Istoria semnificatoare

Iisus Cristos este eternitatea care puncteaza istoria.

Fara nemurire si mîntuire, libertatea e de neconceput. Omul, daca nu are în substanta lui ideea nemuririi si mîntuirii, nu e liber. Seamana cu berbecul, cu capra, cu oaia… Omul a depăsit conditia de animal abia atunci cînd în el a aparut ideea nemuririi, care nu trebuie confundata nici cu permanenta speciei, nici cu conceptia estetica a gloriei.

Fara Dumnezeu, omul ramîne un biet animal rational si vorbitor, care vine de nicaieri si merge spre nicaieri. Si el ramîne asa chiar daca este laureat al premiului Nobel sau maturator. Cînd, unde si în ce scop a aparut el în calitatea asta de om? Daca se întreaba singur si nu e un zeu în dreptul casei care sa-i reveleze data începutului, înseamna ca omul ramîne un biet animal rational care vine de nicaieri si merge spre nicaieri.

Omul istoric mosteneste pe cel primordial, care, jucîndu-se pe frînghia libertatii, a împletit purul cu demonicul, viata cu moartea, lumina cu întunericul, libertatea cu înlantuirea si, ramînînd captiv, jocul dintre el si lume, pepetuu neîmplinit, este un amestec de sfînt si drac, chiar daca pare a fi integru. Sufera de toate bolile si viciile imaginabile. Nu poate iesi singur din el si din natura.

Omul nu se poate autodefini. El se defineste prin semeni. Constatam actul individuatiei, dar nu ne dam seama cotidian de incapacitatea autodefinirii. Eu, Petre Tutea, spun ce cred eu despre mine si cînd ramîn singur cu mine uit si unde m-am nascut; si în singuratate as muri de melancolie ca maimuta lui Andreev. Prezenta mea e definita de contemporanii mei.

Drama omului este dualismul existentei lui; e alcatuit din corp si suflet si joaca între corp si suflet la infinit. Corpul nu e etern, iar sufletul, chiar daca este, nu e convingator. Dar nici corpul nu este, în nici un fel convingator. Capul nu are biruinta definitiva; faptul ca e muritor îi anuleaza esentialitatea. Tot ce exista în noi si nu ne obliga sa ne sinucidem din disperare, se cheama spirit.

***

Renasterea italiana, unde omul este situat în centrul universului, este eretica din punct de vedere crestin. Autonomizarea puterii omului este în sine demonica. Parerea mea este ca omul este cel mai semnificativ, de fapt, singurul care este om, este homo religiosus.

Deoarece setea de absolut nu i-a fost satisfacuta la grad biopsihic, omul e etern trist.

Autonomia spirituala a omului este iluzorie si ea se misca perpetuu între Dumnezeu si dracul. Fara credinta si Biserica, omul ramîne un simplu animal rational si muritor, rationalitatea avînd doar caracterul unei mai mari puteri de adaptare la conditiile cosmice decît restul dobitoacelor.  Cînd zici ca omul e un animal rational, atributul rationalitatii  îl distinge de restul vietatilor, nescotindu-l din perspectiva mortii absolute. Moartea devine relativa, ca o trecere numai prin religie – stiinta, oricît de savanta, nescotind omul decît aparent din regnul animal. Nicio consolare ca eu ma deosebesc de elefant sau de ccapra pentru ca fac silogisme, daca apar si dispar în mod absurd din natura.

Scara valorilor umane contine: sfîntul, eroul, geniul si omul obisnuit – dincolo de acestia situîndu-se infractorul. Sfîntul, eroul si geniul sînt fara voia societatii, care e obligata sa-i recunoasca. Nimeni nu-ti contesta dreptul la existenta daca esti om obisnuit, dar nimeni nu trebuie sa faca confuzie între tine, sfînt, erou si geniu. Oamenii sînt egali în fata legii, adica trebuie respectati ca atare, dar nu confundati, nu facuti identici, ca e o gogoasa… Nimeni nu-ti contesta dreptul la o viata normala daca porti masca de om. Numai că, daca esti mediocru, nu trebuie sa te instalezî în vîrf, pentru ca nu e nici în interesul tau. Acolo trebuie sa stea cei dotati. Sfîntul sta în fruntea tablei valorilor pentru ca el face posibila trairea absolutului la scara umana. Eroul se consuma facînd istorie si nedepasind sfera laicului. Eroul este admirat – asa cum este si geniul – dar nimeni nu i se închina, chiar daca fapta lui aduce foloase reale omului. În vreme ce sfîntul se situeaza dintru început în eternitate, eroul moare în istorie, pentru ca urma pe care o lasa el, ca om împlinit, este fixata doar în timp si în spatiu.

Omul nu e o suma de miliarde de celule sau de organe. Ca nu sînt independente nici ficatul, nici rinichii, nici stomacul, nici creierul, nici sistemul osos. Omul, ca întreg nu poate fi gîndit decît biblic; stiintific, nu. Moise e mai valabil decît ultima noutate evolutionista a stiintei.

Eu disting între omul modern si omul istoric. Omul etern este omul primordial, integral creat de Dumnezeu dupa chipul si asemanarea Lui. Iar omul istoric e omul care devine, si raportat la cel primordial, e un fel de neom. Istoria e neomenia lui. Ca nu se poate, din cel ce am fost întreg, sa fiu dumicat în epoci, în zile si în clipe. Omul istoric e captivul clipelor, nu numai al anilor, lunilor, zilelor, si orelor din timpul lui Stefan cel Mare sau de cînd vorbesc eu acum, ci si al clipelor în care îl definesc ca neom. Ca trebuie sa acceptam: omul etern are un sinonim, homo religiosus. Omul religios e omul etern. Omul stiintific e neomul istoric. Tot ce face el poarta pecetea preaomenescului lui.

Umanitatea o iubesti lesne. Pe om mai greu. 

***

Nu pot evita neplacerile batrînetii si nu ma pot supara pe Dumnezeu ca m-a tinut pîna aproape la nouazeci de ani. Însa batrînii au o supapa foarte înteleapta: au dreptul la nerusinare. O nerusinare nelimitata. Cînd ma gîndesc la suferintele batrînetii, îmi dau seama ca în natura asta oarba cel mai mare geniu este geniul mortii. Faptul ca murim, de cele mai multe ori la timp, este un semn al dragostei lui Dumnezeu pentru noi.

Eu sînt iudeocentric în cultura Europei, caci daca scoti Biblia din Europa, atunci Shakespeare devine un glumet tragic. Fara Biblie, europenii, chiar si laureatii premiului Nobel, dormeau în craci. Stiinta si filozofia greaca sînt foarte folositoare, dar nu sînt mîntuitoare. Prima carte mîntuitoare si consolatoare pe continent – suverana – e Biblia.

Exista o carte a unui savant american care încearca sa motiveze stiintific Biblia. Asta e o prostie. Biblia are nevoie de stiinta cum am eu nevoie de Securitate.

Luther, cît e el de eretic si de zevzec, a spus doua lucruri extraordinare: ca creatia autonoma e o cocotă si ca nu exista adevar în afara de Biblie. Mie mi-a trebuit o viata întreaga ca sa aflu asta. El nu era asa batrîn cînd a dibacit chestia asta, ca era calugar augustin… Mie mi-a trebuit o viata ca sa ma conving ca în afara de Biblie nu e nici un adevar.

Shakespeare, pe lînga Biblie, – eu demonstrez asta si la Sorbona – e scriitor din Gaesti.

***

În afara slujbelor bisericii, nu exista scara catre cer. Templul este spatiul sacru, în asa fel încît si vecinatatile devin sacre în prezenta lui.

Stii unde poti capata definitia omului? – te întreb. În templu. În biserica. Acolo esti comparat cu Dumnezeu, fiindca exprimi chipul si asemanarea Lui. Daca Biserica ar disparea din istorie, istoria n-ar mai avea oameni. Ar disparea si omul. În biserica afli ca existi.

Ce pustiu ar fi spatiul daca n-ar fi punctat de biserici!

***

Eu nu detest burghezia. Eu m-am lamurit ca un om care vrea sa fie bogat nu este un pacatos. Spunea odata un preot batrîn: Circula o zicala ca banul e ochiul dracului. Eu nu-l concep ca ochiul dracului, eu îl concep ca pe o scara dubla. Daca-l posezi, indiferent în ce cantitati, si te misti în sus binefacator pe scara, nu mai e ochiul dracului. Iar daca cobori, atunci te duci cu el în infern, prin vicii, prin lacomie si prin toate imperfectiile legate de orgoliu si de pofta de stapîn.

Platon are un demiurg care nu e creator, ci doar un meserias de geniu, fiindca materia îi premerge. Prima idee de creatie reala, au adus-o în istorie crestinii. De creat doar zeul creaza, iar omul imita. Eu cînd citesc cuvîntul creatie – literara, muzicala, filozofica – lesin de rîs. Omul nu face altceva decît sa reflecte în litere, în muzica sau în filozofie petece de transcendenta.

Cum sa fie creatura creator? “Hai tata, sa-ti arat mosia pe care ti-am facut-o cînd nu eram în viata…” Pai cum sa fie creatura creator?

Omul e un animal care se roaga la ceva. Cauta un model ideal. Si uneori nimereste, alteori, nu. Cei care au descoperit modelul ideal si succesiunea fenomenului din el sînt crestinii. Crestinismul nu poate fi identificat cu nici un sistem filosofic, monist, dualist, sau pluralist.Crestinismul este pur si simplu. Despre crestinism, Bergson spune ca noi îl respiram. Are materialitatea aerului. Seamana cu aerul. Noi sîntem crestini fara sa vrem. Si cînd sîntem atei sîntem crestini: ca respiram crestinismul cum respiram aerul.

***

Crestinismul nu e ideologie, ca atunci se aseamana cu marxismul. Religia e expresia unui mister trait, or ideologia e ceva construit.

A fi creştin înseamna a coborî Absolutul la nivel cotidian. Numai sfintii sînt crestini absoluti. Altminteri, crestinismul, gîndit real, e inaplicabil tocmai pentru ca e absolut.

Suveran fata de natura, supus Divinitatii, nemuritor si liber prin depasirea extramundana a conditiei sale – acesta este omul crestin. Nimic nu poate inlocui crestinismul; nici toata cultura antica precrestina. Eu sînt de parere ca apogeul Europei nu e la Atena, ci în Evul Mediu, cînd Dumnezeu umbla din casa în casa. Eu definesc stralucirea epocilor istorice în functie de geniul religios al epocii, nu în functie de ispravi politice. 

***

Eu cred ca omul e facut de Dumnezeu si cred ca Dumnezeu n-a instalat nici un drac în el. Nu pot sa spun ca Dumnezeu a facut un om purtator de drac. Daca omul e faptura lui Dumnezeu, dracul intra ocolit acolo, nu intra cu voia Lui.

Dumnezeu a facut lumea si pe om; si cu om a încoronat creatia sa. Si l-a însarcinat sa cunoasca lucrurile. De-acolo vine denumirea lor. Originea primordiala a capacitatii de a determina numele lucrurilor, care este o operatie logica; originea mistica a gîndirii logice.

Aparitia unui mare gînditor e pentru creier ca o baie pentru un om care a muncit, a asudat, s-a murdarit si se spala. Gîndirea este o “spalare” a creierului. Asta ma face cîteodata sa cred ca gîndirea nu e din creier si ca acest creier e numai un sediu… De ce gîndirea nu e produsa de creier, care e numai un sediu? Fiindca n-o produc toate creierele. Daca inteligenta ar fi produsul creierului, atunci între Goethe si nea Ghita n-ar mai fi nici o diferenta.

***

Un filozof care se zbate fie sa gaseasca argumente pentru existenta lui Dumnezeu, fie sa combata argumentele despre inexistenta lui Dumnezeu reprezinta o poarta spre ateism. Dumnezeul lui Moise este neatributiv. Cînd îl întreaba Moise pe Dumnezeu: Ce sa le spun alora de jos despre Tine? – Dumnezeu îi spune: Eu sînt cel ce sînt.

***

Europa e formata din trei familii de popoare: familia popoarelor germene, a celor latine si familia popoarelor slave. Parerea mea e ca dominanta e latina si spiritul european nu e nici slav, nici german, ci latin. Latinitatea e dominanta europeana. Nu Germania. S-au zbatut germanii, dar sînt tot subalterni, ca si slavii.

Asa, daca gîndesti omul ca european, au nemtii o expresie: a vorbi de puritate germana, poloneza, franceza este ridicol, pentru ca popoarele Europei sînt die Fruchte einer Promenademischung (Progeniturile unei corcituri), adica doua babe surde, cu doi cîini, stau la taifas si dupa doua zile afla ca toti cateii fatati de catelusa nu seamana cu fiul babei.

***

Evreii au geniu religios. Ei au creat doua religii, iudaica si crestina. Mai glorioase nu vad religii în lume… Sînt o rasa superioara, sînt parintii religiei noastre. Pentru ei cultura înseamna religie. Restul este arta si stiinta. Cultura înseamna la ei spirit si numai ei au lasat cultura pe unde au stat, ovreii. Cultura Europei e iudaica si civilizatia e multiforma. Iudeo-germano-latino-slava. De ce au existat întotdeauna resentimente fata de ovrei? Stilul lor de viata. Cînd în Antichitate, au intrat în contact cu romanii, acestia îi întelegeau la nivelul sticlei. Nu stiau ce sînt. Nu semanau cu romanii. Eu nu vorbesc rasial, vorbesc antropologic: pur si simplu nu-i întelegeau.

***

Unde e omul, în imanenta, absolut liber? Într-o bisericuta din lemn din Maramures, unde sacerdotul crestin vorbeste de mistere, de taine, si se lasa învaluit de ele ca si credinciosii.

Omul e liber si eliberat numai în templul crestin, acolo, în ritual, cînd se comunica tainele care îi învaluiesc deopotriva si pe sacerdot, si pe credinciosi. Ca sa fii cu adevarat liber, trebuie sa înlocuiesti infinitul si autonomia gîndirii cu credinta în Dumnezeul crestin: “Robeste-ma Doamne, ca sa fiu liber!” (Imitatio Christi)

Libertatea eu o aseman cu o frînghie agatata de undeva, de sus. Te poti urca pe ea la cer, participînd la actul mîntuirii tale crestine, sau poti sa cobori în întuneric. Bipolaritatea libertatii. Dupa crestini, libertatea este vehiculul cu care poti sa cobori în întuneric, daca esti vicios. Infractorii sînt primitivii actuali, pentru ca ei nu sînt adaptabili la morala zilnica si o calca fiind liberi. Am învatat la închisoare ca omul e un animal stupid, deoarece confisca libertatea semenilor sai. Tiranul e un om absurd si lipsit de rusine. Nu îi e rusine sa îsi chinuie semenii. Oricum sîntem captivi în univers. Ne ajunge aceasta grozavie. Dar sa intensifici aceasta captivitate pîna la nivelul puscariei – numai omul e capabil de asemenea nebunie.

Liberatea omului e partea divina din el.

***

Ideea mortii absolute sta la baza smintelii moderne.

Heidegger spune asa: ca sa iesi din anonimat, trebuie sa traiesti nelinistea perspectivei neantului zilnic. El te îndeamna, Heidegger, sa traiesti murind absolut în fiecare zi!

Moartea ma determina sa fiu esential. Cine slujeste lui Cronos este obsedat de imaginea cimitirului. M-a impresionat foarte mult sunetul pamîntului cazînd pe cosciugul lui Nae Ionescu.

Mortii antici nu sînt deloc frumosi. Numai mortii crestini sînt. Am gasit totusi la Homer un mort de toata frumusetea: Pentensileea, regina amazoanelor, omorîta de Ahile. Si plînge Ahile ca a omorît frumusetea asta de femeie… Si-atunci Tersit – vocea poporului muncitor – se apuca sa insulte cadavrul Pentensileei. Ahile îi da un pumn si-l omoara – pe poporul muncitor – ca-i obraznic si ca insulta cadavrul ăleia. Aici am vazut asadar o frumusete, desi în principiu, mortii antici nu sînt frumosi. Crestinii sînt cei care au introdus masca frumoasa a mortului.

fragmente din Petre Ţuţea, Cugetări memorabile I, Bucureşti, 1999.

Scrisoare către prieteni

Noi, oamenii, in general stim ca prietenia inseamna iubire si fericire. Mi-ar placea ca toti oamenii sa se inteleaga.

Pe mine ma supara faptul ca nu mi-am cunoscut deloc parintii. Ar fi bine daca mama s-ar gindi la mine. Eu cred ca ea stie ca eu am o boala cu chin; putea sa trimita macar pe cineva sa ma vada. E bine ca stiu ca exista Dumnezeu alaturi de mine, il simt. Uneori nu pot sa ma opresc din plâns chiar o saptamina.

Atunci cind a fost ziua mea, 19 noiembrie 1998, a fost minunat, mi-a placut foarte mult si m-am gindit la Dumnezeu ca este bun. E frumos de ziua ta, macar te bucuri si rizi impreuna cu prietenii tai. De ziua mea m-am dus afara si cind am luat zapada in mina, am lasat sa se topeasca si am simtit cit de repede trece timpul. Mi-au dat lacrimile, care cu puterea lui Dumnezeu n-au inghetat. Eu nu ma simt slabit de boala pe care o am; ma simt slabit cind uit de Dumnezeu. Intotdeauna trebuie sa fii cu gindul la Dumnezeu si el va fi cu tine.

Prima data cind am auzit ca boala mea este totusi un chin, mâncam si plingeam. Multumesc lui Dumnezeu ca am gasit prieteni alaturi de mine si care se gindesc la mine. Cind o vad pe Florentina, de numai 6 ani, cu leucemie, parca-mi vine sa pling. M-a impresionat mama unui copil bolnav cind a zis: “De ce mi l-a dat Dumnezeu pe acest copil daca este sa nu fie pina la batrinete bucuros din toata inima?”

Sper ca de acum am sa o duc bine. Destul cit am suferit cind eram mic, iar acum am acea boala. Cind scriu aceste amintiri imi vine sa pling, ca nu mai sint acela care eram.

Va multumesc tuturor acelora care o citesc.

Pelin Constantin, 17 ani

Costel Pelin ar putea fi considerat un norocos, dar zimbetul lui trist, intelegator, da impresia unui intelept incercat de viata, care stie foarte bine sa faca distinctie intre bucurie si fericire. Ei bine, Costel este unul dintre fericitii care a reusit sa invinga boala. Dupa trei ani de nenumarate indoieli, de lacrimi, de disperare, de suferinta fizica si psihica poate spune ca este ca si vindecat.

Si totusi, Costel nu este pe deplin fericit. Visul lui si cea mai mare suferinta pe care a indurat-o, cu care a trait zi de zi, ceas de ceas, a fost acela de a-si cunoaste mama. “Nu stiu de ce m-a dat la stat. De cind ma stiu nu am trait decit in orfelinat si acum, de trei ani, am venit si la spital. Pina la 7 ani am stat la Casa de copii Halaucesti, apoi m-au transferat la Verseni. Tot timpul m-am gindit la mama mea. Am auzit ca mama m-a nascut la 15 ani si ca acum traieste in localitatea Vinatori; i-am si trimis vorba de mai multe ori, rugind-o sa vina sa ma vada. Nu trebuia sa ma ia acasa, doar sa vina sa ma vada din cind in cind. Cred ca nu au ajuns mesajele la ea, de aia nu a venit, pentru ca am citit in carti si am vazut in filme ca mamele nu-si uita niciodata copiii. Eu nu sunt suparat pe ea ca m-a dat. Poate n-a avut bani sa ma creasca, a fost si suparata, ca am auzit ca a murit si tata; dar cred ca putea sa vina sa ma vada uneori” , povesteste Costel. In urma cu trei ani, peste tristetea lui Costel s-a abatut si suferinta.

Era in clasa a VIII-a cind a inceput sa-i curga singe din nas la ore. Apoi, dupa citeva zile, i-a aparut o pata mare pe spate si citeva mai mici pe miini si picioare. Se simtea slabit, ametea adesea si n-avea pofta de mincare. A fost dus la Spitalul din Pascani, acolo i-au gasit ganglionii mariti, ceea ce insemna ca avea cel putin o infectie severa in organism. “Medicii de acolo s-au speriat si m-au trimis la Iasi, la Spitalul de Copii. Eu eram atit de obosit si de ametit, ca am dormit aproape tot timpul. M-am speriat cind m-am trezit: eram la Sectia de Reanimare si tot corpul imi era prins cu tot felul de fire; aveam ace cu perfuzii si in picioare” , isi aminteste Costel. Dupa trei ani de tratament, perioada in care si-a impartit timpul intre orfelinat si spital, Costel a aflat ca se poate considera vindecat.

Increderea in Dumnezeu i-a tinut loc de mama, iar orfanii de la Casa de copii i-au inlocuit familia.

Sursa : http://www.ziaruldeiasi.ro/local/iasi/copii-care-invata-lectia-cancerului~ni13f0

 

Comuniunea cu Sfinţii

 SFINŢENIA, NOUA DIMENSIUNE A OMULUI

Creatura cea nouă, omul cel nou – aceste expresii sunt sinonime ale sfinţeniei. “Voi toţi, cei chemaţi sfinţi”, spune Sfântul Pavel. Sare a pământului şi lumină a lumii, sfinţii sunt farurile sau călăuzele omenirii. Aceşti martori, când strălucitori, când obscuri şi ascunşi, asumă deplin istoria. “Prieteni răniţi ai Mirelui”, martirii sunt “spicele de grâu secerate de regi pe care Domnul le-a pus în hambarele Împărăţiei”. Sfinţii preiau mesajul martirilor pentru a ilumina lumea. Dar cum chemarea Evangheliei se adresează fiecărui om, Sfântul Pavel îi numeşte pe toţi credincioşii “sfinţi”.

Dacă aşa cum spune Origen, Biserica de după întrupare este “plină de Treime”, Biserica de după Cincizecime este plină de sfinţi. Slujba Tuturor Sfinţilor ridică toate barierele: “Îi cânt pe prietenii Domnului meu, pentru ca oricine voieşte, să li se alăture”. Invitaţia este adresată fiecăruia: Sfîntul Ioan Hrisostom proclamă chemarea urbi et orbi spunând că “norul martirilor ne iese în întîmpinare tuturor”.

Sfinţenia devine o caracteristică a Bisericii: Unam sanctam. Iar comuniunea sfinţilor exprimă sfinţenia lui Dumnezeu: “Pe chipul sfinţilor străluceşte Lumina Ta, Hristoase Dumnezeule”. Dar ce înseamnă sfinţenia? Dacă toate cuvintele desemnează cele lumeşti, sfinţenia nu are referinţă omenească. Sfinţenia este specifică lui Dumnezeu. “Sfânt este Numele Său” spune Isaia (57, 15). Înţelepciunea, puterea sau chiar dragostea au analogii în viaţa umană, dar sfinţenia este prin excelenţă semnul alterităţii divine. “Tu solus Sanctus, numai Dumnezeu este sfânt” (Apocalipsa 15, 4). Pe de altă parte, porunca divină este foarte precisă: “Fiţi sfinţi, precum Eu sunt sfânt”; fiindcă este Sfântul absolut. Dumnezeu ne face sfinţi făcându-ne să participăm la sfinţenia Lui (Evrei 12, 20).

Aceasta este lucrarea ultimă a iubirii divine: “De acum nu vă mai numesc slugi […], ci v-am numit pe voi prieteni” (loan 15, 14-15). Suntem în miezul noutăţii: atras de magnetul divin, omul este înscris pe orbita Infinitului. Dumnezeu îl ia pe om din lumea aceasta, dar îl repune în lume ca sfânt, ca receptacol al teofaniilor şi izvor al sanctităţii cosmice.

În ebraică etimologia cuvântului “sfinţenie” sugerează,  prin  chiar rădăcina  termenului,  separaţia, dislocarea, apartenenţa totală la dumnezeire, sau alegerea pe care Dumnezeu o face în vederea unei vocaţii mundane precise. Imnul Sanctus, rostit de Isaia, suscită teroarea sacră şi dezvăluie distanţa infinită care separă sfinţenia transcendentă a lui Dumnezeu de “praful şi pulberea” omului (Geneză 18, 27). Prin taina Întrupării Dumnezeu transcende propria transcendenţă, iar umanitatea Sa îndumnezeită devine “consubstanţială”, imanentă şi accesibilă omului, plasîndu-l în “apropierea lui arzătoare”.

În Vechiul Testament, teofaniile marcau anumite zone privilegiate în care Dumnezeu se dezvăluia fulgerător; acelea erau nişte “locuri sfinte”, asemenea “rugului aprins” (Exod 3, 2). Dar, de la Cincizecime încoace, lumea întreagă este încredinţată sfinţilor pentru ca “rugul aprins” să capete dimensiuni universale. “Tot pământul este al Meu”, spune Domnul. Odinioară, omul auzea porunca: “Scoate-ţi încălţămintea din picioarele tale, că locul pe care calci este pământ sfânt” (Exod 3, 5); o porţiune de pământ era sfinţită pentru că fusese atinsă de sfinţenia divină. O veche întruchipare iconică a Sfântului loan Botezătorul marchează trecerea într-o nouă ordine: icoana îl arată pe Înainte-mergător păşind peste haosul absolut al pământului murdărit de păcat, dar pe unde trece, solul se transformă din nou în paradis. Icoana vrea să spună: „Pământule, fă-te iarăşi curat, căci picioarele care te colindă sunt sfinte.”

Un sfânt, un om înnoit, desfide obişnuitul şi vetustul, aşa încît noutatea lui le pare multora scandal şi nebunie. Pentru praxisul marxist, un sfânt este un om inutil, căci la ce ar putea el servi? Ori, tocmai această “inutilitate”, mai exact acesta disponibilitate totală faţă de Transcendent este cea care pune, într-o lume amnezică, întrebările vieţii şi ale morţii. Un sfânt, chiar şi cel mai izolat şi ascuns, “îmbrăcând goliciunea  pustiului”,  poartă  pe  umerii săi tot greul pământului şi noaptea păcatului, protejând astfel lumea de mânia lui Dumnezeu. Atunci când lumea râde, lacrimile sfântului pogoară peste oameni milostivirea divină. Înainte de a muri, un pustnic a rostit rugăciunea din urmă ca pe un amin menit să pecetluiască slujirea: “Fie ca toţi să se mântuiască, iar pământul să  cunoască  izbăvirea…”. Intrând în “comuniunea păcatului”, sfinţii îi trag pe toţi păcătoşii către “comuniunea sfinţilor”.

Ceea ce în mod sigur îi scandalizează pe necredincioşi nu sunt atât sfinţii, cât faptul înfricoşător că nu toţi creştinii sunt sfinţi. Leon Bloy spunea pe bună dreptate: “Nu există decît o singură tristeţe şi anume că nu suntem cu toţii sfinţi”. La rîndul lui Peguy scrie: “Am avut sfinţi şi sfinte de toate felurile, numai că acum ne trebuie un alt chip”.

UN SFÂNT DIN ZIUA DE AZI

Mulţimea caută neîncetat “semne şi minuni”, însă Domnul spune: “Nu vor primi nimic”. Un sfânt al zilelor noastre este un om ca toată lumea, dar fiinţa lui este o întrebare de viaţă şi de moarte adresată celorlalţi. Aşa cum frumos spune Tauler: “Unii suferă martiriul de-a dreptul prin sabie, alţii cunosc martiriul care îi încununează pe dinăuntru”, în chip nevăzut. Alţii mărturisesc acum cu riscul propriei vieţi, mărturia lor fiind această tăcere grăitoare. Mai există unii chemaţi să mărturisească în faţa opiniei publice şi a lumii, adică în faţa redutabilei indiferenţe a maselor. Kierkegaard spunea că întîia predică a unui preot ar trebui să fie şi ultima, ea reprezentând un scandal în urma căruia preotul este aruncat la marginea societăţii “oamenilor de bine”.

Ne trebuie sfinţi care să ştie să scandalizeze, întrupând nebunia lui Dumnezeu pentru a evidenţia, de pildă, prostia cosmonauţilor marxişti plecaţi să-i caute pe Dumnezeu şi pe îngeri printre galaxii.

Un om nou nu e deloc un supraom sau un taumaturg. El este despuiat de orice “legendă”, dar reprezintă mai mult decît o legendă: un asemenea om este actual, întrucît mărturiseşte că Împărăţia îi este deja deschisă. Totuşi, avertismentul Evangheliei: “Cine are urechi de auzit, să audă!” – rămâne valabil. Spre deosebire de imaginile vedetelor şi de portretele şefilor de stat tămâiaţi pretutindeni, sfântul este umil, asemenea tuturor, dar privirea, cuvântul şi faptele sale “traduc în ceruri” grijile omeneşti şi coboară pe pământ surâsul Tatălui.

SFÂNTUL ŞI NATURA LUMII

Creştinii – spunea Sfântul Pavel – “Îl preaslăvesc pe Dumnezeu în trupul lor” (I Corinteni 6, 11-20): “Ori de mâncaţi, ori de beţi, ori altceva faceţi, toate spre slava lui Dumnezeu să le faceţi” (I Corinteni 10, 31). Există aşadar un nou tip, s-ar putea spune un “stil evanghelic” de a face chiar şi lucrurile zilnice cele mai obişnuite. Ţăranul de pe câmp, savantul care studiază structura atomului îşi pot purifica gesturile şi privirile prin rugăciune, căci materia cu care au de-a face este şi ea “făptură nouă”; şi aşa este datorită atitudinii schimbate a omului, “pentru că şi făptura însăşi se va izbăvi din robia stricaciunii, ca să fie părtaşă la libertatea măririi fiilor lui Dumnezeu” (Romani 8, 18-23). Aşteptare anxioasă a naturii care se întinde, asemenea unei priviri, de jos în sus, “precum sunt ochii slujnicei la mâinile stăpânului ei” (Psalm 122, 2). Suferinţa naturii nu este durerea unei agonii, ci aceea a unei naşteri.

Hristos a înlăturat cele trei bariere: a naturii sclerozate, a păcatului şi a morţii; El a preschimbat stavila în “trecere” pascală, “prefăcând moartea în somn al privegherii şi trezindu-i pe cei vii”. Elementele naturale îşi păstrează aparenţa, dar sfinţenia opreşte ciclul lor steril, îndreptîndu-le către scopul pe care Dumnezeu l-a fixat fiecăreia dintre creaturile Sale. Parabola biblică – mashal – ne introduce admirabil în lumea înnoită a lui Dumnezeu: semănătorul miroase a pământ reavăn, femeia pune drojdia în aluat; alteori întîlnim bobul de grîu, viţa de vie sau smochinul. Lumea sensibilă ne iniţiază în cele mai adânci mistere ale creaţiei divine. Folosind lucrurile acestei lumi şi arătîndu-le destinaţia, Liturghia operează o de-profanare, o de-vulgarizare a fiinţei cosmice. Prin irumperea puterilor transcendente, liturghia “străpunge” opacitatea lumii închise, învăţîndu-ne că toate au o finalitate liturgică: pământul primeşte trupul Domnului, piatra astupă taina mormântului Său înainte de a fi răsturnată de îngeri în faţa mironosiţelor, lemnul Crucii devine Arbore al Vieţii, ziua ne aminteşte lumina Schimbării la Faţă a Domnului, grâul şi vinul converg în sfinţirea darurilor euharistice “spre vindecarea trupului şi a sufletului”, măslinul produce uleiul mirungerii, iar apa izvorăşte din baptisterii, pregătită fiind pentru lavacrum – baia regeneratoare a vieţii veşnice. Toate ne vorbesc despre Întrupare, şi totul se desăvîrşeşte în Domnul. Liturghia integrează acţiunile cele mai elementare ale vieţii: a mânca, a bea, te spăla, a vorbi, a face, a te împărtăşi, a trăi şi în sfârşit a muri pentru Înviere. Ea restituie acestor acţiuni sensul şi adevărata lor destinaţie: aceea de a fi pietre din Templul cosmic al slavei lui Dumnezeu. Psalmii descriu un fel de dans sacru în care “munţii tresaltă ca berbecii, iar colinele se mlădie precum mieii”: e aspiraţia secretă a oricărei fiinţe dornice să-şi cânte Creatorul.

Sfântul Ambrozie le arată catehumenilor pericolul de a dispreţui Sfintele Taine, sub pretextul că ele se folosesc de o materie obişnuită. În realitate, lucrările dumnezeieşti nu sunt perceptibile, ci doar „însemnate în sfera vizibilului”. Pentru Părinţi, Biserica este noul paradis în care Duhul Sfânt face din sfintele Taine nişte “arbori ai vieţii” şi unde stăpânirea sfinţilor asupra cosmosului este în chip misterios restaurată. Prin Taine, vechea natură se eliberează şi, umbrită de Duh, se pregăteşte pentru o nouă germinaţie, adică pentru renaşterea Împărăţiei ca “pământ nou”, aşa după cum tot ea născuse – în Fecioara Maria – firea Noului Adam.

SFÂNTUL PRINTRE OAMENI

Părinţii ne spun că monahii sunt pur şi simplu cei care iau în serios mântuirea lumii, care merg până la capătul credinţei, bine ştiind că aceasta este capabilă, aşa cum spune Evanghelia, să mute munţii. După aceiaşi Părinţi, orice credincios poate deveni un “monah interiorizat” care – fie că este căsătorit sau celibatar – găseşte echivalentul exact al voturilor monahale în toate împrejurările vieţii sale personale. În acest caz, simpla lui existenţă, prezenţa lui singură, dar deplină, reprezintă deja un scandal pentru conformismul unei lumi aşezate, constituind o mărturie care izbăveşte de plictisul şi mediocritatea vieţii curente. În Rusia comunistă, un adevărat credincios este un surâs al lui Dumnezeu, o gură de aer curat în ambianţa de plictis creată de atâţia doctrinari fanatici.

Un om înnoit este, înainte de orice, un om rugăciunii, o fiinţă liturgică: omul care cîntă Sanctus, cel care îşi rezumă viaţa prin cuvîntul Psalmistului: “Îl preaslăvesc pe Dumnezeu atît cât sunt viu”. În contextul ateismului de stat, episcopul rus i-a îndemnat de curând pe credincioşii care nu pot avea o viaţă liturgică regulată să devină ei înşişi biserici, prelungind liturghia în viaţa lor zilnică; ei trebuie să-şi transforme existenţa în slujire, să arate celor necredincioşi un chip luminat de surâsul liturgic şi să asculte tăcerea Cuvântului pentru a-L face mai puternic decît vorbele compromise.

O asemenea prezenţă “liturgică” sfinţeşte orice parte a lumii şi contribuie la adevărata pace, despre care vorbeşte Evanghelia. Rugăciunea unui asemenea om înnoit se răsfrânge peste ziua de mâine, peste fructele pământului, peste efortul savantului şi peste osteneala fiecărui om. În uriaşa catedrală care este universul lui Dumnezeu, omul – preot al vieţii sale, muncitor sau învăţat – face din întreaga omenire o ofrandă, o doxologie, un cântec. Astăzi, când în Rusia sovietică persecuţiile se înăspresc, într-un climat de tăcere martirică, o splendidă şi surprinzătoare rugăciune circulă printre credincioşi, chemîndu-i să-L “mângâie pe Duhul Sfânt” prin dragostea şi lepădarea lor de sine: “Miluieşte-ne pe noi, binecuvintează-ne laolaltă, pe noi, tîlharii şi samaritenii, pe cei ce ne prăbuşim în cale şi pe preoţii care trec nepăsători, pe toţi cei asemenea nouă, călăi şi victime, pe cei care blesteamă şi pe cei blestemaţi, pe cei care ţi se împotrivesc şi pe cei care se închină în faţa iubirii Tale. Adună-ne pe toţi în Tine, Părinte Drept şi Sfânt…”

Părinţii Bisericii spun că orice credincios este, în felul său, un “bărbat apostolic”. Credinţa lui corespunde textului de la sfîrşitul Evangheliei după Marcu, aparţinând “celui care calcă peste şerpi, vindecă orice boală, mută munţii şi învie morţii dacă aceasta este voia lui Dumnezeu” (Marcu 16, 17-18). Doar să trăiască cu simplitate plenitudinea credinţei şi să nu se îndepărteze de la ţinta sa. Da! Trebuie spus şi iarăşi spus fără încetare, că această vocaţie nu este expresia unui romantism mistic, ci ascultare faţă de cel mai direct şi realist înţeles al Evangheliei. Şi nu e vorba nici de marii sfinţi, nici de aleşii speciali. Toate aceste fapte amintind măreţia unor minuni stau la îndemîna credinţei noastre, iar chemarea h Dumnezeu – a cărei putere sporeşte prin slăbiciunea noastră – se adresează fiecăruia dintre noi. A deveni alt om depinde de hotărîrea imediată şi fermă a spiritului nostru, de credinţa noastră care spune cu smerită simplitate DA, urmându-L cu voioşie pe Hristos: abia atunci, totul va fi posibil şi se vor putea face minuni.

E vorba despre o atitudine de linişte cucernică, de smerenie, dar şi de tandreţe pasionată. Nişte asceţi atît de severi precum sfinţii Isaac Sirul şi loan Scărarul, spuneau că trebuie să-L iubeşti pe Dumnezeu aşa cum îţi iubeşti logodnica; pentru Kierkegaard, “trebuie să citim Biblia aşa cum un tânăr citeşte scrisoarea de la iubita lui, bucurându-se la gândul că aceasta este scrisă pentru el”. E normal deci să te îndrăgosteşti de creaţia lui Dumnezeu să descifrezi sensul divin, dincolo de absurditatea aparentă a istoriei; e normal să te transformi în lumină, să fii revelaţie şi profeţie.

Minunat de existenţa lui Dumnezeu, omul o nou este întrucâtva atins de nebunia despre care vorbeşte Sfântul Pavel, o stare concretizată în umorul “nebunilor pentru Hristos” – singurul capabil să dizolve apăsătoarea seriozitate a doctrinarilor. Dostoievski spunea că lumea riscă să piară nu din cauza războaielor, ci din plictiseală: diavolul iese din-tr-un căscat mare cît lumea…

Omul cel nou este, de asemenea, cel pe care credinţa îl eliberează de “marea spaimă a secolului al XX-lea”: teaama de bombe, teama de cance, frica de moarte. E un om a cărui credinţă este mereu un mod de a iubi lumea si de a-L urma pe Domnul până la pogorârea Iui în iad.  Dumnezeu lasă deoparte logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără  logica lui proprie, căreia îi adaugă – fără a contraria Dreptatea – o dimensiune nouă, iar noi trebuie să păstrăm intact secretul ultim al condescendenţei Sale. A fi alt om înseamnă a-L  anunţa toată viaţa pe Cel care vine, aflându-Se deja în sinea vestitorului Său. Înseamnă să fii, aşa cum spune Sfântul Grigorie de Nyssa, plin de “beţia sobră” care te îndeamnă să spui oncărui trecător, “Vino şi bea”. Omul înnnoit este cel care cântă, împreună cu Sfântul loan Scărarul: “Dragostea Ta mi-a rănit sufletul, iar inima mea e pârjolită de flăcări; merg înainte slăvindu-Te…”

Creştinismul – religie a noutăţii absolute – este exploziv. În împărăţia Cezarului ni se cere să găsim Împărăţia lui Dumnezeu, iar Evanghelia vorbeşte despre violenţa celor care iau cu asalt cerurile. Unul dintre semnele cele mai sigure ale apropierii Împărăţiei este unitatea lumii creştine. Această unitate a constituit dorinţa, rugăciunea şi îndîrjirea arzătoare a patriarhului Athenagoras în timpul providenţialei sale întâlniri cu papa Paul al Vl-lea, survenită la Ierusalim, în ianuarie 1964. Trebuie să medităm la cuvintele lor despre “acea iubire fraternă în stare să afle noi chipuri de manifestare”, dat fiind că “lumea creştină a trăit în bezna despărţirii, iar ochii credincioşilor s-au săturat să sfredelească întunericul”. Minunea nu poate veni decât de la Dumnezeu, însă depinde de transparenţa sincerităţii şi de curăţia inimii noastre.

Icoană a tuturor perfecţiunilor, lisus Hristos este singurul Episcop suprem, dar şi singurul laic suprem, de vreme ce El este Sfântul, adică omul cel nou prin excelenţă. Iată de ce rugăciunea Sa împărătească perpetuează dorinţa tuturor sfinţilor: aceea de a preaslăvi într-un suflet Sfânta Treime şi de a-i reuni pe toţi oamenii în jurul unui singur Potir euharistic. Filantropia divină e dornică să împartă cu noi această bucurie care nu mai aparţine acestei lumi, fiindcă inaugurează Ospăţul împărătesc. În miezul existenţei, acolo unde are loc întîlnirea frontală cu Cel-ce-vine, omul ia chipul lăuntric pe care i-l dă veşnicia divină. Ajuns pe treapta de sus a dorinţelor, el nu poate decît să repete magnificul gând al lui Evagrie, care descrie astfel pe “omul Zilei a opta”:

“El este rupt de toate şi unit cu toate,
Nepătimitor dar plin de regească simţire,
Îndumnezeit, dar crezîndu-se pe sine pleavă a lumii.
Şi fericit mai presus de orice,
Dumnezeieşte de fericit…”

 

(Fragmente din cartea Iubirea nebună a lui Dumnezeu, de Paul Evdokimov, traducere de Teodor Baconski, Editura Anastasia, București, 1993 )

Pr. Galeriu – HRISTOS A ÎNVIAT!

Binecuvântaţi şi dreptmăritori creştini ai Sfintei Biserici a Domnului nostru

Iisus Hristos,

Duminica de astăzi a numit-o Biserica, după Sfântul apostol şi evanghelist Ioan, Ziua Una a sâmbetelor, împărăteasă şi doamnă. Nu întâia. Când zicem întâia, în chip firesc urmează a doua, a treia, a patra… – o realitate din lumea creată, care îşi are o succesiune a ei obişnuită, cu cele obişnuite. Azi toţi sunteţi îmbrăcaţi în veşminte neobişnuite, veşminte luminate de Înviere. De aceea şi în Tatăl nostru – corect este “pâinea noastră cea spre fiinţă”, care stă la temelia fiinţei, nu “pâinea noastră cea de toate zilele”, adică obişnuită. Nu este pâine de toate zilele, nu-s veşminte de toate zilele. Poporul român a avut dintotdeauna veşminte de sărbătoare, haine de duminică. Tâlcuitorii de mai târziu, sărmanii, au scris aşa cum au scris, Dumnezeu să le ierte aceasta. Sfântul Vasile cel Mare tâlcuieşte hotărât: Ziua Învierii este Ziua Una, care actualizează Ziua cea Una a Creaţiei. Şi ziua Învierii, şi duminicile toate, sunt chipul Zilei Una a Creaţiei. Iar Învierea înnoieşte creaţia. Dacă simţim Învierea, ne simţim înnoind, dacă nu, e ceva obişnuit. Dar ce înseamnă a fi obişnuit? – A trăi în lumea creată, trecătoare şi muritoare, în timp şi spaţiu. Pe când a avea conştiinţa Zilei Una, care este una actuală, cu cea Una a Creaţiei, înseamnă să trăieşti acest act unic. Spuneam, bunăoară, că cercetătorii încearcă astăzi să reproducă (prin clonare) animale, vor încerca mâine să cloneze şi oameni. Aceasta înseamnă o reproducere din lumea creată. În întâlnirea cu harul, când simţi taina luminii, a harului, a puterii divine, atunci se săvârşeşte alt act – un eveniment, ceva divin. Simţi atunci prezenţa lui Dumnezeu. Luptaţi-vă toţi, şi cei care trăiţi de toate zilele, iar nu spre fiinţă, aspiraţi măcar, doriţi măcar… Dacă nu putem înţelege toţi această atingere, scânteiere a harului, măcar să-l dorim; şi va veni. Şi când simţi atingerea aceasta a luminii divine, atunci ai deja începutul Învierii; arvuna Învierii o ai în tine, o simţi.

Această Zi Una a Paştilor, împărăteasă şi doamnă, praznic al praznicelor, sărbătoare a sărbătorilor, aşa cum a cântat Biserica, are evanghelia care s-a citit la acel moment, al întâlnirii cerului cu pământul:

“La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul. Acesta era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenior. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o.” (Ioan 1, 1-5).

Primească dragostea dumneavoastră aceste două cuvinte din evanghelia din acea clipă divină a Învierii. Puţin să gustăm din ele, din taina lor. “La început era Cuvântul” – observaţi, nu spune “La început a fost Cuvântul”, ci “La început era Cuvântul”, iar înţelesul – aşa cum dumnezeieştii Părinţi ne-au tâlcuit, luminaţi de Dumnezeu – acesta este: “La început era…” – acest imperfect nedefinit, cu deschidere spre infinit. Era; nu spune a fost, adică s-a săvârşit un eveniment şi a încremenit acolo. Numai în noi încremenesc, şi aceasta este tragedia noastră, pentru că încremenirea este identică cu moartea. “La început era Cuvântul (din veci era; era naşterea din veci a Lui Dumnezeu-Cuvântul) şi Cuvântul era la Dumnezeu şi Dumnezeu era Cuvântul” – tâlc, iarăşi, adânc. Pretutindeni în Sfânta Scriptură unde vom găsi cuvântul Dumnezeu, e vorba de Tatăl. Să vă dăm un exemplu: în Vechiul Testament, Cartea Facerii, cap.I, versetul 26: “A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră”. Şi Sfântul Vasile cel Mare se întreabă: “Cui a zis Dumnezeu: «Să facem om după chipul şi după asemănarea Noastră»?”. Altfel spus, cui a zis Tatăl, pentru că urmează: “Cui altuia a zis Dumnezeu-Tatăl, decât Celui care este El însuşi chipul veşnicului Dumnezeu”, Celui care este strălucirea Tatălui şi chipul fiinţei Sale, Celui Care a şi zis: “Eu şi Tatăl Meu una suntem”. Deci pretutindeni în Scriptură când vom găsi cuvântul Dumnezeu să ştim că se referă la Tatăl, cu excepţia a şase locuri, în care se referă nu numai la Tatăl. În acest text, al Evangheliei după Ioan, se referă şi la Fiul. Deci:“La început era Cuvântul (Cuvântul e Fiul) şi Cuvântul era la Dumnezeu (la Tatăl) şi Dumnezeu era Cuvântul (aici se referă la Fiul, deci şi Fiul este Dumnezeu). Iar în A Doua Epistolă către Corinteni a Sfântului Apostol Pavel, cap.13, versetul 13, cuvântul Dumnezeu se referă la Duhul Sfânt: “Harul Domnului nostru Iisus Hristos şi dragostea lui Dumnezeu şi împărtăşirea Sfântului Duh să fie cu voi cu toţi!”.

Deci aici “şi Dumnezeu era Cuvântul”, şi iarăşi adaugă “Acesta era întru început la Dumnezeu”. A fost o dispută în taina Bisericii. Evoc un eretic, Eunomiu, care moştenea filosofia veche. Arie şi, după el, Eunomiu, nu înţelegeau cum Dumnezeu, în unitatea Lui, să aibă şi un Fiu. Dar sfântul Vasile ce Mare, Ioan Gură de Aur şi ceilalţi Părinţi mărturiseau: Îl numim pe Dumnezeu Tatăl, deci Tată e din veci şi, atunci, din veci are Fiu. Aşa e Fiul din veci. Şi Duhul Sfânt asemenea.

“Cuvântul era întru început la Dumnezeu. Toate prin El s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut.” În toate e prezenţa lui Dumnezeu, a Logosului, a acţiunii dumnezeieşti. Facă Domnul să punem inimilor noastre piatră de temelie acest cuvânt: “Toate prin El s-au făcut”. În limba greacă este cuvântul logos (ëďăďň), care a dat în româneşte logică, raţiune. Tradus în limba noastră, cuvântul logos are trei termeni prin care se revelează: cuvânt, raţiune, sens. “La început era Cuvântul” – era Raţiunea, Logosul şi Sensul.

Îngăduiţi o mică paranteză, cu înţeles. În timpul perioadei trecute ne batjocoreau pe noi, preoţii, spunând că suntem iraţionali. Şi unui filosof marxist i-am răspuns: noi mărturisim Logosul acela de la început, noi nu putem concepe lumea fără raţiune. Cum asta? Iată cum: pentru noi la temelia lumii stă Raţiunea; pentru dumneavoastră – forţa oarbă, hazardul. Dar nu stă hazardul, adică întâmplarea. Un savant, Henri Coandă, spunea: “Întâmplarea, hazardul nu e decât măsura ignoranţei noastre”. Noi, creştinii, spunem că la temelie stă Raţiunea. Scriptura o spune, revelaţia divină, nu noi. Şi a tăcut, bietul om. Deci în fiecare făptură stă o raţiune dumnezeiască, un rost, un dar dumnezeiesc. De aceea, când vorbim noi de cele trei lumini, vorbim şi de lumina care vine din raţiunile, rosturile lucrurilor, darurile lucrurilor, chipurile lor – pentru care Dumnezeu ne-a dat ochiul minţii. În fiecare făptură a făcut Dumnezeu un rost, adică a fost întruparea unui rost divin, a unei raţiuni divine.

Deci “Toate printr-Însul s-au făcut; şi fără El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut. Întru El viaţă era şi viaţa era lumina oamenilor. Şi lumina luminează în întuneric şi întunericul nu a cuprins-o” (Ioan 1, 3-5). Lumina, în care noi ne împărtăşim din dumnezeire, prin Cea de a treia Persoană a Dumnezeirii ni s-a împărtăşit – Duhul Sfânt. Deci iată cum ni Se descoperă Sfânta Treime din începutul Evangheliei după Ioan, aşa cum S-a descoperit în Cartea Facerii, dintru început. În Cartea Facerii aşa citim: “La început a făcut Dumnezeu cerul şi pământul” (Facerea 1, 1) – e vorba de Dumnezeu-Tatăl. “Şi a zis Dumnezeu: «Să fie lumină!»” (Facerea 1, 3) – Dumnezeu-Cuvântul a zis. “Şi pământul era netocmit şi gol. Întuneric era deasupra adâncului şi Duhul lui Dumnezeu Se purta pe deasupra apelor” (Facerea 1, 2) – deci Duhul Sfânt. E o legătură sfântă între Cartea întâi, a Facerii, ale cărei cuvinte le-am auzit, şi Cartea Evangheliei după Ioan, ale cărei cuvinte ni s-au împărtăşit acum.

Numai un verset voi citi din evanghelia pe care am auzit-o astăzi, în Noaptea Învierii. Mâine, cu darul lui Dumnezeu, va trebui să tâlcuim taina Învierii, arătările de după Înviere şi intrarea prin uşile încuiate. Ne rugăm Bunului Dumnezeu să ne lumineze. Când Mântuitorul a intrat prin uşile încuiate la ucenici, le-a zis: “Pace vouă. Şi zicând acestea, le-a arătat mâinile şi coasta Sa. Deci s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul. Şi Iisus le-a zis iarăşi: Pace vouă! Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi. Şi zicând acestea, a suflat asupra lor şi le-a zis: Luaţi Duh Sfânt; cărora veţi ierta păcatele, le vor fi iertate şi cărora le veţi ţine, vor fi ţinute” (Ioan 20, 19-23). Numai cuvântul acesta să-l punem la inimă: “Precum M-a trimis pe Mine Tatăl, vă trimit şi Eu pe voi”. O, iubiţilor, o descoprire negrăită de taină! Mântuitorul descoperă aici cum L-a trimis Tatăl la noi. Evocam adesea cuvântul Părintelui Stăniloae: L-a trimis Tatăl: Mergi şi-Ţi mântuieşte fraţii! Noi – fraţii Lui.

Iubiţilor, să punem la inimă adevărul tuturor adevărurilor omului, în taina Preasfintei Treimi – Tatăl, Fiul şi Duhul Sfânt. Un Părinte al Bisericii, Sfântul Ioan Damaschin, spune: “Fiul e chipul Tatălui, iar Duhul Sfânt e chipul Fiului” – în înţelesul că Fiul Îl descoperă pe Tatăl şi Duhul Sfânt Îl descoperă pe Fiul, Îl face văzut. Pentru că Fiul S-a întrupat de la Duhul Sfânt şi din Fecioara Maria. E taină a tainelor. Tatăl e Protochipul, zice Sfântul Vasile cel Mare, Fiul este Chipul, iar noi suntem, în Duhul Sfânt, după Chip. Şi legea aceasta, de a fi după Chip, e universală. Suntem bucuroşi că a ajuns şi ştiinţa la mărturia aceasta a revelaţiei dumnezeieşti, căci spune astăzi că nu există făptură decât având un protochip, un model, un proiect. Gândiţi-vă: eu exist; când iau cunoştinţă de mine? Întâi iau cunoştinţă, şi pe urmă mă zidesc? Iau cunoştinţă după ce exist. Şi exist pentru că este un model, un proiect. Nu e de conceput nici o făptură altfel. E o informaţie, cum se spune. Şi, observaţi, în însăşi taina Preasfintei Treimi Tatăl e în Fiul, iar Fiul e Chipul Tatălui. Noi, în Duhul Sfânt, suntem zidiţi după Fiul şi Fiul e Chipul nostru. Şi Chipul lui Hristos a fost întipărit în Adam dintru început, dar Adam nu i-a rămas credincios. În Hristos – să luăm aminte iubiţilor, stărui cu tărie – e adevărul fundamental al nostru, al lumii întregi. “Toate prin El s-au făcut”. Chipul, Icoana după care noi am fost zidiţi şi prin care ne zidim e Hristos. Ca să mă cunosc pe mine trebuie să-L cunosc pe Hristos.

Oamenii vor putea cerceta. Şi avem la îndemână ultimele cercetări asupra genotipului, care merg la întreaga informaţie, la informaţia din lumea aceasta, însă. Dar adâncul informaţiei este Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatălui, al Părintelui Ceresc. De la El, propriu-zis, noi avem cuvânt. Acest fapt ne este descoperit de Evanghelie: “La început era Cuvântul şi Cuvântul era la Dumnezeu”; şi “A zis Dumnezeu: Să facem om după chipul şi asemănarea Noastră”. Aşa are omul cuvânt (tot omul, de pretutindeni): de la Dumnezeu-Cuvântul, Cuvântul Tatălui. De aceea, propriu-zis, şi zicem rugăciunea Tatăl nostru, pe care ne-a învăţat tocmai El, Fiul Părintelui Ceresc.

Şi după Înviere le spune, Mariei Magdalena şi apoi ucenicilor, “Mă sui la Tatăl Meu şi Tatăl vostru, la Dumnezeul Meu şi Dumnezeul vostru”. Într-un fel Dumnezeu-Tatăl este Tatăl Lui şi în alt fel este Tatăl nostru: prin El, prin Fiul – Icoana, Modelul nostru. Dar, o clipă să nu uităm, aceasta este taina noastră, acesta este adevărul nostru, aceasta e definiţia noastră, aceasta e cunoştinţa noastră: de a fi zidiţi după Chip, iar Chipul este Hristos. Şi, încă o dată spun ceea ce spune ştiinţa (fiindcă oamenii cred mult în ştiinţă, şi e bine, că e cercetare), că nu există făptură, existenţă, decât ca întrupare a unui proiect. Aşa cum nu elementele unei biserici (cărămidă, ciment, nisip, var) s-au adunat ca să o construiască, ci a fost înainte un proiect, un plan, o idee, care a adunat materialele. Aşa şi eu, exist pe acest plan, proiect, chip al lui Hristos. Şi dacă vreau să mă cunosc, prin El mă cunosc. Şi, dacă Îi urmez Lui, voi înţelege şi Evanghelia şi Crucea şi moartea, şi Învierea, şi cum a intrat prin uşile încuiate, şi cum a vindecat, şi cum a biruit moartea. Căci în moarte a intrat Viaţa; a intrat Iubirea. În moartea noastră, provocată de demon, intră ura. Când urăşti pe cineva, îl ucizi. Dar Iisus, prin Cruce, a intrat din iubire în moarte. Iar iubirea duce la moarte, sau la viaţă? Trebuie să înţelegem, căci dacă nu înţelegem, nu credem cu putere. Trebuie să ne trezim! Şi aşa, când crezi cu putere, devine făptura ta un templu al Duhului Sfânt. Şi ai putere să birui răul, ispita, necazul (puşcăria, orice pe lume). Sfinţii aşa au biruit moartea. Îi aşteptau călăii, iar ei se rugau şi cântau; pentru că simţeau arvuna Învierii, arvuna Taborului, arvuna Schimbării la faţă.

Acesta e cuvântul din dimineaţa Învierii. “La început era Cuvântul. (…) Şi toate printr-Însul s-au făcut”. Observaţi, pentru El “era” – infinitul timpului; pentru noi “toate printr-Însul s-au făcut” – lumea creată în timp. Şi distincţia – între infinitul lui Dumnezeu, necreat, şi noi, creatura, dar şi legătura între Dumnezeu şi noi – în iubirea Lui, în Logosul, în raţiunea pe care a întemeiat toată făptura, în viaţa pe care ne-o dăruieşte, şi în suişul neîncetat… Dumnezeiescul Maxim Mărturisitorul spune că făptura (creaţia) are trei etape: prima etapă – că existăm, a doua – existenţa în har, în bine, şi a treia – în Înviere. Starea cea mai înaltă e Învierea. Sensul existenţei, al istoriei, este către Înviere. Facă Domnul să simţim toţi, în ziua Învierii, arvuna Celui ce a înviat, arvuna Învierii!

Hristos a înviat!

Şi nouă viaţă veşnică ne-a dăruit. Să ne închinăm sfintei învierii Lui celei de a treia zi. Amin!

(Părintele Galeriu: Predică la Duminica Învierii, 30 aprilie 2000 – Sfintele Paşti)

DESPRE ÎNFRICOŞĂTOARELE PATIMI ALE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Fraţilor şi părinţilor,

Omul cu evlavie totdeauna când îşi aduce aminte de sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos se umileşte şi lăcrimează, iar sufletul la mare smerenie se înalţă. Mai ales în aceste sfinte zile poate cineva mai mult să se umilească, fiindcă în ele toate patimile lui Hristos s-au săvârşit. Dar care sunt acestea? Sfatul cel omorâtor făcut asupra Lui, când L-au prins, L-au legat şi L-au dus la judecată, ca pe un om vinovat, starea înaintea lui Pilat judecătorul, cercetarea şi întrebarea ce I s-au făcut la celelalte judecăţi – la Irod, la Ana şi la Caiafa, bătăile de peste noapte, scuipările, sudălmile, batjocurile, răstignirea pe cruce, pironirea mâinilor şi picioarelor, gustarea fierii şi a oţetului, împungerea în coastă şi celelalte câte a suferit Mântuitorul nostru, pe care lumea întreagă nu le poate povesti, nici nu le poate spune cineva cum se cade, nu numai limba omenească, dar nici măcar cea îngerească.

Să cugetăm, fraţilor, la această mare şi negrăită taină. Pe Cel Ce descoperă ascunsurile inimilor şi niciun cuget omenesc nu-L înşală, pe El se sfătuiesc să-L omoare. Cel Ce ţine lumea întreagă cu puterea şi cu porunca Lui dumnezeiască se dă în mâinile păcătoşilor. Cel Ce porunceşte norilor să plouă pe pământ, Se duce legat la judecată. Cel Ce a măsurat cerul cu palma şi pământul cu latul mâinii şi a alcătuit munţii cu măsură şi plaiurile cu cumpănă, este lovit cu palma peste obraz de o slugă. Cel ce a împodobit pământul cu ierburi şi cu flori, cu tot felul de copaci şi pomi, poartă pe cap cunună de spini. Cel Ce a răsădit în Rai pomul vieţii, Se spânzură acum pe lemnul pierzării, îmbrăcat cu haină mohorâtă.

O, vederi mari şi peste fire! Soarele le-a văzut şi şi-a pierdut razele. Luna le-a văzut şi s-a întunecat. A simţit pământul şi de frică cu totul s-a cutremurat şi s-a clătit. Au simţit pietrele nesimţitoare şi s-au despicat. Toată lumea s-a tulburat şi toată făptura s-a strămutat de patimile Ziditorului său.

Dar noi, ce vom face, fraţilor, dacă stihiile fără suflet şi fără simţire s-au spăimântat, ca şi cum ar fi avut simţire, şi s-a prefăcut orânduiala lor de frica Domnului, înaintea celor văzute. Noi oamenii cuvântători, care am primit atâtea faceri de bine de la Dumnezeu şi pentru care Hristos a murit, cum să nu ne umilim, cum să nu lăcrimăm în aceste zile; cum vom fi mai nesimţitori decât dobitoacele şi mai neumiliţi decât pietrele! Nu aşa, fraţilor, nu aşa, ci, mai de grabă noi, cu frică şi cu cutremur, să lăudăm şi să slăvim dumnezeieştile patimi ale Mântuitorului Hristos şi Dumnezeului nostru, schimbându-ne cu lăudată schimbare şi împreună cu stăpânul suferind, întâi prin supunere şi prin tăierea voii, apoi prin omorârea poftelor trupeşti. De vom socoti cu amănuntul, putem pricepe că datorie avem ca să dăm toată dragostea lui Dumnezeu. Căci cine din noi pentru dragostea vreunui prieten a fost închis, sau a murit pentru iubitul său? Dar Dumnezeul nostru cel bun, n-a pătimit una sau două, ci multe şi nenumărate patimi a suferit numai pentru noi, păcătoşii.

De aceea, fericitul Pavel cu cuviinţă a grăit, aducând aminte de acestea:  M-am încredinţat că nici însăşi moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici lucrurile acestui veac, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici altceva nu poate să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu cea în Hristos Iisus.  Că Dumnezeu atâta dragoste a arătat faţă de noi, încât pe Fiul Său Cel unul născut L-a dat spre moarte, ca nimeni să nu piară din cei ce cred în El, ci să aibă viaţă veşnică.

Pentru aceea şi sfinţii pofteau ca să dovedească oarecare răsplătire lui Dumnezeu, pentru atâta dragoste ce are către noi. Neavând ce să dea, unii şi-au dat sângele lor, cum au făcut mucenicii, alţii îşi trudeau şi îşi istoveau trupurile lor cu postul şi cu alte osteneli, cuvioşii şi drepţii, iar alţii au împărţit bogăţia lor prin milostenie, cântând cu dumnezeiescul David: Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Deci, şi noi fraţilor să rostim neîncetat această spusă cu dragoste şi cu tot sufletul nostru în toate zilele adăugând osârdia şi nevoinţa spre lucrarea mântuirii noastre, ca împreună cu sfinţii să ne facem moşteni bunătăţilor veşnice în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 (Sfântul Teodor Studitul , Cuvântări duhovniceşti. CUVÂNTUL 68, ÎN SFÂNTA ŞI MAREA VINERI)

DARURILE LUI HRISTOS ŞI NERECUNOŞTINŢA OAMENILOR

       Când Cuviosul [Nifon al Constanţianei] se afla pe prima treaptă a pocăinţei şi nu împlinise încă trei ani de când a lăsat viaţa cea rea, i-a venit un gând rău : “De atâta vreme mă rog Domnului meu Iisus Hristos şi n-am primit niciun dar de la El. Se vede că mi-am întinat Sfântul Botez cu multe nelegiuri şi de aceea mă nesocoteşte Dumnezeu”.

       După aceste gânduri s-a mâhnit puţin şi apoi a adormit, acolo unde se afla. Atunci a văzut în somn, că se găsea într-o biserică imensă şi se ruga lui Hristos. Cum stătea cu faţa spre răsărit şi cu mâinile ridicate, a văzut înaintea lui un tron minunat. În jurul lui stăteau heruvimi şi serafimi şi mulţime de îngeri îmbrăcaţi în alb. În timp ce sta uimit, vede pe tron pe cineva, care era curat, luminos şi foarte blând. Nifon a înţeles că este Hristos, Fiul lui Dumnezeu. Atunci şi-a ridicat privirea şi mâinile spre El şi s-a rugat: “Doamne Dumnezeul meu, ascultă rugăciunea mea şi nu trece cu vederea ruga mea” şi restul psalmului. El şi-a plecat capul şi a primit rugăciunea Cuviosului. Sfântul îi ceruse să-l scape de duhul nepăsării şi să-l alunge departe. Cînd Nifon a terminat rugăciunea, Domnul şi-a ridicat capul şi a întors faţa spre el, arătând prin aceasta că i-a auzit rugăciunea şi a primit-o. Apoi i-a zis: ” M-ai mâhnit astăzi Nifoane, când te-ai indispus zicând: De atâtea ori am rugat pe Domnul şi nu mi-a dat niciun dar! Fie, dar nu spui tu în fiecare zi Doamne, să nu fiu slăvit în această viaţă? De ce dar, te superi? Apoi nu te gândeşti că ţi-am dat atâtea daruri? Apa şi aerul pe care îl respiri, nu sunt un dar? Apoi, şi Preacuratul Trup şi preacinstitul Sânge pe care vi le-am dat, nu sunt daruri? Copacii câmpului, păsările cerului şi peştii mărilor, acestea nu sunt daruri? Apoi, n-am murit şi n-am fost îngropat pentru mântuirea voastră? Toate acestea, oare ce sunt? Cine altul v-a făcut atâta bine? Iar voi ce Mi-aţi dat ca să cumpăraţi aceste daruri? M-aţi răstignit pe cruce, M-aţi pălmuit, M-aţi adăpat cu oţet şi fiere şi toate celelalte pe care le ştii. Mai ales tu, Nifoane, nu uita că ţi-am iertat multe şi grele păcate. Ai băgat de seamă că am ridicat capul la rugăciunea ta? Aşa fac la fiecare care se roagă, chiar dacă el nu Mă vede. Vrei, deci, un dar şi mai mare? Iată, de acum şi până la sfârşitul veacului vei fi mângâiere şi ajutor celor ce sunt pe moarte şi mulţi îşi vor uşura mântuirea cu chemarea numelui tău. Iată că şi diavolul nepăsării, de care M-ai rugat să te izbăvesc, acum este legat…

       Întorcându-se Nifon, a văzut un taur legat de coarne şi împiedicat. Era aşa de strâns legat că nu putea să se mişte nicidecum. Numai ochii sălbatici şi-i întorcea încoace şi încolo cu furie, ca şi cum ar fi vrut să-l sfâşie pe Cuviosul. Nifon a înţeles că acesta era duhul cel întunecat care de multe ori îi adusese moleşeală, din vârsta copilăriei. Ori de câte ori voia să meargă la biserică sau la alt lucru bun, îi venea teamă, iar în somn îi apăreau tot felul de închipuiri înspăimântătoare. Când robul lui Dumnezeu s-a trezit din această înfricoşată vedenie, a rămas uimit. Se gândea că s-a învrednicit să vadă pe Domnul cu neasemuita Sa frumuseţe Dumnezeiască şi inima lui era plină de fericire. Şi mai ales pentru că iubitorul de oameni îl izbăvise de teribilul duh al fricii, care aşa de mult îl chinuise. Însă se minuna cum Domnul se plecase să-i audă rugăciunea şi cum îl mustrase, adică îl înţelepţise pentru acel gând care îi venise. De atunci, precum zicea, n-a mai avut teamă şi frică, pentru că Domnul îi era Atotputernic ajutor.

(Fragment din Viaţa şi învăţăturile Sfântului Ierarh Nifon al Constanţianei, operă tradusă în română după Un episcop ascet, Mănăstirea Paraclitu, ed. a 4-a, 1980)