Dosoftei, mitropolitul iubitor de neam şi limbă românească

Psalomul lui David, 96

Domnul stătu crai în țară,
    Țărâle să bucurară,
Și pământul tot să salte,
    Cu ostrove de departe.
Dimpregiur núor și ceață
    Sprejinesc svânta lui față,
Și direptatea-i tocmește
    Scaunul ce odihnește,
De-l gătează pre giudețe,
    Ne-alegând pre nime-n fețe.
Pre denainte-i foc merge,
    De arde cei fără lege.
Fulgerile lui cu pară
    Ard de să văd preste țară.
Pământul să-mplú de frică,
    Munțâi să topăsc de pică
Și cură ca nește ceară,
    Văzând pre Domnul în țară.
Și de fața lui cea svântă
    Tot pământul să spământă.
Ceriurile grăiesc toate,
    De-i spun dereptatea-n gloate.
Și toț oamenii văzură
    Slava lui de să-ncrezură.
Iară ceia ce-s cu vină
    Pentru idoli ce să-nchină,
Stau cu groază și cu frică,
    Li-i nedejdea-ntr-o nemică.
Închinațî-vă la Domnul,
    Cu toț îngerii, tot omul.
Sionul să-i paie bine,
    Auzând că Domnul vine.
Fetele din jidovie
    Te-aștaptă cu bucurie
Pentru svintele giudețe
    Ce le alegi cu blândețe.
Că tu, Doamne, ne ești Domnul
    Pre pământ preste tot omul,
Și ți-i nalt cinstitul nume
    Preste toț bozâi din lume.
Ceia ce iubiț pre Domnul,
     Să urâț răul, tot omul.
Că Dumnezău îș ferește
    Ceata de svinț ce-l iubește,
Și din mâni fără de lege
    I-a scoate și-i va alege.
Și direptului senină
    Îi va străluci lumină,
Veselie și cunună
    Celor cu inemă bună.
Și vă bucuraț, tot omul
    Ce sunteț direpț, la Domnul,
Mărturisind fără smântă
    De pomana lui cea svântă.

(Dosoftei, Psaltirea în versuri, 1673, ediţie critică de N. A. Ursu, cu un cuvânt înainte de Înaltpreasfinţitul Iustin Moisescu, Arhiepiscop al Iaşilor şi Mitropolit al Moldovei şi Sucevei, Iaşi, 1974.)

“Acestu Dosoftei mitropolit nu era om prostu de felul lui. Şi era neam de mazîl; pre învăţat, multe limbi ştia: elineşte, lătineşte, sloveneşte şi altă adâncă carte şi învăţătură, deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel. În ţara noastră pe-această vreme nu este om ca acela”, scria Ion Neculce în Letopiseţul său.  Cred că acest succint dar inegalabil portret conţine in nuce raţiunile profunde ale sfinţeniei acestei luminoase personalităţi. Pentru că, începând din acest an, Mitropolitul Dosoftei nu este numai un personaj al culturii româneşti, ci şi un sfânt al Bisericii, canonizat de Biserica Ortodoxă Română la 6 iulie 2005, cu zi de pomenire liturgică pe 13 decembrie a fiecărui an. Canonizarea a fost proclamată solemn şi sinodal pe 14 octombrie 2007 la Iaşi, la hramul Sfintei Paraschiva.
Acum, în ziua sărbătoriri lui, să privim, cu ochi primeniţi într-o lumină nouă, viaţa, credinţa şi lucrarea acestui om, purtate până la măsura sfinţeniei. Mitropolitul Dosoftei s-a născut la 26 octombrie 1624 şi este originar de prin părţile Sucevei. La botez a primit numele Dimitrie. Împrejurările în care tânărul Dimitrie a îmbrăţişat viaţa monahală rămân încă nedeplin lămurite. Nedesluşite şi răzleţe ne parvin din epocă informaţiile care privesc prima perioadă a vieţii şi a formării sale spirituale.
Dosoftei nu a fost, cu certitudine, un autodidact. Se pare că ar fi învăţat la Iaşi, la Şcoala Domnească de la Trei Ierarhi. Aici îl va fi atras şi înrâurit personalitatea mitropolitului Varlaam, ale cărui iniţiative culturale le preia şi le face mai târziu pe deplin roditoare. Conştiinţa sa de tip umanist, cunoaşterea limbilor clasice (latină şi greacă), accesul la limbi şi culturi moderne (polonă, rusă, ucraineană, neogreacă) justifică ipoteza unor studii continuate în Polonia, la Lvov, aşa cum se crede, în cadrul frăţiei ortodoxe “Adormirea Maicii Domnului”. După o perioadă petrecută ca ieromonah la mănăstirea Probota, unde prezenţa sa este semnalată în 1649, Dosoftei urcă pe treptele slujirii arhiereşti.
În 1658 se află în fruntea episcopiei de Huşi, iar în 1659 este episcop de Roman. În 1671 ajunge Mitropolit al Moldovei, treaptă din care continuă şi mai intens munca de păstor, cu precădere prin cristalizarea lucrării sale de cărturar.
Datorită atitudinii sale anti-turceşti va fi silit să părăsească ţara, refugiindu-se în Polonia în februarie 1674, împreună cu domnitorul Ştefan Petriceicu, de unde revine în 1675, redobândindu-şi scaunul, după o detenţie de câteva luni în mănăstirea Sf. Sava din Iaşi. Urmează, pentru Dosoftei, un deceniu de intensă activitate pastorală concretizată într-o considerabilă operă de traducere şi tipărire a cărţilor de cult în limba română.
Din 1686, în urma eşuării campaniei antiotomane a regelui Sobieski, încep pentru Dosoftei ani dramatici de refugiu care devine surghiun în Polonia, la Stryj iar mai apoi la Zolkiew (azi, Nesterov, în Ucraina). Acolo va muri în 13 decembrie 1693, înconjurat de griji, nevoi şi ostilitate, aşa cum citim în corespondenţa ultimilor ani, excomunicat şi depus din treaptă de Patriarhia Constantinopolului în urma sinodului de la Iaşi din 1688, dar mai ales mistuit de dorul de ţară. Peste locul îngropării lui vremea a întins vălul uitării.
“Cunoştinţa îngâmfă însă iubirea zideşte” spunea Sfântul Apostol Pavel (1Corinteni 8, 1) şi îşi află ecou deplin în viaţa şi lucrarea mitropolitului moldovean. În cazul lui, cărturăria nu a fost searbădă jonglerie de concepte, ci a devenit slujire; făcându-se vehicul al iubirii, a zidit conştiinţe.
Dosoftei a fost un cărturar, un erudit unic în felul lui, multe din întreprinderile sale culturale stând sub semnul pionieratului.
Este primul poet al literaturii române culte şi primul tălmăcitor în versuri al Psaltirii în tot Răsăritul creştin (Psaltirea în versuri, Uniev, 1673). Dar, dacă se încumetă la această strădanie, nu o face dintr-o “manie a versificării”, ci pentru edificarea spirituală a neamului “rumânesc” care, de la el încoace, nu numai că poate pricepe psalmii în limba proprie, dar îi şi gustă. A tâlcuit Psaltirea – care, după propria mărturisire, “este plină de rugă şi de tainele cele mari ale lui Dumnezeu” – “cu multă trudă şi vreme îndelungată, precum am putut mai frumos […] ca să poată trage hirea omului cătră cetitul ei”. Efortul estetic este, aşadar, în slujba edificării sufleteşti, iar nu altfel, mereu în spiritul versetului paulin al iubirii ziditoare. Dacă, până la Dosoftei, limba română avea dreptul să intre numai până în tinda bisericii, începând cu acesta ea pătrunde până în altar.
Mitropolitul Dosoftei a deschis larg uşile împărăteşti pentru săvârşirea Sfintei Liturghii în limba română prin traducerea integrală a Liturghierului în limba română (Iaşi, 1679, cu o a doua ediţie, îmbogăţită şi argumentată, în 1683). Gestul era revoluţionar pentru acea vreme, dacă ne gândim că în Muntenia, contemporanul său, Mitropolitul Theodosie tipăreşte în anul 1680 un Liturghier care are textul slujbei în slavonă şi numai indicaţiile tipiconale în limba română, căci, după cum mărturiseşte, “Liturghia toată a o prepune pe limba noastră şi a o muta nice am vrut, nice am cutezat”… Dosoftei, însă, aflând temei biblic în versetul paulin “în Biserică vreau să grăiesc cinci cuvinte cu mintea mea, ca să învăţ şi pe alţii, decât zeci de mii de cuvinte într-o limbă oarecare” (1Corinteni 14, 19) şi însufleţit de misiunea sa de luminător al poporului, îndrăzneşte acest progres cultural spre risipirea ignoranţei religioase (“să-nţeleagă creştinii svintele taine”) şi spre mântuirea poporului (“să înţeleagă toţi spăsenia lui Dumnezeu cu înţeles întreg”).
Alături de Liturghier a tradus şi tipărit multe alte cărţi de cult, unele pentru prima dată în limba română. Aceste traduceri sunt închinate ca “dar limbii române” şi constituie, voit şi conştient, mijloc de edificare a conştiinţei naţionale, căci au convingerea că se adresează tuturor românilor: “tutinderea ce să află în această limbă pravoslavnică”. Conştiinţa latinităţii limbii este atât de adâncă în el încât, în strădania de a crea o limbă românească teologic expresivă, nu ezită să caute în Vulgata sfântului Ieronim posibile etimoane pentru expresiile româneşti: “pentru că cică s-au tălmăcit de pre izvodul sfetii Ieronim […] noi de pre acel izvod foarte am sâlit de-am pus cuvintele precum să află acolo”.
Dosoftei este, aşadar, primul creator al terminologiei ştiinţifice teologice româneşti în baza limbii latine. După cum este şi primul “dascăl euharistic” sistematic al poporului român, primul mare cunoscător al literaturii patristice şi postpatristice (compilează şi traduce în română şi în rusă din Ignatie Teoforul, Efrem Sirul, Ioan Damaschinul, Simeon al Tesalonicului etc.), primul tălmăcitor din dramaturgia universală (drama renascentistă Erofili, din neogreacă), primul traducător al Istorii-lor lui Herodot în limba română. Ceea ce l-a făcut sfânt pe Dosoftei nu este erudiţia, ci izvorul şi scopul acestei ştiinţe de carte, care au fost constant iubirea de Dumnezeu şi de poporul încredinţat spre păstorire. Întreaga iniţiativă culturală nu izvorăşte dintr-un spirit academic, ci dintr-unul pastoral.
Pentru slujirea poporului creştin a folosit mulţii talanţi cu care Dumnezeu l-a înzestrat. Iar semnul că prin acestea s-a sfinţit şi pe sine însuşi este faptul că, între toate aceste întâietăţi pe care şi le-a dobândit în cultura vremii, a continuat să rămână “deplin călugăr şi cucernic şi blând ca un miel”…

Un material pus la dispoziţia RoMedia.gr de către pr. Eduard Fartan  Biserica “SFANTA TREIME”, Aharnon 246, Atena

Binecuvântare perpetuă

Cel mai greu se învaţă tăcerea. Şi mai ales tăcerea plină de bucurie. Plină şi uimită. Iată cel mai autentic mod de trăi : uimindu-ne. Din uimire se naşte imediat gratitudinea, sunt îngemănate.

Viaţa se trăieşte plenar doar în acest orizont al uimirii. Prea multe daruri copleşitoare, prea multă delicateţe, prea multă iubire, prea multă frumuseţe ascunsă sub văluri groase de borangic.

…

Ai multă şi multă răbdare. Veghezi permanent. Vorbeşti tainic în străfundul inimii inimii într-o limbă pe care nu o pricep şi totuşi o ştiu. Mai ştiu că nu vei face nimic ca să mă mântuieşti fără voia mea, fără ca eu să înţeleg rostul întâmplării, fără ca eu să mă mişc spre Tine.

Am înţeles că eşti lângă mine, mereu ascuns, mereu prezent, mereu sublim. Am înţeles că niciun cuvânt al meu nu Te poate cuprinde şi lăuda îndeajuns atât cât poate iertarea şi mila pe care tot Tu le înfloreşti în mine.

Te simt, dar nu Te văd. Te caut şi nu te găsesc, locuieşti în mine şi Ţi-ai deschis palmele deasupra mea, dar nu Te ştiu; prind umbra Ta şi iarăşi Te caut.

Spectator şi actor al vieţii acesteia miraculoase, văd florile gingaşe ale stâncilor şi mă înfior. Cine eşti Tu, care-mi vorbeşti prin fiecare lucru şi cuvânt? Cine eşti Tu Care mă porţi în Tine, Care neîncetat îmi aminteşti că m-ai născut de sus în timp ce tâmpla mi-am lipit-o de ţărână? Cine eşti tu Care nu mă laşi acoperit de talazuri? Care neîncetat te jertfeşti şi învii?

Poezie şi cântec, necuprinzându-Te, eşti. Dulceaţa mângâierii şi odihna duminicii, tatăl, mama, fratele şi prietenul meu. Putere şi Bucurie, Om care a cunoscut moartea şi a uimit dedesubturile întunericului, Dumnezeu veşnic şi atoateţiitor, Spirit ce pătrunde totul… Văd că Te bucuri de mine ca de lumea Zilei a Şaptea, Bucuria mea. De aceea, Te rog doar, înrourează voia mea cea bună pentru a Te iubi în fiecare zi mai mult, într-atât încât să-mi doresc cu toată puterea să nu mă părăseşti nicicând.

Sufăr de uitare. De aceea, te rog, stai lângă mine în vifor şi-n furtună, în arşiţă şi ger năprasnic. Adu-mi aminte mereu de crucea Ta. De scuipări şi bătăi, de batjocuri şi durere. Adu-mi aminte de piatra rostogolită şi de lumina Învierii. Adu-mi aminte pe Tine să te iau drept scut şi alean. Adu-mi aminte de cununa limbilor de foc.

Fă-mi din fiecare zi şcoală, treaptă spre cer şi punte către Tine. Timpul să-mi fie haină de purpură şi sceptru.

Alături de Tine, totul devine un veşnic sfârşit şi început; învăţ mereu să trăiesc pe muchia aceea dintre sfârşit şi început, privind doar spre răsărit.

(Din “Însemnările lui Partenie Monahul”)

Basmul : tâlcuirea imaginară a departelui

   Jean Alexandru Steriadi (n. 29 octombrie 1880, Bucureşti, d. 23 noiembrie 1956, Bucureşti) a fost un pictor şi grafician român, profesor universitar la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi membru de onoare al Academiei Române din anul 1948.

   A studiat la Bucureşti cu G.D. Mirea, apoi la München şi la Paris. A condus Muzeul Aman, apoi Muzeul Kalinderu şi a fost profesor la Şcoala de arte plastice din Bucureşti. Steriadi este iniţiatorul şi promotorul saloanelor de alb-negru în grafică. În prima perioadă de creaţie, Steriadi a fost preocupat de compoziţia de mari dimensiuni, înfăţişând scene din viaţa oamenilor simpli („Hamali în portul Brăilei”, „Chivuţele în Piaţa Mare”, „Vânzătoare de dantelă”), şi de portret, demostrând o sensibilitate receptivă la vibraţiile sufletului uman. Mai târziu a pictat, cu o emoţie uneori învăluită de o uşoară melancolie, peisaje urbane şi acvatice, colţuri ale vechiului Bucureşti, imagini din Dobrogea şi din numeroasele sale călătorii. Pictura lui Steriadi, de o luminozitate delicat nuanţată, atestă asimilarea celor mai preţioase trăsături ale impresionismului. Desenator talentat, este autorul a numeroase portrete-schiţă (în creion sau în peniţă), care ating, în grafica românească, o culme a genului prin precizia caracterizării, spiritul de observaţie, umorul inteligent. Steriadi a practicat cu succes şi litografia. Pictorul Jean Alexandru Steriadi a fost şi unul dintre preşedinţii Societăţii “Tinerimea Artistică“.

***

Cele cinci piese ce alcătuiesc superbul mozaic ce împodobeşte o dependinţă  a bisericii Saint Mary Romanian Orthodox Church din Cleveland, Ohio sunt elemente ale unei vaste compoziţii unitare, realizate în tehnica mozaicului, care are la bază basmul popular românesc.*

Este o operă inedită a pictorului Jean Steriadi, care surprinde prin viziune şi  stil, consacrându-l pe autor ca artist total. Tema acesteia nu poate fi alta decât lupta binelui cu răul, vizibilă mai ales în tabla 5 (T5), când personajul negativ este învins.

Autorul nu preia o anume fabulă, ci elaborează o sinteză originală din basme populare, dar şi culte, cum ar fi Povestea lui Harap- Alb de Ion Creangă (proba ursului). Motive ca merele de aur, calul năzdrăvan, corbul, cele trei fete de împărat, le întâlnim însă şi în Prâslea cel Voinic şi merele de aur, dar şi în Greuceanu ori Ileana Cosânzeana. Intenţia artistului nu este însă de a imita o poveste, ci de a redescoperi, prin imagini ce funcţionează la nivel simbolic, o paradigmă a existenţei omeneşti. Conflictul binelui cu răul se subscrie schemei narative a basmului, descriind un traiect iniţiatic, căci orice basm nu este altceva decât o aventură de (auto)cunoaştere şi descoperire a lumii.

Deşi sunt separate, cele cinci table mozaicate sunt unitare atât prin elemente compoziţionale ca fundalul – contururile ondulatorii ale spaţiului geografic continuându-se dintr-o tablă în alta, cât şi prin redundanţa unor motive ca păsările, apa, pomii cu fructe aurite, florile. Unitatea organică a tabloului o dă însă chiar fabula ei, călătoria iniţiatică a eroului.

Începutul poveştii stă, ambiguu, chiar la mijlocul tabloului (tabla 2). Îl trădează lipsa apei, laitmotiv al poveştii care desemnează un spaţiu diferit, tărâmul îndepărtat de peste şapte mări şi şapte ţări. Tabla 2, însă, se remarcă printr-o mai mare dependenţă, în raport cu celelalte, de bucata anterioară. Primele două fragmente de mozaic nu pot fi citite separat, deoarece se leagă atât prin numeroase elemente de continuitate: podul, râul, relaţionarea personajelor, cât, mai ales, prin tâlcul secvenţei surprinse în ele. Eroul, un făt- frumos tipic, fiu de împărat, moştenitor unic (deci excepţional prin condiţia şi atributele lui), pleacă de acasă, în lume, să-şi împlinească dorul ( Făt-Frumos din lacrimă, Tinereţe fără bătrâneţe…)

În orice basm, aşa cum indică şi V. Popp în Morfologia basmului, intriga este determinată de o lipsă, fie o răpire (soarele şi luna de pe cer, fata de împărat, merele de aur), fie de o dorinţă neîmplinită, aşa cum se vădeşte şi-n cazul eroului nostru.

La nivelul simbolic, generalizator, scopul intrinsec al oricărei călătorii, aşa cum am amintit deja, nu este altul decât (auto)cunoaşterea. Motivul mărului cu roade de aur trimite atât la pomul cunoaşterii, cât şi la cel al vieţii din naraţiunea biblică a Facerii. Eroul de basm este un civilizator, căci lumea descoperită de el, la fel ca în cazul oricărui copil, se instituţionalizează, capătă consistenţă şi coerenţă în conştiinţa sa şi sporeşte sensul lumii. Şi, totuşi, basmul depăşeşte planul subiectiv al aventurii şi propune un model etic de împlinire umană, în plan personal, prin căsătorie, cât şi în plan social, prin moştenirea împărăţiei. La fel ca în basmele populare, realizarea în plan marital este îngemănată cu cea socială (eroul ajunge să stăpânească o jumătate, una sau chiar două împărăţii!).

O altă împărăţie se descoperă la un alt nivel, mai profund, al lecturii imaginare: Impărăţia Cerurilor, moştenire veşnică pregătită de la începutul lumii. Nivelul spiritual de înţelegere a întregului tablou este concentrat asupra unui mesaj creştin. Autorul inserează subtil un element care la început nu atrage atenţia, dar care se va dovedi, în fond, laitmotivul tabloului: păunul. Pasărea mică, albă, ambiguă prin conturul său oferă cheia de înţelegere a celui mai profund nivel al lecturii imaginare. Mereu izolat, într-o enigmatică relaţie cu personajul principal, pasărea îşi modifică penele odată cu devenirea eroului. Misterioasa înaripată de dovedeşte a fi un păun de-abia în T4 şi în T5, când e scos în evidenţă penajul maiestuos de culoare albă. Păunul, din timpuri stăvechi asociat ideii de nemurire**, devine, în credinţa populară, un simbol creştin. Semnele distinctive din coada păunului au fost identificate cu nişte ochi încă de la început, iar în creştinism pot reprezenta Biserica atotvăzătoare.

Pliniu, în Istoria naturală, c. X. cap. XXII. menţionează că păunul năpârleşte când vine iarna, dar îşi reprimeşte podoaba de pene în primăvară. Sfântul Augustin pomeneşte o tradiţie mai veche conform căreia păunul are o carne care nu putrezeşte. Păunul – atribut al zeiţei Iunona, întruchipând apoteoza pentru împărătese atât în antichitatea păgână, cât şi în iconografia paleocreştină, este simbolul învierii si al nemuririi, de aceea se asociază reprezentărilor hristice. Nici gnosticii n-au putut ignora coloritul acestei păsări, asa cum o dovedeşte decorul din catacomba de pe bulevardul Manzoni din Roma, şi nici iudeii, cum se poate observa în sinagoga Hammam-Lif în proximitatea Cartaginei.

In ambianţa creştină, păunul apare figurat printre palmieri, lângă vase sau cupe, asemenea porumbeilor, în cele mai multe cazuri în spaţii sepulcrale. Cele mai vechi reprezentări datează din secolul al III-lea şi se află în catacomba Priscilei si a Sfântului Sebastian In spaţiul hipogeului de la Constanţa păunii sunt zugrăviţi în aceeaşi manieră ca potârnichile şi iepurii, oferind un bun prilej pictorului să-şi demonstreze calităţile de bun colorist. Aici păunii afrontaţi străjuiesc un coş cu fructe de culoare purpurie.

In substratul reprezentărilor fitomorfe, zoomorfe si avimorfe din mormântul tomitan sensul euharistic se asociază, se contopeşte cu cel mesianic. Fiindcă s-au împărtăşit din vinul euharistie, defuncţii pot să consume veşnic din rodul arborelui vieţii figurat pe bolta mormântului, ale cărui fructe sunt păzite de cei doi păuni . Exact în această poziţie întâlnim porumbeii si păunii pe unele sarcofage unde încadrează monograma lui Hristos.***

Revenind la mozaicul realizat de Steriadi pe peretele conex al bisericii, trebuie să recunoaştem nu doar o întelegere profundă, ci şi o redare iconografică a vieţii în registrul fabulosului. Existenţa umană se descoperă a fi devenire în taina sfântă a îndumnezeirii prin Hristos.

  Dorul feciorului de împărat care pleacă în lume este acea nelinişte a sufletului pe care  o simţea şi Fericitul Augustin şi pe care omul, chiar căzut în păcat, o posedă şi-i determină devenirea. Căutarea lui este nu doar nostalgia paradisului pierdut, căci prinţ fiind, el are deja, prin condiţia sa, tot ce-şi poate dori. Tărâmul unde s-a născut este un rai pământesc autohtonizat prin relieful ondulatoriu (gura de rai a Mioriţei), prin brazi şi atmosfera patriarhală. De aceea, ceea ce-l determină pe erou să plece nu poate fi altul decât visul său de absolut, dorul nemuririi. Prezenţa permanentă a păsărilor, simboluri ale sufletului căutător, corespunde transhumanţei spirituale a fiului de crai care caută şi el soarele-răsare.

Fiul craiului se desprinde din sânul familiei sale, din spaţiul protector al împărăţiei lumeşti a tatălui său. Podul, laitmotiv al poveştilor populare, indică întotdeauna trecerea (aici, marcată ritualic prin proba ursului). Ca-n Harap Alb, tatăl este cel dintâi care-i determină iniţierea eroului, căci îi trasează un drum asemănător cu al său, aşezat sub semnul masculinului, al puterii şi curajului. Atât ursul, ca simbol totemic, cât şi bradul, motiv vegetal al bărbăţiei şi perpetuării veşnice pun în evidenţă această idee.

Trecerea este desprinderea de timpul copilăriei, al vârstei de aur, şi intrarea în lume. Asumarea unui destin de căutător implică nu doar îndrăzneală, ci şi oblăduirea paternă,  trădată prin privirea cu care tatăl îl conduce pe cale, sprijinindu-se în toiagul-sceptru. Feciorul priveste şi el cu nostalgie în urmă. Desprinderea nu este niciodată uşoară.

Deşi unitare primele două piese stabilesc, esenţial, două categorii spaţiale şi, implicit, cognitive: aproape/departe, familiar/străin. Categoria departelui se dovedeşte însă a nu se diferenţia fundamental, dimpotrivă, dezvoltă similarităţi surprinzătoare cu cea presupus opusă ei. Deşi Făt-Frumos ancorează într-un port (drept dovadă corăbiile – T2!), tărâmul necunoscut aduce uluitor cu cel de acasă, creionând tot un paradis, dar sălbatic: copaci înfloriţi (în planul secund), pomi încărcaţi de roade, căprioare blânde, pe care el are menirea să-l civilizeze.

Tabla 3 introduce personaje noi: cele trei fete de împărat. Stând laolaltă, îmbrăcate în haine împărăteşti şi purtând pe cap coroane, ele alcătuiesc parcă un singur personaj. Frumuseţea şi puritatea lor sunt sugerate prin hainele albe, dar şi prin aerul pe care îl degajă prezenţa lor fabuloasă în acea pierdută grădină a Edenului. Se deosebesc, totuşi, prin elemente subtile ca podoabele veşmintelor, părul, statura. Cea mai mică se distinge şi prin blândeţea cu care mângâie sălbăticiunea, comunicând tainic cu ea.

 Tabla 4 este mult mai concentrată epic, spre deosebire de cea anterioara, preponderent descriptivă. Este de la sine înţeles că fiul craiului se va îndrăgosti de fiica cea mică a împăratului, aşa cum des se întâlneşte în basme. Cei doi se află împreună pe cale, un drum şerpuit ce pleacă de la palat spre lume, semn al vieţii aflate încă la început, al tinereţii. El îi oferă prinţesei să bea dintr-un potir. Fecioara priveşte sfioasă în jur, ţinând mâinile încrucişate pe piept. Straiele protocolare, cununile de pe cap trimit vădit la taina nunţii. Aşa se explică si motivul potirului, simbol euharistic al comuniunii în Hristos. Merele de aur se metamorfozează din fructe ale cunoaşterii în roade ale vieţii veşnice, proiectate într-un orizont al speranţei.

 Tabloul dezvăluie misterioase corespondenţe: în fundal se profilează case ce poartă în vârf crucea, simbol al încreştinării şi al Bisericii. Familia nou întemeiată este şi ea biserică, născută în sânul celei mari şi aflată mereu sub oblăduirea ei. Se descoperă, prin urmare, valenţe noi ale eroului: el nu este doar un civilizator ci, în egală măsură, un cruciat. Păunul care-l însoţeste mereu este credinţa şi harul pe care le poartă în suflet. De această dată, păsărea albă apare şi ea în toată splendoarea, are coada înfoiată şi creasta ridicată. Căsătoria se afirmă ca taină a comuniunii harice cu Hristos.

Decorul natural apare transfigurat, sub impresia elementului uman. Prezenţa brazilor, simbol al virilităţii şi al nemuririi, este semnul autohtonizării locului: tărâmul de peste şapte mări şi şapte ţări a devenit un nou acasă.

Schiţa lui Steriadi, în ansamblul ei nu se caracterizează  prin instituirea niciunei tensiuni. Probele eroului sunt deductibile, fără reprezentare. O atmosferă generală ceremonioasă, solemnă, fără răceală însă, se regăseşte permanent în toate cele patru secvenţe.

În T5 însă, tabloul este construit simetric, în raport cu o axă verticală imaginară: de o parte răul simbolizat de personajele negative (Baba Cloanţa/ zgripţuroaica/ vrăjitoarea, care urlă de ciudă şi aruncă flăcări pe nas, pisica neagră cu ghearele scoase şi păsările negre), de cealaltă parte, cei doi tineri păşind împreună pe calea vieţii. Fata ţine în mână o floare roşie (simbolul dragostei lor?), iar prinţul îi cuprinde candid mijlocul. Fără îndoială, cuplul, căruia i se alătură tainic acelaşi păun înfoiat, focalizează întregul tablou.

Întorşi cu spatele spre lume, cei doi tineri lasă în urmă răul ascuns în ea şi se îndreaptă spre apus. Liniştea şi bucuria de pe chipurile lor transmit pace întregului spaţiu, în ciuda negrilor antieroi. Iubirea binecuvântată se proiectează asupra lumii şi anihilează răul. Doar un corb singuratic îi urmăreşte în zbor. Să fie corbul care îl ajută pe Ţugulea în lupta cu zmeul? Să fie semnul că lupta cu răul nu s-a sfârşit încă? Asociat apusului, ne duce cu gândul la moarte. Viaţa devine o frumoasă peregrinare prin lume spre moarte şi Înviere, aşa cum garantează iarăşi prezenţa păunului.

Întreaga compoziţie a lui Steriadi împrumută ceva din mistica icoanei şi din limbajul ei tainic. Tabloul ascunde o filosofie teocentrică a vieţii şi a morţii, redată în stil naiv şi plastic pe peretele – pridvor, ce iese din Biserică spre lume.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

---

* Din exterior spre interior, compoziţia cuprinde cinci table mozaicate numerotate, convenţional, în ordinea în care s-au realizat.

** Frumuseţea şi grandoarea penelor păunului i-au dat o varietate de asocieri, înfăţişarea sa a făcut să fie adesea asociat regalităţii, în unele culturi, cum ar fi babilonienii antici şi perşii care credeau că doi păuni păzesc Copacul vieţii, simbolizând dualitatea omului, şi au aşezat conducătorii pe tronuri de păuni.Împărătesele şi prinţesele romane aveau ca emblemă păunul. Alte simboluri ale păunului derivă direct din mitologia greco-romană. Pasărea-zeu, Phaon cunoscută şi ca Fiorul, a fost identificată cu un păun. Hera pentru care pasărea e sacră a creat păunul din cadavrul unui gigant, Argus, un monstru fabulos ai cărui 100 de ochi i-a semănat pe coada păunului, care reprezintă bolta cerului, iar ochii, stelele.În panteonul hindus, păunul este calul lui Lakshmi, Brahma şi Kama şi e sacru pentru Sarasvati. Islamismul descrie ochii păunului că ochi ai inimii şi îi asociază cu soarele, luna şi universul.Budiştii privesc păunul ca simbol al roţii vieţii şi al soarelui. A fost emblema budistului Avalokitesvara şi Amitabha Buddha, de asemenea fiind legat de zeiţele Chinei şi Japoniei, zeiţe ale milei, Kwanyin şi Kwannon. Reprezentând veghea înţelegătoare, păunul era odată sacru în China, unde penele sale lucioase şi frumos colorate erau emblema dinastiei Ming şi simbol al unui rang înalt.Pentru că devine neastâmpărat înaintea furtunilor şi scoate un ţipat caracteristic, este asociat şi cu ploaia.Păunul poate fi asimilat cu simboluri negative, ostentaţia sa semnifică păcatul capital al mândriei  şi vanitatea.În hinduism, se spune că păunul are penele unui înger, vocea diavolului şi mersul unui hoţ, şi că ţipetele sale sunt în relaţie cu picioarele sale urâte. Despre cei care se fălesc cu meritele altora se zice că se îmbrăca în pene de păun sau se împăunează.

*** Arta creştină timpurie din vremea persecuţiei romane era extrem de circumspectă faţă de redările plastice, iar obiectele iconice utilizate, peştele sau păunul, de exemplu, aveau o funcţie strict simbolică. Catacombele marchează, totuşi, naşterea artei creştine, întrucât simbolurile păgâne sunt adoptate de arta abia plămădită. Anotimpurile care erau pentru păgâni semnul vieţii dincolo de moarte, devin simbol al Învierii. Gradina, palmierul, porumbelul, păunul evocă paradisul ceresc. Nava, simbol al prosperităţii devine Biserica. Reprezentarea paleocreştină s-a dezvoltat într-un imperiu care aproape că nu a cunoscut antiiudaismul, fiind tolerant atât pe plan social cât şi religios. Treptat, se pune din ce în ce mai acut problema operării unei distincţii clare între ecclesia şi sinagogé, pe un fundal de confuzii doctrinare dar şi de vădită rivalitate. Reprezentările iconografice, din ce în mai caracteristice pentru arta creştină, vizau cu prioritate ilustrarea textelor sacre, şi ca modalitate comodă de popularizare. Ilustrarea lor face parte, într-un fel, şi dintr-un demers exegetic, pentru că se urmărea o traducere, o explicitare a respectivelor texte. În acest context intervine, absolut firesc, o raportare la sursele Vechiului Testament, deci la tradiţia iudaică. Treptat, arta reprezentativă s-a structurat, semantic, ca lectură dirijată a evangheliilor, ca reflex al dezbaterilor teologice şi clişeelor populare. Autorii diverselor artefacte operau în conformitate cu prescripţiile canonului oficial, practicând stereotipia. Din momentul în care era probată şi acceptată, imaginea era preluată, conservată în tipare cvasiidentice, cu unele detalii care adaptau mesajul la particularităţile zonale, la noile strategii teologice etc. Simbolul, fabula, alegoria se pliau pe teologia oficială pentru interpretarea dirijată a Bibliei, dar şi pe gândirea artistică a vremii. Rolul unei astfel de arte era cu precădere acela de a forma cultura săracilor. Ea trebuia să exprime identitatea religioasă, dar şi pe cea etnică a unei colectivităţi. Cu alte cuvinte, creştinismul selectează şi adoptă din lumea păgână tot ce era al său, adică tot ce era creştin înainte de Hristos, tot ce era risipit în ea sub forma de farâme de adevăr apoi le adună laolaltă, unindu-le în plinătatea revelaţiei. Putem observa că nu este influenţa lumii păgâne asupra creştinismului, ci influxul în creştinism al acelor elemente ale lumii păgâne prin însăşi natura lor, trebuiau să se reverse în el; nu este o pătrundere în Biserică a obiceiurilor păgâne, ci o îmbisericire a lor; nu o păgânizare a artei creştine, aşa cum se credea adesea, ci o încreştinare a artei păgâne.

Experimentul ZAICA

„Dorel Zaica este de multă vreme cea mai importantă figură a pedagogiei artistice din România. Nu deprinderea mecanică a unor dexterităţi este scopul pedagogiei lui Zaica, ci modelarea unui mod viu de a gândi şi de a reacţiona la provocările istoriei şi realului în genere. Spontanietatea, firescul, autenticitatea – iată reperele acestui tip de educaţie. Profesorul intră în joc alături de elevii săi, se lasă luat prin surprindere, se lasă provocat de ingenuitatea lor. Cu alte cuvinte, Dorel Zaica include experienţa didactică în propriul său program de creaţie în opera sa. El învaţă învăţându-i pe alţii, se împlineşte ca artist modelând împlinirea celorlalţi“. (Andrei Pleşu)

 „De ani de zile, el lucrează cu elevi de diferite vârste, în cadrul unor foarte interesante experimente de creativitate. Micii lui ucenici sunt invitaţi să formuleze definiţii ale celor mai cunoscute dintre lucrurile cotidiene, apoi sunt incitaţi să le şi picteze. Rezultatele sunt uluitoare. Descoperindu-le, regretatul etnolog Irina Nicolau le-a strâns într-un volum intitulat simplu Experimentul Zaica“. (Luiza Barcan, „Adevărul Literar şi Artistic“, 7 iunie 2005)

„Cred că lucrurilor speciale pe care Dorel Zaica nu conteneşte să ni le ofere de atâţia ani li se poate atribui o parolă: «fermecător» şi un mesaj: «Aveţi grijă de copii!»“. (Ioan Crăciun, Cuvânt de deschidere la expoziţia Dorel Zaica şi elevii săi, 8 februarie 2006, Institutul Cultural Român)

 

• Cum arată stelele?

“Stelele sunt bleu şi sunt din colţ în colţ. ”

•  Cum facem noi să ţinem minte?

“Creierul imprimă tot ce gesticulăm noi cu buzele şi aşa e memoria. ” (11 ani)

“Poezia trece prin vene, prin toate vasele capitulare şi ajunge în creier. (12 ani)

•  De ce le-a crescut girafelor gâtul atât de lung?

“Pe vremuri, la moşiile împăraţilor şi regilor, oamenii legau gâtul la girafă cu o aţă, de o balustradă şi se punea un pietroi, care cântărea o tonă. Ei i s-a format gâtul lung. Celelalte girafe s-au născut din girafa asta la fel. ”

•  Dar ce aveau cu girafa aia de o chinuiau în halul ăla?

“Girafa asta era pedepsita, că nu muncea la unele munci agricole.” (7 ani)

•  Chiar nu le este frică deloc pompierilor de foc?

“Pompierii nu se ard, că au două perechi de haine pe ei şi ei mai au curaj şi cizme.” (6 ani) 

•  De ce aleargă sângele prin corpul nostru şi nu stă pe loc?

“Sângele umblă prin corp, ca să-i prindă pe microbi şi să-i înece.” (6 ani)

•  De ce ceaşca-i într-o ureche, iar cratiţa le are pe amândouă?

“Ceaşca este într-o ureche, deoarece aşa vrea ea să fie mai elegantă şi nu clăpăugă ca o cratiţă.” (12 ani)

•  Ce s-ar întampla dac-ar nimeri un înger in iad şi un drac în Rai?

“Dacă nimereşte un drac în Rai va fi cum a fost cu Adam şi cu Eva care au dat primii de dracu’ gol.” (13 ani)

“Dracul în Rai s-ar descuraja de tot în faţa crucii, în fata sfinţeniei tuturor îngerilor, pe când îngerul ar fi din ce în ce mai încurajat să se ţină de drăciile dracilor.” (13 ani)

“Dacă ar intra un drac în Rai le-ar dezordona aripile la toţi îngerii”. (9 ani)

•  Ce limba se foloseşte în iad şi in Rai?

“In Rai vorbim limba mută, în iad vorbim româneşte. ” (8 ani)

“În Rai şi în iad nu se vorbeşte nicio limbă, deoarece tot ce a fost de spus, s-a spus înainte să ajungem acolo. ” (13 ani)

“Dispăruţii din viaţă vorbesc în iad şi-n Rai tot o limba dispărută. ” (14 ani)

•  La uşa inimii cuiva, trebuie sa ne rugam, sa năvălim sau să ciocănim?

“La uşa inimii cuiva nu trebuie nici să ciocaneşti, nici să năvăleşti, nici să te rogi, ci trebuie doar să cânţi. ” (11 ani)

“La uşa inimii cuiva, nu ne rugăm, cel mai bun lucru este să-i căutăm cheia. ” (13 ani)

“La uşa inimii cuiva, trebuie să ne mişcăm şi să dorim cu încetinitorul. ” (13 ani)

•  Oare işi povestesc ceva licuricii şi stelele, cât e noaptea de lungă?

“Stelele le întreabă pe gâzele mici, licuricii, ce fac ele într-o viaţă atât de scurtă, iar licuricii nu înţeleg ce mănâncă stelele de trăiesc atât de mult.” (12 ani)

•  La ce folosesc sprâncenele?

“Sprâncenele folosesc ca să ţină fruntea sus, să nu-i vină fruntea pe ochi.” (6 ani)

•  De ce au cruce pe spate unii păianjeni?

“Unii păianjeni au cruce, că ei sunt popa la păianjeni. ” (7 ani)

•  Ce este cerul?

“Cerul are două feluri de nori, ăia care merg noaptea se numesc noptari şi ăia care merg ziua, se numesc ziotari. ” (5 ani)

“Cerul umblă pe sus şi se rotunjeşte. ” (7 ani)

•  Ce este zâmbetul?

“A zâmbi înseamnã să râzi parcă în gândul tãu. ” (8 ani)

“A zâmbi este când nişte oameni râd cu gura închisă, ca să nu deranjeze oamenii de la bloc.” (7 ani)

 ***

• „Norii care umblă degeaba au fost storşi de Dumnezeu şi acum se odihnesc.“ (Adina Ioana Marin, cl. V-a, 11 ani şi 11 luni)

 

• „Nu moare moartea aici pe pământ; moartea moare, pentru fiecare dintre noi, când descoperim raiul.“ (Cătălina Panicu, cl. VIII-a, 14 ani şi 11 luni)

 

• „Curcubeul este toboganul îngerilor şi atunci trebuie să fie ca un arc.“ (Victoria Ecaterina Lupuşor, cl. V-a, 11 ani şi 2 luni)

 

• „Eu cred că preoţii sunt îmbrăcaţi în negru pentru că ei sunt în doliu pentru toţi morţii.“ (Dănuţ Gheorghe, cl. I, 7 ani)

 

• „Biserica este zâmbetul pământului.“ (Ruxandra Mocean, cl. VII-a, 14 ani şi 3 luni)

 

• „Aureola stă în cerc în jurul capului, la sfinţi, fiindcă ea reprezintă bunătatea, fără colţuri, fără opriri.“ (Cristian Hurmuzi, cl. VI-a, 12 ani)

 

• „Diferenţa dintre sfinţi şi îngeri este că sfântul îţi dă un nume, iar îngerul te ajută să-l păstrezi sănătos.“ (Iuliana Matei, cl. VIII-a, 14 ani şi 7 luni)

 

• „Icoanele sunt portretele de familie ale lui Dumnezeu.“ (Ana Maria Badea, cl. VII-a, 13 ani şi 4 luni)

 

• „Duhul Sfânt este memoria iubirii.“ (Roxana Zaharia, cl. VIII-a, 15 ani)

 

• „Crucea şi rugăciunea sunt un fel de arme cu gloanţe de bunătate la care diavolul nu are cum să se apere că nu are vestă antiglonţ pentru aşa ceva.“ (Deniz Ali, cl. V-a, 11 ani şi 6 luni)

 

• „Unii oameni nu putrezesc după ce mor, fără să fie îmbălsămaţi, pentru că trupurile lor au fost băgate în pământ cu cerul în ei.“ (Sabina Dallu, cl. VI-a, 12 ani şi 7 luni)

 

• „Avocatul apărării noastre la Judecata de Apoi este iubirea lui Dumnezeu faţă de oameni.“  (Anca Mateescu, cl. VIII-a, 15 ani şi 2 luni)

 

• „Când Îl ai pe Dumnezeu în suflet, toţi oamenii din jurul nostru ne sunt rude.“ (Cătălina Opaină, cl. VIII-a, 14 ani şi 10 luni)

 

• „Biserica este o scară unde oamenii care urcă Îl întâlnesc pe Dumnezeu, Care coboară spre oameni.“ (Bogdan George Ivanov, cl. VII-a, 13 ani şi 7 luni)

spider_muse

Seara

 

          de Tudor Arghezi

 

Un păianjen ca un neg,

Umblă lung in şase peri,

Abia-l vezi şi e întreg

Cu nevoi şi cu dureri.

 

Vine de la munca lui,

Nu se-nşală de picior.

Îl aşteaptă, colo-n cui,

Casa prinsă de urcior.

 

Nu mă vede, nu mă are,

Nu mă ştie de nimic,

De ce-oi fi atât de mare?

De ce-i el atât de mic?

 

 Evening

 

                  by Tudor Arghezi

 

A spider like a big mole

Stumbles long on six hair stakes

Barely seen and he is whole

With his needs and with his aches

 

 Coming from his daily work,

Speeds along with hurry’s lot.

Waiting’s hanging from a cork,

Up, his house on ceiling wrought.

 

Doesn’t see me, doesn’t dig me,

Doesn’t know me anyway,

Why am I so large and seemy?

Why is he so small away?

 

translated by Moon Steer, March 2002

 

Visătorul

 

                  de Lucian Blaga

 

Spânzurat de aer printre ramuri

se framântă în mătasa-i

un păianjen.

 

Raza lunii

l-a trezit din somn.

 

Ce se zbate?

A visat că

raza lunii-i fir de-al lui şi

cearc’ acum să se urce

până-n ceruri, sus, pe-o rază.

Se tot zbate îndrăzneţul

şi s-azvârle.

Şi mi-e teamă

c-o să cadă – visătorul.

 

The Dreamer

 

                 by Lucian Blaga

 

Hanging from the air among branches

a spider frets in his silk.

 

The moon’s ray woke him from his sleep.

 

Why does he toss about?

He has dreamed

the moonbeam is a thread of his own,

now he tries to climb up

to the heavens on the beam.

The daring fool keeps struggling

and hurls himself upwards.

 And I am afraid

he’ll fall – the dreamer.

 

(Original version in Romanian)

 

 Scară la cer

 

                   de Marin Sorescu

 

Un fir de păianjen

Atârnă de tavan.

Exact deasupra patului meu.

 

În fiecare zi observ

Cum se lasă tot mai jos.

Mi se trimite şi

Scara la cer – zic,

 

Mi se aruncă de sus.

 

Deşi am slăbit îngrozitor de mult

Sunt doar fantoma celui ce am fost

Ma gândesc că trupul meu

Este totuşi prea greu

Pentru scara asta delicată.

 

-Suflete, ia-o tu înainte.

Pâş! Pâş!

 

Ladder to Heaven

 

                        by Marin Sorescu

 

A silken thread, spun by a spider

Hangs from the ceiling

Just above my bed.

 

Day by day I watch

it descend.

And think,

‘now heaven offers me ladder,

 

It reaches to me from above’.

 

Weakened though I be,

A shadow of my former self,

I think the ladder might not

Support my weight.

 

Listen, my soul, on you go ahead,

Softly, softly.

 

(Translation by Constantin Roman)

Despre plenitudinea vieţii la Edith Wharton (1)

                                                                                                                                                             

                   Prima femeie care a primit premiul Pulitzer (The Age of Innocence, 1920) şi printre cei dintâi specialişti recunoscuţi în arhitectura de peisaj şi decoraţiuni interioare, Edith Wharton învaţă la şcoala lui Henry James o scriitură fină ca o tăietură de bisturiu. Peisajul New Yorkului antebelic şi al Franţei interbelice recompun lumea elegantă a celor două continente aflată în curgerea unei autentice istorii.

                   În plenitudinea vieţii (The Fullness of Life, din volumul The Collected Short Stories of Edith Wharton, 1893 ) este o nuvelă fantastică (mai degrabă o parabolă) încadrată eternei teme a dragostei, prin care scriitoarea dovedeşte fascinaţia mereu vie a Pietrei de Magnesia. Polemica ei virtuală cu Flaubert rămâne în stadiul de proiect, fiind transparente mina ludică şi predispoziţia spre reverie.

                  O femeie fără nume, deci oricare, se sinucide înghiţind o otravă, căci nu mai suporta scârţâitul pe care-l făceau cizmele soţului ei (v-am avertizat de bovarism) şi ajunge într-un fel de rai New Age. Intenţia autoarei se conturează din ce în ce mai clar, proiectată într-un dincolo al imediatului narativ. Dumnezeu este aici Spiritul Vieţii, o voce eterată fără chip. Edenul lui Wharton e foarte terestru, ca-ntr-un film clasic de Hollywood, marcat de locuri comune, construite din fraze ample, exagerat retorice prin aglomerarea de epitete decorative. Iată, de exemplu,  tabloul raiului (?), după această moarte lipsită de durere:

                  (…)she distinguished the outlines of a landscape, at first swimming in the opaline uncertainty of Shelley’s vaporous creations, then gradually resolved into distincter shape — the vast unrolling of a sunlit plain, aerial forms of mountains, and presently the silver crescent of a river in the valley, and a blue stencilling of trees along its curve — something suggestive in its ineffable hue of an azure background of Leonardo’s, strange, enchanting, mysterious, leading on the eye and the imagination into regions of fabulous delight. As she gazed, her heart beat with a soft and rapturous surprise; so exquisite a promise she read in the summons of that hyaline distance.

                   Un eclectism forţat, construit prin referirile directe la stilul lui Shelley sau Leonardo e menit să contureze psihologia eroinei, o intelectuală resemnată, profund interiorizată, care suferea teribil din cauza unui soţ blazat. Femeia nu mai putuse suporta mediocritatea unui ins care nu citise altceva în viaţa sa decât romane de călătorie şi reclame sportive şi care se arăta lipsit de orice sensibilitate ori profunzime intelectuală şi-şi pusese capăt zilelor. Scârţâitul cizmelor şi trântitul uşilor sunt simbolul grosolăniei lui nonşalante.

                   Autoarea nu e interesată să dezvolte detalii, ci pune pe tapet doar acuta criză de comunicare şi căsnicia devenită un prizonierat  continuu. Astfel, pentru a marca antiteza dintre intelectualitatea şi sensibilitatea femeii la tot ceea ce e frumos şi platitudinea soţului ei, face abuz de referinţe culturale: Dante, Shakespeare, Bellini, Redermeer, Boccaccio, Biserica Or San Michele din Florenţa. Inconsecvenţa aparentă a stilului vine, cred, din concentrarea epică a textului. Eroinei îi revin în memorie, printr-un abundent flux al conştiinţei, amintiri refulate timp de o viaţă, mărunte detalii în aparenţă, dar creatoare de puternice emoţii, toată bogăţia unei febrile vieţi interioare care pierise nedescoperită.

                    The church was silent, but for the wail of the priest and the occasional scraping of a chair against the floor, and as I sat there, bathed in that light, absorbed in rapt contemplation of the marble miracle which rose before me, cunningly wrought as a casket of ivory and enriched with jewel-like incrustations and tarnished gleams of gold, I felt myself borne onward along a mighty current, whose source seemed to be in the very beginning of things, and whose tremendous waters gathered as they went all the mingled streams of human passion and endeavor. Life in all its varied manifestations of beauty and strangeness seemed weaving a rhythmical dance around me as I moved, and wherever the spirit of man had passed I knew that my foot had once been familiar.

                     Acum intervine Spiritul Vieţii, care-i oferă drept recompensă vieţii ei frustrate posibilitatea de a-şi întâlni în paradisul acela de nestemate perechea ideală, omul alături de care ar fi fost cunoscut adevărata dragoste, atingând astfel plenitudinea vieţii. Într-adevăr, comunicarea dintre cei doi este empatică, deşi dialogul îmi pare forţat, artficial:

                    “Then you, too, have looked for me?”

                     “All my life.”

                     “How wonderful! And did you never, never find anyone in the other world who understood you?”

                      “Not wholly — not as you and I understand each other.”

                     “Then you feel it, too? Oh, I am happy,” she sighed.

                      Poate  că tocmai această inautencitate a iubirii mult-visate este vânată de autoare, căci îşi va pune eroina într-o situaţie paradoxală: ea se gândeşte brusc la soţul rămas singur şi îşi dă seama că acesta nu va cunoaşte niciodată plenitudinea vieţii, căci trăia în iluzia că ea fusese pentru el acea plenitudine. Îi vede suferinţa singurătăţii şi neputinţa lui, dezamăgirea când va veni în paradis şi nu o va găsi, apoi aşteptarea şi nefericirea lui veşnică. Finalul este impresionant, surprinzător: femeia refuză să plece împreună cu “perechea ideală” în sălaşurile cele veşnice şi înţelege că împlinirea dragostei este tocmai fericirea omului de lângă ea pentru care ea era totul şi cu care se obişnuise aşa de mult încât îi lipsea:

                    “Yes; but will it be so with my husband’s soul also?”

                     “No,” answered the Spirit of Life, “for your husband imagined that he had found his soul’s mate on earth in you; and for such delusions eternity itself contains no cure.”

                     She gave a little cry. Was it of disappointment or triumph?

                     “Then — then what will happen to him when he comes here?”

                     “That I cannot tell you. Some field of activity and happiness he will doubtless find, in due measure to his capacity for being active and happy.”

                      She interrupted, almost angrily: “He will never be happy without me.”

                     “Do not be too sure of that,” said the Spirit.

                     She took no notice of this, and the Spirit continued: “He will not understand you here any better than he did on earth.”

                    “No matter,” she said; “I shall be the only sufferer, for he always thought that he understood me.”

                    “His boots will creak just as much as ever –“

                    “No matter.”

                    “And he will slam the door –“

                    “Very likely.”

                     “And continue to read railway novels –“

                      She interposed, impatiently: “Many men do worse than that.”

                     “But you said just now,” said the Spirit, “that you did not love him.”

                     “True,” she answered, simply; “but don’t you understand that I shouldn’t feel at home without him? It is all very well for a week or two — but for eternity! After all, I never minded the creaking of his boots, except when my head ached, and I don’t suppose it will ache here; and he was always so sorry when he had slammed the door, only he never could remember not to. Besides, no one else would know how to look after him, he is so helpless. His inkstand would never be filled, and he would always be out of stamps and visiting-cards. He would never remember to have his umbrella re-covered, or to ask the price of anything before he bought it. Why, he wouldn’t even know what novels to read. I always had to choose the kind he liked, with a murder or a forgery and a successful detective.”

Va urma (!)

Tăietorul de bambus şi Prinţesa Lunii (I)

                  Plăcerea de a citi este acum pentru mine leacul clipelor leneşe, aşezate pieziş peste mintea confuză a serilor de toamnă aburite şi reci. Evident, lectura naivă e un privilegiu rar, pentru mintea tocită de sistematizări şi locuri comune. La 10 ani devoram cărţile de poveşti şi basme cu setea rătăcitului pe mare, tremurând pentru destinul ştiut al eroului şi al ilenei lui cu păr de aur. În adolescenţă căutam întrebările răspunsurilor aduse toate la oficiul meu de obiecte  pierdute. După ce-am terminat Romanul adolescentului…, începusem şi eu să scriu un jurnal întocmai, aşa cum efluvii ideatice răspândise şi un alt jurnal, scris la Păltiniş. Hotărâtă să învăţ germana şi greaca, îmi copiasem cu meticulozitate şi interes lista filosofilor recomandaţi. Nu am dus niciodată la sfârşit proiectele mele majore, îmi pierdeam prea repede elanul epigonic. Importantă era tocmai această înrâurire, energeia, fie efemeră pe care o descopeream în fiecare carte, şi mai ales dialogul tainic, paranormal, al fiinţei mele celei mai adânci cu o altă Fiinţă care-mi dezvăluia acolo, ca-ntr-un arabesc de lumină, drumul pe care-l căutam şi pe care aveam să-l înţeleg însă mult mai târziu.

                 Acum citesc cu plăcerea coaptă a celui care savurează cartea ca pe un obiect senzual, inspirând parfumul ei tânăr, diafan, de iarbă proaspătă şi iasomie sau matur, de ambră şi portocal, de patchouli sau măduvă de santal. O gust odată cu aroma ceaiului de vişine cu rom, de hibiscus şi fructe de pădure, de vanilie, caramel şi altele nenumărate. Îmi cântă evergreenuri, cu Michel Sardou, Adamo, Mouskouri, Dassin, Amalia sau, mai subtil, Albinoni, Mozart, Beethoven sau Eleni Karaindrou. Umbra ei palidă ca a ceaiului de Ceylon, hârtia ei foşnitoare, rândurile tropăitoare ca o armată macedoneană de furnici, toate mă atrag şi mă inspiră.

               Am dat de curând peste o poveste şi textura ei stranie m-a făcut să mă opresc din iureşul cotidian şi să regăsesc pentru o clipă plăcerea bucuriei din copilărie. E considerată cea mai veche poveste japoneză. Cunoscută şi ca Prinţesa Lunii sau a prinţesei Kaguya-hime, Tăietorul de bambus vorbeşte frust şi delicat totodată despre aspiraţia dintotdeauna a fiinţei umane de a descoperi iubirea desăvârşită. A fost cunoscută în Occident, mai întâi în traducerea unei japoneze cosmopolite Yei Theodora Ozaki, cea care avea să-i inspire pe mulţi dintre artiştii acelei Belle-Epoque cu adaptări în limba engleză din cele mai vechi texte ale literaturii din Ţara-Soarelui-Răsare. În română s-a publicat recent în colecţia Cotidianul (Despre dragoste şi alte întâmplări). Povestea începe ca a porcului autohton, doar că ţăranii lor sunt acolo tăietori de bambus (fiecare cu bogăţia lui!). Trist că nu poate avea copii, un astfel de tăietor se roagă zeităţii lor, Buddha ( în ciuda acestei menţiuni, mi s-a părut uşor încreştinată povestea, căci se aminteşte la un moment dat de Dumnezeu, de botez, de făpturi de lumină, ca şi cum traducerea ar fi transpus-o totodată într-un univers familiar europeanului comun).

                  Tăietorul de bambus găseşte în tulpina unui copac o copiliţă mare cât nici o palmă, pe care o creşte, împreună cu soţia sa, cu multă dragoste şi recunoştinţă. Stereotipie narativă, doar că fetiţa asta părea mai degrabă un licurici. Apariţia ei se face sub semnul luminii, tăietorul e copleşit de ea, inundă locul unde se găsea copila, ca apariţia bruscă a lunii dintre norii grei, ce luminează inima pădurii unde o găseşte viitorul său tată.

                    Mai târziu, mica domnişoară devenită Prinţesa Lunii îi supune pe toţi prin frumuseţea ei iradiantă, selenară. Lumina pe care o împrăştie e blândă, mângâietoare ca a lunii pline de august şi ea provoacă adoraţia tatălui, dar şi teama de a nu-i fi furată, de aceea tăietorul de bambus o ţine închisă (nici că se putea altfel fără mitul turnului de fildeş) până ce îi vine vremea de măritat. Bine, o să-mi ziceţi, dar toată mitologia scoasă la iveală de romantici şi brodată de ei e plină de fecioare palide şi levitante. Da, şi această fecioară uluitoare, picată din Lună, care nu vrea cu nici un chip să se mărite, îşi pune, ca orice eroină de poveste, peţitorii care, fără doar şi poate au aflat de frumuseţea ei orbitoare, să treacă prin diverse probe care să le dovedească puterile şi tăria dragostei lor.

                   Apar multe cifre în istoria asta: din sute rămân cinci peţitori, timp de un an, doi, ani, cea de-a o suta cincea zi, patru sute de zile, într-o călătorie de şapte zile etc. Evident, fiecare peţitor trebuie să-i aducă diverse obiecte magice, care mai de care mai nefolositoare, dar care erau cu siguranţă vestigii ale sacrului care-i aducea aminte de lumea ei luminoasă şi prin a căror căutare ei înşişi se iniţiau. E mitul dragostei civilizatoare, pe care omul istoriei nu-l mai poate însă înţelege, ca aceşti cavaleri antici care dovedesc o contemporaneitate contrariantă. Nu doar că nu-i aduc pocalul lui Buddha, pielea şobolanului de foc, piatra cu cinci culori încrustată în capul dragonului, creanga de aur din vârful Muntelui Horai şi scoica din stomacul rândunicii, dar se prefac magistral că au depus tot efortul, plătesc bijutieri şi speculanţi de piei de şobolani, armate de slujitori, se izolează ascetic, aşteptând trecerea timpului necesar călătoriei, străbat mări şi ţări lăudându-se cu câştigul lor sigur, trimit iscoade după dragoni cu capul plin de pietre, iar acestea îşi iau o vacanţă-n insule, chefuiesc şi dormitează straşnic, văitându-se de greutatea sarcinii. Mai mult, când, exasperat, stăpânul le dă în vileag tertipurile, îi felicită, blestemând-o pe Prinţesa care şi-a râs de el. Frumoasa le descoperă rând pe rând minciunile, textul căpătând inflexiuni burleşti ca momentul în care peţitorul, obosit de îndelungata sa călătorie şi de relatarea şi mai lungă a ei şi ud de apa mării pe care venise sau de propria năduşeală, căci povestise cu mult foc cu câte sacrificii reuşise să aducă creanga fermecată, este invadat de bijutierii pe care nu-i plătise şi care urlau după bani. Elegant, prinţesa scapă de vreo altă explicaţie a făcăturii, aşa cum se întâmplase şi cu cei de dinainte, dar bijutierii încasează o scatoalcă soră cu moartea.

                     Momentul forte e întâlnirea cu împăratul Japoniei, un soi de zeitate chtonică pentru orientalii aceştia mistici. Intrigat de cele auzite, evident că vrea să şi-o facă metresă, dar ţi-ai găsit! Prinţesa nu părăşeste coliba cu niciun chip şi nu vrea să se mărite, cu toate rugăminţile disperate ale tatălui său. Găsind ca pretext goana vânătorii (de circulaţie universală), el ajunge la casa tăietorului de bambus şi rămâne fascinat. A iubi este pentru el, în primă instanţă, un act de posesie imediată, dar lumina nu se lasă prinsă, căci fata se decorporalizează. Bolnav de iubire, împăratul îşi dă seama de unicitatea ei, dar şi de diferenţa tragică dintre cele două lumi cărora aparţin, de aceea se închide în sine şi preferă să comunice cu ea prin poezii, pe care dragostea i le inspiră. Este cel dintâi care reuşeşte să ajungă la inima ei, căci Prinţesa răspunde acestor poezii cu prietenie şi tandreţe. Îi răspunde însă că nu vor putea fi niciodată împreună, căci aparţin unor lumi diferite.

                     Finalul e asemănător Micului Prinţ. În ziua a 15-a a lunii august (!!!), Prinţesa Lunii părăseşte lumea pământeană, fiind ridicată în cer de făpturi luminoase pe care le recunoştea ca fiind familia ei. Cu un ultim gest de afecţiune, îi scrie o scrisoare împăratului, învelind în ea Elixirul Vieţii, care nu-i era îngăduit vreunui muritor, şi le trimite la palat. Îmbrăţişând-şi tatăl pământesc, Prinţesa se ridică la cer în caleaşca ei de lumină.

                     Împăratul e însă teluric, căci se teme de rândurile ei, ca şi de poţiunea magică şi-şi trimite servitorii să le ardă pe cel mai înalt munte. De atunci se spune că vârful Muntelui Fuji este veşnic învelit în fum, căci acolo arde Elixirul Vieţii.