DESPRE ÎNFRICOŞĂTOARELE PATIMI ALE DOMNULUI NOSTRU IISUS HRISTOS

Fraţilor şi părinţilor,

Omul cu evlavie totdeauna când îşi aduce aminte de sfintele patimi ale Domnului nostru Iisus Hristos se umileşte şi lăcrimează, iar sufletul la mare smerenie se înalţă. Mai ales în aceste sfinte zile poate cineva mai mult să se umilească, fiindcă în ele toate patimile lui Hristos s-au săvârşit. Dar care sunt acestea? Sfatul cel omorâtor făcut asupra Lui, când L-au prins, L-au legat şi L-au dus la judecată, ca pe un om vinovat, starea înaintea lui Pilat judecătorul, cercetarea şi întrebarea ce I s-au făcut la celelalte judecăţi – la Irod, la Ana şi la Caiafa, bătăile de peste noapte, scuipările, sudălmile, batjocurile, răstignirea pe cruce, pironirea mâinilor şi picioarelor, gustarea fierii şi a oţetului, împungerea în coastă şi celelalte câte a suferit Mântuitorul nostru, pe care lumea întreagă nu le poate povesti, nici nu le poate spune cineva cum se cade, nu numai limba omenească, dar nici măcar cea îngerească.

Să cugetăm, fraţilor, la această mare şi negrăită taină. Pe Cel Ce descoperă ascunsurile inimilor şi niciun cuget omenesc nu-L înşală, pe El se sfătuiesc să-L omoare. Cel Ce ţine lumea întreagă cu puterea şi cu porunca Lui dumnezeiască se dă în mâinile păcătoşilor. Cel Ce porunceşte norilor să plouă pe pământ, Se duce legat la judecată. Cel Ce a măsurat cerul cu palma şi pământul cu latul mâinii şi a alcătuit munţii cu măsură şi plaiurile cu cumpănă, este lovit cu palma peste obraz de o slugă. Cel ce a împodobit pământul cu ierburi şi cu flori, cu tot felul de copaci şi pomi, poartă pe cap cunună de spini. Cel Ce a răsădit în Rai pomul vieţii, Se spânzură acum pe lemnul pierzării, îmbrăcat cu haină mohorâtă.

O, vederi mari şi peste fire! Soarele le-a văzut şi şi-a pierdut razele. Luna le-a văzut şi s-a întunecat. A simţit pământul şi de frică cu totul s-a cutremurat şi s-a clătit. Au simţit pietrele nesimţitoare şi s-au despicat. Toată lumea s-a tulburat şi toată făptura s-a strămutat de patimile Ziditorului său.

Dar noi, ce vom face, fraţilor, dacă stihiile fără suflet şi fără simţire s-au spăimântat, ca şi cum ar fi avut simţire, şi s-a prefăcut orânduiala lor de frica Domnului, înaintea celor văzute. Noi oamenii cuvântători, care am primit atâtea faceri de bine de la Dumnezeu şi pentru care Hristos a murit, cum să nu ne umilim, cum să nu lăcrimăm în aceste zile; cum vom fi mai nesimţitori decât dobitoacele şi mai neumiliţi decât pietrele! Nu aşa, fraţilor, nu aşa, ci, mai de grabă noi, cu frică şi cu cutremur, să lăudăm şi să slăvim dumnezeieştile patimi ale Mântuitorului Hristos şi Dumnezeului nostru, schimbându-ne cu lăudată schimbare şi împreună cu stăpânul suferind, întâi prin supunere şi prin tăierea voii, apoi prin omorârea poftelor trupeşti. De vom socoti cu amănuntul, putem pricepe că datorie avem ca să dăm toată dragostea lui Dumnezeu. Căci cine din noi pentru dragostea vreunui prieten a fost închis, sau a murit pentru iubitul său? Dar Dumnezeul nostru cel bun, n-a pătimit una sau două, ci multe şi nenumărate patimi a suferit numai pentru noi, păcătoşii.

De aceea, fericitul Pavel cu cuviinţă a grăit, aducând aminte de acestea:  M-am încredinţat că nici însăşi moartea, nici viaţa, nici îngerii, nici începătoriile, nici puterile, nici lucrurile acestui veac, nici cele viitoare, nici înălţimea, nici adâncimea, nici altceva nu poate să mă despartă de dragostea lui Dumnezeu cea în Hristos Iisus.  Că Dumnezeu atâta dragoste a arătat faţă de noi, încât pe Fiul Său Cel unul născut L-a dat spre moarte, ca nimeni să nu piară din cei ce cred în El, ci să aibă viaţă veşnică.

Pentru aceea şi sfinţii pofteau ca să dovedească oarecare răsplătire lui Dumnezeu, pentru atâta dragoste ce are către noi. Neavând ce să dea, unii şi-au dat sângele lor, cum au făcut mucenicii, alţii îşi trudeau şi îşi istoveau trupurile lor cu postul şi cu alte osteneli, cuvioşii şi drepţii, iar alţii au împărţit bogăţia lor prin milostenie, cântând cu dumnezeiescul David: Ce vom răsplăti Domnului pentru toate câte ne-a dat nouă? Deci, şi noi fraţilor să rostim neîncetat această spusă cu dragoste şi cu tot sufletul nostru în toate zilele adăugând osârdia şi nevoinţa spre lucrarea mântuirii noastre, ca împreună cu sfinţii să ne facem moşteni bunătăţilor veşnice în Hristos Iisus Domnul nostru, a Căruia este slava şi puterea împreună cu Tatăl şi cu Duhul Sfânt, acum şi pururea şi în vecii vecilor. Amin.

 (Sfântul Teodor Studitul , Cuvântări duhovniceşti. CUVÂNTUL 68, ÎN SFÂNTA ŞI MAREA VINERI)

Advertisements

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s