Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi – Augusto Cury

    Dr. Augusto Cury, psihiatru şi psihotera- peut, şi-a dedicat 17 ani din viaţă cercetării modului în care construieşte şi se dezvoltă inteligenţa. Analiza pe care o face societăţii contemporane ajunge la următoarea concluzie: singurătatea nu a fost niciodată atât de intensă: părinţii îşi ascund sentimentele de copii, copiii îşi ascund lacrimile de părinţi şi profesorii se refugiază în autoritarism. Cantitatea de informaţie şi cunoştinţe disponibile este mai mare; cu toate acestea, noile generaţii nu sunt formate pentru a gândi, ci pentru a repeta informaţii. În cartea sa, „Părinţi străluciţi, profesori fascinanţi“, publicată la Editura For You (2005), tradusă în română de Giorgiana Bărbulescu, dr. Augusto Cury atrage atenţia asupra necesităţii schimbării felului în care se face educaţia contemporană.   

Generaţia actuală de părinţi a vrut cumva să compenseze lipsurile copilăriei lor şi a încercat să dea copiilor ce aveau mai bun: cele mai frumoase jucării, haine, plimbări, şcoli, televizor şi calculator. Alţii le-au umplut timpul copiilor cu multe activităţi educative ca învăţarea limbilor străine, informatică, muzică. Intenţia este excelentă, însă părinţii nu au înţeles că televizorul, jucăriile cumpărate, internetul şi excesul de activităţi blochează copilăria, în care copilul are nevoie să inventeze, să înfrunte riscuri, să sufere decepţii, să aibă timp de joacă şi să se bucure de viaţă.   

1. Blocarea inteligenţei   

Sistemul educaţional actual aduce foarte multă informaţie, de cele mai multe ori inutilă. Copiii şi tinerii învaţă cum să opereze cu fapte logice, dar nu ştiu cum să abordeze eşecurile. Învaţă să rezolve probleme de matematică, dar nu ştiu să-şi rezolve conflictele existenţiale. Sunt antrenaţi să facă calcule fără să greşească, dar viaţa este plină de contradicţii şi probleme care nu pot fi calculate. Acest lucru se întâmplă pentru că inteligenţa lor a fost blocată, noi ne-am transformat în maşini de muncit iar pe ei îi transformăm în maşini de învăţat.    

2. Utilizarea greşită a funcţiilor memoriei  

 Prin sistemul educaţional actual memoria copiilor este transformată într-un depozit de informaţie inutilă, iar excesul acesteia blochează inteligenţa copiilor şi bucuria lor de a trăi. Cea mai mare parte a informaţiilor pe care le acumulăm nu vor fi folosite niciodată. Numărul actual de şcoli este mai mare decât în orice altă epocă, însă acestea nu produc persoane care gândesc, şi nu e de mirare că elevii au pierdut plăcerea de a învăţa. Pe de altă parte, mediile de informare îi seduc cu stimuli rapizi, gata preparaţi, care îi transportă pe tineri, fără ca ei să facă vreun efort, în mijlocul diverselor aventuri – sportive, de război, politice sau sentimentale. Bombardamentul acesta de stimuli care vin prin televiziune şi internet acţionează asupra subconştientului, mărindu-le nevoia de plăceri în viaţa reală. Astfel în timp ei nu mai găsesc plăcere în micii stimuli ai rutinei zilnice şi vor căuta stimuli tot mai puternici, trebuind să facă foarte multe lucruri pentru a avea puţină plăcere. Toate acestea generează personalităţi fluctuante, instabile şi nemulţumite.   

 3. Informăm şi nu formăm   

  Noi nu îi formăm pe tineri, ci doar îi informăm. Ei cunosc tot mai mult despre lumea în care se află, dar nu ştiu mai nimic despre lumea lor interioară. Educaţia este tot mai lipsită de ingredientul emoţional şi produce tineri care rareori ştiu să îşi ceară iertare, să îşi recunoască limitele sau să se pună în locul celorlalţi.   

Care este rezultatul?  

O generaţie de copii şi tineri mai bolnavă psihic decât oricare alta din istoria umanităţii: copii depresivi, preadolescenţi şi adolescenţi care dezvoltă obsesii, sindroame de panică, timiditate, fobii sau agresivitate. În plus, tot mai mulţi dintre ei caută plăcerea de moment în consumul de tutun, alcool şi droguri.    

CE ESTE DE FĂCUT?  Dr. Augusto Cury ne spune că în ziua de azi nu ajunge să fim părinţi buni, ci trebuie să devenim părinţi inteligenţi. Pentru aceasta ne vorbeşte despre şapte deprinderi ale „părinţilor buni” şi cum trebuie transformate ele de către „părinţii inteligenţi”. Iată prima dintre ele:   

·        Părinţii buni dau cadouri, părinţii inteligenţi dăruiesc propria lor fiinţă
Părinţii buni au grijă să satisfacă, în măsura posibilităţilor lor economice, dorinţele copiilor lor. Fac petreceri pentru aniversări, le cumpără pantofi, haine, produse electronice, organizează excursii.
Părinţii inteligenţi dau copiilor ceva incomparabil mai valoros. Ceva ce nu se poate cumpăra cu toţi banii din lume: fiinţa lor, povestea vieţii lor, experienţele lor, lacrimile lor, timpul lor.
Părinţii care le fac în permanenţă daruri copiilor lor sunt păstraţi în amintire doar pentru un moment. Părinţii care se preocupă să le dăruiască copiilor exemple şi povestiri din viaţa lor rămân de neuitat.   

·        Părinţii buni alimentează corpul, părinţii inteligenţi alimentează personalitatea
Astăzi, părinţii buni cresc copii zbuciumaţi, înstrăinaţi, autoritari şi angoasaţi, pentru că societatea s-a transformat într-o fabrică de stres. Părinţii care nu-şi  învaţă copiii să aibă o viziune critică asupra publicităţii, a emisiunilor de televiziune şi a discriminării sociale îi transformă într-o pradă uşoară pentru sistemul acaparator. Pentru acest sistem, copilul vostru nu este o fiinţă umană, ci un consumator. Pregătiţi copilul pentru „ a fi”, căci lumea îl va pregăti pentru „ a avea”. Ajutaţi-vă copiii să nu fie sclavii problemelor lor. Alimentaţi  amfiteatrul gândurilor şi teritoriul emoţiilor cu curaj şi îndrăzneală. Nu le acceptaţi timiditatea şi nesiguranţa. Dacă problemele se pot rezolva, vor fi rezolvate, iar dacă nu, trebuie să ne acceptăm limitele.
 
·        Părinţii buni corectează greşelile, părinţii inteligenţi îşi învaţă copiii cum să gândească
Vechile corecţii şi binecunoscutele predici nu mai funcţionează. Când deschideţi gura să repetaţi acelaşi lucru, declanşaţi un resort din subconştient care deschide anumite arhive ale memoriei, ce conţin critici mai vechi. 99% din criticile şi corecţiile părinţilor sunt inutile în influenţarea personalităţii tinerilor.
A-ţi surprinde copilul înseamnă a spune lucruri la care ei nu se aşteaptă. De exemplu: copilul a ridicat glasul la voi. Se aşteaptă să ţipaţi şi să-l pedepsiţi. Dar puteţi începe prin a tăcea şi a vă relaxa, apoi puteţi spune:”Nu mă aşteptam să mă superi în felul acesta. În ciuda durerii pe care mi-ai provocat-o, eu te iubesc şi te respect mult”. Apoi copilul trebuie lăsat să se gândească.
Părinţii buni spun: “Greşeşti”; părinţii inteligenţi spun: „Ce părere ai despre comportamentul tău?” „Gândeşte înainte să reacţionezi”
 
·        Părinţii buni îşi pregătesc copiii pentru aplauze, părinţii inteligenţi îşi pregătesc copiii pentru eşecuri
Părinţii buni educă inteligenţa copiilor lor, părinţii inteligenţi le educă sensibilitatea. Stimulaţi-i pe copii să aibă obiective, să caute succesul în studiu, în muncă, în relaţiile sociale, dar nu vă opriţi aici. Ajutaţi-i să nu le fie teamă de insuccese. Nu există podium fără înfrângeri. Mulţi nu strălucesc în munca lor pentru că au renunţat în faţa primelor obstacole, pentru că nu au avut răbdare să suporte un „nu”, pentru că nu au avut îndrăzneala de a înfrunta unele critici, nici umilinţa de a-şi recunoaşte greşeala.
Perseverenţa este la fel de importantă ca şi capacităţile intelectuale. Pentru părinţii inteligenţi, a avea succes nu înseamnă a avea o viaţă fără greşeli. De aceea sunt în stare să spună copiilor lor: „Am greşit”, „Scuză-mă”, „Am nevoie de tine”. Părinţii care nu-şi cer scuze nu-şi vor învăţa copiii cum să abordeze aroganţa.
 
·        Părinţii buni vorbesc, părinţii inteligenţi dialoghează ca nişte prieteni
A sta de vorbă înseamnă a vorbi despre lumea care ne înconjoară, a dialoga înseamnă a vorbi despre lumea în care suntem:  a relata experienţe, a împărtăşi ceea ce se află ascuns în inima fiecăruia, a pătrunde dincolo de cortina comportamentelor. Peste 50% din părinţi n-au avut curajul de a dialoga cu copiii lor despre temerile, pierderile şi frustrările personale.
Nu trebuie să deveniţi o jucărie în mâna copilului, ci un prieten foarte bun. Adevărata autoritate şi respectul solid se nasc din dialog. Dialogul este o perlă ascunsă în inimă. Ea este scumpă, pentru că aurul şi argintul n-o pot cumpăra.
 
·        Părinţii buni dau informaţii, părinţii inteligenţi povestesc istorioare
Captaţi-vă copiii prin inteligenţa voastră, nu prin autoritate, bani sau putere. Ştiţi care este termometrul care indică dacă sunteţi agteabil? Imaginea pe care o au despre voi copiii şi prietenii acestora. Dacă le face plăcere să fie în preajma voastră, aţi trecut testul.
Odată, una dintre fiicele mele a fost criticată pentru că era o persoană simplă. Se simţea tristă şi respinsă.După ce am auzit povestea ei, mi-am pus imaginaţia la treabă şi i-am spus următoarea pildă: unii preferă un soare frumos pictat într-un tablou, alţii preferă un soare real, chiar dacă este acoperit cu nori. Am întrebat-o: ce soare preferi? A ales soarele real Atunci, am adăugat, chiar dacă unii oameni nu cred în soarele tău, el străluceşte. Tu ai lumina proprie. Într-o zi norii se vor risipi şi oamenii te vor vedea. Să nu-ţi fie teamă că îţi pierzi lumina.   

PĂRINŢII INTELIGENŢI ÎŞI STIMULEAZĂ COPIII SĂ-ŞI ÎNVINGĂ TEMERILE ŞI SĂ AIBĂ ATITUDINI BLÂNDE.   

·        Părinţii buni oferă oportunităţi, părinţii inteligenţi nu renunţă niciodată
Părinţii inteligenţi sunt semănători de idei şi nu controlează viaţa copiilor lor. Ei seamănă şi aşteaptă ca seminţele să germineze. Pe timpul aşteptării poate să apară mâhnire, dar, dacă seminţele sunt bune, vor încolţi.
Nimeni nu-şi ia diplomă în misiunea de a educa. Înainte, părinţii erau autoritari; astăzi sunt copiii. Învăţaţi să spuneţi „nu” fără teamă. Dacă ei nu aud „nu” de la d-voastră, nu vor fi pregătiţi să audă „nu” de la viaţă. Părinţii nu trebuie să cedeze în faţa şantajelor şi presiunii copiilor. În caz contrar, emoţia copiilor va deveni un balansoar:: astăzi sunt docili, mâine explozivi. Trebuie stabilite clar ce aspecte pot fi negociabile. De exemplu, a merge la culcare noaptea târziu în cursul săptămânii şi a se trezi devreme pentru a învăţa este inacceptabil şi prin urmare ne-negociabil.
Trăim vremuri grele. Părinţii din toată lumea se simt pierduţi. Cucerirea planetei sufletului copilului este mai complexă decât cucerirea planetei.

CELE 7 PĂCATE CAPITALE ALE EDUCAŢIEI 

1.  A corecta în public
2.  A exprima autoritatea cu agresivitate
3.  A fi excesiv de critic: a obstrucţiona copilăria celui educat
4.  A pedepsi la furie şi a pune limite, fără a da explicaţii
5.  A fi nerăbdător şi a renunţa să mai faci educaţie
6.  A nu te ţine de cuvânt
7.  A distruge speranţa şi visele       

(mulţumiri lui MunteanUK, de la care mi-a parvenit articolul, via e-mail)

Adevăratul chip al lui IANUŞ

“Mare este Dumnezeul creştinilor, Care face astfel de minuni!” striga poporul după Ioan, cel zis Gură de Aur, care-i tămăduia minunat pe cei nevindecaţi de doctori. Şi într-adevăr, cine este Dumnezeu mare ca Dumnezeul nostru? 

Nu sunt cuvinte să-Ţi aducem mulţumire şi laudă, Doamne, că nu te scârbeşti de noi pentru căderile noastre şi lucrezi prin Sfinţii Tăi mântuirea noastră! Nu sunt cuvinte să binecuvânteze iubirea Ta pentru om şi râvna de a-l aduce la Tine!

Sunt mult prea emoţionată de minunea care s-a întâmplat cu sufletul unui om.  Astfel de minuni trebuie să fie multe, dar ele rămân pe cât de luminoase, pe atât de ascunse. De aceea vreau să vorbim despre ele, pentru speranţă şi putere. Şi să mulţumim celor prin care a lucrat harul: pentru smerenia, răbdarea şi încrederea în acest om şi pe care îi bănuim cine sunt.

Numele lui este Marius Ianuş.

Dacă îl auzeam, îmi aminteam doar o umbră din rândurile în care-şi scria realitatea antipoetică şi figura lui de bufon trist. O tristeţe devastatoare, innebunitoare, care-i ieşea prin ochi şi te desfiinţa.

Marius s-a vrut un deschizător de drumuri şi s-a lăsat purtat de visul lui de a crea un curent  fracturist. Nu vă voi descrie ce şi cum, a avut succes oricum. Un simplu click vă poate lămuri. A lucrat intens şi a reuşit. Se pare însă că atunci când atingi un vis, rămâi cu poleiala pe degete.

Astăzi am dat  întâmplător peste un articol în Lumina, Întoarcerea la Hristos a poetului risipitor. Nu mi-a venit a crede ce am citit, am verificat povestea, am urmărit evoluţia lui ulterioară. 

Este o emoţie vie pe care o trăiesc şi care nu conteneşte. Pentru cine îl cunoaşte pe Marius Ianuş şi îi ştie frământările, căutările, deznădejdea, dispreţul, ceea ce s-a întâmplat în sufletul său este o Minune! Povestea convertirii lui trebuie să fie uluitoare, ca orice convertire, şi ar fi bine s-o cunoaştem, cu bunăvoinţa protagoniştilor, atunci când lucrurile se vor mai fi aşezat.

Modul în care Dumnezeu apare în vieţile noastre este lucrarea harului, a milei şi a iubirii Sale. În orice moment s-ar putea revărsa cu bogăţie dacă inima omului ar fi curăţită şi dornică de a-L cunoaşte. Din păcate, doar atunci când ne lovim de suferinţă, de boală, de nepăsarea semenilor şi de moarte ne gândim la Dumnezeu; dar El tot ne iubeşte şi nu se lasă aşteptat.

Nu ştiu ce să scriu mai mult. Convertirea e un proces îndelung, care ţine până la moarte şi  în care bucuria se amestecă cu durerea. Pentru Marius şi pentru noi toţi, acesta este doar începutul urcuşului. Nu putem spune că nu vor mai fi căderi, îndoieli, frământări, dispreţ ori deznădejde. Un lucru e cert însă: ortodoxia e lucrătoare şi  Cuvântul lui Hristos veşnic viu! Bine ai revenit în Biserică, frate Marius!

Vă las să citiţi şi să meditaţi asupra acestui destin. Dumnezeu să-l binecuvânteze! Să nu-şi piardă niciodată bucuria regăsirii lui Hristos şi încrederea în El!

“Nu mai vreau să fac jocurile satanei. 
De astăzi, 20 aprilie 2010, îmi reneg toate scrierile pe care le-am publicat pînă azi, cu excepția celor pe care le-am postat sau le voi posta pe acest blog. Îmi cer iertare tuturor celor cărora versurile mele de pînă acum le-au fost prilej de sminteală și iau păcatele la care i-au împins vorbele mele scrise și spuse pe alți oameni asupra mea.

Nu voi continua nici povestea blogului literar colectiv pe care l-am inițiat, hyperliteratura, pentru un motiv simplu: e o poveste necreștină.

Și așa a spus Domnul nostru Iisus Hristos: “Cine nu este cu Mine este împotriva mea. Și cine nu adună cu Mine, risipește.”

Îi avertizez pe toți cei care scriu acolo că sînt pe calea pierzaniei.

Îi avertizez pe toți cei care au trecut prin cenaclurile mele sau care m-au citit că, în afară de sinceritate, i-am împins numai la drăcovenii. Îi avertizez că există Iad.

Îi chem pe toți pe drumul către Iisus Hristos, să înfrunte prigoana satanei și să-și salveze sufletele.

(Sinceritatea a fost bună că duce la Adevăr… M-ai ferit, Doamne, de cele mai multe ori, să scriu versuri mincinoase, cu lucruri care nu sînt, cu întortocheri sataniste visului, gîndului și vorbei.)

Vineri, 23 aprilie, hyperliteratura va fi ștearsă de pe ecranele voastre. Vă rog să vă luați tot ce vi se pare că aveți pe ea important pînă atunci. Și să vă gîndiți cu luare aminte la cele spuse de mine.” (sursa  articol Ianuş )

“Daca m-as fi indreptat mai devreme spre biserica, n-as fi ajuns aici… Daca nu m-as fi dat eu insumi pe mina necuratului, legat fedeles, prin arta de a insira cuvinte fara Dumnezeu, arta inchipuita a literaturii. Pe deasupra, am un orgoliu nemasurat. Curatia so­tiei mele mi se parea parte a fiintei mele, o podoaba de mare pret pe care, fara sa o afisez, o cultivam subinte­les cu strasnicie. Nicio femeie din lume nu era ca sotia mea. Si niciuna nu era mai grozava decit ea in lucrurile pe care le facea. M-am luptat din ras­puteri ca, pe fondul firii ei aparent timide, sa ii promovez literatura si sa fac ca scrierile ei sa apara la edituri si pe site-uri bune si sa fie mentionate in mod deosebit.
Incepusem si sa ii tin fiicei mele lungi prelegeri religioase, sa o invat sa se roage, sa ii deraiez interesul dinspre dracoveniile vrajitoresti de pe Disney Channel spre Cartea Cartilor, dinspre povestile laice spre cele crestine. Dar cum face crocodilul?, o piesa aparent inofensiva a grupului Zecchino d’Oro, ma face sa ma gindesc acum la „balaur“ si la cum a dat el cu mine de pa­mint. Fie ca Sfintul Gheorghe sa ma ajute!
Cind mi-era lumea mai draga, o regula interna „europeana“ a Institutului Cultural Roman, aceea de a nu lasa sotii sa participe impreuna la actiunile sale, mi-a zdruncinat casnicia din temelii. Cind scriu aceste lucruri, nu stiu incotro sa ma indrept sau daca voi mai putea sa stau in aceeasi casa cu fetita mea vreodata. Neplatit de multa vreme, ma­ci­nat de neliniste, imi mai gasesc im­pa­carea doar in biserici, in rugaciuni. Acolo mi se coboara in suflet o liniste miraculoasa, bataile inimii mi se in­te­tesc si imi transmit cu duiosie, pe di­na­untru, cifrul secret al acestei vieti.” (sursa Ianuş )

Sunt liber azi

– eseu despre timp, libertate şi vocaţie umană –

Omul este unic şi unitar, pentru că este chip al Treimii şi se aseamănă cu ea. Asemănarea este, de fapt, devenirea omului un dumnezeu prin har. Această continuă metamorfoză a sa este taina omului care se împleteşte cu taina lui Dumnezeu şi pe care trebuie să ne-o asumăm ca destin colectiv.

Pentru că suntem aşezaţi în devenire, putem înţelege timpul ca pe o suită de momente purtătoare de experienţe pline de sens. Nimic nu se repetă, chiar dacă aşa pare. Apa unui pârâu nu trece de două ori prin acelaşi loc. Îmbătrânim în afară, dar întinerim în cuget, în simţire, în înţelepciune, ne întărim în virtute. Acesta este sensul timpului orientat de Ziua Odihnei, a cărui pronie e-n mâna dumnezeiască.

În timp, suntem aşezaţi pe trepte diferite, de aceea nu ne putem măsura unii cu alţii în deplinătate. Nu am ajuns încă la stabilitatea în bine, ca îngerii. Doar fiinţa noastră comună ne face egali. Spunea un părinte profesor odată la un curs: “Ce e mai plin: un butoi sau un pahar cu apă, o sticlă sau un cazan?” Aşa sunt şi oamenii, nu au mai mult suflet, unii decât alţii, în sensul propriu al expresiei. Ei posedă fiinţa în mod egal. Diferenţele se nasc însă “din talanţi”, din darurile pe care Dumnezeu ni le dă din belşug. Omul poate să le valorifice pe unele sau pe altele, sau să fie doar un smochin neroditor. Nu există o predestinare a darurilor: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” (Mat. 7, 7; Lc. 11, 9).

Să ne intre bine în cap: fiinţa există prin persoană. Când luăm contact cu existenţa celuilalt, lucrul acesta este posibil pentru că este PERSOANĂ. Caracterul de persoană presupune: unicitate şi relaţie cu semenii. Chiar această comuniune a Bisericii în Duhul Sfânt nu înseamnă uniformizare, ci complementaritate, respect pentru persoană, pentru libertatea ei (adică VOINŢA ei liberă, sinonimă uneori cu ignoranţa, neştiinţa, confuzia), chiar dacă această libertate presupune respingerea faptelor morale. Nu vreau să spun că trebuie să acceptăm compromisurile sau vreun sacrilegiu. Nu vreau nici ca cineva să se simtă constrâns de libertatea fratelui său. Vreau doar să spun că a-i forţa convingerile aproapelui nostru, a-i orienta comportamentul fără ca el să înţeleagă de ce şi unde se îndreaptă, a-l folosi, chiar în scopuri nobile este un abuz. Dacă Dumnezeu nu ne obligă, deşi ar putea doar mişcând un deget să schimbe total faţa lumii, înseamnă că libertatea omului îi este dragă şi că şi noi trebuie să o respectăm.

E un paradox această libertate, izvor de bucurie, dar şi de tristeţe. Sfântul Nectarie (“Despre îngrijirea sufletului”) o definea foarte precis, ca fiind întoarcere către voia divină. Omul a fost creat orientat către Dumnezeu, sigura Fiinţă cu adevărat liberă, de aceea, a face voia lui Dumnezeu sau a fi rob Lui nu este un act de sclavie, ci de încredere în bunătatea Lui, în puterea Sa mântuitoare. Doar aşa putem accepta că firea noastră necurăţită de patimi şi împovărată de păcate are nevoie de o cârmă care să o ducă la liman. Şi Cine altcineva conduce corabia dacă nu Hristos?

Răbdare şi dragoste şi muuuultă rugăciune, aceasta e calea de a îndrepta mai întâi pe noi înşine. Restul vine de la sine.

Să nu uităm că Dumnezeu ne-a creat şi ne cheamă să fim sfinţi. Să privim icoana Sfintei Învierii Sale şi să ne vedem acolo, în Adam şi Eva pe noi înşine. Să îndrăznim, să nu fim cerşetori care caută în gunoaie. Suntem invitaţi la Cina Treimii. Să ne pregătim să fim frumoşi.

Sunt ferm convinsă că îndrăzneala e premisa biruinţei: aşa cu Iacob s-a luptat cu îngerul, cum sutaşul a îndrăznit pentru slugă, cum Zaheu s-a urcat în copac, cum femeia cananeeancă a tot strigat, cum Maria Egipteanca s-a luptat cu pustiul patimii şi martirii şi-au lăsat trupul să fie ucis în chinuri. Să îndrăznim! Hristos a biruit lumea.

Cel mai tare răspuns dat de un copil la întrebarea “Ce vrei să fii când o să te faci mare?” “Când o să mă fac mare, eu vreau să mă fac … Sfânt!”  (Nectarie, 4 ani)

După chipul şi asemănarea Sfintei Treimi

Odată cu sufletul începe comuniunea harică a omului cu Dumnezeu şi, cu cât e mai dezvoltată înţelegerea, cu atât legătura se întăreşte. Harul este, deci, comuniune cu Dumnezeu. Teologia bizantină leagă harul de natura omului, în special de sufletul lui, de aceea e posibil şi pentru omul căzut să rămână în el o părticică a harului dumnezeiesc, vizibilă prin aspiraţia lui către împlinire. Părintele Dumitru Stăniloae dezvoltă o întreagă teologie a chipului ca răspuns al chemării iniţiale a lui Dumnezeu. Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit, scria, în acelaşi duh, şi Fericitul Augustin cu referire la rugăciune, care corespunde chemării originare pline de iubire a lui Dumnezeu. Sufletul, înrădăcinat în trup, are, prin raţiune, conştiinţa răspunsului şi, deci, a alterităţii sale în raport cu Eul suprem. Comuniunea este văzută sub forma unui dialog care se desfăşoară la nivelul celor mai intime resorturi omeneşti şi care se manifestă ca relaţie de iubire: Pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt (Sfântul Grigorie Teologul). Apologetica vorbeşte despre o argumentare ontologică a existenţei lui Dumnezeu care se exprimă în nostalgia absolutului şi care are un caracter universalist. Pentru omul căzut, desăvârşirea ia forma unui Bine impersonal, abstract şi închis în transcendenţa sa. Omul înviat însă, tinde spre absolutul pe care-l recunoaşte în Arhetipul personal, prin chipul care e făcut în conformitate cu El- Inquietum est cor meum donec requiescat in te, Fer. Augustin, Confesiuni, I, 1. Şi Paul Evdokimov vedea în chip primatul vieţii noastre spirituale, animate de desăvârşire. Astfel, pe lângă unitatea suflet–trup, omul îşi defineşte identitatea ca fiinţă personală (< gr. Πρόσωπον, prosopon are drept sem comun [+ relaţie] ) care devine întru Chip. Asemănarea este expresia dinamică a chipului. În viaţa sa pe pământ, omul dezvoltă asemănarea în timp, trecând de la o treaptă la alta, dar nu ajunge să se bucure deplin de absolutul dumnezeiesc. Doar prin moarte cel mântuit ajunge cu adevărat la odihna în Dumnezeu. Atras către infinitul dumnezeiesc, omul nu se pierde într-un ocean nelimitat, căci Dumnezeu, ca fiinţă personală, îl transcende: Căci infinitatea e în jurul lui Dumnezeu, dar nu e Dumnezeu, Care e mai presus de ea în mod incomparabil. Alteritatea umană se păstrează în comuniunea cu Dumnezeu care nu o anihilează, topind-o în ilimitarea sa, ci o redimensionează perpetuu. Veşnica odihnă este, deci, veşnica sporire în cunoaşterea, dragostea şi bucuria divină. Progresul acesta este, de fapt, îndumnezeirea omului, theosisul, sau actualizarea permanentă a chipului. Asemănarea nu este atunci starea finală de îndumnezeire – în măsura în care se poate vorbi de spre o stare finală – , ci însăşi procesualitatea descoperirii chipului, prin voinţa omului stimulată de harul dumnezeiesc. Când tot acest chip al lui Dumnezeu în om Îl contemplă pe Creator, putem vorbi despre asemănare, aceasta însemnând statornicirea în Bine sau odihna. Ceea ce imprimă în noi chipul dumnezeiesc este fără îndoială sfinţenia, adică împărtăşirea de Fiul în Duhul. De aceea, când firea omului a alunecat spre abatere şi frumuseţea chipului a fost desfigurată, am fost înnoiţi în starea de la început; am fost remodelaţi prin Duhul spre chipul Creatorului, adică al Fiului, prin care vin toate de la Tatăl . Omul devine astfel o persoană ce se bucură de graţia divină , iar nu un dumnezeu în sine.

După cădere, omul pierde asemănarea – Sfântul Grigorie Palama -, deci ceea ce îi împlinea de fapt chipul, determinând o estompare a acestuia: Nerefuzând relaţia cu cele rele, Adam introduce urâţenia necinstitoare în chipul lui Dumnezeu;( …) cel ce iubeşte nedreptatea, urăşte sufletul său şi sfârtecă şi corupe chipul lui Dumnezeu şi cade într-o patimă apropiată celor stăpâniţi de furie, care îşi sfâşie trupurile lor în mod conştient.[1] Chipul devine pasiv: Tradiţia patristică este foarte fermă: după cădere, chipul, în realitatea sa proprie rămâne neschimbat, dar în acţiunea sa este redus la o tăcere ontologică.[2]  Prin păcat, răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu devine ne-firesc, tinde să asimileze un absolut impersonal şi să se afirme pe sine în raport cu ceilalţi. Legătura ontologică cu semenii rămâne însă esenţială, de aceea recuperabilitatea chipului se realizează printr-o orientare pozitivă către lume. Comuniunea cu Dumnezeu se înfăptuieşte chiar prin această comuniune cu aproapele, cu toată creaţia, ca operă divină, prin înfrânarea patimilor ca tendinţe spre finit şi prin cultivarea virtuţilor, culminând cu dragostea person-ală. Astfel, lumea şi semenii se descoperă în potenţialitate ca infiniţi, căci raţiunile lor se revelează treptat şi nesfârşit. Cunoaşterea perpetuă are la bază atât apofatismul divin, cât şi pe cel antropologic. În asemănare, întrevedem, de fapt, reproducerea misterului trinitar negrăit[3], căruia îi corespunde misterul omului. Chipul se actualizează relaţional, ceea ce determină complexitatea cunoaşterii lui Dumnezeu direct proporţională cu experienţa trăirii efective. Misterul nu constă într-o limitare, ci mai degrabă este o închidere care se deschide fenomenologic. A trăi în comuniune cu semenii nu este altceva decât o consecinţă a iubirii intratrinitare, care se răsfrânge în creat, în virtutea chipului. Chipul devine astfel vocaţia unificatoare a lui Dumnezeu afirmată în om, astfel încât, prin har, el adună întreg cosmosul în prezenţa dumnezeiască: În alt înţeles, asemănarea cu Dumnezeu nu e numai chipul unei Persoane din Sfânta Treime, ci a întregii Treimi de viaţă începătoare. Omul, îm felul acesta reflectă în sine, în structura şi viaţa sa spirituală, viaţa intertreimică a Dumnezeirii.[4]  

Dacă în împlinirea chipului, voinţa omului atrasă de Arhetip conlucrează cu energiile necreate ale harului divin, în comuniunea cu semenii acţionează şi atracţia naturii[5] noastre comune: Ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu nu e deci o parte a naturii noastre, ci persoana care cuprinde în ea natura… Ca persoană (şi nu ca individ), ipostasul nu împarte natura, dând loc la mai multe naturi particulare… Treimea nu e trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu… Omul se prezintă sub un dublu aspect: ca natură individuală, el devine o parte a totului, unul din elementele constitutive ale universului; dar ca persoană, el nu e o parte: el conţine în sine totul. Natura e conţinutul persoanei, existenta ei. O persoană care se închide ca individ, închizându-se în limitele naturii sale particulare, nu poate să se realizeze deplin; ea se sără­ceşte, numai renunţând la conţinutul său propriu, dându-1 în mod liber, adică încetând să existe pentru sine însăşi, persoana se exprimă deplin în natura cea una pentru toţi. Renunţând la binele său particular, ea se dilată infinit şi se îmbogăţeşte prin tot ce aparţine tuturor. Persoana devine chip desăvârşit al lui Dumnezeu, dobândind asemănarea, care e desăvârşirea naturii comune tuturor oamenilor Dis­tincţia între persoană şi natură reproduce în umanitate or­dinea vieţii divine exprimată prin dogma trinitară.[6] Prin căderea în păcat, s-a alterat oarecum şi natura umană, în sensul că ea nu mai păstrează trăsăturile depline şi autentic armonice. Nu natura în sine devine negativă, ci persoana care o posedă secvenţial şi se închide în sine devenind individ, izolând-o astfel de întreg: Persoana a devenit individ nu pentru că s-a amestecat cu elementele naturii umane, ci pentru că nu cuprinde toată natura, pentru că vrea să ţină despărţită natura pe care o repretintă, de natura întreagă.[7] Comuniunea interpersonală nu înseamn acapararea de către individ a naturii celorlalţi, ci doar voinţa naturii de a fi a tuturor în comun, voinţă manifestată prin persoanele în care ea există în mod concret.[8] În tradiţia patristică nu există o opoziţie logică între natura umană şi persoană. Oamenii cuprind, în totalitatea lor, natura pe care şi-o transmit reciproc, aflându-se într-o relaţie ontologică şi de iubire similară Sfintei Treimi, cu deosebirea că, în plan uman, este posibil acest lucru doar prin har, ca o reflectare a naturii şi iubirii dumnezeieşti. Natura nu poate fi gândită însă dincolo de ipostas/ persoană şi nici invers, deci comuniunea naturii subzistă doar prin realţiile pluriipostatice; experierea lor ne conduce la acelaşi apofatism personal, divin şi uman, ca premisă a veşniciei asemănării.Comuniunea cu semenii merge, deci, laolaltă cu progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu.

Dacă relaţiile interiipostatice sunt chip al vieţii treimice, trebuie avută în vedere şi o altă perspectivă: omul este şi chip al Logosului, Care, la rândul Său este Chipul Tatălui. Crearea omului este interpretabilă atunci şi hristologic. În Noul Testament – Col. 1, 15; I Cor. 15, 49 -, Hristos singur este chip/icoană a lui Dumnezeu – ὅ ἐστιν εἰκὼν τοῦ θεοῦ –, omul fiind invitat să îmbrace această icoană. Omul creat după chipul lui Dumnezeu este, de fapt, creat după Hristos. Adam constituie, în calitatea sa de om primordial, un tip al lui Hristos. Hristos este numit chiar Adam cel din urmă (ὁ ἔσχατος Ἀδάμ) – I Cor. 15, 45; cf. paralela în v. 45-48.

Omul devine atunci chip al Chipului, situându-se într-o relaţie de comuniune treimică  şi chemat să realizeze în plan uman o viaţă de comuniune asemănătoare Ei, prin puterea dumnezeiască.

Hristos a ridicat chipul la maxima asemănare, fară ca prin acesta să înţelegem o limitare, ci concretizarea modelului de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, care nu poate fi depăşit în perfecţiune. În relaţie cu Logosul divin, omul devine subiect al raţiunilor lucrurilor şi împreună-subiect cu semenii săi[9], descoperind  prin ele Logosul creator. Acestă comuniune deplină cu Dumnezeu şi între oamenii care cred în Hristos, nu se poate înfăptui decât ca o comuniune a întregii naturi în umanitatea transfigurată a lui Hristos, prin şi în Duhul Sfânt: Duhul dumnezeiesc, răspândit în plenitudinea Lui din Hristos în oamenii care cred în El, întărind spiritul din ei, va face nu numai trupul lor deplin elastic şi transparent, ci şi natura cosmică.[10] Asemănarea este înţeleasă, aşadar, drept transfigurare a creaţiei de către om, prin capacitatea lui de a o vedea şi de a o face mediu transparent al ordinii spirituale ce iradiază din Persoana Cuvântului. [11] 

---

 [1] Sfântul Grigorie Palama – Capita Physica Theologica., 39-40, Filocalia greacă, vol. II, ed. II, p. 316

 [2] Evdokimov, Paul – L’Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Editions du Cerf, Paris, 1969, p. 88

 [3] Ibid., p. 80

 [4] Kern, Ciprian – Antropologia Sv. Grigorii Palamii (rus.), Ymca Press, Paris, 1959, p.455 apud Stăniloae, Dumitru pr.prof.dr. – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2003, p. 420

 [5] Prin natură, înţelegem fiinţa umană comună, care se manifestă şi exista ca atare doar ipostatic.« Spaţiul » fiinţei este deţinut, prin excelenţă, de Dumnezeu, care acordă, prin har, libertatea de a exista şi altora: duhuri, oameni, animale. Raţionalitatea fiinţei şi, deci, eternitatea ei, nu aparţin însă decât primelor două.

 [6] Lossky, Vladimir – Theologie Dogmatique în Messager de l’ Exarchat du Patriarcat Russe en Europe Occidentale, nr. 46-47 / 1964, pp. 116-119

 [7] Stăniloae, Dumitru pr.prof.dr. – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2003, p. 424

[8] Ibidem. 

[9] Stăniloae, Dumitru pr.prof.dr. – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2003, p.426 

[10] Ibidem. 

[11] Ibidem.

RUSALIILE – Sfântul Nicolae Velimirovici

Evanghelia despre Pogorârea Duhului Sfânt (Ioan 7:47-53; 8:1-2 / Fapte 2:1-1)

(…)  Când se seamănă sămânţa, puterea căldurii şi a luminii trebuie să pătrundă înăuntru ca s-o facă  crească.

 Când se plantează pomul, puterea vântului trebuie să vină ca să-l facă puternic şi să-şi întărească rădăcina.

Când gospodarul îşi construieşte casa, el caută puterea rugăciunii, ca să-i sfinţească casa.

Domnul nostru Iisus Hristos a semănat sămânţă de cel mai mare preţ în câmpul lumii acesteia. Trebuia să vină puterea Sfântului Duh, ca să-i dea căldură şi lumină, şi să o facă să crească.

Dumnezeu Fiul a semănat Pomul Vieţii în câmpurile deşerte şi necultivate ale morţii. Trebuia ca vârtejul puternic al Duhului să respire în el, ca să întemeieze Pomul Vieţii.

Înţelepciunea lui Dumnezeu de dinaintea veşniciei se făcuse sălaşuri de suflete alese ale oamenilor. Puterea şi înţelepciunea Duhului lui Dumnezeu trebuia să pogoare în acest sălaş şi să-l sfinţească.

Mirele Dumnezeiesc Îşi alesese Mireasa Sa, Biserica sufletelor curate, şi Duhul bucuriei veşnice trebuia să pogoare ca să unească cerul şi pământul cu un inel, şi să înveşmânteze Mireasa în haină de nuntă.

Toate urmau să se întâmple aşa cum au fost proorocite. Duhul Sfânt a fost făgăduit şi Duhul Sfânt a venit. Cine putea să făgăduiască venirea pe pământ a Duhului Atotputernic afară numai de Cel care ştia că Duhul va face ascultare şi va veni? Şi cui va putea să dea asemenea ascultare grabnică dacă nu Celui Unuia faţă de care El are iubire desăvârşită?

O, cât de desăvârşită este iubirea binevoitoare, ca să arate ascultare desăvârşită! Această iubire desăvârşită nu se poate arăta desăvârşit în nici un alt chip decât numai în ascultare desăvârşită. Iubirea este cu grijă mare în toată vremea şi în tot ceasul, şi cu dorinţă şi grabă de a asculta pe cel iubit. Şi din ascultare desăvârşită vine, ca un izvor de lapte şi miere, bucurie desăvârşită, care face iubirea un lucru frumos.

Tatăl are iubire desăvârşită pentru Fiul şi Duhul Sfânt; Fiul are iubire desăvârşită pentru Tatăl şi pentru Duhul; şi Duhul are iubire desăvârşită pentru Tatăl şi pentru Fiul. Datorită acestei iubiri desăvârşite, Tatăl este Slujitorul grabnic al Fiului şi al Duhului, tot aşa cum este Fiul faţă de Tatăl şi de Duhul, şi Duhul faţă de Tatăl şi de Fiul. Iubirea desăvârşită Îl face pe Tatăl slujitor desăvârşit al Fiului şi al Duhului; aşa cum face Fiul Tatălui şi Duhului, şi Duhul Tatălui şi Fiului. Precum nici un fel de iubire din lumea zidită nu se poate asemăna cu iubirea împărtăşită de către fiecare dintre Persoanele Dumnezeieşti, tot aşa nici o ascultare nu poate fi asemenea ascultarii lor, Una de Cealaltă Persoană.

“Lucrul pe care Mi L-ai dat să-l fac, l-am săvârşit” (Ioan 17:4); “Facă-se voia Ta” (Matei 6:10). Nu arată aceste cuvinte ascultarea desăvârşită a Fiului faţă de Tatăl?

“Părinte … Eu ştiam că întotdeauna Mă asculţi” (Ioan 11:41-42), a spus Domnul când l-a înviat pe Lazăr; şi mai târziu, El a strigat cu un prilej oarecare: “Părinte, preaslăveşte-Ţi numele!” Atunci a venit glas din cer: “Şi L-am preaslăvit şi iarăşi Îl voi preaslăvi” (Ioan 12:28). Nu arată toate astea ascultarea desăvârşită a Tatălui faţă de Fiul?

“Şi Eu voi ruga pe Tatăl şi alt Mângâietor vă va da vouă, ca să fie cu voi în veac” (Ioan 14:16); “Iar când va veni Mângâietorul, … Care de la Tatăl purcede, Acela va mărturisi despre Mine” (15:26). Şi într-adevăr, în a cincizecea zi după Înviere, Mângâietorul, Duhul adevărului, S-a pogorât peste cei cărora El le făgăduise. Nu arată aceasta, ascultare desăvârşită faţă de Fiul?

Porunca mântuitoare pe care Apostolul Pavel o rânduieşte tuturor credincioşilor: “în cinste, unii altora daţi-vă întâietate” (Romani 12:10), se săvârşeşte întru desăvârşirea ei între Persoanele Sfintei Treimi. Fiecare Persoană Se sârguieşte să dea cinste mai mare celorlalte două decât Sieşi; aşa cum fiecare doreşte, prin ascultare, să Se facă pe Sine mai mic decât celelalte două. Şi dacă nu s-ar arăta această năzuinţă dulce şi sfântă prin fiecare dintre aceste Persoane Dumnezeiaşti cinstind pe celelalte două şi micşorându-Se pe Sine prin ascultare, pornind din iubirea nemărginită pe care o are fiecare Persoană faţă de celelalte două, atunci Dumnezeirea Treimică ar ajunge o Persoană fără identitate.

Deci, din iubirea nemărginită pe care Duhul Sfânt o are pentru Fiul, Duhul S-a grăbit să pogoare la vremea potrivită peste Apostoli. Fiul ştia cu siguranţă că Sfântul Duh Îl va asculta pe El, şi de aceea El a făcut făgăduinţă sigură de pogorâre a Duhului peste Apostoli. “Voi însă şedeţi în cetate, până ce vă veţi îmbrăca cu putere de sus” (Luca 24:49), a poruncit Domnul Apostolilor Săi. Să nu întrebaţi cum a cunoscut Domnul nostru Iisus Hristos de mai înainte că această putere de sus, Duhul Sfânt, voia să Se pogoare peste ucenicii Săi. Domnul nu numai că ştia de mai înainte aceasta, dar El ştie toate celelalte care urmează să se întâmple până la sfârşitul veacurilor şi după acest sfârşit. Dar dacă pătrunzi mai adânc cu osebire în lăuntrul acestei întâmplări, veţi vedea că această cunoaştere mai dinainte şi proorocire a Domnului despre pogorârea Duhului Sfânt este o cunoaştere mai dinainte şi o proorocire numai în măsura în care se referă la fapta din afară a acelei pogorâri: nu se referă la acceptarea şi voinţa Duhului de a face Voia Fiului, şi de a Se pogorî. Căci înainte de a vorbi Domnul de pogorârea Duhului, El deja avea învoirea grabnică şi de bună voie a Duhului la aceasta. De fapt, Duhul Sfânt vorbise prin Domnul despre pogorârea Sa. Căci nu se spune în Evanghelie că Iisus era plin de Duh Sfânt (Luca 4:1)? Iar în Nazaret, Domnul nostru Iisus Hristos nu a adeverit că se împlinise în El proorocia lui Isaia: “Duhul Domnului este peste Mine, pentru care M-a uns să binevestesc săracilor” (Luca 4:18)? Iată că este lămurit că Fiul se află în unime nedespărţită cu Duhul Sfânt şi cu Tatăl, în împărtăşire desăvârşită de iubire, ascultare şi bucurie. Ungerea cu mir de către Duhul dovedeşte prezenţa reală şi vie a Duhului într-o persoană. Atunci, de unde putea Cel Uns cu Mir să spună ceva despre Duhul Însuşi, şi Duhul să nu ştie; sau să făgăduiască împreună lucrare cu acest Duh, şi Duhul să nu fie de acord dinainte? Evanghelia de astăzi arată şi faptul că Duhul Sfânt se afla în Domnul Iisus, precum şi faptul că El se afla în împărtăşire desăvârşită cu Domnul Iisus, referitor la fiecare cuvânt, fiecare lucrare şi fiecare făgăduinţă a Domnului.

Iar în ziua cea din urmă – ziua cea mare a sărbătorii – Iisus a stat între ei şi a strigat zicând: Dacă însetează cineva, să vină la Mine şi să bea. Această sărbătoare este Sărbătoarea Cortului, care se sărbătoreşte toamna spre pomenirea zidirii corturilor din pustie din timpul călătoriei iudeilor prin pustiu. Această sărbătoare era sărbătorită în luna a şaptea potrivit socotelii iudaice, corespunzător lunii noastre septembrie, şi era sărbătoare a bucuriei (Levitic 23:24; Deuteronom 16:13-14). S-a sărbătorit vreme de şapte zile, şi ultima zi trebuie să fi fost cu totul măreaţă, fiind numită “mare”. “Dacă însetează cineva“, a strigat Domnul, “să vină la Mine şi să bea“. În Ierusalimul cel deşert, era greu să găseşti apă pentru mulţimile de oameni obişnuiţi. Sacagiii cărau apă de la fântâna Siloamului de la care gospodarii luau apă în vasele lor. Ce L-a îndemnat pe Domnul să vorbească despre sete şi apă? Probabil că oamenii se plângeau de sete; probabil că El Se uita la sacagiii care cărau cu mare osteneală cobiliţele lor grele cu apă din dealul Siloamului până pe dealul Moriah, unde se afla Templul; sau probabil situaţia că era ziua cea din urmă, şi Domnul a vrut să folosească timpul ca să aducă ideea setei duhovniceşti oamenilor cu inimi învârtoşate, şi ca să le dea lor băutură duhovnicească. Domnul spusese femeii samarinence: “Dar cel ce va bea din apa pe care i-o voi da Eu nu va înseta în veac” (Ioan 4:14). Şi El Se gândeşte acum la aceeaşi apă dătătoare de viaţă, duhovnicească, întrucât El cheamă pe fiecare om însetat: “să vină la Mine şi să bea!”

“Cel care crede în Mine, precum a zis Scriptura, râuri de apă vie vor curge din pântecele lui.” (Iar aceasta a zis-o despre Duhul pe Care aveau să-L primească acei ce cred în El. Căci încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit.) Mai presus de toate Domnul arată nevoia credinţei în El. El a făgăduit răsplată numai celor care au o credinţă în El, şi asta înseamnă numai precum a scris Scriptura. Oamenii nu vor crede în El ca într-unul dintre prooroci; căci iată, toţi proorocii au proorocit despre El. Nici nu va fi privit ca un al doilea Ilie sau Ioan Botezătorul. Ilie şi Ioan Botezătorul au fost numai slujitori ai lui Dumnezeu şi înaintemergători ai Domnului. Sfânta Scriptură vorbeşte despre El ca Fiu al lui Dumnezeu, născut din Tatăl din veşnicie şi din Preasfânta Fecioară Maria în vremelnicie. Când Apostolul Petru a mărturisit o asemenea credinţă în El, spunând: “Tu eşti Hristosul, Fiul lui Dumnezeu celui viu” (Matei 16:16), El a lăudat asemenea credinţă. Când cârmuitorii şi cărturarii au încercat să-L pună pe El în încurcătură prin felurite întrebări fără limpezime, El i-a pus pe ei în încurcătură şi le-a povestit citând din Sfânta Scriptură că Mesia cel aşteptat nu era numai Fiul lui David ci şi Fiul lui Dumnezeu (Matei 22:42-45). Voia lui este să se creadă în El ca în cea mai mare descoperire a lui Dumnezeu, prin care toate celelalte descoperiri au fost înlăturate, de la prima la ultima. În afară de El, credinţa este deşartă, nădejdea este deşartă şi iubirea este fără de folos. Dar credinţa adevărată în El duce la mântuire – fapt ce poate fi adeverit de către cei care au credinţă adevărată. Cum se poate întări aceasta? Din trupurile lor râuri de apă vie vor curge. Prin “apă vie” se înţelege aici Duhul Sfânt, după cum explică Evanghelistul: Aceasta a zis-o despre Duhul. Deci, cel care crede în Fiul lui Dumnezeu va primi Duhul lui Dumnezeu, care va veni să se sălăşluiască în el, şi râul duhovnicesc, de viaţă dătător va curge din trupul lui. Dar de ce din pântecele (trupul) lui? Pentru că trupul este sălaşul Duhului Sfânt, în sfinţi, după cum spune Apostolul: “Sau nu ştiţi că trupul vostru este templu al Duhului Sfânt, Care este în voi” (I Corinteni 6:19)? Astfel Apostolul Pavel vorbeşte credincioşilor, peste care Duhul Sfânt Se pogorâse deja prin credinţa în Fiul lui Dumnezeu. Prin “trup” în sens mai restrâns, se înţelege inima omului ca centru al vieţii, atât trupeşti cât şi duhovniceşti. “Fiul meu“, spune înţeleptul împărat, “păzeşte-ţi inima mai mult decât orice, căci din ea ţâşneşte viaţa” (Pilde 4:20,23). Iar proorocul David s-a rugat lui Dumnezeu: “Inimă curată zideşte întru mine, Dumnezeule, şi duh drept înnoieşte întru cele dinăuntru ale mele” (Psalm 50:11). Şi iarăşi spune Apostolul Pavel: “A trimis Dumnezeu pe Duhul Fiului Său în inimile voastre” (Galateni 4:6). Şi astfel din inimă, ca din cel mai mare altar al Duhului Sfânt, curge curent de viaţă dătător prin omul, în tot întregul lui, atât trupeşte cât şi duhovniceşte. Urmează de aici faptul că trupul credinciosului se va face o armă pentru duhul omului, şi duhul omului o armă pentru Duhul Sfânt. Omul întreg va fi curăţit, luminat, întărit şi va fi făcut fără de moarte prin aceşti curenţi ai Duhului, aşa încât toate gândurile sale, întreaga iubire şi lucrare se vor îndrepta către viaţa veşnică. Curentul vieţii sale va curge în veşnicie, şi acela al veşniciei în viaţa sa.

Dar la vremea când Domnul Iisus spunea aceasta, încă nu era (dat) Duhul, pentru că Iisus încă nu fusese preaslăvit. Adică: Duhul Sfânt încă nu fusese dat credincioşilor, cu toate că El era cu Iisus. Duhul Sfânt încă nu-Şi începuse lucrarea Sa în lume, întru toată plinătatea Sa şi întru toată puterea Sa. Căci Domnul Iisus încă nu fusese preaslăvit: jertfa Lui pentru omenire încă nu se sfârşise, şi lucrarea Lui ca Mântuitor al oamenilor încă nu se sfârşise. În rânduiala mântuirii omului, Tatăl este pe deplin lucrător în lume când El Îşi trimite Fiul pentru lucrarea mântuirii oamenilor; Fiul este pe deplin lucrător în săvârşirea mântuirii ca Om-Dumnezeu, şi Duhul Sfânt este pe deplin lucrător în întemeierea, sfinţirea şi continuarea lucrării Fiului. Dar aceasta nu înseamnă că, atunci când Tatăl este lucrător, Fiul şi Duhul nu sunt; că atunci când Fiul este lucrător, Tatăl şi Duhul nu sunt; şi atunci când Duhul este lucrător, Tatăl şi Fiul nu sunt. În vreme ce Fiul se afla în toată plinătatea lucrării Sale pe pământ, Tatăl şi Duhul erau împreună lucrători cu El, aşa cum se vede la Botezul din apa Iordanului, şi aşa cum spunea Domnul Însuşi: “Tatăl Meu lucrează … şi Eu lucrez” (Ioan 5:17). Tatăl şi Fiul lucrează împreună şi în acelaşi timp. Duhul Sfânt face la fel, aşa cum se vede din făgăduinţa Domnului Iisus că El va trimite Duhul, Mângâietorul ucenicilor Săi, şi că El Însuşi va rămâne cu ei “în toată vremea până la sfârşitul lumii“. Dumnezeirea Treimică este deofiinţă şi nedespărţită dar, în raport cu lumea zidită, Dumnezeirea Îşi săvârşeşte lucrarea Sa uneori în chip mai remarcabil printr-o Ipostază Dumnezeiască şi alteori printr-o alta. Deci, atunci când Domnul Iisus a făgăduit pogorârea Duhului Sfânt peste Apostoli, Duhul Sfânt se afla în El, aşa încât se poate spune că făgăduinţa a venit atât de la Duhul Sfânt cât şi de la Fiul.

Să vedem acum în ce chip s-a împlinit această făgăduinţă, şi cum a avut loc pogorârea Duhului Sfânt, căruia Îi închinăm noi astăzi această sărbătoare sfântă.

Şi când a sosit ziua Cincizecimii, erau toţi împreună în acelaşi loc. La porunca Domnului lor, Apostolii au rămas în Ierusalim, şi au aşteptat putere de sus care să le spună ce vor urma să facă. Ei erau uniţi în suflet şi în rugăciune, toţi ca un singur om, ca un singur suflet. Chipul în care este mulţumit sufletul îi deosebeşte sau îi face pe oameni asemănători; şi mulţumirea sufletelor tuturor Apostolilor la vremea aceea era una şi aceeaşi lucrare; sufletele lor erau pline de laudă a lui Dumnezeu pentru toate cele ce se întâmplaseră, şi cu aşteptarea celor ce urmau să se întâmple.

Şi din cer, fără de veste, s-a făcut un vuiet, ca de suflare de vânt ce vine repede, şi a umplut toată casa unde şedeau ei. Şi li s-au arătat, împărţite, limbi de foc şi au şezut pe fiecare dintre ei. Şi s-au umplut toţi de Duhul Sfânt. Ce zgomot este acesta? Nu este zgomotul cetelor îngereşti? Nu este vuietul aripilor heruvimilor, pe care l-a auzit proorocul Iezechiel (1:24)? Oricare ar fi el, nu vine de pe pământ, ci din cer; nu din vânturile pământeşti ci de la puterile cereşti. Acest zgomot arată pogorârea Împăratului ceresc, Sfântul Duh Mângâietorul. Duhul nu este foc, după cum nici porumbel nu este. El S-a arătat la Iordan în chip de porumbel, şi acum Se arată ca un foc; în primul caz pentru a semnifica întreaga înţelepciune şi curăţia Domnului Iisus, peste care S-a pogorât, şi aici pentru a semnifica putere ca de foc, căldură şi lumină: o putere care arde păcatul, o căldură care aprinde inima şi o lumină care luminează mintea. Duhul nu are trup, şi nu primeşte nici un fel de trup, ci Se arată, potrivit trebuinţei, în chip materialnic, care simbolizează cel mai bine sensul momentului. De ce, în această împrejurare, Duhul Sfânt S-a descoperitt în chipul limbilor de foc, astfel că s-a aşezat câte o limbă de foc pe fiecare dintre Apostoli, se face lesne lămurit din ceea ce urmează:

Şi au început să vorbească în alte limbi, precum le dădea lor Duhul a grăi. Iată cum se lămureşte faptul că Duhul S-a descoperit în limbi ca de foc. Prima Sa lucrare a fost să dea Apostolilor putere de a vorbi în limbi. De aici este limpede faptul că, de la întemeierea Bisericii lui Hristos, Evanghelia mântuirii se adresa tuturor popoarelor pământului, aşa cum a arătat lămurit Domnul după Învierea Sa, poruncind ucenicilor Săi: “Mergând, învăţaţi toate neamurile” (Matei 28:19). Pentru că iudeii, poporul ales, Îl prigonise pe Domnul şi Îl răstignise pe Cruce, Domnul cel biruitor Însuşi a făcut o nouă alegere dintre toate popoarele de pe pământ, zidind un nou popor ales, nu care să aibă o singură limbă ci un singur duh, un popor sfânt, Biserica lui Dumnezeu. Cum ar fi putut Apostolii lui Hristos să fi mers să înveţe toate neamurile dacă nu ar fi cunoscut limbile lor? Deci, aceşti misionari ai Evangheliei, au folosit la începutul misiunii lor prima putere, aceea de a înţelege şi vorbi în limbi străine. Ca oameni simpli, ei cunoşteau numai limba aramaică, limba lor maternă, şi nici o altă limbă. Dacă aceştia ar fi învăţat multe alte limbi în chip obişnuit, când le-ar fi învăţat? Nu le-ar fi trebuit viaţa întreagă ca să înveţe atât de multe limbi câte i-a învăţat pe ei într-o clipă Duhul Sfânt? Căci iată cât de multe popoare diferite erau atunci adunate în Ierusalim: Parţi şi mezi şi elamiţi şi cei ce locuiesc în Mesopotamia, în Iudeea şi în Capadocia, în Pont şi în Asia, în Frigia şi în Pamfilia, în Egipt şi în părţile Libiei cea de lângă Cirene, şi romanii în treacăt, iudei şi prozeliţi, cretani şi arabi!

Îi auzim pe ei vorbind în limbile noastre despre faptele minunate ale lui Dumnezeu! Şi toţi erau uimiţi şi nu se dumireau. Vedeau înaintea lor oameni simpli, oameni cu purtare simplă, cu căutătura simplă şi cu haine simple, şi fiecare Îl auzea pe Dumnezeu slăvit în limba sa! Cum puteau să nu se minuneze? Cum puteau să nu fie uimiţi? Unii dintre ei, neştiind cum să desluşească ceea ce se întâmpla, au început să spună că Apostolii erau beţi. Dar, aşa cum se întâmplă adesea, oamenii cinstiţi par beţi celor beţi, şi oamenii cu gândire dreaptă par nebuni celor nebuni. Legaţi de pământ şi beţi cu de-ale pământului – cum ar putea judeca ei altfel pe oamenii care fuseseră umpluţi de Duh Sfânt, şi care, ca purtători de Duh, au spus ceea ce le-a dat lor Duhul să spună? Oamenilor obişnuiţi nu le plac surprizele, şi atunci când vin surprizele aceştia le întâmpină fie cu mânie fie cu batjocură. Dar Duhul Sfânt nu este ca omul cel războinic, care dă buzna în casa altui om. El intră în casa a cărei uşă se deschide de bunăvoie, şi acolo unde El este aşteptat ca Oaspete drag şi îndelung aşteptat. Apostolii L-au aşteptat cu mult dor, şi Acesta S-a pogorât peste ei şi Şi-a făcut sălaş în ei. El nu S-a pogorât peste ei cu răcnet de ameninţare, ci cu strigăt de bucurie.

O, fraţii mei, cât Se bucură de tare Duhul Sfânt, cu bucurie de negrăit prin cuvânt, când află suflete curate care sunt deschise Lui şi ard de dorul Lui! Cu strigăt de bucurie, El Se sălăşluieşte în ei şi le dă lor darurile Lui cele bogate. El intră în ei ca un foc, ca să ardă de tot ultimele rămăşiţe ale seminţei păcatului; pentru ca lumina să-i lumineze pe ei cu lumina cea cerească care nu apune niciodată; pentru ca fierbinţeala să-i încălzească pe ei cu căldura sfântă a iubirii, cu care se încălzesc cetele îngerilor în Împărăţia lui Dumnezeu. Sf. Simeon Noul Teolog spune: “Precum lampa, deşi este plină cu ulei şi are fitil, rămâne în întuneric dacă nu este aprinsă cu foc, tot aşa şi sufletul este stins şi întunecat până când este atins de lumina şi de harul Duhului Sfânt” (Tratate mistice 59). El a dat Apostolilor darul limbilor ca cel dintâi dar al Lui, acesta fiindu-le lor de cea mai mare trebuinţă la vremea aceea. Dar mai târziu, tot ca răspuns la nevoile misionare ale Apostolilor, El a turnat în ei şi alte daruri: darul facerii de minuni, darul proorocirii, darul înţelepciunii, darul vorbirii, darul îndurării, darul păcii lăuntrice, darul statorniciei în credinţă şi în nădejde, darul iubirii de Dumnezeu şi de aproapele. Duhul Sfânt a dat aceste daruri cu îmbelşugare şi cu bucurie mare, nu numai Apostolilor ci şi urmaşilor lor şi tuturor sfinţilor din Biserica lui Hristos până în ziua de astăzi, toate astea după nevoia şi curăţia oamenilor. Prin lucrările Sale pe pământ, Domnul Iisus a adus bucurie mare atât Tatălui cât şi Duhului Sfânt. De la primele zile ale vieţuirii lui Adam în Rai, Duhul Sfânt nu mai cunoscuse această bucurie pe care a simţit-o în ziua Cincizecimii, când Dumnezeu Fiul a făcut pentru Acesta prilejul de a fi lucrător printre oameni în toată plinătatea puterii Sale. Cu adevărat, El era lucrător în toată vremea şi în tot ceasul asupra oamenilor, care erau încătuşaţi de păcat de la căderea lui Adam în păcat până la Învierea lui Hristos. Dar lucrarea Lui era atunci stăvilită şi stingherită de păcatele oamenilor. El urma o cale strâmtă printre oameni, turnând ulei din destul în lampa vieţii pentru ca acesta să nu se isprăvească cu totul. El a lucrat şi prin legile firii, şi prin legile oamenilor, prin prooroci şi împăraţi, prin artişti şi înţelepţi – în măsura în care puteau, şi voiau, ca să se lepede de ei pentru lucrarea Lui. Oriunde cădeau lacrimi de dor pentru dreptatea lui Dumnezeu în ţărâna pământului, aceasta era din căldura cu care El înflăcăra inimile oamenilor. Oricând un om înţelept avea o străfulgerare a cunoaşterii Celuia Unul, Dumnezeu Cel Fără de Moarte, aceasta era scânteia Lui în sufletul omului. Oricând un artist cânta, ori cioplea ori picta, vreo alegorie a vieţii care, în vreun chip, deschidea ochii omenirii oarbe ca să vadă adevărul Dumnezeiesc, acolo El atingea duhul omului cu suflarea Lui dătătoare de viaţă. Ori de câte ori omul care este cu adevărat demn, cu credinţă în Dumnezeu şi jertfelnic, a apărat dreptatea şi adevărul prigonit, acolo El a turnat puterea Sa în inima omului. Dar aceasta se întâmpla fără însufleţire ori bucurie mare. Acestea fuseseră numai fărâmituri aruncate întemniţaţilor celor flămânzi. Cu toate acestea, atunci când Domnul Iisus a nimicit iadul păcatului şi al morţii, şi a adus pe cei doisprezece Apostoli ai Săi înaintea Duhului Sfânt ca doisprezece slujitori minunaţi, împărăteşti, atunci Dumnezeu Duhul, cu un strigăt de bucurie şi în plinătatea puterii Sale, Şi-a făcut sălaş în ei. Duhul Sfânt, care era încă mâhnit de păcatul lui Adam, a început încă o dată lucrarea Lui nestrâmtorată a puterii şi însufleţirii între oameni.

Pentru o mai bună înţelegere, vă poate ajuta această asemănare: soarele străluceşte iarna şi primăvara, dar lumina şi căldura lui nu poate face să crească nimic prin zăpada iernii. Cu toate acestea, acelaşi soare, care trimite aceeaşi căldură şi lumină, face să încolţească şi să crească toate seminţele semănate. Oamenii de ştiinţă ne spun că partea pământului, acolo unde este iarnă, se îndepărtează de soare, că zonele acoperite cu zăpadă sunt aşezate mai departe de soare, şi că acestea primesc lumina soarelui în plan înclinat, şi razele nu ajung nemijlocit. Primăvara, acea parte a pământului se întoarce înspre soare, zonele acoperite cu zăpadă se apropie de soare, şi lumina şi căldura soarelui ajung ca raze directe. De la Adam până la Hristos, sufletele oamenilor erau ca pământul iarna. Duhul Sfânt dădea lumină şi căldură dar, din pricina răsucirii păcătoase a sufletului omului, şi a îndepărtării lui de Dumnezeu, acesta a rămas îngheţat, şi nici un fel de roadă nu putea înmuguri şi creşte din acesta. Domnul Iisus a îndreptat sufletul omului şi l-a adus aproape de Dumnezeu, a curăţit gheaţa şi zăpada de pe el, l-a arat şi a semănat în el sămânţă sfântă. Şi atunci Duhul Sfânt a început, precum soarele primăvara, să nască şi să pună în privelişte, prin puterea Lui, roade dulci şi minunate în câmpul sufletului omenesc. Iarna nu poate niciodată să facă minunile cu care primăvara împodobeşte pământul. Şi în acelaşi chip, oamenii se sucesc dinspre Duhul Sfânt, vieţuind cu sufletele păcălite de gheaţa şi zăpada înşelării de sine, nu pot crede niciodată darurile minunate cu care Duhul Sfânt împodobeşte pe cei care se apropie de El, şi se aşează sub razele nemijlocite ale luminii şi căldurii Lui Dumnezeieşti. Cum ar putea un eschimos, care s-a născut şi a trăit toată viaţa în gheaţă şi zăpadă, să creadă călătorul din pământurile sudice, când acesta îi vorbeşte despre copaci şi pomi în floare, şi pajişti acoperite cu flori multicolore, şi despre coline verzi?

Tot la fel nici oamenii dintr-o ţară îndepărtată de Dumnezeu, îngheţată şi întunecată de păcat, nu-i credeau pe Apostoli atunci când aceştia începeau să anunţe veştile de bucurie despre Dumnezeul Cel viu din cer: despre Tatăl care cheamă la El pe toţi cei care vor să se numească fiii Lui; despre Fiul lui Dumnezeu, care a venit în lume ca om, a trăit printre oameni, a suferit pentru oameni, a înviat din morţi întru putere şi S-a înălţat întru slavă; despre Duhul Sfânt, care S-a pogorât peste ei, şi le-a dat lor daruri cereşti; despre ţara plină de lumină, fără de moarte, din cer, de care ne desparte numai păcatul; despre curăţia vieţii care este căutată la noi pentru ca să ne putem întoarce în ţara noastră cea cerească şi să ne facem însoţitori şi fraţi ai îngerilor în viaţa veşnică. Unii credeau în aceste veşti pline de bucurie; alţii nu. De la sfinţii Apostoli au curs râuri de apă vie prin toată lumea. Unii s-au apropiat şi au băut din destul din această apă vie; alţii nu au băut. Apostolii umblau printre oameni ca nişte dumnezei, făcând minuni, alinând fiecare întristare şi tămăduind fiecare slăbiciune, propovăduind pocăinţa şi iertarea de păcate. Unii i-au primit cu bucurie, dar alţii i-au prigonit cu mânie şi batjocură. Cei care i-au primit au simţit împărtăşirea lor cu Duhul Sfânt, şi lucrarea Lui în ei. Şi aşa Poporul Sfânt sporea ca număr, şi Biserica lui Dumnezeu se lăţea şi se întemeia în lume. Aşadar sămânţa a încolţit şi a dat roadă. Aşadar casa adevărului, a cărei piatră de temelie era Domnul Iisus, a fost sfinţită de către Duhul Sfânt, şi s-a întins în toate cele patru colţuri ale pământului, turnurile sale ajungând până la cele mai mari înălţimi ale cerului.

Sărbătorind astăzi Praznicul Sfântului Duh, care, din iubire nesfârşită pentru Dumnezeu Fiul, cu bucurie şi ascultare nesfârşită, dorea să coboare pe pământ şi să ia în mâinile Sale atotputernice lucrarea mântuirii omului, să pomenim în laude de înălţare pe Preasfânta Fecioară Maria, peste care Duhul Sfânt S-a pogorât mai devreme decât S-a pogorât peste Apostoli. Duhul S-a pogorât peste Apostoli ca Biserică, ca şi împărtăşirea de un singur gând, a sfinţilor, în vreme ce Duhul S-a pogorât peste Maica Domnului ca prea-aleasa. “Duhul Sfânt se va pogorî peste tine şi puterea Celui Preaînalt te va umbri” (Luca 1:35), Arhanghelul Gavriil a vestit-o pe Preasfânta Fecioară. Şi ea, prin puterea Duhului Sfânt, a dat naştere Rodului Celui Preaslăvit, mireasma căruia străbate cerul şi pământul, şi prin care toţi credincioşii sunt hrăniţi de la primul până la ultimul. O, Preasfânta şi Preacurata Maica Domnului, tu, zorii şi leagănul mântuirii noastre, chipul nostru de smerenie şi ascultare, ocrotitoarea şi mijlocitoarea noastră înaintea tronului lui Dumnezeu, roagă-te neîncetat pentru noi, dimpreună cu sfinţii Apostoli!

Împărate ceresc, Mângâietorule, Duhul adevărului, vino peste noi, şi Te sălăşluieşte întru noi, şi vieţuieşte întru noi ca putere, lumină şi căldură, ca viaţă a noastră şi bucurie a noastră! Curăţeşte-ne pe noi de toată întinăciunea, şi Bunule, mântuieşte sufletele noastre! Umple inimile noastre de bucurie şi gurile noastre de laude, ca să Te slăvim dimpreună cu Tatăl şi cu Fiul – Treimea cea deofiinţă şi nedespărţită, acum şi pururea şi-n vecii vecilor. Amin.

(fragment din “Predici”, Sfântul Nicolae Velimirovici, vol. 3 )

Destinul unui tânăr crescut în orfelinat

Pentru cei mai mulţi dintre bucureşteni, un eveniment ca lansarea unei cărţi trece neobservat. Nu însă şi atunci când cartea vine să umple un gol în literatura memorialistică a trecerii dintre epoci, “de aur” şi de fier, spusă din perspectiva unui tânăr crescut în orfelinat.

Este vorba de “Destinul unui tânăr crescut în orfelinat”, apărută la Editura Muşatinii, al cărei autor şi protagonist este tânărul Gheorghe Nedea, doctorand al Facultăţii de Sociologie şi Asistenţă Socială din Bucureşti, instituţie care a fost de curând (20 mai) şi gazda lansării acestei cărţi.

Gheorghe Nedea este o poveste care se spune singură fără a fi nevoie de prea multe cuvinte. Poate doar scrisul să-i prindă o clipă zborul şi să-l fixeze, aidoma unei picturi impresioniste, cu tuşe proeminente.

Cartea, inedită prin specificul confesiunii, se adresează unui public românesc care, pe zi ce trece, ajunge să se afunde din ce în ce mai mult, fie în iluzie, fie în deznădejde. Se adresează tânărului aflat la început de drum care priveşte neîncrezător la viitorul lui, dar şi celui ingrat, care-şi uită părinţii şi binefăcătorii, sau chiar originile. Se adresează părinţilor, arătându-le cât este de important să le arate copiilor nu doar grija materială, ci mai ales afecţiune şi deschidere către comunicare, să le dea valorile în care să creadă în viaţă şi puterea de  a lupta pentru ele.

Jurnalista Adina Ştefan de la Adevărul de seară, unul din invitaţii care l-au prezentat atât de măgulitor pe autor, vorbea despre valoarea de document a cărţii, care dă mărturie despre neputinţele sistemului instituţionalizat de asistenţă a minorilor, într-o vreme în care baronesa Emma Nicholson ancheta şi determina ilegalităţi de neimaginat în regimul adopţiilor. Cartea vine, aşa cum e lesne de intuit, să dezvăluie realităţi dureroase. Ceea ce este frapant însă este atitudinea, nu atât resemnată, cât mai ales asumată, a suferinţei care dă naştere încrederii, bucuriei şi speranţei.

Participând la acest eveniment în calitate de viitor teolog social, m-a impresionat, mai mult decât cartea, omul care a scris-o, şi pe al cărui chip se putea citi vădit suferinţa, dar şi o tainică lumină a drumului ragăsit în viaţă. Cum însuşi mărturisea, Gheorghiţă, aşa cum e alintat de prieteni,  a înfruntat violenţele, nepăsarea şi batjocura semenilor, biruindu-le prin credinţa în Dumnezeu. Credinţa şi dragostea pentru cei asemeni lui s-au reliefat clar ca fiind cele mai puternice motivaţii ale vieţii sale. 

Îndurând o copilărie neagră în orfelinatele  din Fălticeni, Liteni şi Suceava, adolescentul Gheorghe Nedea ajunge absolvent al Seminarului Teologic Suceava şi mai apoi student la Facultatea de Geografie din Bucureşti, unde va obţine diploma de licenţă în turism religios.  O mare parte a timpului a dedicat-o, în calitate de  seminarist, organizării şi conducerii unui cor psaltic care, nu doar că-i motivează implicarea, cât rodeşte acelaşi curaj şi râvnă şi-n inimile orfanilor cu care lucrează şi care îşi vor găsi mai târziu propriul drum al vieţii. Ca student, Gheorghiţă, pentru care nu există “Nu se poate”, preia, în anul 2004, conducerea Asociaţiei de ajutorare a tinerilor şi copiilor proveniţi din casele de copii „Protin Suceava”. Este un moment extrem de dificil pentru că aceasta se afla în stare de lichidare, dar, timp de doi ani, îşi face un deziderat din a o pune pe picioare, ceea ce realizează printr-un efort continuu şi epuizant. Interesele sale converg din ce în ce mai vadit pentru a-i ajuta pe copiii şi tinerii proveniţi din casele de copii şi care, odată deveniţi majori, sunt expulzaţi, fără a li se asigura o minimă protecţie socială. Devin astfel o categorie de risc major. Ceea ce este curios este că, pentru sistemul de asistenţă socială, ei sunt ca şi inexistenţi, neavând niciun fel de facilitate directă.

Mai târziu, preocuparea lui Gheorghe Nedea pentru semenii săi îl determină să studieze şi să obţină o a doua licenţă în asistenţă socială. Acum, tânărul Nedea se consideră un om aproape împlinit, ţinând cont că în curând urmează să devină ginere. Vorbeşte cu entuziasm despre proiectul său de ridicare a unui aşezământ de asistare a tinerilor dezinstituţionalizaţi în colaborare cu Episcopia Giurgiului care de-abia a început să capete contur. Ceea ce m-a surprins în  mod plăcut a fost să constat că o mare parte din ceea ce a realizat Gheorghe Nedea s-a împlinit prin contribuţia Bisericii, fie în mod direct, prin ajutor şi sfat duhovnicesc, fie prin medierea unor contribuţii, ceea ce arată că rolul său de factor coalizant se împlineşte permanent.

Vorbele sunt sărace să comunice, dincolo de un traiect existenţial, pronia şi iubirea cu care Dumnezeu l-a păzit şi i-a dat putere şi speranţă acestui om atunci când semenii săi l-au părăsit şi care devine un exemplu pentru mulţi dintre cei care, având totul, nu au nimic. De aceea, vă invit la o lectură în şi printre cuvinte, care să vă dea bucuria dialogului tainic al sufletului cu Dumnezeu.

Singură smerenia

 Dialog cu Parintele Arsenie Papacioc

Ce se întelege prin smerenie si care sunt dezastrele mândriei?

– Smerenia este arta care te trimite la tine, să stai cu tine, smerit în tine. Procesul care a rânduit întreaga stare de lucruri, soarta întregii creatii a lui Dumnezeu si care a fost făcut printr-un act de mare smerenie, înfricoşându-se îngerii si toate puterile ceresti, este întruparea Mântuitorului. Sigur, Dumnezeu fiind, vă închipuiti ce pogorământ, dincolo de orice putere de întelegere, a făcut, pentru a lua chip de om.

Actul ăsta era necesar să se facă, pentru că, printr-un act de mândrie nesăbuit, Lucifer a pretins că este Dumnezeu, că ar fi vrut să fie Dumnezeu. Si numai prin două cuvinte: Eu sunt…” – atât a zis satana. Ar fi vrut să zică: Eu sunt Cel Ce sunt, adică Dumnezeu. Dar a căzut. Si vă închipuiti, s-a pedepsit în forma cea mai grozavă si mai cumplită. Că spune într-un loc: “Dacă ai vedea un drac în adevărata lui urâciune, n-ai putea rezista să nu mori”. Se mai spune despre o sfântă, Ecaterina, că a văzut un drac, dar nu în adevărata lui urâciune. Si a preferat să meargă toată viata pe jar, numai să nu mai vadă. Vă închipuiti, atât e de grozav si de urât. Lumea îsi închipuie că acolo, în suferinte, în iad, va fi tot o conjunctură posibilă, dialogală, nu-stiu-ce. Nu! Una dintre marile suferinte de acolo este si vederea dracilor!

Deci a fost necesar ca Mântuitorul să se smerească. Pentru că smerenia este singura fortă care poate elibera orice suflet si orice popor, în toată creatia lui Dumnezeu. Bunăoară, noi, ca să putem fi alături de Hristos, trebuie să purtăm aceeasi identitate. Dacă El s-a smerit, El, Care a făcut cerul si pământul si Care a făcut tot ce există, sigur că creatia Lui va trebui să stea la dispozitia Lui, smerită.

Un crestin cu viată bună, a bătut la usa Mântuitorului să-i deschidă. Si a întrebat: “Cine este acolo?” “Un crestin iubitor al Tău”. “Nu se poate. Nu esti pregătit. Nu-ti deschid!” îngrijorat, foarte îngrijorat, si-a dat seama de ce. Pentru că el trăise o viată crestină cum a stiut el. Trebuie să fac o paranteză: smerenia s-a cam rationalizat. A trecut într-un fel de obicei speculat, după cum se spune: E smerit, mândruleţul!” S-a frământat el: “Care ar putea să fie motivul pentru care nu mi-a deschis?” Si, frământându-se, a intrat într-o smerenie autentică, căci nu e usor să te frământi când nu te primeste Hristos, mai ales pentru un om care crede si trăieste în Hristos, cu nădejdea vesniciei alături de Hristos. Si s-a dus smerit si a bătut la usă. Cine este acolo?” Tu esti”, a zis credinciosul. Mântuitorul i-a răspuns: Dacă tu esti Eu, intră!” Avea aceeasi identitate cu El! Cum spune Sfântul Simeon: “Dumnezeu se adună cu dumnezeii, după har”.

Ce este falsa smerenie si cum o deosebim de adevărata smerenie?

– De fapt, trebuie să stim toti că niciodată un om smerit nu se vede smerit. Nu se vede, pentru că n-ar mai fi smerit. Precum spune un sfânt părinte în Pateric: “Ce este smerenia, părinte?” A te vedea pe tine sub toată făptura, fiule”. Făptură e si viermele, faptură e si câinele. Cum ar putea fi fiinta asta ratională sub toată făptura? Pentru că si viermele si oricare fiintă stiu precis ce vor: vor să trăiască. În sensul acesta se zbate, se încovoaie să ajungă existenta vietii. Biologic, că e vierme.

“Fiti întelepti ca serpii”, spune Mântuitorul, “si blânzi ca porumbeii”. De ce întelept ca sarpele, care-i atât de odios între fiare, între animale? Pentru că sarpele îsi fereste capul. Să nu-l lovesti la cap, că moare. Dacă îl lovesti oriunde, nu piere. Si capul nostru e Hristos.

Trebuie, cu orice chip, identificat cu El si ferit Hristos, să nu cumva să sufere Hristos, Care a spus: “Fără de mine nu puteti face nimic!”

Lumea, la astfel de cuvinte, după mii de ani, cerbicoasă, consideră că aceste cuvinte din Scriptură au fost când au fost. La anul 419 s-a tinut un Sinod local la Cartagina si printre alte teme care s-au discutat a fost si problema aceasta: grija Bisericii la cele ce a spus Hristos, stiind că tot ce a spus Hristos e adevărat. La canonul 184 spune asa: “Dacă totusi zici că poti ceva fără Hristos, anatema să fii!” Adică, mai mult decât blestemat.

Cum putem lupta împotriva mândriei?

– Nu poti, decât dacă te smeresti. Adică ti-a dat o palmă, iar tu, din smerenie, dai si obrazul celălalt. Acum nu-i usor să dai si obrazul celălalt, dar este posibil. Pentru că nu e o utopie, nimic nu este neîmplinibil din ce a spus Hristos. A spus un lucru care se poate face. Dar nu a biruit cel care a lovit, ci cel care a primit cu plăcere, cu bucurie. Pentru că ar fi suferit, dacă se putea, chiar pentru Hristos. Bucuria suferintelor noastre din închisori si din lanturi era tocmai asta, că ni s-a dat prilejul să suferim pentru Hristos! Nu eram noi cei înfrânti, care primeam lovituri. Au fost înfrânti cei care ne-au lovit.

Comparând toate religiile lumii, care a fost conceptia lor de mântuire? Se constată că toti doreau să scape de suferintă. Hristos zice: Nu! Numai prin suferintă puteti scăpa de suferintă!”; pentru că Mântuitorul a făcut atât de multe fapte mari: dreptate, învătături etc. Să măsurăm cu 90 de grade un unghi. Mai mult: a înviat mortii si multe altele. Se facem unghiul de 180 de grade. Dar n-a mântuit lumea prin asta.

Misiunea Mântuitorului a fost tocmai asta, să mântuie lumea prin suferintă. S-a răstignit pentru noi si atunci unghiul a devenit de 360 de grade, desăvârsit. Adică, atunci a fost biruit satana. Mântuitorul era pe Cruce si se văita satana. De aceea Crucea este atât de puternică împotriva duhurilor rele, pentru că se zice: în numele Tatălui (Care înseamnă toată înăltimea) si al Fiului (toată adâncimea) si al Sfântului Duh (toată lătimea)”. Adică se evocă Sfânta Treime. Si s-a constatat că fuge dracul de Cruce!

Deci, prin suferintă s-a biruit satana.

Diferenta între dramă si tragedie e că în dramă eroii biruiesc, în tragedie eroii sunt înfrânti. Noi nu avem tragedii. Avem numai drame. Eroii nostri au biruit, toti! Dovada este că Mântuitorul, Care este de-a dreapta Tatălui, a zis: “Vi s-a dat toată puterea, în cer si pe pământ”. Si a mai zis ceva care ne priveste direct: “îndrăzniti! Eu am biruit lumea!” Cine a biruit? Satana? Cine a biruit? Cei care au lovit? Cei care L-au răstignit?

De aceea, suferinta aduce foarte multă smerenie. Numai atât: să se facă pentru marele Adevăr. Pentru Hristos. Că noi cerem harul lui Dumnezeu. Fără harul lui Dumnezeu nu se poate nimic, pentru că zice Hristos: “Fără de Mine nu veti putea face nimic”.

El e tulpina, noi suntem mlăditele. Nu pot, nici mlădita, nici mugurii, nici frunzele, fără viţă.

Si atunci, din momentul din care nu putem face nimic fără puterea lui Dumnezeu, cerem harurile Lui ca să putem face. Dar Dumnezeu nu dă harul ca la un milog. Îţi dă ca să te ridici, să rupi din tine pentru altii, să-ti pui viata interioară la punct, să gândesti frumos, să stii să suferi pentru adevăr! Si chiar pentru fratele tău.

Atunci harurile vin din abundentă. Să ştii să ceri, dar nu cu o mână întinsă (…)!

Cum putem căpăta smerita smerenie şi care sunt roadele ei?

– Hai să vă spun, ca să mă întelegeti, ca să nu vorbim si noi, rationalizând-o. Smerita smerenie. Despre asta vorbim. Si, din momentul în care smerita smerenie se adânceste cât mai mult, trăiesti cât mai mult într-o stare de plăcere, de bucurie, de eliberare; iar toate aceste lucruri vin fără să se vadă si fără să se discute. Te ajuti pe tine si pe toti ai tăi, care nu mai sunt în lumea aceasta. Atunci nu mai esti un ins. Esti un univers, un microcosmos, în care se oglindeste un macrocosmos, adică o lume întreagă, dacă trăiesti aceste lucruri.

Trei lucruri cere Dumnezeu de la noi, si ne cere cu ardoare: umilintă, umilintă, umilintă! “Si lăsati-Mă pe Mine mai departe!” Fără însă să renuntăm la treburile care ne aduc pâinea cea de toate zilele. Dar peste tot în inima mea să fie prezent Hristos!

Iată, bunăoară, se pun probleme în lumea nevoitorilor, în lumea trăitorilor, probleme de mântuire, de existentă duhovnicească. Nu prea sunt pentru o mare nevointă. Sunt mai mult pentru o mare trezvie! 0 permanenţă; o vibratie continuă. Această figură de stil nemaipomenită a pus îngerii în miscare si ei au apărut, în fel si fel, cu multă smerenie, slujind pe oamenii acestia smeriti. Da. Sunt mai mult pentru o stare de trezvie continuă.

Starea de mândrie e stare drăcească, absolut diavolească. Mică sau mare. Si nu trebuie să ne crutăm nici cea mai mică greseală. Nu trebuie să ne temem, dacă se greseste. Nicio nenorocire nu înseamnă ceva. Nimic nu este pierdut, atâta vreme cât credinta este în picioare, cât sufletul nu abdică si capul se ridică din nou! Adică există putinta de iertare, dar, cum spun, să o ai ca un viteaz, ca un erou al lui Hristos si numai al lui Hristos, oriunde ai fi.

Starea de nevointă nu este rea si n-avem dreptul să desfiintăm lucrul acesta. Dar nu numai starea de nevointă. Sau nu trebuie apăsat numai pe nevointă, ci mai mult pe starea de vibratie, de prezentă si unire a inimii tale cu inima lui Dumnezeu, prin diferite rugăciuni. Dacă se poate, “Doamne lisuse…”.

– Părinte, dacă prin suferintă ajungem la o adevărată smerenie, trebuie cumva să ne aruncăm singuri în ispită?

– Nici nu se pune bine problema. Trebuie să mă agăt de o sfoară, să-mi dau drumul jos, să văd cum e cu piciorul rupt? Avem des necazuri pentru că dumneavoastră trebuie să mai stiti si un lucru: dacă ati sti câtă râvnă pune satana ca să ne întrerupă de la lucrarea noastră duhovnicească, de la orice rugăciune nu ati mai pune asa problema!

Orice crestin e atacat si vă spun, ca duhovnic, n-am întâlnit să nu-mi spună: “Părinte, sunt atacat la rugăciune, am gânduri împrăstiate etc”. Ne atacă diavolul, ne luptă el împotrivă. Dar nu trebuie să dăm atentie. Este o mare greseală să se stea de vorbă cu satana. Nu se stă de vorbă cu el. Se stă de vorbă numai cu Dumnezeu, dacă vrei să-l gonesti. Zi “Doamne, lisuse…” si stai de vorbă cu Dumnezeu. Puterea numelui îl goneste. Chiar dacă te apasă atunci, chiar dacă te luptă. Se întâmplă uneori, de ia patul cu tine în sus. Nu te apuca să blestemi.

Asta-i o greseală. Lui îi convine dialogul, că îl recunosti. Dar asa, prin rugăciune, îl ignori. Stai de vorbă cu Dumnezeu atunci când esti atacat. Si atunci, sigur că El – am spus de mai multe ori – a învătat foarte multă lume să se mântuiască.

Unde se află călugării fată de mireni pe scara trăirii smereniei?

– Eu vă spun că există o mare diferentă, si, ca să fiu conciliant, monah înseamnă “crestin bun”. Dar nu-i numai atât, dacă apuci să trăiesti în mânăstire. Apucasem să vă spun că rugăciuni faci si acasă; faci multe, dar nu se face acest mare lucru care caracterizează această cruce a călugărului: tăierea voii. Să nu faci ceea ce vrei tu. Să faci ceea ce-ti spune altul. Si atunci, tu, în felul acesta, tăindu-ti voia – căci Dumnezeu ne-a creat cu vointă liberă, ratiune si afecte -, aici trebuie să-ti tai vointa liberă. Ne trezim luptându-ne cu Dumnezeu. Si trebuie să-L înfrângem. Dar în sensul că îi place foarte mult înfrângerea aceasta. Pentru că noi ne desfiintăm. Ne smerim.

 Intr-o mânăstire era un staret care stia să dea cununi. Si era un părinte bătrân – Sfântul loan Scărarul consemnează lucrul ăsta -, de 50 de ani, ca vârstă. Si-l trimitea undeva. Si când se ducea acolo, îl fugărea: “Ce cauti aici? Du-te acolo, unde te-am trimis!” Si uite asa îl freca. Si-l întreabă sfântul: “Nu te smintesti?” Nu, părinte. Când am venit aici mi-au spus ăstia că mă încearcă 30 de ani. Si am numai 15″. La 17 ani de nevointă din aceasta, de tăierea voii, a murit. Dar la moarte a zis asa: “Multumesc lui Dumnezeu si vouă ca prin tăierea voii mi-ati mântuit sufletul!”

E foarte frumos. Nu se potriveste cu ce e în lume. Pe urmă, dragii mei, mi se pare că nicio adunare de cuvinte filosofice nu poate explica călugăria. Există, si am spus de multe ori, în mânăstire asa de importante lucruri, încât s-a vorbit prea putin despre ele, si prea putini le-au atins. E o trăire continuă. Căci spune Mântuitorul: “Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!” Aceasta e crucea pe care trebuie să o iei: să-ti tai voia si să asculti. Si, fratilor, stiti ce înseamnă cruce: Să duci ce nu-ti convine. Asta înseamnă.

Uneori aproape că nu poti.

– Nu se pune problema: “Nu pot”. Duci până cazi! Nu se pune problema. Dar să stiti că s-au putut face, dincolo de închipuirea omenească multe minuni. I s-a spus unui frate: “Dă pietroiul ăla la o parte!” Dar asta era o chestie pentru 20 de insi. Si el, năduf, nu-stiu-ce, l-a dat la o parte că a zis părintele staret!

Pentru că nu ne părăseste Dumnezeu, dacă ne-am dăruit Lui. Cum credeti dumneavoastră, că este El, Care e prezent în pasul fiecărui ins, chiar si al păgânilor? Dar la crestini, care zi si noapte se roagă în felul lor? Ii ajută, îi întăreste. Nu facem lucrul acesta, adică ascultările, cu aspect de exagerare, în mânăstiri. Dar la nivelul care există, treburile necesare să le facă cu dragoste, si e destul.

Pe un frate – în Pateric – l-a trimis, spune, să adune balegă uscată. Făceau focul cu ea, că erau săraci. “Păi, mă trimiti acolo unde e leoaica aia?” Că era o leoaică acolo. “Cum, zice, nu te duci pentru că e o leoaică acolo? Să mi-o aduci legată încoace!” Si s-a dus la ea. Leoaica, fugi! “Stai, că mi-a spus staretul să te leg!” Si a legat-o. Si o târa. Si când a văzut că chiar o aduce, a zis staretul, pentru smerenia lui: “De ce mi-ai adus căteaua asta? Dă-i drumul, să n-­o văd!” Si zice: “Da, dar eu am crezut că e leoaică”. Si, întradevăr, era leoaică.

Domnii mei, nu neglijati Scriptura! Există niste lucruri dincolo de închipuiri, care sunt niste realităti. Dacă spune Mântuitorul cuvintele cele mai de vârf ale Scripturii: “Vrei să fii desăvârsit? Ia crucea si urmează-Mi Mie!”

Cuvintele Mântuitorului: “Fericiti cei săraci cu duhul, căci acelora este împărătia cerurilor”, au legătură cu smerenia?

– Chiar despre ei vorbeste! Fericiti cei smeriti! Iar aceasta, pentru că, vă spun, identitatea e chiar cu Hristos. Căci El S-a smerit. Si se smereste continuu. Cine s-a smerit, este în identitate cu El. Ferice de el! E smerit; îsi vede de mersul vietii lui mai departe; este umilit de către toată lumea. Stiti dumneavoastră că acestea sunt valorile cele mai mari chiar si în mânăstire si în lume? Oamenii care duc o viată ascunsă, sufletească, duhovnicească, dar în rest, săracii, duc o viată de sărăcie.

 Sfântul Dimitrie Basarabov, care este patronul Bucurestilor, a fost văcar, în satul Basarabov din Bulgaria. Si mergea înfăsurat cu cârpe la picioare căci nu avea încăltăminte. Si râdeau copiii de el. Copii neastâmpărati, mă rog. Si, într-o zi el, păzind vitele, a călcat pe un cuib de pasăre si a omorât puii, fără să vrea. Si, sigur, i-a părut foarte rău si si-a pedepsit piciorul ăla, să nu-l mai învelească nici cu cârpele alea. Vezi, câtă tărie câtă dorintă de a fi omul lui Dumnezeu? Era sărac cu duhul, dar era bogat cu sufletul la Dumnezeu.

Chiar acum am avut Evanghelia cu săracul Lazăr si bogatul. Vă închipuiti ce “fericire” era! Si omul acesta, Lazăr, suferea pentru Dumnezeu, dar nu cârtea. N-a fost suficientă numai suferinta: Nu cârtea! Pentru că lor, celor în suferintă, Dumnezeu le dă harul să creadă, să fie ostasi ai lui Hristos.

Ai putinta, acolo unde vrei, dar nu poti să ajuti, să te rogi. Esti în tramvai si vezi un bătrân cersetor si n-ai ce să-i dai. Poti, totusi, să zici: “Doamne, miluieste-l si pe el!”

Asta-i situatia. Este o foarte mare greseală să nu dai si pentru altii. Că nu se rupe din tine nimic. Această milostenie ar putea să umple cerurile de mântuiti. Să stiti, milă e toată Scriptura. Milă e toată Scriptura! Ce greseală mare este,căci sunt atâtia oameni care, oricum, întind mâna. Fratilor să nu lăsati mână întinsă nici când vă dă, nici când vă cere.

Cam cum ati vedea legătura dintre nevointele trupului si smerenie?

– Fratilor, trupul nu trebuie condamnat. L-a făcut un mare mester si trebuie păstrat. Noi condamnăm împătimirea. Si nici nu punem problema iertării. Intâi punem problema vindecării. Iertarea vine de la sine. Deci, nu avem nimic cu trupul. Chiar dorim foarte mult să-l mentinem, ca să se poată mântui si el.

Uite, să vă spun un alt caz, fiind vorba de smerenie, chiar dacă iese din subiect, dar sa nu-l scăpăm din mână. Un frate a venit la mânăstire, cum obisnuieste lumea să spună, mai simplu. Nu e nimeni simplu, dacă a venit la mânăstire. A avut un Duh, care a lucrat si care ajuta atât de mult neamul omenesc. Si staretul i-a spus:”Ce cauti aici, la poartă?” Am venit si eu aici, să mă fac călugăr”. “Aici sunt oameni smeriti. Tu nu vezi că esti mândru?” Iar el, săracul, nici nu stia ce-i aceea mândrie. Era foarte doritor. “Da, dar mă fac si eu călugăr”. “Nu. Aici sunt oameni smeriti. Nu se poate. Tu esti mândru”. El, săracul, insista. Staretul zice: “Bine, stai aici la poartă si cine intră, să-i zici: Binecuvântati-mă pe mine, că sunt mândru. Si cine iese, să-i zici tot asa”. Si l-a tinut acolo sapte ani. Sapte ani. Ii dădea să mănânce, dar nu l-a făcut decât să se smerească. Iar el a fost sincer, că sincer venise la mânăstire, si i-a spus staretului: “Iertati-mă pe mine, că sunt mândru! Blagosloviti, că sunt mândru!” Asta era toată ascultarea. Si el o făcea cu toată inima. Si s-a sfintit.

Deci, repet, nu condamnăm trupul. Ii dăm ce-i trebuie. Insă nu lăsăm necondamnată nepătimirea trupului. Trupul nostru se împătimeste în fel de fel de păcate. Si atunci trebuie vindecat. Cu orice chip.

Un om care nu a cunoscut smerenia, dar vrea să se întoarcă la Dumnezeu, cum se poate întoarce? Ce trebuie să facă?

– Fratii mei, la Dumnezeu nu există un trecut rău, din momentul în care este un prezent bun. Te-a iertat si Dumnezeu. Dacă te-a iertat, te-a iertat definitiv. Numai să continui o viată bună ca să meriti într-un fel, cu harul lui Dumnezeu, această iertare. Nu se pune problema, e iertat. Avem atâtea cazuri. Avem pe Moise Arapul, care a fost tâlhar. Avem pe Varvar, care a fost tâlhar Si sunt sfinti. Dar si-au revenit, s-au căit amarnic. La Dumnezeu, dragii mei, dacă este inima smerită si înfrântă, mare e mila Lui.

Eu am fost – iertati-mă că vă fac o confidentă eram în pădure, în pustie, si am fost atacat de satana într-o formă foarte dură. Si încercam un act de smerenie în fata lui Dumnezeu, că “sunt nimic”… In sfârsit, mă fortam. Si-am fost eliberat. Si am zis- citind din Vietile Sfintilor -, am strigat tare, fără să mă mai jenez, mă auzeau, poate lupii: “Mare mai e un om smerit în fata lui Dumnezeu!” M-am încurajat foarte mult si am văzut că harul lui Dumnezeu m-a ajutat, căci eu n-am putut să mă măsor câtă smerenie am. Căci nu m-am putut vedea decât mai putin smerit decât toti oamenii de pe lumea asta.

Unii Sfinti Părinti consideră că smerenia e cea mai mare virtute. Ati putea să ne spuneti care sunt criteriile de apreciere?

– De fapt, este mântuitoare, dar, mă scuzati, fac o rectificare: “Smerenia te duce până la Dumnezeu si dragostea gustă din Dumnezeu!” Iubirea, dar o iubire smerită. Smerenia destul este smerenie. Singura cale este smerenia.

Am fost prin Grecia la o mânăstire si o călugărită m-a rugat să scriu ceva pe o vedere. Si am scris asa: “Singură smerenia”. Si a înteles imediat – îi traducea cineva. Si a căzut imediat în genunchi. Căci si-a dat seama de importanta smereniei. Si ele stiau că, într-adevăr, aceasta este calea. S-a smerit Hristos, Care e Dumnezeu, Care e Stăpân, Care ne tine cu dragostea Lui pe toti si lumea si firele de iarbă. S-a smerit Hristos si noi să nu fim smeriti? Ce ziceti?

Ce puteti spune despre cei care merg si la Biserica Ortodoxă si la alte confesiuni?

– Nu este permis. Adică te duci la mai multe adevăruri de credintă? Există un singur adevăr de credintă: adevărul ortodox! Crezul! Si dacă esti ortodox, respecti Ortodoxia. Dacă nu, cazi în erezie si tu.

Dar dacă există un imbold interior de a căuta si într-o parte si în alta?

– Acum, cazuri de astea sunt chiar mai multe. Să cerceteze. Dar nu pentru ortodocsi. Dacă esti ortodox, intră în bisericile ortodoxe. Ce nu ti-a dat Biserica Ortodoxă? Ce lipsuri ai găsit la ea de te-ai dus si dincolo? Acolo unde nu cred în Maica Domnului, unde nu-si fac cruce!… Domnilor, s-au facut Sinoade; Sinoade ecumenice si Sinoade locale si apostolice. Si au condamnat cu anatematizări pentru un singur motiv de credintă, de adevăr de credintă – cum au fost Sinoadele de la cel de la Niceea, la anul 325, până la anul 787. Si pentru un singur lucru, dacă nu credeau în Maica Domnului că e ΘEOTOKOS, adică Născătoare de Dumnezeu, Biserica i-a dat anatemei.

Deci s-au stabilit aceste dogme precise. Ori, s-au făcut aceste Sinoade ecumenice si o multime de alte Sinoade locale. Si atunci ce lipsuri a găsit cineva în Ortodoxie, de se duce si în altă parte? Atunci nu e ortodox! Si noi nu stăm de vorbă, nu facem catehizări aici. E o greseală! Să se tină de Biserica Ortodoxă! Să vină harul lui Dumnezeu peste el. Că vine, domnilor, vine!… Dumnezeu e bogat! Ne asteaptă!… Ne asteaptă să cerem. Dar să-L recunoastem pe El, că El este Cel Ce este!

In cei 14 ani de temnită grea, la Aiud, ati avut bucurii duhovnicesti? De ce ati fost închis?

– A fost extraordinar. Am iesit foarte folositi. Temnita în sine e o mare nevointă.

Ultima dată am fost condamnat pentru 40 de ani, mai ales pentru că am făcut parte din “Rugul Aprins” de la Antim. Era o miscare de reînnoire a vietii duhovnicesti. Si n-aveau cum să ne condamne, asa că ne-au condamnat ca organizatie subversivă. A durat 90 de zile ancheta si a fost foarte nesuferită.

Si erau fel de fel de oameni, adunati din toatâ lumea. In sfârsit, lucrul ăsta îl stiti, nu e nevoie să vi-l spun eu. Ei, această temnită era suficientă, era destul ca să te smerească. Pentru că, domnilor, abia îti mai tineai sufletul. Dar stiai că suferinta aceasta este pentru marele Adevăr, pentru că se punea problema să-ti slutească ideile si sufletul cu diferitele lor metode. Pentru asta, pentru că îi înfrângeai, pentru că nu acceptai, pentru că erai un mare erou să spui: “Domnule, nu primesc acest lucru!”, te costa viata.

Am fost chemat, eu personal de un colonel, că erau la Aiud 10 colonei. Aveam un nume să zicem, pe acolo, că eram si preot si călugăr. Eram în haine de puscărias, smerit, să zic asa, smerit cel putin în formă, si mă întreba colonelul să-i explic că există Dumnezeu. Zic: “Da, domnule colonel, existenta noastră, suflarea noastră, inteligenta, ratiunea, dovedesc aceasta”, am început să-i explic.”Astea-s făcute de un mare Mester. Nu-s făcute la întâmplare. Sau cine le-a făcut?” Si am continuat să-i explic: “S-au făcut atâtea semne, a venit Hristos, a înviat… Dar dumnea voastră de ce nu credeti?” Era o mare îndrăzneală la mine să-l întreb lucrul ăsta. Dar a trebuit să-mi apăr adevărul. Zice: “Războiul care s-a dus în Rusia, care a fost în numele Crucii, m-a convins că nu există Dumnezeu”. “Ce în numele Crucii domnule! Nebunul ăla de Hitler a vrut să cucerească Rusia si a crezut că rusii o să-l lase”. Si îi zic: “Bine. Dar înainte de războiul ăsta de ce nu credeati?” Si m-a întrebat: “Care ti-e ultimul argument?” “Sunt gata să mor, domnule. Dar am văzut că n-am cu cine”, i-am spus. Si a început să urle: “Luati-l! Luati-l!”

Ce personalităti ati cunoscut?

– Vă mărturisesc drept, iertati-mă că vă spun, orice detinut era o mare personalitate. Pentru că omul ăsta reprezenta ceva în suferintele lui acolo. Rezista ani de zile. Clipă de clipă, ceas de ceas zi de zi, săptămână de săptămână, lună de lună, an de an. Ani si ani. Si era o mare personalitate Acolo era o nivelare, nu se punea problema de exceptii. Cel mai bun era cel care era cel mai prezent, în inima lui. Că erau suferinte foarte mari. M-a impresionat unul din ei, săracul, care uitase cum o cheamă pe sotia lui. Pentru că înceta memoria din cauza marii slăbiciuni. Si nu stia cum o cheamă. Acolo sotiile erau atât de divinizate si de poetizate… Dati-vă seama! Sigur, orice ins era o personalitate. Am cunoscut, sigur că da. Am stat cu fel de fel de oameni. Am stat si cu Nae lonescu, am stat si cu Nichifor Crainic, am stat si cu Gane. Si ne perindam. Bineînteles că eram tinuti strâns, strasnic. Câte doi, câte trei. Ne schimbau.

Este pustnicia un model spre desăvârsire?

Care a fost motivatia interioară a sfintiei voastre pentru care v-ati retras în pustie?

– Sigur că pustia este un model. Aici te rogi în libertate, vă dati seama, în fosnetul frunzelor copacilor, în urletul vulpilor, în urletul lupilor…

Am stat pustnic aproape doi ani. Motivul interior era tot o cunoastere a lucrurilor si, mai bine zis, o evlavie. Am avut o evlavie. Insă să stiti că eram mai mult pentru o viată de obste decât pentru o viată de pustie.

Si acum să vă dau un exemplu: doi insi, bine intentionati, au plecat. Unul la mânăstire si altul în pustie. Si ei s-au iubit în lume, s-au pretuit ca prieteni. Si unul s-a dus în pustie si unul în obste. Amândoi au fost cinstiti. Cel din pustie a venit să facă o vizită la mânăstire fratelui care era ascultător, în ascultare. Si staretul, un om al lui Dumnezeu, le-a dat voie să se plimbe prin pădure, să-si destindă sufletul. Asta e foarte important, să stiti. Si au dat de un mort. Si a zis cel din pustie: “Hai să ne rugăm să învieze”. Si s-au rugat. Si a înviat mortul. Si a zis cel din pustie în sinea lui: “Pentru rugăciunile mele a înviat mortul”. Că el trăise în pustie. Celălalt nu si-a pus problema. S-a rugat si atât. Si au plecat la mânăstire. Si cum s-au dus la mânăstire, staretul îi spune repede ascultătorului: “Fugi repede, dincolo de fluviul acela”. Că era un fluviu mare acolo. Si nu barcă, nu scândură, nu copac… Ăsta a fugit si un crocodil l-a luat pe spate si l-a dus dincolo. Si a zis staretul celuilalt: “Vezi, pentru rugăciunile cui a înviat mortul?”

Adică vreau să vă spun că viata de obste cu tăierea voii este o foarte mare lucrare în creatia lui Dumnezeu, cu numele de monahism. Este cel mai important lucru în creatia pământească a lui Dumnezeu. Vă spun încă o dată, e foarte greu să încrucisezi cuvinte filosofice ca să vorbesti de el. El nu e o discutie, el e o trăire. Niciodată n-ai să poti explica de ce e gustul ăsta asa si celălalt asa. Il simti, îl trăiesti, dar nu-l explici.

Smerenia vine înainte sau după pocăintă?

– Fără discutie că smerenia trebuie să fi existat mai întâi. Gândul frumos de a sluji lui Dumnezeu, de a se dărui lui Dumnezeu. Au existat si una si alta, a existat smerenia, care s-a înmultit în inima si în sufletul tău, iar viata de nevointă o faci pentru că ăsta e programul zilei si ajută pocăintei.

Smerenia e sângele vietii. Nu te poti mântui fără ea. Poti să faci metanii, să cari pământ, să te nevoiesti, dar smerenia există. Nu exclude.

Ne spuneti un cuvânt despre rugăciune?

– Intâi, ce trebuie spus e că se vorbeste prea mult despre rugăciune. Ăsta-i un lucru care nu trebuie vorbit, ci trebuie făcut. Stă în firea si în puterea oricui să priceapă lucrul ăsta.

Eu personal nu sunt pentru rugăciunea de tipic. Aceea are folosul ei aparte, mai ales disciplinar. Omul nu trebuie să fie tipicar. Trebuie să fie tipicar ca procedeu, în ce priveste dorinta de a se înduhovnici. Nu avem numaidecât nevoie de o rugăciune de tipic. Avem nevoie de o prezentă continuă a inimii, această stare continuă de dragoste, de relatie cu Dumnezeu, asta este esenta rugăciunii. Pentru că si o tăcere adâncă înseamnă o rugăciune adâncă. Si o rugăciune adâncă înseamnă o tăcere adâncă.

Dacă faci rugăciunea asta care e obligatorie, o poti face. Dar dacă se face o rugăciune din aceasta după tipic, după ce se termină, omul se consideră achitat de obligatia rugăciunii din inimă si se retrage fără nimic de la ceea ce ar trebui să-l tină prezent. Adică sunt mai mult pentru o continuă tresărire duhovnicească. De aceea mă faceti să spun că orice clipă poate să fie un timp si orice suspinare poate să fie o rugăciune. Suspinarea nu se face asa: “Uf!”, ci o faci lui Dumnezeu, ca plecând din adânc spre El. Asa ni se va arăta. Căci El nu se arată unei minti ascutite. “Nu tot cel ce zice Doamne, Doamne” va intra în împărătia Mea!” Ci numai cel care are inima curată, cel care are inima spre El, continuu.

Deci, o viată continuă de prezentă duhovnicească înseamnă un om mai înduhovnicit. Pentru că dacă te rogi, esti mereu prezent. Rugăciunea, să zicem “tipicală”,  poti lesne să o termini într-o jumătate de ceas, un ceas, dar pe urmă?

Vedeti, nu trebuie renuntat la ele, dar să nu fie singura treabă duhovnicească, singura rugăciune. Dacă ai citit un Paraclis e foarte bine, sau ceea ce mai ai de citit. Dar ceea ce, de fapt, trebuie adus la cunostintă, pentru a se întelege, pentru că lucrul ăsta e mai putin discutat, e prezenta inimii continuă. Si te rogi. Pentru că se rugau sfintii si stăteau în genunchi până se făcea dimineată si apărea soarele. Si la răsărit tot în genunchi erau.

Asta nu înseamnă că noi, nefiind ca ei, nu trebuie să ne rugăm. Dar era o stare de continuă prezentă.

Părinte, rugăciunea neîncetată poate fi trăită de oricine?

– Intr-o măsură oarecare toată lumea poate. Pentru că întrebarea în sine despre rugăciune sau discutia despre rugăciune este neavenită, pentru că se rationalizează lucrurile. Oricine vrea să dobândească rugăciunea, să tacă si să zică. O rugăciune adâncă e o tăcere adâncă.

Se constată o limpezire imediată, o scăpare de ispite, căci se cere ajutorul Stăpânului cerului si al pământului. Trebuie să se obisnuiască lumea cu gândul că Dumnezeu guvernează si face orice pentru om. “Fără de Mine nu puteti face nimic.” Mai mult: “Nu se miscă fir de păr fără voia Mea.” Vă dati seama cât de mult ne apără?

Tineti-vă de Biserică, dragii mei! Si puteti să ziceti rugăciunea aceasta a mintii din inimă. Este puterea numelui aceea care ne ajută atât de mult. Oriunde veti fi, oriunde veti avea necaz, rugati-vă, nu vă descurajaţi.

Iubiţi mult! Hristos vă porunceşte!