte posibil să degenereze în cancer. Atunci am cunoscut-o pe Oana, un medic român stabilit de foarte mulţi ani în Chicago. Venise sa-şi viziteze nişte rude în Romania, şi, printr-o cunoştinţă comună, am întâlnit-o. M-a îndemnat să mă duc la Radu-Vodă, la moaştele Sfântului Nectarie, însă eu nu ştiam cine e si nici că exista o asemenea mănăstire aşa aproape de mine.

Aşa a început drumul regasirii mele, al speranţei şi al vieţii. Am păşit cu teamă în Biserică şi m-am rugat la el cu nepricepere, dar din toata inima. Nu i-am cerut să ma vindece neapărat, ci să mă ajute cum crede el de cuviinţă. Am citit cu mare interes aproape toate cărţile despre viaţa şi minunile sale şi am rămas profund impresionată. ESTE, INTR-ADEVAR, UN MARE IUBITOR DE OAMENI ŞI UN GRABNIC AJUTĂTOR! Mă gândeam cum s-a milostivit el de mine să mă ajute fara ca eu să i-o cer, dându-mi de veste prin femeia aceea. Cât de bun, blând şi milostiv este Domnul! După mai bine de 10 ani de rătăcire, iată, mă primea ca pe fiul cel risipitor, cu toată dragostea Sa!

La scurt timp după diagnosticare, am primit cadou din SUA, de la aceeaşi femeie care mi-l vestise pe Sfânt, tratamentul care nu se găsea în Romania şi care pentru mine era foarte costisitor; tot Sfântul m-a ajutat şi am găsit un duhovnic bun iar, în vara lui 2006, la nicio jumatate de an, am plecat in Grecia, de dragul de a-i vedea patria din Eghina şi de a-i săruta moaştele, fără niciun însoţitor, doar cu o prietenă. În tot drumul am simţit paza sa, iubirea şi bucuria cu care m-a înconjurat.

Să nu credeţi că a fost o minune imediată şi spectaculoasă, acestea sunt dăunătoare uneori sufletelor celor care le cer, deşi pentru mine rămâne la fel de spectaculoasă ca şi învierea lui Lazăr. De când am aflat diagnosticul, experimentele doctoriţei, căci, aşa cum am spus nu există tratament, nu au încetat (inclusiv intervenţii chirurgicale) timp de 3 ani. Traumatizante psihic, nu atât fizic, cât umilitoare. Sfântul Nectarie a fost cel care m-a ajutat să le îndur, căci el mi-a deschis ochii către Hristos, dar a lucrat, simplu şi firesc, prin oameni.

Evident că viaţa mea nu a mai fost aceeaşi. Iniţial simţeam în mine revolta, căci omul pe care eu îl iubeam mai mult decât demnitatea şi decât viaţa mea şi despre care niciodată nu-mi pusesem problema că poate să-mi facă vreun rău, a fost cel care mi-a dat virusul, la modul concret (căci boala a fost însuşi păcatul). Ulterior, am înţeles că şi el e bolnav la fel ca mine şi că nu avea habar că are această boală, aşa că am încercat să-l conving, pe cât mi-a stat mie în puteri să caute să se trateze şi să-şi schimbe viaţa. Am trăit cu spaima morţii şi simţeam că iadul sub picioarele mele oriunde mă aflam, pe stradă sau acasă. Mi-am privat toate sperantele de viitor, iubirea firească faţă de un alt bărbat cu care aş fi putut întemeia o  familie, iar asta trebuie să recunosc că a fost o luptă îngrozitoare pe care doar Domnul m-a ajutat s-o duc.

Absolvisem o facultate si aveam o meserie care presupunea o siguranţă şi o linişte relativă până la adânci bătrâneţi. Nu-mi mai găseam însă nicio satisfacţie spirituală în ea, aşa că am dorit din tot sufletul să-mi schimb profesia. M-am rugat şi am plâns la Maica Domnului şi la Sfântul Nectarie şi am fost sigură că mă vor ajuta, dar trebuia să am răbdare şi să fiu perseverentă în rugăciune. De-abia după un an, dorinţa mea s-a împlinit, acum lucrez chiar într-o instituţie a Bisericii. Între timp, am devenit studentă la teologie, din dorinţa de a cunoaşte şi înţelege binecuvântarea acestei credinţe care este ORTODOXIA şi Adevărul revelat de Hristos, cel puţin din studiului învăţăturii date prin Tradiţie şi Scriptură. A o cunoaşte însă cu adevărat presupune cu mult mai mult, a trăi în comuniunea Bisericii şi a consolida o viaţă liturgică autentică.

Vestea care m-a surprins, aducându-mi o imensă bucurie şi putere de viaţă, a fost rezultatul analizelor la fix trei ani de la primul diagnostic: VIRUSUL ESTE NEDETECTABIL!!!Doctoriţa nu a ştiut ce explicaţii să-mi dea: mi-a spus că fie e într-o cantitate foarte mica, fie s-a neutralizat, fie a fost eliminat, însă eu ştiu cine m-a ajutat: MAICA DOMNULUI şi SFÂNTUL NECTARIE! Lor m-am rugat mereu şi în paralel cu aplicaţiile-şoc presupuse de tratament, m-am uns cu mir din candela Sfântului, ceea ce fac şi în prezent. După un an de la acest minunat rezultat, am mai avut o intervenţie chirurgicală, deoarece îmi rămăsese de dinainte un mic polip endocervical, care mi-a fost acum extirpat. Anul acesta, în 2010, când am fost la ultimele amalize, mi s-a spus că rana e vindecată, că nu au mai crescut niciun fel de formaţiuni, ba chiar până şi cicatricele au dispărut, cu excepţia uneia mici…

Ceea ce vreau să vă mărturisesc din toata inima este speranţa în mila Domnului faţă de cei mai mari păcătoşi. Nu cereţi neapărat vindecări miraculoase, caci trebuie să ne vindecăm mai întâi sufletul, iar boala este o terapie în acest sens,  prin care se arată dreptatea ( adică iubirea) lui Dumnezeu. Nu vedeţi că de cele mai multe ori în boală, în suferinţă, în grele încercări, ne ridicăm ochii spre Hristos? Suntem ingraţi, dar atunci inima noastra devine sensibilă în a primi iubirea dumnezeiască pe lângă care am trecut nepăsători. Vindecarea presupune să te confrunţi însă cu multe şi grele ispite, căci după ce ai stat atât departe de Domnul, dând putere vrajmaşului, sufletul e plin de răni şi slăbit. Deci, aşteptaţi-vă la cele mai grele încercări, dar fiţi perseverenţi în rugăciune şi nu vă îndoiţi în credinţă. De multe ori, nu putem pătrunde sensul încercării şi ne întrebăm “De ce, Doamne?” sau cârtim. Dar răspunsul îl vom afla mai târziu, fie în viaţa aceasta, fie în Impărăţia Sa. Important e să nu ne îndoim de Cuvântul Domnului care zice: “După credinţa voastră, fie vouă!” (Mat. 9,29).

Să  înţelegem viaţa optimist şi o acceptăm aşa cum vine, mulţumindu-I lui Dumnezeu pentru fiecare clipă şi încercând să ne facem împreună-lucrători cu El în lume prin iertare şi  milă.

 

Tâlcul zilei

       Azi a fost o zi destul de plină, deşi nu resimt vreo oboseală. Amestecate, drumuri încolo şi-ncoace. La serviciu, învăţ încă înregistrările, dar mai ales răbdarea.

       Ce important să nu ne pierdem în nimicuri! O vorbă sucită poate fi de ajuns să dezvăluie vintre înnegrite. Asta ca să-mi tihnească weekendul. Până la urmă mi-a tihnit, că l-am ascultat pe Klaus Kenneth în emisiunea de la Sibiu. Nu m-a impresionat el ca atare, ci modul în care vorbea despre părintele Sofronie de la Essex. Câtă iubire a putut să-i dăruiască omuleţul acesta uriaş, aşa încât să-l scoată din străfundul iadului? 

        Sunt oameni care se fac pe ei înşişi globuri de cristal. Ascund înlăuntru, lăsând totodată să se vadă ca-ntr-o oglindă străvezie, taina iubirii şi a voiei divine.

        Revenind, azi a fost o zi amestecată, totuşi plină de roadă, ca toamna asta frumoasă. Dimineaţa am fugit la primul seminar de dogmatică de pe semestrul ăsta. Câteva idei, prinse din zbor : despre monahul Serapion, cel ajuns la cărunteţe, care căzuse pradă ereziei antropomorfiste, iar diaconul Fotin îl convinge de iluziile convingerilor sale. Deznădăjduit, Serapion se aruncă la pământ, strigându-şi nenorocirea, căci toată viaţa o închinase unui dumnezeu al său, o proiecţie deşartă, iar acum, la bătrâneţe se afla gol. (la Sf. Ioan Cassian găsiţi povestea întreagă)

         Seara, mi-am continuat peregrinările la facultate, aveam curs de metode şi am nimerit fix în mijlocul unui film cu drogaţi. De fapt, profa punea mai multe filmuleţe despre efectul stupefiantelor asupra minţii şi trupului. Unul m-a impresionat teribil. Era făcut în România, bazat pe mărturii reale, din interior (unul dintre ei era urmărit de Poliţie, alţii încă se drogau). Nu-şi poate cineva imagina, cu toate filmele din lume, ce simt aceşti oameni, totuşi ne dau o idee. Titlul filmului era Captivi în libertate, ceea ce a surprins exact esenţa dramei lor. O robie cumplită, cu ei înşişi şi cu forţele întunericului. Am văzut şi eu ce înseamnă dependenţa şi sevrajul. Nu mai eşti om, eşti animal. Se creează dependenţă de la prima doză. Chiar dacă e marijuana sau aşa-zisele droguri uşoare. Mai târziu se ajunge şi la grele, ele sunt doar începutul (de aceea nu sunt de acord cu legalizarea lor). Senzaţia de bine e amăgitoare şi de scurtă durată. Pretextul puterii tale asupra experienţelor sau iluzia controlului este o cursă, o amăgire, căci nu ai idee cât de repede creşte dorinţa de mai mult şi de mai repede, până când nu se mai poate fără. Când apare durerea, nici nu se mai discută. Se face orice compromis, de  la furt, la violenţă, prostituţie, automutilare. În fine, oamenii aceştia, demni de toată compătimirea, îşi povesteau drama şi nu-mi venea să cred câtă suferinţă este pe lume. Poveştile lor aveau însă, toate, ceva în comun: iluziile. Erau conştienţi, între două doze, că “ceea ce văd nu real”, dar trupul şi mintea nu le permiteau să se elibereze. Apariţiile demonice se repetau în poveştile mai tuturor, feţe groaznice strigând, urlând, acuzând, chinuindu-le mintea bolnavă. Oamenii aceştia dependenţi vorbeau despre ei înşişi că nu erau creştini decât prin botez, cu numele, dar nu practicanţi. Nălucirile le arătau însă apropierea Apocalipsei şi Ziua Judecăţii, când se vor afla în faţa lui Hristos şi-i ameninţau că vor arde pentru totdeauna în iad.

        Totuşi, ce m-a impresionat a fost că unii dintre ei, foarte puţini, ajung să ceară ajutor în Biserică. Era cazul unei fete care, de durere (se automutila, nu mai suporta starea de trezie) ajunge în faţa altarului şi-i cere lui Dumnezeu fie să o ajute, dându-i o mână de jutor, fie să o lase să moară. Ce sărace sunt cuvintele mele să povestească! Fata se trezeşte la propriu cu o creştină care se aşază lângă ea şi-i ia mâna, încercând s-o liniştească. Ce s-a petrecut treptat, în timp,  în inima fetei acesteia, desfigurate de dozele multiple, de alcool şi de viaţa întoarsă pe dos, este o minune. Certe sunt doar cuvintele ei: “Am încercat tot timpul ăsta să caut adevărul. Şi am greşit, căci L-am căutat în minciună. Dumnezeu este cel mai tare drog. Am simţi concret puterea, lumina şi ajutorul Lui. Şi nu e o iluzie.”

        Un bărbat, de aproximativ 30 de ani, rocker înverşunat, şi el dependent, vorbea cu o lumină neascunsă în ochi despre modul cum L-a descoperit pe Dumnezeu în glodul drogurilor. “Nu m-am rugat niciodată în viaţa mea,dar nu mai suportam. Mi-era frică de vedeniile care-mi apăreau necontenit, ameninţându-mă. Nici în realitate nu putea rezista, nici în iluzie. “Atunci, disperat, m-am aruncat în genunchi şi am strigat cu toată puterea: Doamne, ajută-mă!”. De neînţeles pentru mintea noastră cea îmbâcsită de cele ale lumii cum tânărul acesta simte că din el ies puteri nebănuite, ca nişte vârtejuri cutremurătoare ale fiinţei şi o lumină şi o pace negrăită se aşază peste inima lui. Dintre toţi, el singur a reuşit să nu se mai întoarcă la droguri, să devină un credincios fervent, mulţumindu-i lui Dumnezeu şi fiind încredinţat de existenţa şi de marea Lui iubire.

         Oameni şi experienţe care ne comunică nouă, creştinilor celor căldicei, mormintelor văruite, că ar fi de ajuns o singură mână întinsă ca să poţi salva un om, că ar fi de ajuns o rugăciune scurtă, dar cu toată inima ca îngerii să ne poată apăra, că trebuie să ne amintim de Dumnezeu Care e lângă noi şi-n cele mai grele păcate, aşteptând doar să-L chemăm, că iubirea Lui e inepuizabilă şi singura vindecătoare.

          Şi încă ceva pe puntea dintre dimineaţă şi seară: să ne temem de iluzie, de minciună şi de “orice înfăţişare a răului”. Să alegem viaţa în Hristos, căci “Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (In.1,4)