Trei poezii de dragoste/ Three Poems about Love

Odă (în metru antic) 
 

                                                  de Mihai Eminescu

Nu credeam să-nvăţ a muri vreodată;
Pururi tânăr, înfăşurat în manta-mi,
Ochii mei ‘nălţam visători la steaua
Singurătăţii.

Când deodată tu răsărişi în cale-mi,
Suferinţă tu, dureros de dulce…
Până-n fund băui voluptatea morţii
Ne-ndurătoare.

Jalnic ard de viu chinuit ca Nessus,
Ori ca hercul înveninat de haina-i;
Focul meu a-l stinge nu pot cu toate
Apele mării.

De-al meu propriu vis mistuit mă vaiet,
Pe-al meu propriu rug, mă topesc în flăcări…
Pot să mai re-nviu luminos din el ca
Pasărea Phoenix?

Piară-mi ochii tulburători din cale,
Vino iar în sân, nepăsare tristă;
Ca să pot muri linişiti, pe mine
Mie redă-ma!

 Ode (in ancient meter)

 

                                   by Mihai Eminescu

Hardly had I thought I should learn to perish;
Ever young, enwrapped in my robe I wandered,
Raising dreamy eyes to the star styled often
Solitude’s symbol.

All at once, however, you crossed my pathway –
Suffering – you, painfully sweet, yet torture…
To the lees I drank the delight of dying –
Pitiless torment.

Sadly racked, I’m burning alive like Nessus,
Or like Hercules by his garment poisoned;
Nor can I extinguish my flames with every
Billow of oceans.

By my own illusion consumed I’m wailing
On my own grim pyre in flames I’m melting…
Can I hope to rise again like the Phoenix
Bird from the ashes?

May all tempting eyes vanish from my pathway
Come back to my breast, you indifferent sorrow!
So that I may quietly die, restore me
To my own being!
                                        (1883, Translated by Andrei Bantas)

 

Sonetul CLXXIII
                      

                             de Vasile Voiculescu

Te mistuie iubirea? Credeai că-i o păpuşă,
Să-ţi faci un joc cu toane, ca în copilărie.
Când ea-ţi cerea o fire de salamandră vie,
În tainica-i văpaie să arzi făr’ de cenuşă.
Ea nu stă-n trup, stăpână a cărnii şi-a plăcerii,
Înflăcăratu-i spirit, urgie, le consumă;
Îşi cată-n noi duh geamăn… şi, de-l îmbii cu humă,
Rămâi o biată urnă cu zgurile durerii…
Te ispiteşte jindul să-mbraci şi fericirea
Cum pui, pentru petreceri, o rochie de brocarte?
Dar trebuie-nfruntată cu spaimă, ca o moarte…
Căci ea, ca să pătrundă, îţi sparge-alcătuirea,
      Preface în genune lăuntrul tău, anume
      Ca să încapă-acolo, cu ea, întreaga lume.

 

 Sonnet CLXXIII
                 

                             by Vasile Voiculescu

Is love a flame? You thought it was a doll,
To play with, like a child, with fickle glee,
A salamander she wants you to be,
Devour’d by the same flame in which you fall.
She is the cruel mistress of the flesh,
And pleasure, as her spirit both consumes;
Twin soul she seeks in our heart’s frail bloom…
Don’t tempt her, or you’ll end up in her mesh,
A slag-filled urn of pain. Does your lust claim
To dress your joy as though a party dress?
You dread her like she’s death and nothing less…
For, to succeed, she breaks your human frame,
         It turns you into an abyss, so there
         She and th’entire world will worm a lair.

 

Lumina 
           

                    de Lucian Blaga

 Lumina ce-o simt
năvălindu-mi în piept când te văd,
oare nu e un strop din lumina
creată în ziua dintâi,
din lumina aceea-nsetată adânc de viaţă?

Nimicul zăcea-n agonie
când singur plutea-ntuneric şi dat-a
un semn Nepătrunsul:
“Să fie lumină!”

O mare
şi-un vifor nebun de lumină
facutu-s-a-n clipă:
o sete era de păcate, de doruri, de-avânturi, de patimi,
o sete de lume şi soare.

Dar unde-a pierit orbitoarea
lumină de-atunci – cine ştie?

Lumina ce-o simt năvălindu-mi
în piept când te văd – minunato,
e poate că ultimul strop
din lumina creată în ziua dintâi.

Light

                      

               

                     by Lucian Blaga

Is not the light
that floods my heart when I look at you
a speck of the light
made on the first day
from light thirsting deep for life?

Nothingness lay in agony
when all alone drifting through the dark
the Unfathomed gave a sign:
“Let there be light!”

An ocean
and wild storm of light
straightway was made:
a thirst for sin, desire, élan and passion,
a thirst for world and sun.

The blinding light that was,
where has it disappeared? Who knows?

The light I feel flooding
my breast when I look at you – wonderful one –
is maybe the last speck of light
made on the first day.

Gând

Doamne, Dumnezeul meu, deşi n-am făcut niciun bine înaintea Ta, dă-mi, după harul Tău, să pun început bun!

   Ce minunat e creştinismul autentic, trăit de Părinţii liturghisitori!

  Te situează într-un veşnic început. Începutul zidirii sufleteşti neîncetat cerut să se împlinească în “cealalată parte a vieţii” este însăşi starea de pocăinţă sau de bună deznădejde de care vorbea şi stareţul Siluan. Dar care este cealaltă parte a vieţii dacă nu chiar clipa aceasta, când suntem hotărâţi pe deplin să ne schimbăm viaţa, făcând voia Domnului şi lăsând păcatul? Acest început este de fapt suişul nostru veşnic pe scara cea cerească, scopul permanent al vieţii noastre.

   Odihna noastră în Dumnezeu nu este nemişcare, ci tot urcuş, aşa cum ne arată Sfânt Părintele nostru Maxim. Toată filosofia se dovedeşte deşartă, înţelepciune lumească ce nu valorează nici cât o cârpă lepădată, căci ea vorbeşte despre o devenire absurdă, care este limitată de moarte, adică de spaţiu şi de timp. Devenirea întru Fiinţă este infinită, aşa cum este şi Dumnezeu, şi este dăruită tuturor fiinţelor create în care Se sălăşluieşte Sfântul Duh. Prin Hristos, omul este ridicat în sânul SFINTEI TREIMI Celei veşnice şi acest miracol hristic face ca noi să ne găsim rostul vieţii noastre în fiecare clipă şi puterea de a-l împlini.

ARHIMANDRITUL SOFRONIE DE LA ESSEX – CUNOAŞTEREA LUI DUMNEZEU PRIN ASEMĂNAREA CU HRISTOS ÎN ATOTOMENIREA SA [1]

  CUVANTAREA a 13-a

              Educaţia academică şi credinţa. Experienţa lui Hristos este temeiul vieţii Cuviosului Siluan. Ce înseamnă a fi chipul lui Dumnezeu. Hristos, ca ideal al omului. Despre adevărata cuvântare de Dumnezeu. „A nu săvârşi păcatul” – calea către primirea lui Dumnezeu, după pilda Cuviosului Siluan. Obştea – cale către viaţa în Dumnezeu şi cu Dumnezeu. Asemănarea cu Hristos, în universalismul Său. Rezultatele theologiei cărturăreşti. Despre ecumenism – ca viaţă fără de păcat. Theologia contemporană – autour du pot. „Tatăl nostru” este adevărata patrologie.

Cineva mi-a spus că astăzi, la sinaxă, vor veni şi oaspeţii noştri, iubiţii noştri în Hristos fraţi şi surori. Mulţi din oaspeţii de astăzi cunosc limba rusă. Şi mie personal, acum, că am slăbit din pricina adâncilor bătrâneţe, mai uşor decât orice mi-ar fi totuşi să vorbesc în rusă. Trebuie să-i previn pe oaspeţi că sinaxa noastră are loc regulat de multă vreme, şi ceea ce veţi auzi va fi ca o bucăţică, ceva rupt dintr-un ziar, ca o părticică sau o foaie ruptă dintr-o carte. Dar eu trebuie totuşi să vorbesc fraţilor mei şi surorilor mele ce au venit nu demult.                                                             

Care este preocuparea mea pentru fraţii şi surorile mele, iubiţi în Hristos? Ea constă în aceea ca, trăind în lume, să nu cadă pradă vreunei aberaţii în ce priveşte căile   mântuirii   noastre  în   Dumnezeu. Pe vremuri, credinţa în Hristos era una de obşte şi copiii, din cea mai fragedă pruncie, se învăţau să se roage lui Dumnezeu şi să trăiască cu Dumnezeu. Înainte vreme se putea păstra o astfel de rânduială: tânărul mergea la şcoala unde se  învăţa theologia cărturărească deja pregătit, nu numai spre a crede în Iisus Hristos, dar şi spre a-L iubi. Asemenea Sfântului Ioan din Kronstadt, ei terminau Academia fără să-şi piardă credinţa, plini de experienţa harului ce le fusese dată în copilărie. În vremea noastră, educaţia copiilor este un moment extrem de greu. Şcolile noastre sunt sub dependenţa sferelor logicii omeneşti şi ale intereselor pământeşti. Din pricina lipsei de credinţă a părinţilor, copiii vin la şcoală şi învaţă theologia la fel ca pe alte discipline – chimia, fizica, geografia, lingvistica ş.a.m.d. Şi aceasta pricinuieşte o cumplită daună, pentru că ei se obişnuiesc să-L înţeleagă pe Dumnezeu în chip logic. Însă cei cărora le este cunoscut suflul Duhului Sfânt înţeleg că logica lui Aristotel nu se potriveşte cuvântării de Dumnezeu, că acea realitate ce ni se descoperă cere îndepărtare de la logica formală şi trecerea în logica ale cărei categorii sânt însăşi Fiinţa pe care Dumnezeu ne-o descoperă cu a Sa venire.

Această aberaţie are loc acum pentru că oamenii nu sunt pregătiţi din anii copilăriei (aş zice chiar „din pântecele maicii lor”) spre a trăi pe Dumnezeu. Cum vor înţelege ei, cei născuţi după trup, ceea ce li se predă în şcolile de theologie?  Ca pe nişte concepte abstracte despre Dumnezeu: „primprejur şi pe de lături”. De aci reiese că situaţia cea mai folositoare este ca dintru bun început să ai o experienţă a vieţii în Dumnezeu, aşa cum se face în mănăstire…

Aşa, iubiţii sufletului meu, fraţi şi surori, iarăşi cuvântul meu va fi despre aceleaşi: cea mai înaltă cuvântare de Dumnezeu, care priveşte principiul ipostasului în Fiinţa Dumnezeiască şi în fiinţa omenească, rămâne tema noastră de temei. La care atenţia noastră se concentrează asupra întrebării: care este calea ce duce către cunoaşterea lui Dumnezeu în Fiinţa Sa personală, ipostatică?

Pentru ce ne este atât de preţios Cuviosul Siluan, marele nostru părinte duhovnicesc? Nouă ni s-a dat un privilegiu mai mare decât au avut vreodată oamenii după pierderea marelui har al primelor veacuri: omul acesta, aproape analfabet, părăsind cazarma, ajunge la Sfântul Munte, şi dintru bun început s-a învrednicit de vederea Domnului celui Viu. Dar mai înainte petrecuse un ceas întreg în cea mai limpede vedere a vecinicei pierzanii. Ce stare! El însuşi se temea şi a vorbi despre ea – atât este de grea. Şi zdrobit fiind, a intrat în Paraclisul morii mănăstirii, unde lucra. Şi de-abia a rostit rugăciunea: „Doamne Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu…,” că a şi văzut pe Hristos cel Viu[2]. Ve­denia a durat o clipă, fără cuvinte, dar toată viaţa lui după aceea a fost însemnată de ceea ce voim noi a theologhisi.

Descoperirea lui Dumnezeu ne spune că, după ce se zidise cosmosul cu întreaga lume materială şi animală, Dumnezeu a zis: Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare[3]. Astfel, chipul în noi trăieşte dintru însăşi naşterea noastră. Dar ce înseamnă „dupre asemănare”? – „Dupre asemănare,” este ţelul nostru. Şi ce fel de „asemănare”: în parte, sau o ase­mănare adâncă, mare şi vecinică? Desigur, a doua este cea adevărată. Omul a fost zidit spre a trăi cu Dumnezeu, în unimea vieţii lui Dumnezeu şi a omului. Conţinutul acestui concept, „dupre asemănare,” iată tema theologiei noastre ultime şi celei mai importante, pe care oamenii au pierdut-o. Cum trăieşte în lume chipul lui Dumnezeu înfăptuit, cum reacţionează un astfel de ipostas, după chipul Ipostasului Fiului celui întrupat al lui Dumnezeu? Unde petrece mintea unui astfel de om zi şi noapte, orice ar face el?

Cum să ajungem şi cum să cunoaştem cuprinsul asemănării lui Dumnezeu? – Făcându-ne asemănători până la identitate cu Dumnezeu, dobândim viaţă vecinică în Dumnezeu. Viaţă vecinică în Dumnezeu – este însuşi Dumnezeu[4]. Viaţa Lui devine viaţa noastră. Domnul s-a descoperit lui Moise ca EU SUNT CEL CE SUNT[5]. În acest concept se cuprinde înţelesul că Fiinţa este numai Dumnezeu Care ni se descoperă: acest A FI era înainte de a se ivi viaţa cosmică, zidită de Dum­nezeu, Cel vecinic, Cel fără de început. Bineînţeles, pe noi în chip firesc ne cuprinde groaza: cum putem noi, cei născuţi dintru nimic, supuşi oricărei boli, să devenim stăpânitori şi purtători ai vieţii Dumnezeieşti, celei vecinice şi fără de început? Nicio logică omenească nu îngăduie a crede astfel. În Hristos însă noi am primit anume această descoperire; şi înţelegem ideea cea mai înainte de veci pe care a avut-o Dumnezeu pentru om, când a grăit: „Să facem om dupre chipul nostru şi dupre asemănare.” Pentru noi, creştinii, Fiul cel întrupat al lui Dumnezeu este Cel ce ne descoperă ideea cea mai înainte de veci a lui Dumnezeu pentru noi.

Distanţa ce ne separă, pe cei născuţi în păcat, de Dumnezeul cel Sfânt şi Fără de început este nemăsurat de mare, până şi pentru astronomii care cercetează acest cosmos cu distanţele lui atât de mari. Cum putem noi trece peste această prăpastie? Dacă ne aflăm în timp, atunci, printr-o logică firească, ar trebui să murim. Dar iată că Domnul zice: „Voiesc unde sunt Eu, acolo şi slujitorul Meu să fie.”[6] Iar El însuşi este Dumnezeul Cel Fără de început şi sufletul ar dori să vorbească numai despre acest principiu al persoanei, al ipostasului în Dumnezeu, am dori să ne îndulcim inima şi mintea cu această viziune a Descoperirii. Însă noi dăm acum, cu precădere, atenţie felului cum vom putea ajunge la acel principiu. Logic, este cu neputinţă: mintea matematică afirmă că oricâte zerouri am adăoga unui număr, el niciodată nu va ajunge la neînceput şi la nesfârşit. Iar noi zicem ca trecem peste această prăpastie şi că suntem zidiţi anume pentru a purta în sine pe Dumnezeul cel vecinic.

Şi aşa, din programul nostru al theologiei celei mai înalte, vom trece acum la viaţa noastră practică. Ce putem face zilnic pentru a ne apropia către ţelul nostru – către viaţa cea neţărmurită, dumnezeiască? Cu ce vom începe viaţa noastră monastică? Cu aceea că în fiecare zi prima preocupare să fie a nu săvârşi păcatul. Printr-o astfel de străduinţă ascetică – „a nu săvârşi păcatul” – ni se curăţă mintea şi inima şi toată fiinţa noastră de întunerecul păcatului. Iar omul devine în stare de a primi nemijlocit ceea ce purcede de la Dumnezeu. De ce mă refer iarăşi la pilda noastră cea iubită – la Siluan? Pentru că el a dobândit cea mai înaltă stare theologică (şi aceasta nu ca erudiţie, ci ca stare) într-o singură clipită. Cum putem deveni şi noi asemenea lui Siluan, receptivi la ceea ce purcede de la Duhul Sfânt ca un mijloc de cunoaştere a Dumnezeului adevărat? Este nevoie să ne ferim de tot gândul negativ faţă aproapele în cercul  restrâns al  frăţiei mănăstireşti. Fiecare om înţelege lucrurile altfel, iar dacă noi ne vom deschide inima fiecăruia, în rugăciunea noastră neîncetată, vom putea asimila douăzeci de oameni ca să trăim cu ei ca şi cu un frate şi cu o soră. Dacă fiecare dintre noi reprezintă mai multe milioane de oameni care poartă un caracter asemănător în cele câteva miliarde de oameni ai Pământului, înseamnă că vom putea deja trăi împreună cu toate acele milioane. Ce înseamnă a trăi împreună cu ei? A-i  purta în rugăciunea noastră ca pe o fiinţă care ne este preţioasă. Şi sfârşitul este atunci când conştiinţa noastră renaşte prin părtăşia cu Hristos, Care este Dumnezeul Cel Fără de început şi Dumnezeu Ipostatic; iar acest Dumnezeu Personal ne împărtăşeşte viaţa Sa. Am preschimbat conceptul de „theolog”: Cuviosul Siluan a devenit theolog nu în înţelesul cărturăresc al cuvântului, adică primind o diplomă din seminar sau din academie sau aşa ceva. Nu! Ci în înţelesul în care theologia este starea omului ce trăieşte din Dumnezeu şi în Dum­nezeu. Şi Dumnezeu lucrează în el şi omul viază în Dumnezeu. Noi putem trăi theologia ca stare, citind Evanghelia de la Ioan.

Care este deci acea firească stare ce te aseamănă lui Dumnezeu-Hristos? Simbolul Credinţei noastre ne arată a fi Crucea: pentru că, suindu-se pe Golgotha spre a se răstigni, din dragoste către lume, pentru păcatele lumii, Hristos a purtat în Sine nu neamul evreiesc (aşa cum ar fi dorit-o evreii), nu pe romani, nu pe greci, nu pe sciţi, ci întreaga omenire, iar ea se numeşte „întregul Adam”: Hristos a purtat întregul Adam. Şi rugăciunea pentru întregul Adam care a fost dată lui Siluan cu vederea lui Hristos, a fost aşa: „Doamne, dă lumii întregi să Te cunoască în Duhul Sfânt.” În toată clipa, întâlnind neajunsurile omului, el gândea că întreaga omenire este rănită de boala asta pe care apostolul Pavel o numea „legea păcatului.”[7] Şi de fiecare dată când se izbea de nelegiuiri, de nedumeriri, de prigoane, de destrăbălări – de orice ar fi fost, totdeauna gândea aşa: „Este pentru că ei nu au cunoscut pe Dumnezeu în Duhul Sfânt.” Căci dacă L-ar fi cunoscut în Duhul Sfânt, atunci, bineînţeles, omenirea ar fi trăit o cu totul altă viaţă. Aceasta ar fi fost nepovestita armonie a dragostei vecinice.”

Aşa începe „ştiinţa” noastră, cu ceva foarte simplu: o atitudine plină de răbdare către tot omul. Experienţa arată că până şi în căsătorie, în cazul dragostei omeneşti celei mai adânci, nu este cu putinţă a scăpa fără conflicte. Dar conflictele sunt de negândit în Fiinţa Dumnezeiască.

Când vă vom părăsi, rogu-vă, mântuiţi-vă de acea aberaţie – diplomele academice. Într-o zi m-am întâlnit aici, pe drumul mănăstirii noastre, cu un om care zicea că primise titlul de doctor în theologie. Şi eu i-am răspuns: „Ce vreţi, aceasta se preţuieşte mai mult decât sfinţenia în lumea noastră întunecată.”

Şi la ce ne-au dus aceste şcoli? Am dobândit nişte fiinţe standard ce vorbesc despre lucruri pe care niciodată nu le-au trăit. De unde întunerecul acesta în Biserica noastră? De unde toate rupturile?

Eu v-am spus deja, şi încă nu o singură dată, însă Duhul mă sileşte să repet. Mai înainte de a mă duce de la voi – iar sfârşitul vieţii mele, bineînţeles, este aproape – aş dori ca voi să vă mântuiţi de aberaţia de care suferă lumea contemporană în planul theologiei, ca să nu scoată cineva vreo teorie neadevărată despre Dumnezeu care să dezbine lumea creştină. Gândiţi-vă că la Geneva, în Centrul mondial al unirii Bisericilor, se află mai mult de două sute de doctori în theologie cu păreri diferite! De unde aceasta? Căci Dumnezeu unul este.

Şi cum se întâmplă că există confesiuni care urăsc pe celelalte şi le prigonesc? Acum prigoana împotriva Dreptei Slăviri este în lumea întreagă. Şi prin ce provocăm noi această ură? Nouă ne e frică „şi o muscă să supărăm,” însă pe noi ne urăsc mai mult decât pe răufăcători. Iar aceasta nicidecum nu este fantezie, aşa cum o ştim din experienţă. Dar „să nu se turbure inima voastră: credeţi în Hristos Dumnezeu,”[8] şi continuaţi-vă această viaţă. El a zis: „Precum pe Mine au urât fără pricină[9], aşa şi voi veţi fi urâţi pentru Numele meu.”[10] Aşa, să nu pierdeţi din vedere viziunea de bază: viaţa fără de păcat!

Eu nu iau parte la mişcarea ecumenică. Dar ideea mea ar fi următoarea: adunaţi-vă şi socotiţi cum este cu putinţă a trăi fără de păcat. Se adună două sute de doctori în theologie şi fiecare îşi vorbeşte prostiile, dezvăluindu-şi propria neştiinţă şi ignoranţă. De pildă, una din   rătăciri: ei studiază toate religiile şi, în cunoaşterea teoretică a istoriei tuturor religiilor şi a cuprinsului învăţăturii lor, îşi văd propriul universalism. Dar Domnul ne spune: „Unul este Tatăl vostru, şi unul învăţătorul – Hristos.” Iar acest învăţător, Hristos, poartă în Sine întreaga zidire. Şi aşa, noi vom urma paşilor lui Hristos, Care poartă în conştiinţa Sa această tragedie şi moare pentru credinţa Sa.

Vreme de şaptezeci de ani în Rusia au fost la putere umaniştii de tip marxist care credeau că vor salva lumea de la rătăciri. Ei voiau cu de-a sila să dezrădă­cineze percepţia lui Dumnezeu din conştiinţa oame­nilor. Această robie duhovnicească a durat şaptezeci de ani. Preînchipuirea ei a fost robia cea din Vavilon, de şaptezeci de ani, a poporului evreu – purtătorul pri­melor principii ale Revelaţiei.

Rugăciunea cât se poate de simplă: „Doamne, învredniceşte-ne fără de păcat să ne păzim în ziua aceasta, în noaptea aceasta,” de care sunt în stare şi copiii – iată adevărata cale. Atunci vom vedea ştiinţa precum se cuvine: ştiinţa, în sine, nicidecum şi pe nimeni nu mântuieşte şi nu dă o cunoaştere fiinţială de Dumnezeu, ci numai toujour autour du pot – tot mereu primprejur şi pe de lături.

Şi se ceartă oamenii pentru nimicuri. Când începi să înţelegi pentru ce se ceartă, nici nu poţi pricepe cum oamenii ăştia învăţaţi pot fi atât de ignoranţi. Dar nu despre aceasta vreau să vă vorbesc astăzi. Altcândva voi spune câteva cuvinte despre ceva ce ar trebui să fie evident din Revelaţie. Şi cum oamenii nu o pot înţelege. Dar ce am la inimă: ca voi să ştiţi acestea şi să nu vă înşelaţi şi să nu rătăciţi. Vedem că uneori oameni duhovniceşte ignoranţi, trăind o viaţă contrară duhului lui Hristos cel răstignit din dragoste, se află la baza curentelor de idei bisericeşti. Aici este tragismul istoriei.

Aşa, ca să se descopere adevărata cunoaştere, noi vom urma un singur principiu; „Învredniceşte-ne, Doamne, în ziua aceasta, fără de păcat a ne păzi noi…”

Astfel, „Our Father…” is our true patrology.[11]

(Traducere din lb. rusa de ierom. Rafail Noica – Din “Cuvantari duhovnicesti”, vol. 1, editura Reintregirea, Alba-Iulia, 2004)

_______________________________________________________________

[1] Nr. B-35 (l3 Mai 1991), după numerotarea M^TI

[2] Cf. Viaţa şi învăţătura…, op. cit., p. 21

[3] Fac. 1:26

[4] Cf. Io. 14:6

[5] Ieş. 3:14

[6] Cf. Io. 12:26

[7] Cf. Rm. 7:25

[8] Cf. Io. 14:1

[9] Cf. Io. 15:25

[10] Cf. Mc. 13:13

[11] „Tatăl nostru…” este adevărata noastră patrologie. (în lb. engl.)

Tâlcul zilei

       Azi a fost o zi destul de plină, deşi nu resimt vreo oboseală. Amestecate, drumuri încolo şi-ncoace. La serviciu, învăţ încă înregistrările, dar mai ales răbdarea.

       Ce important să nu ne pierdem în nimicuri! O vorbă sucită poate fi de ajuns să dezvăluie vintre înnegrite. Asta ca să-mi tihnească weekendul. Până la urmă mi-a tihnit, că l-am ascultat pe Klaus Kenneth în emisiunea de la Sibiu. Nu m-a impresionat el ca atare, ci modul în care vorbea despre părintele Sofronie de la Essex. Câtă iubire a putut să-i dăruiască omuleţul acesta uriaş, aşa încât să-l scoată din străfundul iadului? 

        Sunt oameni care se fac pe ei înşişi globuri de cristal. Ascund înlăuntru, lăsând totodată să se vadă ca-ntr-o oglindă străvezie, taina iubirii şi a voiei divine.

        Revenind, azi a fost o zi amestecată, totuşi plină de roadă, ca toamna asta frumoasă. Dimineaţa am fugit la primul seminar de dogmatică de pe semestrul ăsta. Câteva idei, prinse din zbor : despre monahul Serapion, cel ajuns la cărunteţe, care căzuse pradă ereziei antropomorfiste, iar diaconul Fotin îl convinge de iluziile convingerilor sale. Deznădăjduit, Serapion se aruncă la pământ, strigându-şi nenorocirea, căci toată viaţa o închinase unui dumnezeu al său, o proiecţie deşartă, iar acum, la bătrâneţe se afla gol. (la Sf. Ioan Cassian găsiţi povestea întreagă)

         Seara, mi-am continuat peregrinările la facultate, aveam curs de metode şi am nimerit fix în mijlocul unui film cu drogaţi. De fapt, profa punea mai multe filmuleţe despre efectul stupefiantelor asupra minţii şi trupului. Unul m-a impresionat teribil. Era făcut în România, bazat pe mărturii reale, din interior (unul dintre ei era urmărit de Poliţie, alţii încă se drogau). Nu-şi poate cineva imagina, cu toate filmele din lume, ce simt aceşti oameni, totuşi ne dau o idee. Titlul filmului era Captivi în libertate, ceea ce a surprins exact esenţa dramei lor. O robie cumplită, cu ei înşişi şi cu forţele întunericului. Am văzut şi eu ce înseamnă dependenţa şi sevrajul. Nu mai eşti om, eşti animal. Se creează dependenţă de la prima doză. Chiar dacă e marijuana sau aşa-zisele droguri uşoare. Mai târziu se ajunge şi la grele, ele sunt doar începutul (de aceea nu sunt de acord cu legalizarea lor). Senzaţia de bine e amăgitoare şi de scurtă durată. Pretextul puterii tale asupra experienţelor sau iluzia controlului este o cursă, o amăgire, căci nu ai idee cât de repede creşte dorinţa de mai mult şi de mai repede, până când nu se mai poate fără. Când apare durerea, nici nu se mai discută. Se face orice compromis, de  la furt, la violenţă, prostituţie, automutilare. În fine, oamenii aceştia, demni de toată compătimirea, îşi povesteau drama şi nu-mi venea să cred câtă suferinţă este pe lume. Poveştile lor aveau însă, toate, ceva în comun: iluziile. Erau conştienţi, între două doze, că “ceea ce văd nu real”, dar trupul şi mintea nu le permiteau să se elibereze. Apariţiile demonice se repetau în poveştile mai tuturor, feţe groaznice strigând, urlând, acuzând, chinuindu-le mintea bolnavă. Oamenii aceştia dependenţi vorbeau despre ei înşişi că nu erau creştini decât prin botez, cu numele, dar nu practicanţi. Nălucirile le arătau însă apropierea Apocalipsei şi Ziua Judecăţii, când se vor afla în faţa lui Hristos şi-i ameninţau că vor arde pentru totdeauna în iad.

        Totuşi, ce m-a impresionat a fost că unii dintre ei, foarte puţini, ajung să ceară ajutor în Biserică. Era cazul unei fete care, de durere (se automutila, nu mai suporta starea de trezie) ajunge în faţa altarului şi-i cere lui Dumnezeu fie să o ajute, dându-i o mână de jutor, fie să o lase să moară. Ce sărace sunt cuvintele mele să povestească! Fata se trezeşte la propriu cu o creştină care se aşază lângă ea şi-i ia mâna, încercând s-o liniştească. Ce s-a petrecut treptat, în timp,  în inima fetei acesteia, desfigurate de dozele multiple, de alcool şi de viaţa întoarsă pe dos, este o minune. Certe sunt doar cuvintele ei: “Am încercat tot timpul ăsta să caut adevărul. Şi am greşit, căci L-am căutat în minciună. Dumnezeu este cel mai tare drog. Am simţi concret puterea, lumina şi ajutorul Lui. Şi nu e o iluzie.”

        Un bărbat, de aproximativ 30 de ani, rocker înverşunat, şi el dependent, vorbea cu o lumină neascunsă în ochi despre modul cum L-a descoperit pe Dumnezeu în glodul drogurilor. “Nu m-am rugat niciodată în viaţa mea,dar nu mai suportam. Mi-era frică de vedeniile care-mi apăreau necontenit, ameninţându-mă. Nici în realitate nu putea rezista, nici în iluzie. “Atunci, disperat, m-am aruncat în genunchi şi am strigat cu toată puterea: Doamne, ajută-mă!”. De neînţeles pentru mintea noastră cea îmbâcsită de cele ale lumii cum tânărul acesta simte că din el ies puteri nebănuite, ca nişte vârtejuri cutremurătoare ale fiinţei şi o lumină şi o pace negrăită se aşază peste inima lui. Dintre toţi, el singur a reuşit să nu se mai întoarcă la droguri, să devină un credincios fervent, mulţumindu-i lui Dumnezeu şi fiind încredinţat de existenţa şi de marea Lui iubire.

         Oameni şi experienţe care ne comunică nouă, creştinilor celor căldicei, mormintelor văruite, că ar fi de ajuns o singură mână întinsă ca să poţi salva un om, că ar fi de ajuns o rugăciune scurtă, dar cu toată inima ca îngerii să ne poată apăra, că trebuie să ne amintim de Dumnezeu Care e lângă noi şi-n cele mai grele păcate, aşteptând doar să-L chemăm, că iubirea Lui e inepuizabilă şi singura vindecătoare.

          Şi încă ceva pe puntea dintre dimineaţă şi seară: să ne temem de iluzie, de minciună şi de “orice înfăţişare a răului”. Să alegem viaţa în Hristos, căci “Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor.” (In.1,4)

N. Steinhardt- Jurnalul fericirii (fragmente)

Bucureşti, 1964

“Citadela” de Saint-Exupery. Cartea tipărită nu reprezintă versiunea definitivă: autorul n-a apucat să o stabilească. Sunt şi contradicţii şi o atmosferă pseudo-nietzscheană, care stinghereşte: Dar şi lucruri minunate. Copiez:

„Le-am urât deşteptăciunea care nu era decât de contabil.”

“Aşa că esenţialul în luminare nu este ceara care lasă urme, ci lumina.”

„Aud glasul nebunului: trebuie să dărâmăm zidurile acestea inutile şi să nivelăm scările acestea scurte care complică mersul. Atunci omul va fi liber. Dar eu răspund: atunci oamenii vor deveni vite de obor şi de teama de a nu se plictisi vor născoci jocuri neroade care tot de reguli vor fi conduse, numai că vor fi reguli fără măreţie.”

„Căci e întotdeauna posibil să surpi templul şi să ridici piatra pentru un alt templu. (Şi celălalt nu e nici mai adevărat nici mai fals, nici mai drept nici mai nedrept.)”

„Oricine înjoseşte înseamnă că e josnic.”

Despre prietenie: „întrucât e năruit ceea ce ţi-a plăcut mai mult la un om pentru că mai e şi altceva ce nu-ţi place?”

(Comentariu: dezamăgirea în prietenie e un simptom care dezvăluie niveluri mai profunde. Ne doare nu mârşăvia pe care o descoperim la celălalt — la urma urmei nu ne sinchisim de ea -, ci descoperirea propriei noastre mârşăvii reflectată la celălalt, căci nu ne-am fi împrietenit dacă nu exista între noi un fond comun, aceleaşi ape subterane pe care sunt clădite două case şubrede.)

„Om este acela care poartă într-însul ceva mai mare decât el.”

Despre rugăciune:… „Căci nu mă apropiasem de Dumnezeu, un Dumnezeu care te lasă să te apropii de el nu mai e Dumnezeu. Şi nici dacă ascultă de rugăciune. Şi pentru întâia oară ghiceam că măreţia rugăciunii stă mai ales în aceea că nu i se răspunde şi că în acest schimb nu intră urâţenia vreunui negoţ. Şi că ucenicia rugăciunii este ucenicia tăcerii.” (E exagerat şi eretic, imitaţia nietzscheană e vădită, dar cuprinde gândul exact că la rugăciune omul este cel care trebuie să se străduiască a prinde ce i se spune.)

14 iulie 1963

Există o ură neîmpăcată împotriva binelui şi o groază adâncă şi dispreţuitoare faţă de tot ce este frumos.

Într-atâta încât mă întreb dacă surprinzător nu e faptul (care-i indigna pe cărturari şi farisei) că Hristos mânca şi bea cu vameşii şi păcătoşii, ci faptul că vameşii şi păcătoşii mâncau şi beau cu Hristos.

Este o minune că Hristos cel fără de păcat se simţea ca printre ai săi în societatea ticăloşilor. Dacă stăm să ne gândim bine, minune şi mai mare (şi care constituie încă o dovadă, dirimantă, a divinităţii Sale) este că aceşti ticăloşi consimţeau să petreacă în tovărăşia neprihănirii. Cum de-au răbdat? La început, căci apoi ciudatul lor comesean a făurit din ei făpturi nouă. Dar la început singura explicaţie a înfrângerii unei porniri atât de înverşunată la fiinţa omenească este că Domnul a făcut o minune care, deşi nevăzută (şi uşor trecută cu vederea), nu e mai puţin uluitoare decât celelalte toate.

1965

Nici una dintre virtuţi şi nici unul dintre atributele divinului nu poate fi izolat şi idolatrizat. Numai cumpănitul lor ansamblu reprezintă desăvârşirea.

Ca atare, nici adevărul — singur — nu e un criteriu absolut. Citind pe Luther (De servo arbitrio) mă conving şi mai mult de aceasta şi-mi amintese aforismul lui Pascal: „Până şi din adevăr îţi poţi face idol, deoarece adevărul fără dragoste nu e Dumnezeu, ci e chipul lui, şi-i idol, pe care nu se cuvine nici să-l iubeşti, nici să i te închini.”

……………………………………………………………………………………………………………………………….

Noiembrie 1968

Floriana a fost astăzi după-amiază naşă la botezul nepoatei ei. A slujit părintele Sofian. Măreţia sobră a curţii mânăstirii Antim; intimita­tea paraclisului (unde a fost săvârşit botezul); cuminţenia extraordinară a Domnicăi, botezata; barba albă, glasul senin, gesturile foarte lente şi hieratice ale stareţului; dar mai ales purtarea Florianei au transformat un banal botez într-o lungă, prelungă şi parcă dinadins prelungită ceremonie tainică şi cutremurătoare, i-au dat adevăratul înţeles, atât de fantastic: imersiunea într-un cazan cu apă (simbol al mormântului) şi semnul crucii fac dintr-o netrebnică făptură biologică o digenis⁹⁷, o fiică a Legământului, o fiinţă liberă şi nobilă, vie. Floriana se închină, crede într-unul Dumnezeu, aşteaptă Învierea morţilor, se leapădă de Satana, rosteşte formulele cu aşa seriozitate şi convingere, cu o voce atât de fermă şi caldă, cu priviri atât de limpezi şi îndreptate numai înspre tărâmuri lipsite de suspine, durere şi întristare, cu o faţă atât de luminată de nădejdi absurde, încât paraclisul — unde într-un colţ duduie o sobiţă, unde e lume puţină şi totul e tainic, intim, iniţiatic şi găocit — poartă închipuirea înspre Optino şi Athos şi locaşul pare a fi sala palatului de la Camelot în ziua apariţiei Graalului.

Émile Mâle: frumuseţea e pretutindeni, dar nu se dezvăluie decât dragostei.

1936

Sioniştii ne invită la masă pe Manole şi pe mine. Cinăm la un restaurant evreiesc din Văcăreşti, unde la intrarea şefilor sionişti lumea se ridică în picioare. Proprietarul localului şi chelnerii se reped să ne întâmpine de parcă ar veni şeful statului. (Şi-n concepţia sionistă aşa şi e: deputaţii, gazetarii şi organizatorii aceştia sunt reprezentanţii viitorului stat naţional.)

Am oarecum impresia — dar o contrazice veselul decor — că sunt în Irlanda pe vremea luptelor Sinn Féin-ului ori printre Chouani: ierarhia subterană e alta decât pe străzile oraşului! Orchestra cântă imnul Speranţei şi o violonistă între două vârste oftează apăsat şi ne face ochi dulci.

Ni se servesc cele mai autentice (şi mai savuroase) fripturi româneşti, pe care teoreticienii renaşterii ebraice le mănâncă de istov (dimpreună cu murături grozave). — Preînchipuire a ce avea să fie mai târziu în statul Israel. — Pe ziduri sunt afişe care interzic discuţiile politice, dar de ele nu se sinchiseşte nimeni. Toată mânia sioniştilor e îndreptată împotriva asociaţiei U.E.R. a doctorului W. Filderman. Manole îşi câştigă entu­ziaste simpatii unanime spunând despre careva: „un uerist, un prost”. (Iar despre şeful advers: cu mania asta ardelenească a titlului de doctor are să se pomenească într-o noapte chemat la telefon pentru o naştere!)

Cina, după cuviinţă, se prelungeşte: atmosfera devine din ce în ce mai cordială. Fripturile sunt însoţite de un vin vrednic şi el de oaspeţi. Violonista cântă solo. Manole o dă cu melodii autohtone şi sioniştii — uitându-şi doctrina — i se unesc pentru câteva clipe în celebrarea frunzei verzi şi a mândrii de sub deal. Încât nu se mai ştie bine — convorbirea politică a fost de mult părăsită — dacă petrecerea are loc sub semnul Speranţei ori al Leliţei.

Abia târziu, la plecare, pe strada rece şi goală, se despart iar drumurile şi — era să zic, dar ar fi greşit — apele.

— 1866: înţelegerea dintre liberali şi conservatori pentru răsturnarea lui Cuza: monstruoasa coaliţie.

— 1966-l970: Vedem încă una, cu ochii, de nu monstruoasă în orice caz ciudată, surprinzătoare. Alianţa dintre comunişti şi bătrâni împotriva tineretului.

Comuniştii îi urăsc pe tineri pentru că după douăzeci şi cinci de ani de educaţie materialistă merg pe stradă în costum de cow-boy, poartă în jurul gâtului lănţuguri de care atârnă cruciuliţe, jinduiesc după muzică pop şi se pricep la şmecherii. Bătrânii, pentru că sunt obraznici, dezamăgiţi, neascultători şi se dovedesc faţă de regimul de care lor — bătrânilor -le-a fost aşa teamă, ori nepăsători ori neînspăimântaţi; aşa încât vechea generaţie iese făcută de râs! Înseamnă că le-a fost cumva frică degeaba? Să nu fie! Aşa ceva nu pot admite. Trebuie să le fie frică şi tinerilor! Să tremure şi ei, să se denunţe unii pe alţii, să-şi vândă sufletul, să se plece, să se conformeze, să cumpere frigidere şi maşini de spălat şi ei, deopotrivă. Şi-apoi de ce să fie generaţia asta noua parcă mai frumoasă, mai înaltă, mai zveltă, toţi şi toate? Şi de ce să li se îngăduie atâta cafea şi atâta coniac şi îmbrăcămintea asta fantezistă şi atât de sfidător po­trivnică uniformelor de altă dată, surori gemene cu ale puşcăriaşilor?

Mai dihai ca-n 1907, când reprezentanţii celor două partide se împăcau şi se îmbrăţişau lăcrămând în Cameră, bătrânii reacţionari sunt de perfect acord cu miliţia, criticii tradiţionalişti osândesc pe noii literaţi onirici cu aceeaşi osârdie ca ştabii realismului socialist, ba şi preoţii în predicile lor se dezlănţuie împotriva părului lung, fără a se uita în jurul lor unde ar vedea zugrăvite pe toţi pereţii lăcaşurilor de închinăciune chipurile pletoase ale arhanghelilor, sfinţilor şi pustnicilor. (După cum educatorii, profesorii de istorie şi patrioţii le-ar putea vedea, în cărţi şi tablouri, pe ale voievozilor, haiducilor şi voinicilor.)

Ciudată coaliţiune. În casa lui Mişu At. dau într-o seară de du­minică de o pereche de intelectuali — vârstnici, eleganţi, distinşi, franţuziţi — proaspăt întorşi dintr-o lungă şi interesantă călătorie în Occident. Au fost în Olanda la un congres de medicină (domnul e doctor, profesor, academician), apoi au vizitat Germania Federală, Anglia, Franţa, Italia. Sunt îngroziţi şi indignaţi de câte au văzut în rândurile tineretului. După ce povestesc pe-ndelete scene erotice văzute în filme şi urmărite pe viu, răsuflă uşuraţi: la noi nu-i aşa! A, nu! Când au trecut graniţa la înapoiere, le-a venit — ca şi lui Lascăr Viorescu — să coboare pentru a săruta pământul patriei vigilente cu tineretul. După câte am văzut dincolo! Hereusement que nous avons le communisme⁹⁸ (pentru că, după cuviinţă, esenţele le rostesc în franţuzeşte ca nişte autentici boieri ce se află). Că s-au împăcat cu bandiţii de comunişti o ştiam, că primesc a-i reprezenta la congresele ştiinţifice din străinătate e lucru de mult intrat în uz; dar să-i aud pe intelectualii şi boierii aceştia declarând că avem din fericire comunismul îmi provoacă totuşi o tresărire.

Dar copiii ăştia care poartă cruciuliţe ştiu ei ce înseamnă ele? E de presupus că pentru foarte mulţi nu-s decât podoabe insolite, mijloc de a-şi afirma originalitatea ori de a scandaliza, pretext contestatar, în fond: jucărie. O fi. Oricum e şi altceva: protest, neconformism, tiflă dată supunerii oarbe şi asumării necondiţionate a prostiei şi răutăţii.

Şi mă întreb: erupţia asta de cruci să fie, după douăzeci şi cinci de ani, numai întâmplătoare? Să fie simbolul ales chiar fără nici o semnificaţie pentru cei ce-l poartă? Hereusement que je ne le crois pas⁹⁹.

— Când se adresează lui Simon şi Andrei, lui Ioan si Iacov, Domnul — ca unor oameni simpli — le explică de ce îi cheamă. („Şi vă voi face pescari de oameni.”) Lui Levi, vameşul, ca unuia mai acătării, se mulţumeşte a-i spune foarte concis: urmează-mi. Fă-te-ncoa, pare Dom­nul a porunci. Şi „lăsând toate”: (Luca 5, 28), chematul se scoală.

Cine crede că harul se înfăţişează blajin ori sfios, se înşeală. E instantaneu şi arogant. Domnul n-are timp de pierdut cu cine ştie că-i al Său. Ne cheamă Fiul unui Dumnezeu viu, care încă lucrează. Şi acest Fiu are treabă cu noi. He means business.

Mai 1960

Căratul tinetelor la Jilava ia, când ele sunt pline ochi, aspecte jalnice şi caraghioase. Cea mai neînsemnată mişcare neconformă cu echilibris­tica salturilor de pe trapez poate avea drept consecinţă răsturnarea conţinutului vasului îndeobşte cunoscut sub numele de „tun”.

Cad în repetate rânduri la „scoaterea serviciilor” alături de părintele Mina. El e îndemânatic, eu nu. Se întâmplă să se reverse tunul. Pedepsele în cazul acesta sunt aspre. La iuţeală punem spurcăciunea jos şi ne repezim să adunăm fecalele şi să ştergem cu degetele sau cu batistele urmele de lichid. Uneori izbutim, alteori nu. Părintele Mina lucrează atât de repede, încât mie îmi rămâne puţin de făcut. Pedepsele, alături de părintele Mina, îşi pierd caracterul sordid şi iau aspect de mortificare. Apoi, cuviosul nu e numai monah, ci şi ţăran mucalit. Râde atât de sincer, încât mă învăţ şi eu să fac haz mare de adunarea raliaţilor.

BUGHI MAMBO RAG

… Ţibică Romalo era beat criţă, nu mai ştia ce e cu el… Hop că vine şi Miclescu, făcut şi el… Eram de serviciu la Cotroceni, iarna, şi ne găseşte în curte prinţesa Ileana şi imediat, ce-i cu voi, zice, venea din oraş, dispune să ni se servească o gustare, oţi fi îngheţaţi, şi ni se aduc două tăvi enorme, parcă le văd, şuncă, icre negre, lacherdă, şalău, whisky şi şampanie… Povestiţi-ne, domnule amiral, povestiţi-ne… V-am mai spus eu cred povestea asta cu cămaşa, de mai multe ori, dar dacă vreţi: eram pe bordul iachtului imperial Standart şi veneam de la Peterhoff, trecusem prin Baltica, Gibraltar şi Bosfor până la Livadia. Ţarul, care era foarte bine dispus, mă cheamă înainte de a debarca şi-mi spune: Sablin…

1970

Nicăieri n-am găsit o mai clară desluşire a motivelor pentru care intuisem la poporul roman un fond creştin irecuzabil — datorită căruia până şi defectele românilor par scăldate de o lumină atenuantă — decât în studiul lui Mircea Eliade asupra Mioriţei (capitolul L ‘agnelle vovante din volumul De Zalmoxis à Gengis Khan, Paris, 1970, trimis de Virgil Ier).

Interpretarea eliadiană are într-însa ceva din absolutul soluţiilor după a căror formulare orice discuţie devine inutilă. Roma %locuta¹⁰⁰“.

Ce nu înseamnă Mioriţa: resemnare, fatalism, chemarea morţii, pasivitate, pesimism.

Ce înseamnă: anti-istoricitate, transfigurare a condiţiei adamice.

Poporul român e înzestrat cu o putere transfiguratorie ce-i permite să preschimbe întregul univers şi să pătrundă în cosmosul liturgic (să participe la celebrarea liturgiei cosmice, ar spune Maxim Mărturisitorul), împotriva soartei nu te poţi apăra ca împotriva unor vrăjmaşi; nu poţi decât să dai un înţeles nou consecinţelor ineluctabile ale destinului în curs de împlinire. Nu-i vorba de fatalism, de vreme ce fatalistul nici nu crede că poate preface semnificaţia ursitei.

Ciobanul săvârşeşte o transmutaţie — le grand-œuvre¹⁰¹ al denigrărilor alhimişti -, îşi transformă nenorocirea în taină mistică. Înfrânge soarta. Dă un sens fast nefericirii, asumând-o nu ca eveniment istoric, personal, ci ca taină. Impune un sens atât absurdului vieţii, cât şi teroarei istoriei.

Întocmai ca şi creştinismul, românismul poate anula urmările apa­rent iremediabile ale unei tragedii, dându-le valori nebănuite, scoase din alte serii. Adversitatea degradantă devine contrariul ei, după cum şi ruşinoasa spânzurare pe lemnul crucii ajunge a fi, prin Hristos, biruinţă asupra morţii şi scoatere de sub mânia Creatorului.

— Tot despre Sf. Pavel şi păcatul trupesc.

În orice caz, din cuvintele Apostolului nu se poate deduce mono­polul păcatului trupesc. Tendinţa există mai ales la puritani şi e trăsătura lor cea mai respingătoare. Cutezanţa de a confunda iubirea de Hristos şi virtutea cu înfrânarea sexuală, de parcă păcatul trupesc ar fi singurul şi nesăvârşirea lui ar da dreptul la deplină linişte şi licenţă de a săvârşi cu o conştiinţă împăcată — d’un coeur leger¹⁰², vorba bietului Emile Ollivier — pe toate celelalte: invidia, trufia, răutatea, zgârcenia…

Importanţa excesivă dată sexualităţii provine de multe ori din setea de bârfă şi scandal şi se explică prin aceea că sexualitatea fiind absolut comună, e un mijloc de a reduce oamenii de seamă la nivelul tuturor. (Wilde? Verlaine? Socrate? Homosexuali. Sviatoslav Richter? Pederast. Byron? Chateaubriand? Incestuoşi. Stendhal? Impotent. Hugo? Tolstoi? Priapici). Bucuroasă şi uşurată chemare la numitorul comun. Obsesie a fiinţelor arţăgoase, neîndurătoare, obsedate, care cred că L-au apucat pe Dumnezeu de picior şi au în buzunar cheia raiului pentru că nu săvârşesc păcatul trupesc.

Romain Gary: Refuz să fac din comportamentul sexual al indivi­dului criteriul meu unic de judecată asupră-i.

Folosirea de către Scriptură a cuvântului mirele pentru a-l de­semna pe Iisus Hristos ori asemuirea împărăţiei cerului cu un ospăţ de nuntă, faptul că prima minune Domnul a săvârşit-o la o nuntă, parabola fecioarelor — deşi cuvintelor mire, nuntă li se dă cu totul alta accepţiune decât cea fenomenală — ar fi trebuit totuşi să po­tolească zelul monopolist al celor care nu-şi dau seama că alegerea unor metafore nu este întâmplătoare.

— Orient şi Occident.

Patriarhul Athenagora spune despre filosofii religioşi ruşi că au îmbinat simţul misterului cu al libertăţii.

Libertate şi mister nu sunt ele chiar noţiunile de care ateii încearcă sa se descotorosească? Şi după izgonirea cărora îşi aşteaptă vremea, cu prilej, prostia şi tirania.

(Aproape la fel şi Olivier Clement: „E nevoie de regăsirea Orien­tului şi Occidentului pentru a se dovedi că doar misterul poate lumina viaţa.”)

Simţul misterului nu numai că nu împiedică sau nu frânează cer­cetarea şi setea de cunoaştere, ci le îmboldeşte; singurul lucru pe care-l stingheresc este prostia trufaşă ce crede a şti totul şi a fi aflat în câteva formule (aplicate cu ajutorul poliţiei) rezolvarea-panaceau a pro­blemelor şi angoaselor omeneşti de o nemaipomenită complexitate.

— Lumea aceasta zadarnică şi în care ni se hotărăşte soarta pe vecie nu este atât de neimportantă, de zadarnică şi de iluzorie de vreme ce Hristos a venit să moară aici.

Bulgakov: Lumea, oarecum, farmecă, fascinează şi ea pe Dum­nezeu: şi-a dat pe singurul lui Fiu pentru lume.

— Profesorul Ştefan Todiraşcu:

S-au adeverit cuvintele Sfântului Maxim Mărturisitorul cum că nu oricui îi este spre bine sănătatea, fericirea, bogăţia, liniştea…

Spre pildă Petre Ţuţea. (Pentru care am încasat atâta bătaie. Onea nu voia pentru nimic în lume să creadă că nu-l cunosc, că „n-am cinstea să-l cunosc”.) Înainte de a fi arestat, a cerut prietenilor să jertfească pentru el un cocoş lui Aesculap. La ieşirea din închisoare: în locul socratismului, o credinţă vie.

— Pământul românesc nu e cotlon de barbarie, ci arie de cultură care a putut vrăji până şi pe romanul Ovidiu. Dieu est ne en exil de Vintilă Horia. Ovidiu îl află aici pe „Dumnezeul necunoscut” al grecilor, pe cel propovăduit atenienilor de Pavel, Dumnezeul care venise dealtfel chiar atunci pe această lume de surghiun pentru toţi cei a căror patrie este în cer.

În care Hristos şi creştinismul nu sunt pomeniţi; nimic nu e rostit; totul e sugerat, presimţit: virtual, iminent. Se văd peisaje sterpe şi obiecte din cele mai banale: semne încă nedescifrate. Dar totul exprimă sensuri şi semnificaţii, bănuieli pline de splendoare.

J. L. Borges: Arta este iminenţa unei revelaţii care nu se produce.

Aici însă, iminenta revelaţie, întrupată, e pe punctul de a exploda, iar bucata de lume înfăţişată de scriitor a şi fost înnobilată de razele soarelui celui de taină care urcă spre geana zorilor, peste limes.

Oră de şofat

Hai să vă povestesc şi vouă una faină! Par din ce în ce mai rare astfel de gesturi. Deunăzi, ca de obicei, am luat un taxi să ajung l-al meu deservit serviciu, ca tot românul verde, căci, aşa cum e lesne de ghicit, am mari probleme cu trezitul. În fiecare seară îmi propun să ajung la vreme şi în fiecare dimineaţă sfârşesc într-o înghesuială plină de tot ce vrei şi mai ales de ce nu vrei, zâmbind strâmb după metroul care tocmai îmi închisese bufnind uşile-n nas. Până în centru tre’ să schimb vreo 3 mijloace de transport, aşa că, de cele mai multe ori, iau taxiul.

Aşa şi-n dimineaţa asta ceţoasă cu pricina. Tre’ să vă mai mărturisesc ceva. Taxi, taxi, da’ nu oricare. În afară de preţ, firmă, mutră şi culoare, vehiculul trebuie să mai aibă neapărat, dar neapărat, atârnată pe la oglindă, pe bord, pe geam, pe undeva vizibil, fie o cruciuliţă, fie o iconiţă, fie o mătănuţă sau orice simbol creştinesc. Poate că e superstiţie, poate că e prostie, dar cred cu tărie în puterea care emană în sufletul creştinului aceluia care a pus cu mânuţa lui iconiţa acolo, care poate că a făcut chiar o sfeştanie maşinii sau care este, poate, un credincios practicant. De cele mai multe ori nu m-am înşelat, cei care poartă astfel de obiecte sfinţite s-au dovedit oameni cumsecade. Nu e obligatoriu ca ceilalţi să nu fie la fel. Poţi să zici că asta e fetişism. Nu te contrazic, nu ştiu să-ţi explic prea bine, sunt uşor capsomană şi asta e una din ideile mele fixe.

Cred în puterea dumnezeiască care-l păzeşte pe cel care atârnă acolo, în faţa lui, crucea şi se închină când trece prin faţa bisericilor, pentru cinstea, respectul, conştientizat deplin sau aproape deloc, faţă de însemnele creştine. Mai puţin mă interesează relaţia semenului meu şofer cu Dumnezeu, cât dialogul Lui cu mine, care-mi vesteşte prin iconiţa aceea că respectivul Sfânt/-ă şi-a făcut din viaţa sa făclie lui Hristos, iar acum se roagă pentru noi toţi. Mă uit la cine e reprezentat acolo, pe bucăţica aia de hârtie, şi-nţeleg că trebuie să fie şi contribuţia lui la bunul mers al lucrurilor din viaţa mea şi-i mulţumesc stângaci.  Privind chipul sfânt, chiar mi se înseninează mohorâtele dimineţi de toamnă şi-mi aduc-aminte că trebuie să fiu un pic mai bună.

Iată că-ntr-o dimineaţă foarte târzie de toamnă, mă arunc într-un astfel de taxi galben – murdar, al cărui nume sau tarif nici n-am apucat să-l văd bine, de grabă şi de nervi, că iar nu auzisem ceasul (pe care, bineînţeles tot eu îl închisesem fără să ştiu), dar unde zărisem totuşi sclipirea unei cruci metalice atârnânde.

Iconiţele şi cruciuliţa erau, într-adevăr, la locul lor, deci era bine, cel puţin până la serviciu o să fie bine. Când mă-ntreabă unde merg, un conlocuitor foarte brunet, cu o voce gravă, întoarce spre mine un umăr îmbrăcat în piele neagră de bou, şi-n clipa aceea gândul ingrat se iuţeşte: „L-am nimerit! De nu m-ar ocoli!”

Toate decurg însă bine – mersi, tipul liniştit, nu dă drumul la muzică – speram deja la o marmeladă de manele, pe-o bucată de bandă, mânjită de unsoarea burei. Nici tu  Kiss Fm, nici Fabrica de_Mentă, nici taclale fonfăite, trăi-ţ-ar, nici complimente pentru vecinii de trafic. Doar staţia hârşâită şi păcănitoare. Bun băiat, rrromani ăsta! Sper să-o ţină tot aşe! M-am afundat în gândurile mele şi nu mai auzeam nimic. Ajung la destinaţie cu trei sferturi academice peste ultimul sfert de bun-simţ, scot banii să plătesc, era vreo 14 lei toată afacerea, da’ n-avem decât hârtii mari. Aud un răspuns scurt: „N-am”. Hopa, acu’ îşi dă arama pe faţă băieţaşul. Apoi zice foarte clar: „Nu am să vă dau rest. Sunteţi prima cursă pe azi.” Norocul meu, prea erau toate bune… Norocul meu – să fiu şi eu prima la ceva! Mă scotocesc, ni’ica, de parcă n-aş fi ştiu ce aveam prin portofel, dar totuşi, speram să apară vreo hârtiuţă, ceva. „Păi că să vedeţi, asta e zonă rezidenţială, pe aici nu sunt magazine. Poate aveţi totuşi schimbat.” „N-am decât 2 lei”, pronunţă baritonal prietenul meu. Iar eu aveam o hârtie de 50. Halal bacşiş! Brunetul meu cu ochii lungi avea o privire goală şi mă lăsa evident în dificultate… Prin preajmă – o biserică. Hai că mă duc la lumânări, poate îmi schimbă acolo sau la pangar (magazinul de icoane şi cărţi).” Ca un făcut, lumânărarul îmi aruncă o privire goală, rostind abulic laitmotivul învăţat deja: „N-am să vă dau rest!” Of, cine să cumpere atâtea lumânări, are dreptate, e totuşi dimineaţă. Pangarul – închis. Deja mă stresam, taxiul trăsese lângă un rond cu flori. Intru grăbită la birou şi-ncep să-ntreb în stânga şi-n dreapta dacă au hârtii de-o sută, spre mirarea şi zâmbetul lor mustăcit, direct proporţional cu disperarea mea. Ăştia ori erau vorbiţi, ori eu mă aflam într-un film suprarealist. A durat cam vreo 10 minute iureşul ăsta până când m-am hotărât să abandonez jocul, mă aşteptau deja pe birou cestiuni arzătoare la ordinea zilei. Ies în rond, mă duc fix la taximetrist şi-i zic: „Uite, n-am găsit pe nicăieri să schimb hârtia asta. Poate o schimbaţi dvs. şi-mi aduceţi restul. Aici lucrez.”, îi zic arătându-i cu degetul. Tacticos, deschide portiera şi se uită la mine lung. N-aş fi vrut totuşi să se-nfurie… „Unde?”, întreabă flegmatic. Îi explic frumuşel, după care adaug, nu ştiu ce m-a apucat, într-un impuls de moment, privind la iconiţele pe care şi le pusese peste tot pe bord.: „Dacă aveţi credinţă, vă veţi întoarce!”. Oricum îmi luasem adio de la cei 50 de lei şi mă certam în gând: „Na, aşa-ţi trebuie! Să mai mergi cu taxiul, bravo, ziua începe bine! Măcar nu-ţi mai face abonament, fraiero ce eşti! Să-i fie de bine dacă n-are rest.”

În primul sfert de oră de la întâmplare eram convinsă că se va întoarce, gândind la ce mi se spune adesea, că trebuie să avem încredere în oameni, să le dăm credit adică, uf, ce greu e să ajungi la ea, adică la dragostea aia care toate le crede, fiindcă ea e cea mai bună pedagogie, da, până la urmă tre’ să avem şi noi acces la dragostea asta odată, dar totuşi asta nu înseamnă la o adică să fim proşti etc. După o jumătate de ceas, nu doar că-mi pierdusem definitiv orice nădejde, dar uitasem cu totul de tipul brunet cu voce gravă. Deja mă prinsese febra sarcinilor de partid(ă).

Nu mai ştiu ce voiam să fac, dar, la un moment dat, ies val-vârtej din birou şi dau nas în nas cu un domn pe care, în penumbră, nu l-am cunoscut şi-l întreb scurt: „Vă putem ajuta cu ceva?” (Slujba mea presupune şi relaţii publice). Când mă uit mai bine, prietenul meu! Venise cu banii în mână şi cu ochii sclipind şi mi-a dat frumuşel restul până la ultimul bănuţ, zâmbind, fără să zică nimic, cu cel mai firesc gest. „Mă iertaţi că am întârziat atât, de atunci caut să schimb hârtia asta!”(aproape un ceas). Da, chiar m-a surprins. Pe criza asta… de valori, pe ceaţa asta… de prejudecăţi, ţiganul ăsta taciturn s-a dovedit nu român, nu neamţ, ci om, nu ca toţi oamenii, ci mai presus de ei, tocmai pentru că s-a comportat f-ir-(e)sc!!! Şi da, puterea crucii a lucrat în inima lui şi conştiinţa lui l-a mânat să răspundă pe măsură provocării mele. În fapta lui banală, am întrevăzut teritoriul acela sacru care supravieţuieşte până şi în cei mai josnici oameni, cinstea dată singurei Fiinţe pe care sufletul, singur, o apără, instinctiv. Mi-am dat seama de rana propriei prejudecăţi.

L-am întrebat cum îl cheamă şi l-am privit cu atenţie. Era chiar timid, vizibil mirat de lauda mea. N-a vrut să-i dau bacşiş, deşi am insistat.

Se numeşte Nicolae. Magistrală lecţie de şofat!

Saint Nektarios

Saint Nektarios, known for his countless miracles of healing, and as, “A Saint for our Time,” was born in 1846 in Selybria, Thrace. When he was fourteen, he left his home and traveled to Constantinople in search of work and study. There, St. Nektarios lived a very modest life constantly praying to Christ and believing that He would provide everything he needed to live. Many acts of kindness were shown to St. Nektarios by his neighbors and townspeople, and it was through them, and by the grace of God, that St. Nektarios became an accomplished academic at the age of twenty-one. By this time, too, St. Nektarios was considered a theological scholar and a devout Christian. Upon completing his studies, he left Constantinople and entered a monastery in Chios. 

 Some time later, the Patriarch Sophronios of Alexandria, Egypt, offered St. Nektarios a scholarship to study theology at the University of Athens. Upon completing studies at the university, St. Nektarios was ordained to the priesthood to serve in Cairo, Egypt, where he became quite popular as a preacher and confessor. Within five months of his ordination, the Metropolitan of Nubia blessed St. Nektarios with the title of archimandrite, and two months later he was appointed to the high position of Patriarchal Trustee. 

 It was in January of 1889 that the Metroplitan Nilos suddenly passed away. As the seat was under the Patriarchate of Alexandria, Patriarch Sophronios nominated St. Nektarios to fill the vacancy. Therefore, on January 15, 1889, St. Nektarios was ordained a bishop and began to serve his congregation with humility and an oath to never succumb to the temptations of this world. He served as bishop until countless rumors and false accusations were brought up against him. Patriarch Sophronios became subjected to unbearable pressure regarding the rumors circulating about Metropolitan Nektarios, and he soon stripped Metropolitan Nektarios of his authority and duty as bishop. Upon this humbling and confusing experience, St. Nektarios returned to Athens where he continued to serve God by preaching and teaching in its many churches.

 His popularity among the people in Athens again gained him popularity, and led to his appointment as dean of Rizarios Ecclesiastical School in Athens, where he dedicated fourteen years of his wisdom and loving care, until his body forced him to retire on March 24, 1908. Once a new dean was found and instated as his replacement, St. Nektarios retreated to the island of Aegina, to the monastery that he helped to establish years before.With his return to Aegina, the monastery began to receive countless visitors who sought to be in the presence of St. Nektarios’ pious and loving nature. While there, St. Nektarios witnessed the completion of the building of the chapel on the grounds, which he first started in July of 1906. On June 2, 1908, the chapel was dedicated to the Holy Trinity, and he began to settle in and plan for the building of his simple home on the grounds. Throughout the years that he spent in Aegina, St. Nektarios wrote and published many theological treatises, guided the nuns of the monastery toward divine work, and performed many miracles of healing. It was also while serving at the monastery, that St. Nektarios endured many spiritual and physical tribulations, as well as witnessed the magnificent power of the Trinity and the Virgin Mary.On November 9, 1920, St. Nektarios retired his spirit to the Lord. However, even in death St. Nektarios continues to perform miracles, the first of which occurred in the very hospital room in which he died. With the passing of St. Nektarios, a hospital nurse, assisted by a nun from the monastery, immediately began to change his clothes and threw his undershirt on the next bed. In this bed lay a paralytic, who once the undershirt landed upon him, was instantly healed and jumped out of bed praising God for his miraculous healing. This was the first of many miracles that St. Nektarios began to perform in death. The stories of these miracles, along with his body remaining completely in tact and emanating a magnificent fragrance for twenty years after his death, led the nuns at the monastery to venerate him as a Saint of the Church. Finally, in April of 1961, the Ecumenical Patriarch of Constantinople further blessed St. Nektarios with a proclamation of Sainthood.

Ionian Village participants not only learn about the life and miracles of St. Nektarios while at Ionian Village, but they are blessed with the ability to make a pilgrimage to the monastery in which he carried out his life. While there, they visit the house in which he lived and the chapel he helped to build, and they venerate his tomb and relics. Perhaps this is why so many Ionian Village participants return home with such a heartwarming feeling for St. Nektarios.

 Christianity

Christian religion is not a certain philosophic system, about which learned men, trained in metaphysical studies, argue and then either espouse or reject, according to the opinion each one has formed. It is faith, established in the souls of men, which ought to be spread to the many and be maintained in their consciousness.

 There are truths in Christianity that are above out intellectual comprehension, incapable of being grasped by the finite mind of man. Our intellect takes cognizance of them, becomes convinced of their reality, and testifies about their supernatural existence. Christianity is a religion of revelation. The Divine reveals its glory only to those who have been perfected through virtue. Christianity teaches perfection through virtue and demands that its followers become holy and perfect. It disapproves of and opposes those who are under the influence of the imagination. He who is truly perfect in virtue becomes through Divine help outside the flesh and the world, and truly enters another, spiritual world; not, however, through the imagination, but through the effulgence of Divine grace. Without grace, without revelation, no man, even the most virtuous, can transcend the flesh and the world.God reveals Himself to the humble, who live in accordance with virtue. Those who take up the wings of the imagination attempt the flight of Ikaros and have same end. Those who harbor fantasies do not pray; for he that prays lifts his mind and heart towards God, whereas he that turns to fantasies diverts himself. Those who are addicted to the imagination have withdrawn from God’s grace and from the realm of Divine revelation. They have abandoned the heart in which grace is revealed and have surrendered themselves to the imagination, which is devoid of all grace. It is only the heart that receives knowledge about things that are not apprehended by the senses, because God, Who dwells and moves within it, speaks within it and reveals to it the substance of things hoped for. SEEK GOD daily. But seek Him in your heart, not outside it. And when you find Him, stand with fear and trembling, like the Cherubim and the Seraphim, for your heart has become a throne of God. But in order to find God, become humble as dust before the Lord, for the Lord abhors the proud, whereas He visits those that are humble in heart, wherefore He says: “To whom will I look, but to him that is meek and humble in heart?”THE DIVINE LIGHT illumines the pure heart and the pure intellect, because these are susceptible to receiving light; whereas impure hearts and intellects, not being susceptible to receiving illumination, have an aversion to the light of knowledge, the light of truth; they like darkness… God loves those who have a pure heart, listens to their prayers, grants them their requests that lead to salvation, reveals Himself to them and teaches the mysteries of the Divine nature.

(Selected Passages From the Writings of Orthodox Saints.Writings of Saint Nectarios of Aegina,

  Compiled by Father Demetrios Serfes ) 

 http://www.orthodoxphotos.com/readings/nektarios/writings.shtml

for those who might ask:

First name variations: Nectaire, Nectarius, Nektario, Nektarius, Nectarios, Nectarios

First name origins & meanings:

1. Greek: Sweet nectar, the drink of gods; 
2. Greek: Nectar, immortal man.