Ilie şi palma văduvei

Mi-am amintit brusc de o întâmplare la care am fost martoră acum aproape 2 ani. Memorie involuntară? Nu ştiu cu siguranţă dacă e sau nu involuntară, căci nici nu am văzut pe moment vreo legătură între întâmplare şi Sfântul Ilie, despre care era vorba când mi-a apărut în minte. Am recitit însă paginile jurnalului în care am notat-o cu precizie şi am observat, surprinsă, că şi atunci făcusem o notiţă, ca un postscriptum, în care trimiteam tot la Sfântul Ilie şi la văduva din Sarepta Sidonului.

Un bărbat, “nu mare de statu”, cu un Megane negru şi feroce, virase brusc dreapta la una din intersecţiile cele mai importante din Unirii, cu o vădită nerăbdare în a-i lăsa mai întâi pe pietoni să traverseze. În faţa mea, o doamnă, aflată la vârsta aceea incertă dintre a doua tinereţe şi cea de-a treia, cu o pălărie albă, elegant îmbrăcată, dintr-un elan explicabil probabil doar prin abundenţa gândurilor esenţiale care-ţi vin pe stradă, mai ales când mergi neînsoţit, a îndrăznit să păşească nonşalant de pe trotuar, pe stradă şi era cât pe-aci să-şi încheie socotelile cu viaţa asta pământească. Omuleţul a pus o frână prelungă şi zgomotoasă şi a şi oprit maşina pe trecere, începând să zbiere de pe geam şi să gesticuleze energic. Din spate, amicul său, fumuriu din cauza geamului, părea să fie şi mai aprins, că-l concura abitir la proferat „complimente”. Doamna a replicat ameninţărilor, spunând că era, totuşi, dreptul ei. Eu nu sunt şoferiţă şi nici drepturile pietonilor nu prea le ştiu, dar mi-aduc aminte când ne învăţa nenea poliţaiu’ la cursurile de circulaţie de prin clasa a 5-a – a 6-a că, la verde, au prioritate pietonii şi apoi şoferii. Deci doamna era îndreptăţită, după legea asta pământească, benefică şi ea un pic, acolo.

Ca să aveţi întreg tabloul, imaginaţi-vă circa 15-20 de oameni, taţi respectuoşi, femei de toate vârstele şi copii care priveau înmărmuriţi spectacolul, fără a interveni. Evident că acum vă „spun” totul în reluare, fiindcă, în timp real, s-a petrecut extrem de repede, cam cât ai zice … ma-ne-lis-me. Revenind, omuleţul s-a „scoborât” iute din maşinuţă, înjurând, şi, fără niciun preaviz, s-a dus direct la doamna cu pălărie şi, înălţându-se pe vârfuri, căci nu îi ajungea nici până la umăr, i-a tras o palmă cât a putut el de tare. Pentru moment, cred că nu a mai respirat nimeni. Eu stăteam chiar la dreapta ei şi am simţit palma ca şi cum mi-ar fi tras-o mie. Am simţit că iau foc, că-mi ard obrajii, dar parcă eram înţepenită. Nu mai puteam articula niciun cuvânt. Omuleţul s-a întors pe vârfuri, a urcat rapid în maşina lui neagră şi a demarat cu zgomot, prinzând din mers vorbele doamnei, aruncate printre dinţi, apăsat şi cu înverşunare: „S-ajungi între patru scânduri!”

Astfel de spectacole triste vă sunt, probabil, familiare…Din păcate. Mi-am reproşat atunci, ca şi acum, o sumedenie de lucruri: lipsa de spontaneitate, de adaptare rapidă la situaţie, laşitatea, ipocrizia… Mă întorceam de la o vecernie sau maslu şi chiar mă gândeam că mi-ar prinde bine să merg pe jos un pic, să iau o gură de aer şi să cumpănesc la anumite aspecte duhovniceşti. Iar Domnul mi-a oferit într-adevăr un prilej de cumpănă…

Când doamna a primit palma aceea, a primit-o totodată şi Hristos şi am simţit că mi s-a sfâşiat inima. Cu femeia aceea era Domnul, dacă ea ar fi continuat să tacă. Blestemându-l, nu s-a deosebit deloc de el şi L-a alungat pe Dumnezeu, I-a aruncat cununa. Mi-au dat lacrimile de ciudă şi de ruşine şi am înţeles că de multe ori chiar eu fac aşa. Şi am înţeles cât de important este să-ţi iubeşti vrăjmaşii. Nu sunt vorbe, este credinţă lucrătoare în faptă prin care ne aşezăm de-a dreapta Lui Hristos. M-am gândit că putea fi mama sau mătuşa mea şi îmi venea să mor că nu am făcut nimic. M-am gândit însă că dacă eu simt aşa, în meschinăria şi-n ipocrizia mea, cum a simţit Domnul lovitura??? Şi dacă mie mi-e greu să suport a vedea o palmă nedreaptă, atunci cum simte El toate nedreptăţile care au loc pe pământul acesta minunat? Cum oare simte Domnul nostru toată ignoranţa, uciderea de prunci, închinarea la idolii pântecelui şi ai minţii, curvia şi preacurvia trupului şi a inimii noastre? Ce simte El când vede darurile Sale aruncate? Când, în Legea cea nouă, cei botezaţi şi aşa-numiţi „creştini” Îl mint, Îl pălmuiesc, Îl biciuiesc Îl batjocoresc şi-L răstignesc zilnic? Oare pot ochii Săi să vadă că nouă, cărora le-a zis cu puţin înainte de Înălţare: Pace vă las vouă, pacea Mea o dau vouă, nu precum dă lumea vă dau Eu. Să nu se tulbure inima voastră, nici să se înfricoşeze – (Ioan 14, 27), caută acum pricini de războire, de despărţire, de înşelăciune şi dispreţ? Că se bârfesc neîncetat, se invidiază şi-şi ucid semenii cu cuvântul şi cu fapta? O, dureroasă libertate, Dumnezeul nostru… Ne-ai lăsat libertatea, iar Tu Te răstigneşti necontenit…

 ***

Atunci mi-a apărut în minte icoana lui Ilie… Şi el simţea nedreptatea, atât cât putea înţelege omul Vechiului Testament, prin raportare la Legea lui Moise. Iar prima poruncă era chiar aceasta: Eu sunt Domnul Dumnezeul tău, Care te-a scos din pământul Egiptului şi din casa robiei. Să nu ai alţi dumnezei afară de Mine! Să nu-ţi faci chip cioplit şi nici un fel de asemănare a nici unui lucru din câte sunt în cer, sus, şi din câte sunt pe pământ, jos, şi din câte sunt în apele de sub pământ! Să nu te închini lor, nici să le slujeşti, că Eu, Domnul Dumnezeul tău, sunt un Dumnezeu zelos, care pedepsesc pe copii pentru vina părinţilor ce Mă urăsc pe Mine, până la al treilea şi al patrulea neam, Şi Mă milostivesc până la al miilea neam către cei ce Mă iubesc şi păzesc poruncile Mele. Să nu iei numele Domnului Dumnezeului tău în deşert, că nu va lăsa Domnul nepedepsit pe cel ce ia în deşert numele Lui. (Ieşire 20, 2-7), întărită şi în “cea de-a doua lege”: Ascultă, Israele, Domnul Dumnezeul nostru este singurul Domn. Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău, din toată inima ta, din tot sufletul tău şi din toată puterea ta. Cuvintele acestea, pe care ţi le spun eu astăzi, să le ai în inima ta şi în sufletul tău. (Deuteronom 6, 4-6)

În vremea regelui Ahab (cca. 873 – 852 î.Hr.), din dinastia omridă, Israelul cunoaşte o perioadă de criză religioasă, căci monoteismul pare să fie ameninţat de politeismul cananeean-fenician. Regele se căsătorise cu Izabela, o prinţesă feniciană, fiica regelui Etbaal I (sau Ithobaal) al Tyrului şi Sidonului. Interesant este că, la prima vedere, această alianţă a părut extrem de benefică pe plan economic regatului israelit, care a prosperat în timpul domniei sale ca în timpul regelui Solomon. Ba chiar faptul că domnia lui Ahab a fost marcată de o seamă de alianţe cu statele vecine (oraşele Feniciei, Regatul Iuda etc.), de lucrări de construcţii intense poate fi văzută de unii ca strategie politică salutară. Regele Ahab îşi lepădase însă dreapta credinţă şi se închina zeilor păgâni sub influenţa nevestei sale, Izabela, ajungând chiar să-şi sacrifice fiul întâi născut, pe Aviram, şi pe fiul său, Seguv, la inaugurarea construcţiilor de întărire din Ierihon. În Samaria construise un templu închinat zeului Baal.

 Ilie prorocul, drept în faţa lui Dumnezeu, nu a putut îndura nedreptatea şi a legat cerul 3 ani şi 6 luni pentru a întoarce poporul căzut în rătăcire către Dumnezeul cel Viu. Râvna lui pentru Domnul era ca o văpaie, îi ardea inima, aşa cum văzuse în vedenie şi tatăl său, chiar pe când Ilie era prunc, şi îngerii îl hrăniseră cu pară de foc; de aceea el nu putea să îndure „urâciunea pustiirii” stând în locul cel sfânt.

 Baalul de atunci şi baalii zilelor noastre: mult mai mulţi, mai ispititori şi mai subtili…

 Mai târziu, ajungând la văduva din Sarepta (şi doar una era la care îl trimisese Iahve, din multele văduve ale Israelului), Ilie, nemâncat şi însetat, îi va cere ultimele merinde. Văduva l-a cunoscut în duh, aşa cum ne arată Sfântul Efrem Sirul, că este proroc şi l-a mustrat că a ajuns  să ceară de la ea, voind de fapt să spună că nu se gândise, când a închis cerul şi la cei nevinovaţi, la copiii şi la animalele care pieriseră cu miile din cauza secetei. Ilie primeşte mustrarea şi îi promite că va avea grijă să nu sece izvorul bunătăţilor ei. Când feciorul văduvei moare, ca să se arate prin el puterea lui Dumnezeu, văduva, ca orice mamă, plânge şi se zbate de durere şi de disperare şi aproape că-l ia de piept pe proroc, simţind cumva că din cauza lui s-a întâmplat aceasta şi crezând că a trebuit să plătească un preţ prea mare pentru înmulţirea minunată a făinii şi untdelemnului. Atunci Ilie simte pentru prima dată mila şi bocetele văduvei îi sfâşie inima. Se roagă fierbinte lui Dumnezeu să-l scape de ele şi să mângâie inima femeii. Iar Domnul îi învie unicul copil, aşa cum va face mai târziu şi cu fiul văduvei din Nain, când îi spune: Tinere, ţie îţi zic, scoală-te! (Luca 7, 14)

 Totuşi, care e legătura între istoria lui Ilie şi incidentul de început?… Nu ştiu nici eu exact, dar mă gândesc la îndelunga răbdare şi la iertarea grabnică a lui Dumnezeu. Ilie şi văduva sunt 2 modele de viaţă, amândouă bine plăcute lui Dumnezeu: dreptatea şi mila. Se pare însă că amândoi au câte ceva de învăţat, unul de la celălalt. În tâlcuirile Sfântului Efrem şi ale Sfântului Ioan Gură de Aur se accentuează mai degrabă omul Ilie, unul din cei doi drepţi ai Vechiului Testament care au fost numiţi „Sfinţi”, Inaintemergătorii Domnului. Chiar şi Marele Pavel, cel născut a doua oară în legea harului, căruia i Se arătase chiar Hristos, vorbea de un „ghimpe pe care-l avea în trup” şi pe care Domnul i-l lăsase spre smerenie. Aşa a învăţat şi Ilie cel mai râvnitor credincios că dreptatea fără milă nu e deplină; aşa învaţă şi pe muntele Horeb, unde Moise primise Legea, că Domnul nu este în furtună, cutremur, ori foc (manifestări ale mâniei), ci în vânt uşor, în mângâierea Duhului care este iubirea dumnezeiască.

 Când ne văităm că nu mai putem răbda nedreptatea, suferinţa şi durerile bolilor de multe feluri, să ne gândim la Ilie şi la văduva din Sarepta Sidonului. Şi să ne gândim mai ales la Hristos, Cel Care ne rabdă nouă toate, sperând până în ultima clipă întoarcerea noastră ca un Tată bun şi iubitor Care Se roagă pentru întoarcerea fiului Său risipitor. Să ne aducem aminte că El face să răsară soarele şi peste cei răi şi peste cei buni şi trimite ploaie şi peste cei drepţi şi peste cei nedrepţi. (Matei 5, 45)

 Deci, să nu căutăm a judeca semnele cerului şi faţa omului, ci mai întâi şi mai aspru inimile noastre. Să fim cu luare-aminte la înşelăciuni, căci ispitele şi prorocii mincinoşi, lupi în blană de oaie, s-au înmulţit peste măsură. Să nu uităm mai ales că tot omul este în înşelare atât timp cât nu a dobândit încă dreapta-judecată, ca harismă a Duhului Sfânt; pentru aceea trebuie să rămânem în Biserică, prin Sfintele Taine, prin rugăciune neîncetată şi, mai ales, prin smerenie, căutând comuniunea cu sfinţii bineplăcuţi lui Dumnezeu, pentru ca ei să ne conducă viaţa spre lumină.

Advertisements

2 thoughts on “Ilie şi palma văduvei

  1. Diana Alzner

    Mă tot gândesc, Theodora, care ar fi fost atitudinea firească în incidentul pe care l-ai relatat. Într-adevăr, doamna care a fost pălmuită, prin tăcere s-ar fi asemănat îngerilor. Dar e atât de greu! Şi totuşi posibil, nu? Dar acea lipsă de reacţie din partea ei ar fi trebuit să vină în mod lucid, nu din paralizie sau şoc…
    Bine, dar privitorii? Ei ce ar fi trebuit să facă?
    Mă tot gândesc. Şi singurul răspuns valabil, deşi nu ştiu cum ar fi putut fi pus în practică, este să fi luat palma în locul ei. Să-şi fi interpus obrazul între mâna care a lovit şi femeie.

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s