Scrisoare către prieteni

Noi, oamenii, in general stim ca prietenia inseamna iubire si fericire. Mi-ar placea ca toti oamenii sa se inteleaga.

Pe mine ma supara faptul ca nu mi-am cunoscut deloc parintii. Ar fi bine daca mama s-ar gindi la mine. Eu cred ca ea stie ca eu am o boala cu chin; putea sa trimita macar pe cineva sa ma vada. E bine ca stiu ca exista Dumnezeu alaturi de mine, il simt. Uneori nu pot sa ma opresc din plâns chiar o saptamina.

Atunci cind a fost ziua mea, 19 noiembrie 1998, a fost minunat, mi-a placut foarte mult si m-am gindit la Dumnezeu ca este bun. E frumos de ziua ta, macar te bucuri si rizi impreuna cu prietenii tai. De ziua mea m-am dus afara si cind am luat zapada in mina, am lasat sa se topeasca si am simtit cit de repede trece timpul. Mi-au dat lacrimile, care cu puterea lui Dumnezeu n-au inghetat. Eu nu ma simt slabit de boala pe care o am; ma simt slabit cind uit de Dumnezeu. Intotdeauna trebuie sa fii cu gindul la Dumnezeu si el va fi cu tine.

Prima data cind am auzit ca boala mea este totusi un chin, mâncam si plingeam. Multumesc lui Dumnezeu ca am gasit prieteni alaturi de mine si care se gindesc la mine. Cind o vad pe Florentina, de numai 6 ani, cu leucemie, parca-mi vine sa pling. M-a impresionat mama unui copil bolnav cind a zis: “De ce mi l-a dat Dumnezeu pe acest copil daca este sa nu fie pina la batrinete bucuros din toata inima?”

Sper ca de acum am sa o duc bine. Destul cit am suferit cind eram mic, iar acum am acea boala. Cind scriu aceste amintiri imi vine sa pling, ca nu mai sint acela care eram.

Va multumesc tuturor acelora care o citesc.

Pelin Constantin, 17 ani

Costel Pelin ar putea fi considerat un norocos, dar zimbetul lui trist, intelegator, da impresia unui intelept incercat de viata, care stie foarte bine sa faca distinctie intre bucurie si fericire. Ei bine, Costel este unul dintre fericitii care a reusit sa invinga boala. Dupa trei ani de nenumarate indoieli, de lacrimi, de disperare, de suferinta fizica si psihica poate spune ca este ca si vindecat.

Si totusi, Costel nu este pe deplin fericit. Visul lui si cea mai mare suferinta pe care a indurat-o, cu care a trait zi de zi, ceas de ceas, a fost acela de a-si cunoaste mama. “Nu stiu de ce m-a dat la stat. De cind ma stiu nu am trait decit in orfelinat si acum, de trei ani, am venit si la spital. Pina la 7 ani am stat la Casa de copii Halaucesti, apoi m-au transferat la Verseni. Tot timpul m-am gindit la mama mea. Am auzit ca mama m-a nascut la 15 ani si ca acum traieste in localitatea Vinatori; i-am si trimis vorba de mai multe ori, rugind-o sa vina sa ma vada. Nu trebuia sa ma ia acasa, doar sa vina sa ma vada din cind in cind. Cred ca nu au ajuns mesajele la ea, de aia nu a venit, pentru ca am citit in carti si am vazut in filme ca mamele nu-si uita niciodata copiii. Eu nu sunt suparat pe ea ca m-a dat. Poate n-a avut bani sa ma creasca, a fost si suparata, ca am auzit ca a murit si tata; dar cred ca putea sa vina sa ma vada uneori” , povesteste Costel. In urma cu trei ani, peste tristetea lui Costel s-a abatut si suferinta.

Era in clasa a VIII-a cind a inceput sa-i curga singe din nas la ore. Apoi, dupa citeva zile, i-a aparut o pata mare pe spate si citeva mai mici pe miini si picioare. Se simtea slabit, ametea adesea si n-avea pofta de mincare. A fost dus la Spitalul din Pascani, acolo i-au gasit ganglionii mariti, ceea ce insemna ca avea cel putin o infectie severa in organism. “Medicii de acolo s-au speriat si m-au trimis la Iasi, la Spitalul de Copii. Eu eram atit de obosit si de ametit, ca am dormit aproape tot timpul. M-am speriat cind m-am trezit: eram la Sectia de Reanimare si tot corpul imi era prins cu tot felul de fire; aveam ace cu perfuzii si in picioare” , isi aminteste Costel. Dupa trei ani de tratament, perioada in care si-a impartit timpul intre orfelinat si spital, Costel a aflat ca se poate considera vindecat.

Increderea in Dumnezeu i-a tinut loc de mama, iar orfanii de la Casa de copii i-au inlocuit familia.

Sursa : http://www.ziaruldeiasi.ro/local/iasi/copii-care-invata-lectia-cancerului~ni13f0

 

Advertisements

7 thoughts on “Scrisoare către prieteni

    1. Theodora Post author

      În comparaţie cu adevăratele drame, micile noastre depresii de oameni autosuficienţi sunt ridicole. Vorbesc generalizator. Învăţăm de la copii că, indiferent de cât de negru e orizontul şi de mare durerea, niciodată speranţa că Dumnezeu ne ajută nu trebuie pierdută.

      Reply
  1. Alex

    Ce trist! Şi câţi nu mai sunt, astfel de copii în suferinţă…E bine că ni se reaminteşte de această realitate pe care ne tot străduim să o uităm.
    Să-ţi răsplătească Domnul gândul cel bun, Theodora!

    Reply
    1. Theodora Post author

      Cred cu tărie că puţina iubire, indiferenţa sau chiar dispreţul sunt ucigătoare, iar a creşte fără iubire este mutilant.

      Tristeţea nu e lui, căci în inima lui minunată a descoperit mângâierea lui Dumnezeu, ci a celor care nici măcar nu se gândesc cât de trişti sunt

      Reply

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s