După chipul şi asemănarea Sfintei Treimi

Odată cu sufletul începe comuniunea harică a omului cu Dumnezeu şi, cu cât e mai dezvoltată înţelegerea, cu atât legătura se întăreşte. Harul este, deci, comuniune cu Dumnezeu. Teologia bizantină leagă harul de natura omului, în special de sufletul lui, de aceea e posibil şi pentru omul căzut să rămână în el o părticică a harului dumnezeiesc, vizibilă prin aspiraţia lui către împlinire. Părintele Dumitru Stăniloae dezvoltă o întreagă teologie a chipului ca răspuns al chemării iniţiale a lui Dumnezeu. Nu M-ai fi căutat dacă nu M-ai fi găsit, scria, în acelaşi duh, şi Fericitul Augustin cu referire la rugăciune, care corespunde chemării originare pline de iubire a lui Dumnezeu. Sufletul, înrădăcinat în trup, are, prin raţiune, conştiinţa răspunsului şi, deci, a alterităţii sale în raport cu Eul suprem. Comuniunea este văzută sub forma unui dialog care se desfăşoară la nivelul celor mai intime resorturi omeneşti şi care se manifestă ca relaţie de iubire: Pentru Tine trăiesc, vorbesc şi cânt (Sfântul Grigorie Teologul). Apologetica vorbeşte despre o argumentare ontologică a existenţei lui Dumnezeu care se exprimă în nostalgia absolutului şi care are un caracter universalist. Pentru omul căzut, desăvârşirea ia forma unui Bine impersonal, abstract şi închis în transcendenţa sa. Omul înviat însă, tinde spre absolutul pe care-l recunoaşte în Arhetipul personal, prin chipul care e făcut în conformitate cu El- Inquietum est cor meum donec requiescat in te, Fer. Augustin, Confesiuni, I, 1. Şi Paul Evdokimov vedea în chip primatul vieţii noastre spirituale, animate de desăvârşire. Astfel, pe lângă unitatea suflet–trup, omul îşi defineşte identitatea ca fiinţă personală (< gr. Πρόσωπον, prosopon are drept sem comun [+ relaţie] ) care devine întru Chip. Asemănarea este expresia dinamică a chipului. În viaţa sa pe pământ, omul dezvoltă asemănarea în timp, trecând de la o treaptă la alta, dar nu ajunge să se bucure deplin de absolutul dumnezeiesc. Doar prin moarte cel mântuit ajunge cu adevărat la odihna în Dumnezeu. Atras către infinitul dumnezeiesc, omul nu se pierde într-un ocean nelimitat, căci Dumnezeu, ca fiinţă personală, îl transcende: Căci infinitatea e în jurul lui Dumnezeu, dar nu e Dumnezeu, Care e mai presus de ea în mod incomparabil. Alteritatea umană se păstrează în comuniunea cu Dumnezeu care nu o anihilează, topind-o în ilimitarea sa, ci o redimensionează perpetuu. Veşnica odihnă este, deci, veşnica sporire în cunoaşterea, dragostea şi bucuria divină. Progresul acesta este, de fapt, îndumnezeirea omului, theosisul, sau actualizarea permanentă a chipului. Asemănarea nu este atunci starea finală de îndumnezeire – în măsura în care se poate vorbi de spre o stare finală – , ci însăşi procesualitatea descoperirii chipului, prin voinţa omului stimulată de harul dumnezeiesc. Când tot acest chip al lui Dumnezeu în om Îl contemplă pe Creator, putem vorbi despre asemănare, aceasta însemnând statornicirea în Bine sau odihna. Ceea ce imprimă în noi chipul dumnezeiesc este fără îndoială sfinţenia, adică împărtăşirea de Fiul în Duhul. De aceea, când firea omului a alunecat spre abatere şi frumuseţea chipului a fost desfigurată, am fost înnoiţi în starea de la început; am fost remodelaţi prin Duhul spre chipul Creatorului, adică al Fiului, prin care vin toate de la Tatăl . Omul devine astfel o persoană ce se bucură de graţia divină , iar nu un dumnezeu în sine.

După cădere, omul pierde asemănarea – Sfântul Grigorie Palama -, deci ceea ce îi împlinea de fapt chipul, determinând o estompare a acestuia: Nerefuzând relaţia cu cele rele, Adam introduce urâţenia necinstitoare în chipul lui Dumnezeu;( …) cel ce iubeşte nedreptatea, urăşte sufletul său şi sfârtecă şi corupe chipul lui Dumnezeu şi cade într-o patimă apropiată celor stăpâniţi de furie, care îşi sfâşie trupurile lor în mod conştient.[1] Chipul devine pasiv: Tradiţia patristică este foarte fermă: după cădere, chipul, în realitatea sa proprie rămâne neschimbat, dar în acţiunea sa este redus la o tăcere ontologică.[2]  Prin păcat, răspunsul omului la chemarea lui Dumnezeu devine ne-firesc, tinde să asimileze un absolut impersonal şi să se afirme pe sine în raport cu ceilalţi. Legătura ontologică cu semenii rămâne însă esenţială, de aceea recuperabilitatea chipului se realizează printr-o orientare pozitivă către lume. Comuniunea cu Dumnezeu se înfăptuieşte chiar prin această comuniune cu aproapele, cu toată creaţia, ca operă divină, prin înfrânarea patimilor ca tendinţe spre finit şi prin cultivarea virtuţilor, culminând cu dragostea person-ală. Astfel, lumea şi semenii se descoperă în potenţialitate ca infiniţi, căci raţiunile lor se revelează treptat şi nesfârşit. Cunoaşterea perpetuă are la bază atât apofatismul divin, cât şi pe cel antropologic. În asemănare, întrevedem, de fapt, reproducerea misterului trinitar negrăit[3], căruia îi corespunde misterul omului. Chipul se actualizează relaţional, ceea ce determină complexitatea cunoaşterii lui Dumnezeu direct proporţională cu experienţa trăirii efective. Misterul nu constă într-o limitare, ci mai degrabă este o închidere care se deschide fenomenologic. A trăi în comuniune cu semenii nu este altceva decât o consecinţă a iubirii intratrinitare, care se răsfrânge în creat, în virtutea chipului. Chipul devine astfel vocaţia unificatoare a lui Dumnezeu afirmată în om, astfel încât, prin har, el adună întreg cosmosul în prezenţa dumnezeiască: În alt înţeles, asemănarea cu Dumnezeu nu e numai chipul unei Persoane din Sfânta Treime, ci a întregii Treimi de viaţă începătoare. Omul, îm felul acesta reflectă în sine, în structura şi viaţa sa spirituală, viaţa intertreimică a Dumnezeirii.[4]  

Dacă în împlinirea chipului, voinţa omului atrasă de Arhetip conlucrează cu energiile necreate ale harului divin, în comuniunea cu semenii acţionează şi atracţia naturii[5] noastre comune: Ceea ce corespunde în noi chipului lui Dumnezeu nu e deci o parte a naturii noastre, ci persoana care cuprinde în ea natura… Ca persoană (şi nu ca individ), ipostasul nu împarte natura, dând loc la mai multe naturi particulare… Treimea nu e trei dumnezei, ci un singur Dumnezeu… Omul se prezintă sub un dublu aspect: ca natură individuală, el devine o parte a totului, unul din elementele constitutive ale universului; dar ca persoană, el nu e o parte: el conţine în sine totul. Natura e conţinutul persoanei, existenta ei. O persoană care se închide ca individ, închizându-se în limitele naturii sale particulare, nu poate să se realizeze deplin; ea se sără­ceşte, numai renunţând la conţinutul său propriu, dându-1 în mod liber, adică încetând să existe pentru sine însăşi, persoana se exprimă deplin în natura cea una pentru toţi. Renunţând la binele său particular, ea se dilată infinit şi se îmbogăţeşte prin tot ce aparţine tuturor. Persoana devine chip desăvârşit al lui Dumnezeu, dobândind asemănarea, care e desăvârşirea naturii comune tuturor oamenilor Dis­tincţia între persoană şi natură reproduce în umanitate or­dinea vieţii divine exprimată prin dogma trinitară.[6] Prin căderea în păcat, s-a alterat oarecum şi natura umană, în sensul că ea nu mai păstrează trăsăturile depline şi autentic armonice. Nu natura în sine devine negativă, ci persoana care o posedă secvenţial şi se închide în sine devenind individ, izolând-o astfel de întreg: Persoana a devenit individ nu pentru că s-a amestecat cu elementele naturii umane, ci pentru că nu cuprinde toată natura, pentru că vrea să ţină despărţită natura pe care o repretintă, de natura întreagă.[7] Comuniunea interpersonală nu înseamn acapararea de către individ a naturii celorlalţi, ci doar voinţa naturii de a fi a tuturor în comun, voinţă manifestată prin persoanele în care ea există în mod concret.[8] În tradiţia patristică nu există o opoziţie logică între natura umană şi persoană. Oamenii cuprind, în totalitatea lor, natura pe care şi-o transmit reciproc, aflându-se într-o relaţie ontologică şi de iubire similară Sfintei Treimi, cu deosebirea că, în plan uman, este posibil acest lucru doar prin har, ca o reflectare a naturii şi iubirii dumnezeieşti. Natura nu poate fi gândită însă dincolo de ipostas/ persoană şi nici invers, deci comuniunea naturii subzistă doar prin realţiile pluriipostatice; experierea lor ne conduce la acelaşi apofatism personal, divin şi uman, ca premisă a veşniciei asemănării.Comuniunea cu semenii merge, deci, laolaltă cu progresul în cunoaşterea lui Dumnezeu.

Dacă relaţiile interiipostatice sunt chip al vieţii treimice, trebuie avută în vedere şi o altă perspectivă: omul este şi chip al Logosului, Care, la rândul Său este Chipul Tatălui. Crearea omului este interpretabilă atunci şi hristologic. În Noul Testament – Col. 1, 15; I Cor. 15, 49 -, Hristos singur este chip/icoană a lui Dumnezeu στιν εκν το θεο, omul fiind invitat să îmbrace această icoană. Omul creat după chipul lui Dumnezeu este, de fapt, creat după Hristos. Adam constituie, în calitatea sa de om primordial, un tip al lui Hristos. Hristos este numit chiar Adam cel din urmă ( σχατος δμ) – I Cor. 15, 45; cf. paralela în v. 45-48.

Omul devine atunci chip al Chipului, situându-se într-o relaţie de comuniune treimică  şi chemat să realizeze în plan uman o viaţă de comuniune asemănătoare Ei, prin puterea dumnezeiască.

Hristos a ridicat chipul la maxima asemănare, fară ca prin acesta să înţelegem o limitare, ci concretizarea modelului de comuniune cu Dumnezeu şi cu semenii, care nu poate fi depăşit în perfecţiune. În relaţie cu Logosul divin, omul devine subiect al raţiunilor lucrurilor şi împreună-subiect cu semenii săi[9], descoperind  prin ele Logosul creator. Acestă comuniune deplină cu Dumnezeu şi între oamenii care cred în Hristos, nu se poate înfăptui decât ca o comuniune a întregii naturi în umanitatea transfigurată a lui Hristos, prin şi în Duhul Sfânt: Duhul dumnezeiesc, răspândit în plenitudinea Lui din Hristos în oamenii care cred în El, întărind spiritul din ei, va face nu numai trupul lor deplin elastic şi transparent, ci şi natura cosmică.[10] Asemănarea este înţeleasă, aşadar, drept transfigurare a creaţiei de către om, prin capacitatea lui de a o vedea şi de a o face mediu transparent al ordinii spirituale ce iradiază din Persoana Cuvântului. [11] 


 [1] Sfântul Grigorie Palama Capita Physica Theologica., 39-40, Filocalia greacă, vol. II, ed. II, p. 316

 [2] Evdokimov, Paul – L’Esprit Saint dans la tradition orthodoxe, Editions du Cerf, Paris, 1969, p. 88

 [3] Ibid., p. 80

 [4] Kern, Ciprian – Antropologia Sv. Grigorii Palamii (rus.), Ymca Press, Paris, 1959, p.455 apud Stăniloae, Dumitru pr.prof.dr. – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2003, p. 420

 [5] Prin natură, înţelegem fiinţa umană comună, care se manifestă şi exista ca atare doar ipostatic.« Spaţiul » fiinţei este deţinut, prin excelenţă, de Dumnezeu, care acordă, prin har, libertatea de a exista şi altora: duhuri, oameni, animale. Raţionalitatea fiinţei şi, deci, eternitatea ei, nu aparţin însă decât primelor două.

 [6] Lossky, Vladimir – Theologie Dogmatique în Messager de l’ Exarchat du Patriarcat Russe en Europe Occidentale, nr. 46-47 / 1964, pp. 116-119

 [7] Stăniloae, Dumitru pr.prof.dr. – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2003, p. 424

[8] Ibidem. 

[9] Stăniloae, Dumitru pr.prof.dr. – Teologia dogmatică ortodoxă, vol. I, E.I.B.M.B.O.R., Buc., 2003, p.426 

[10] Ibidem. 

[11] Ibidem.

Advertisements

One thought on “După chipul şi asemănarea Sfintei Treimi

  1. Ionut

    Foarte frumos si adanc. Greu de citit si de patruns asa pe fuga. Din pacate in ziua de astazi pe toate le facem pe fuga, superficial(vb de mine mai ales)

    Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s