Inceput bun zidirii noastre. Din învăţăturile Sfântului Vasile cel Mare

VI

        Cei care cercetează unele ca acestea să răspundă la urmatoarele intrebări: De unde vin bolile? De unde beteşugurile trupului? Că nu se poate spune ca boala este necreată, dar nici că este creaţie a lui Dumnezeu. Nu! Fiinţele au fost create cu o structura naturală potrivit firii lor si au fost aduse la viata avand desavarsite toate madularele; se imbolnavesc atunci cand isi pierd starea naturala de vietuire; isi pierd sanatatea sau printr-o vietuire rea, sau dintr-o pricina oarecare ce aduce imbolnavirea trupului. Deci Dumnezeu a facut trupul, nu boala; a facut sufletul, nu pacatul; sufletul se inraieste cand se indeparteaza de starea lui naturala!

– Dar in ce consta pentru suflet binele pe care il avea inainte de a se inrai?
– In aceea ca era aproape de Dumnezeu si unit cu El prin dragoste. Dupa ce sufletul a cazut din aceasta stare, a fost stricat de fel de fel de boli.
– Dar, pe scurt, pentru ce sufletul primeste raul?
– Pentru ca este inzestrat cu vointa libera, unul din titlurile de glorie ale fiintelor inzestrate cu ratiune. Slobod de orice constrangere si creat de Creator cu vointa libera – pentru ca a fost facut dupa chipul lui Dumnezeu -, sufletul concepe binele, cunoaste desfatarea ce vine din savarsirea binelui; are capacitatea si puterea de a-si pastra starea sa naturala, daca staruie in contemplarea binelui si in desfatarea bunatatilor spirituale; dar are si capacitatea de a se indeparta uneori de bine; aceasta i se intampla cand, saturat de desfatarile cele duhovnicesti, ca ingreunat de somn si alunecat de la cele de Sus, se amesteca cu trupul, spre a se desfata cu placeri rusinoase.

VII

Odinioara Adam era sus nu in ce priveste locul, ci prin libertatea vointei sale; cand, indata ce i s-a dat viata, si-a aruncat privirile spre cer, s-a bucurat de cele vazute si a iubit nespus de mult pe Binefacatorul sau, Care-i daruise desfatarea vietii vesnice, il asezase in desfatarea paradisului, ii daduse aceeasi stapanire pe care o aveau ingerii, il facuse sa aiba acelasi fel de vietuire cu arhanghelii si sa auda glas dumnezeiesc. Pe langa toate acestea, era sub paza lui Dumnezeu si se desfata cu bunatatile Lui.
Dar iute s-a saturat de toate aceste bunatati; si, ocărând oarecum saţiul, a preferat frumusetii spirituale ceea ce parea placut ochilor trupului si a pretuit mai mult saturarea pantecelui decat desfatarile cele duhovnicesti. De aceea, a fost izgonit indata din rai, a pierdut acea vietuire fericita si a ajuns rau nu din constrangere, ci din nesocotinta.
A pacatuit pentru ca a intrebuintat rau vointa sa libera si a murit din pricina pacatului, “ca plata pacatului este moartea”. Cu cat se departa de viata, pe atat se apropia de moarte. Ca Dumnezeu este viata, iar lipsa vietii, moarte. Deci, Adam, prin departarea sa de Dumnezeu, si-a pricinuit moartea, potrivit celor scrise: “Iata, vor pieri cei care se departeaza de Tine” Astfel, nu Dumnezeu a creat moartea, ci noi, prin vointa noastra rea, am atras-o asupra noastra. Pentru pricinile de mai sus, Dumnezeu a ingaduit desfacerea trupului, ca sa nu se pastreze pentru noi nemuritoare boala, intocmai ca un olar care nu vrea sa bage in foc un vas de lut stricat, inainte de a indrepta, prin refacerea lui, stricaciunea pe care o are.
– Dar pentru ce n-am fost creati, as putea fi intrebat, cu capacitatea de a nu mai pacatui, incat sa nu mai putem pacatui chiar daca am voi?

– Dar si tu socotesti bune slugile tale, cand le vezi ca isi indeplinesc indatoririle lor de buna voie, nu cand le ai sub lanturi! Asadar, si lui Dumnezeu nu-I este draga fapta savarsita prin constrangere, ci aceea savarsita prin virtute; iar virtutea se indeplineste prin libera alegere, si nu prin constrangere; iar alegerea depinde de noi, si ceea ce depinde de noi este tocmai liberul arbitru. Asadar cel care huleste pe Creator, ca nu ne-a facut infailibili prin fire, nu face altceva decat sa prefere firii rationale pe cea irationala, firii libere si active pe cea imobila si lipsita de initiativa.
Am facut o digresiune de la subiect, dar era necesara pentru ca nu cumva, cazand in adanc de ganduri, sa simti si lipsa lui Dumnezeu pe langa lipsa dorurilor tale. Sa incetam, dar, a corija pe Cel intelept. Sa incetam a cauta ceva mai bun decat ceea ce a facut El. Chiar daca scapa puterii noastre de patrundere pricinile randuielilor marunte ale lui Dumnezeu cu privire la viata noastra, totusi sa fie nestramutata in sufletele noastre invatatura ca de la Cel bun nu vine nimic rau.

 ( OMILII SI CUVÂNTĂRI, Omilia a IX-a – Că Dumnezeu nu este autorul relelor, Editura Institutului Biblic , 2004)

“In the beginning God created”–It is He, beneficent Nature, Goodness without measure, a worthy object of love for all beings endowed with reason, the beauty the most to be desired, the origin of all that exists, the source of life, intellectual light, impenetrable wisdom, it is He who “in the beginning created heaven and earth.”
3. Do not then imagine, O man! that the visible world is without a beginning; and because the celestial bodies move in a circular course, and it is difficult for our senses to define the point where the circle begins, do not believe that bodies impelled by a circular movement are, from their nature, without a beginning. Without doubt the circle (I mean the plane figure described by a single line) is beyond our perception, and it is impossible for us to find out where it begins or where it ends; but we ought not on this account to believe it to be without a beginning. Although we are not sensible of it, it really begins at some point where the draughtsman has begun to draw it at a certain radius from the centre.(1) Thus seeing that figures which move in a circle always return upon themselves, without for a single instant interrupting the regularity of their course, do not vainly imagine to yourselves that the world has neither beginning nor end. “For the fashion of this world passeth away”(2) and “Heaven and earth shall pass away.”(3) The dogmas of the end, and of the renewing of the world, are announced beforehand in these short words put at the head of the inspired history. “In the beginning God made.” That which was begun in time is condemned to come to an end in time. If there has been a beginning do not doubt of the end.(4) Of what use men are geometry–the calculations of arithmetic–the study of solids and far-famed astronomy, this laborious vanity, if those who pursue them imagine that this visible world is co-eternal with the Creator of all things, with God Himself; if they attribute to this limited world, which has a material body, the same glory as to the incomprehensible and invisible nature; if they cannot conceive that a whole, of which the parts are subject to corruption and change, must of necessity end by itself submitting to the fate of its parts? But they have become “vain in their imaginations and their foolish heart was darkened. Professing themselves to be wise, they became fools.”(1) Some have affirmed that heaven co-exists with God from all eternity;(2) others that it is God Himself without beginning or end, and the cause of the particular arrangement of all things.(3)
4. One day, doubtless, their terrible condemnation will be the greater for all this worldly wisdom, since, seeing so clearly into yam sciences, they have wilfully shut their eyes to the knowledge of the truth. These men who measure the distances of the stare and describe them, both those of the North, always shining brilliantly in our view, and those of the southern pole visible to the inhabitants of the South, but unknown to us; who divide the Northern zone and the circle of the Zodiac into an infinity of parts, who observe with exactitude the course of the stars, their fixed places, their declensions, their return and the time that each takes to make its revolution; these men, I say, have discovered all except one tiring: the fact that God is the Creator of the universe, and the just Judge who rewards all the actions of life according to their merit. They have not known how to raise themselves to the idea of the consummation of all things, the consequence of the doctrine of judgment, and to see that the world must change if souls pass from this life to a new life. In reality, as the nature of the present life presents an affinity to this world, so in the future life our souls will enjoy a lot conformable to their new condition. But they are so far from applying these truths, that they do but laugh when we announce to them the end of all things and the regeneration of the age. Since the beginning naturally precedes that which is derived from it, the writer, of necessity, when speaking to us of things which had their origin in time, puts at the head of his narrative these words–“In the beginning God created.”

(Nine Homilies of Hexaemeron, Excerpt from Homily I  )

Biserica secretă “ortodoxă” (II)

Aberaţii doctrinare şi fals profetism 

Am amintit într-un articol anterior (Biserica Secretă. Scurt parcurs al mişcării) precedentele mişcării, tocmai pentru a evidenţia apropierile dintre anumite credinţe eretice, un adevărat amalgam de idei, lipsit de logică, ce le îndepărtează definitiv de adevărata ortodoxie pe care contrar o susţin şi care i-ar putea induce în eroare pe mulţi.

Din cele peste 60 de cărţi publicate de Constantin Dogaru şi de adepţii săi, pe model comunicativ, cu dictare directă de sus[1] nu se poate desprinde un sistem, dată fiind diversitatea şi grozăvia ideilor pe care doar mintea unui bolnav le poate concepe.  

Din chiar titulatura sa, Biserica Secretă, se obsevă că, pentru autorul ei, creştinismul este un soi de religie de misterii. Încadrarea mişcării în vreo ideologie cunoscută este imposibilă, deşi are mai multe afinităţi cu grupările sectare de facură penticostală (fundamentalistă), deoarece promovează concepţia revelaţiei deschise, ceea ce permite întemeietorilor să se erijeze în continuatori ai lucrării soteriologice săvârşite de Mântuitorul. Se neagă astfel divinitatea lui Hristos, dar şi temeiul Întrupării, întrucât există perfectibilitate. Liderul capătă atributele unei Persoane divine. Ca argument ale specificului neoprotestant îl constituie şi conceptul alesului, Constantin Dogaru considerându-se împărat, profet, clarvăzător şi patriarh cosmic. El avertizează că Revelaţia în Sfinta Scriptură nu se opreşte la Apocalipsă şi că Iisus Hristos şi Maica Domnului l-au desemnat drept comunicator special, primind de la ei şi de la îngeri transmisii astrale. El însuşi se consideră un sfânt înger (Constantin-Hamimus) care face naveta între cer şi pământ, având o funcţie importantă în sfântul consiliu îngeresc. Conceptul de ales este extins la nivelul întregii Românii (Ţara Sfântă Ortodoxă România, cu capitala la Vladimireşti), în care vede Noul Ierusalim, un centru spiritual mondial cu rol fundamental  în apocalipsă şi în Împărăţia Cerurilor. Acesta va fi construit cu materiale trimise de sus la Glodeni, lângă Pucioasa. 

Proiectarea la nivel ceresc a realităţilor pământeşti este o altă trăsătură neoprotestantă. Deşi se raportează la elemente inefabile şi incognoscibile, el redă, în stil tehnicist-ingineresc, cantităţi, mărimi, date, cifre, instrumente de măsură: fiecare adept are o fişă spectral-spirituală, care conţine viteza gândului în ani lumină/sec şi forţa de eliberare a celor din iad, evlavia se măsoară cu evlaviometrul îngeresc, energometrul măsoară coeficientul de divizare energetică şi factorul de inteligenţă (cei din Pertuţia divină au peste 3000), dragostea se măsoară şi ea cu un vibrometru spiritual (!). 

Pentru  orice complex sau frustrare personală, Dogaru găseşte o justificare cerească din partea lui Dumnezeu. 

Sincretismul doctrinar se constituie dintr-o înşiruire aberantă de credinţe, idei şi transmisiuni cereşti, care, însoţite de o practică potrivnică tradiţiei şi disciplinei Bisericii Ortodoxe Române, se dovedesc extrem de periculoase pentru cei ce cad în această capcană. 

Deşi nu parusia se află în centrul profeţiilor dogariste, prin caracterul lor apocaliptic şi asemănarea cu Fenomenul Pucioasa al Noului Ierusalim, se apropie de grupările milenariste de tip advent. Apropriindu-şi erezia gherasimistă pnevmatoforă şi vizionarismul maicii Veronica avem de-a face şi cu o ideologie de tip New Age. 

În prefaţa cărţii P.S. Calinic Botoşăneanul, Fenomenul Biserica Ortodoxă Secretă se vorbeşte chiar despre o tipologie neognostică a ideilor dogariste (ocultismul fiind subliniat de chiar formularea secretă), argumentată de: iniţierea care presupune mântuirea prin cunoaştere şi existenţa maestrului spiritual; transferul de har de la Mântuitorul către Maica Domnului, o formă de înlocuire a lui Dumnezeu cu Zeiţa – Mamă (chiar denumirea de ilustră acordată Maicii Domnului trimite la originea ocultă a gnosticismului), descrierile tehniciste – cele zece ceruri, urmate de un al unsprezecelea, unde se află cea mai înaltă entitate spirituală, preexistenţa sufletelor, viziunea universului ciclic, deosebit fundamental de evoluţia lineară a Vechiului Testament sau de cea în spirală a Noului Testament, întrucât eshatologia e înţeleasă ca regresie. 

Aceste încadrări sunt strict convenţionale, constituind doar argumente formale ale caracterului sectar, căci înţelegerea i-logicului este absurdă. 

Constantin Dogaru se impune ca un nou Moise, afirmând că i s-a insuflat de sus că poporul român este noul popor ales (Calităţile sufletului omenesc, pp 161-162). Profet halucinat, el consideră Sfânta Scriptură, la fel ca mormonii, alterată, şi alcătuieşte alte Biblii (Biblia Mileniului III, Biblia Maicii Domnului- o culegere de texte apocrife[2], urmând a se scrie şi Biblia Oştirilor Cereşti, Biblia Sfinţilor Părinţi, Apostolul Maicii Domnului, întrucât captează frecvent transmisiuni cereşti. 

Capacităţile de profet ale lui Dogaru demonstrează şarlatania lui: a prezis că papei Ioan Paul al II-lea îi va urma papa Petru, după care catolicismul va fi distrus, ceea ce nu s-a dovedit a fi adevărat; că în iulie 2002 va veni sfârşitul lumii, îndemnându-şi adepţii să-şi părăsească locurile de muncă, să se retragă în rugăciune, în adăposturi special amenajate.[3] Când a văzut că nu s-a întâmplat nicio catastrofă atomică, impostorul a explicat că doar credinţa lui i-a salvat pe români. 

Din opurile voluminoase ale ilustrului maistru, am desprins câteva idei majore, abateri foarte grave de la credinţa ortodoxă, întemeiată pe Sfânta Scriptură şi pe Sfânta Tradiţie: 

Dumnezeu-Tatăl are, pe lângă Sfânta Treime (?), încă 33 de fii neîntrupaţi, al căror nume este redat într-o listă (Ţara Sfântă Ortdodoxă şi Marea lucrare divină din România, p.134) şi care alcătuiesc sfântul consiliu divin. Dogaru mai afirmă şi că Tatăl i s-a revelat lui într-o formă accesibilă, negând astfel identitatea Tatălui cu Fiul (neoarianism). Cerul este, după el, de esenţă divină (Acatistier, p.197), ceea ce conduce la continuitatea fiinţei lui Dumnezeu în creaţie, adică la panteism.   

În legătură cu Maica Domnului, Dogaru susţine dumnezeirea ei, apropiindu-se aici de doctrina romano-catolică a imaculatei concepţii, ceea ce îi dă şi ei posibilitatea mântuirii şi induce egalitatea ei cu Fiul. Acest aspect este demonstrat şi de liturghia dogaristă dedicată Fecioarei Maria. Ea are un rol major şi în organizarea administrativă a cerului, conducând sfânta pertuţie divină (???) împreună cu cele mai evoluate puteri îngereşti. 

Organizarea cerului este împrumutată de la George Văsâi, care, înainte de a se sinucide, şi-a renegat toate operele; astfel, dogariştii susţin existenţa a unsprezece ceruri. Iniţial, Dumnezeu a creat un singur cer, de opal, apoi au apărut celelalte nouă. Urmează să fie creat un al unsprezecelea, cerul christoforic (Sfânta organizare a opalului, p. 11 şi Cerul Christoforic, Ed. Hyperion, Craiova, 2002). 

Despre suflet, Dogaru susţine că este compus, în opoziţie cu învăţătura patristică, care afirmă imaterialitatea sufletului, simplitatea şi caracterul său pur spiritual (Sfântul Grigorie de Nazianz, Sfântul Ioan Damaschinul). Microaluetele ( < fr. aluette – ciocârlie; este şi numele unui cântecel pentru copii) sunt unităţi indivizibile foarte inteligente cu sarcină energetico-spirituală diferită, mai mari decât celula umană care alcătuiesc o aluetă (!?).  Aceasta este indestructibilă, dar influenţabilă, aşa că una superioară o poate influenţa. Dogaru susţine preexistenţa sufletelor: ele nu se formează pe pământ, ci în cerul III, fiind transpuse în corp la 4 luni şi jumătate, cu care se unesc apoi. Sufletele se pot perfecţiona în cerul X, aspect valabil doar pentru cei cu misiuni speciale pe Pământ, apostoli şi  discipoli (Calităţile sufletului omenesc, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, p. 13; 17). 

Cele mai multe scrieri sunt dedicate ierarhiilor îngereşti, descrierii şi activităţii acestora. Dacă nu ar fi o caricaturizare a Sfintelor Făpturi menite să ne poarte de grijă şi să ducă rugăciunile noastre la Dumnezeu, am râde de inventivitatea şi stilul elucubrant cu care Dogaru şi colaboratorul său, Ştefan Dumitru, îi numesc şi scriu despre ei. Acesta din urmă se inspiră din teolegumena Sfântului Dionisie Areopagitul despre existenţa celor nouă cete îngereşti (Despre ierarhia cerească), alocând un spaţiu considerabil începătoriilor, aflate cel mai aproape de pământeni. Heruvimii sunt şi ei grupaţi în sfânta entorie a Pământului, 201 de sfinţi heruvimi care protejează pământul pentru a nu fi distrus de forţe cosmice, de forţele lui interioare, de oameni sau de extratereştri (Sfânta Entorie a Pământului, Ed. Sfânta Ortodoxie, Craiova, 2000, p.3). Acatistierul Sfintelor Puteri Cereşti, Ed. Sfânta Ortodoxie, 2001 e alcătuit din 121 de acatiste şi paraclise dedicate Sfintelor Puteri Cereşti, majoritatea inventate de Dogaru, nume pocite, hidoase, fanteziste[4]: Heruvicle, Fevreu, Petru-Pascale -cel care a propus înfiinţarea televiziunii cereşti, Biblia Maicii Domnului, p.431-, Savatie ( vă sună cunoscut? ),  Antracs (numele unei boli?!), Petreuţ (heruvimi), Tibor, Ciban, Donin (serafimi). Mihailon este îngerul prim-adjunct al arh. Mihail şi îngerul ocrotitor al României, Menafyoss e responsabil cu cercetarea persoanelor secrete ca ambasadori, spioni şi spioane,  Mikelian al II-lea ajută pământenilor împresuraţi de duhuri rele şi are în subordine 1000 de îngeri intervenţionişti (p.26), Flautynuss e responsabilul cu programele muzicale cereşti, Sandell e ocrotitorul cosmonauţilor, Ramynynus, superspecialistul ceresc în domeniul psihanalizei, Amonius al II-lea – superpsihologul ceresc (până şi îngerii lui Dogaru suferă de stres! ), Melfiorr, îngerul supersavant Engel e specialist în energetică moleculară şi a sistemelor cereşti. Arhanghelului Gavriil îi este dedicat un acatist cu o doză de sfinţire 1:7500, pe când cel al Arhanghelului Mihail este de 1:1000000. Sunt înşiruite o sumedenie de nume, fiecare cu atribuţiile sale precise: Fitzman cel Mare şi Frumos, Nicuşor cel Mic, Afterman cel Vioi, Dicu-Nicu ş.a. 

Concepţiile autorului se dovedesc a fi tributare epocii şedinţelor, statisticilor, inventarelor, rapoartelor şi colaboraţionismului, drept care nu ezită să încadreze şi populaţia cerească, pe sfinţi  şi chiar pe Dumnezeu în aceste servicii administrative pur umane.

---

[1] Craioveanu, Nicolae şi colab. – Elemente noi de ordin ceresc, Ed. Hyperion, 2002, p.5 

[2] Protoevanghelia lui Iacob, sec II, Inălţarea Fecioarei, atribuită lui Evodius, arhiep.Romei, Viaţa Maicii Domnului – Sf. Maxim Mărurisitorul, alte variante ale Vieţii… scrise de Epifanie Monahul, Ioan Geometrul, Simeon Metafrastul, Fecioara Maria – Pr. N.I. Ionescu, Viaţa Preasfintei Fecioare Maria – mon.Gamaliil Păvăloiu, Viaţa Maicii Domnului – protos. Nicodim Măndiţă ş.a. 

[3] Familia Lepădatu îşi amenajează un adevărat buncăr apocaliptic în piaţa Farul din Constanţa, sechestrând-o acolo şi pe nepoţica lor de 4 ani şi provocând certuri în cuplu (vezi Secta lui Lepădatu, în Ziua, 2002, nr.2493, 26 august) 

[4] ÎPS Calinic Botoşăneanul – Op. cit., p. 39

Gând de Crăciun

E ajun de CRĂCIUN. Se aud freamătul pregătirilor şi cântecele de colindă, la brutărie miroase cald a cozonac şi-n ferestre pâlpâie stele artificiale. De multe ori m-a copleşit rutina şi până maian n-am luat aminte la nimic din jurul meu. 

Ieşiţi afară după ce vă înşubaţi bine să nu dârdâiţi de frig, ţineţi-vă respiraţia o clipă şi priviţi cerul. Îmi pare mie sau stelele strălucesc altfel? Îmi pare mie sau o pace adâncă se coboară peste lume şi-o tainică lumină ca un văl se lasă-ncet? Mi se pare sau e aievea bucuria din ochii oamenilor, zâmbetele lor mai dese, înţelegerea şi afecţiunea lor mărturisită? Rugăciunile sunt mai calde şi chemarea lor stăruie în inimile dornice.

Nu cumva lumea însăşi, creată de mâna Celui-Ce-Este, simte suflarea de viaţă şi se închină, cu toate ale ei, minunii dumnezeirii Ce coboară acum în ea pe scara lui Iacob?

Grăbiţi-vă şi intraţi în odaia cea caldă şi parfumată şi priviţi cu atenţie lucrurile din jurul vostru. E curată şi pregătită de sărbătoare. Cu adevărat?

Suntem gata să fim fiii nunţii? Iată mirele vine…

spider_muse

Seara

 

          de Tudor Arghezi

 

Un păianjen ca un neg,

Umblă lung in şase peri,

Abia-l vezi şi e întreg

Cu nevoi şi cu dureri.

 

Vine de la munca lui,

Nu se-nşală de picior.

Îl aşteaptă, colo-n cui,

Casa prinsă de urcior.

 

Nu mă vede, nu mă are,

Nu mă ştie de nimic,

De ce-oi fi atât de mare?

De ce-i el atât de mic?

 

 Evening

 

                  by Tudor Arghezi

 

A spider like a big mole

Stumbles long on six hair stakes

Barely seen and he is whole

With his needs and with his aches

 

 Coming from his daily work,

Speeds along with hurry’s lot.

Waiting’s hanging from a cork,

Up, his house on ceiling wrought.

 

Doesn’t see me, doesn’t dig me,

Doesn’t know me anyway,

Why am I so large and seemy?

Why is he so small away?

 

translated by Moon Steer, March 2002

 

Visătorul

 

                  de Lucian Blaga

 

Spânzurat de aer printre ramuri

se framântă în mătasa-i

un păianjen.

 

Raza lunii

l-a trezit din somn.

 

Ce se zbate?

A visat că

raza lunii-i fir de-al lui şi

cearc’ acum să se urce

până-n ceruri, sus, pe-o rază.

Se tot zbate îndrăzneţul

şi s-azvârle.

Şi mi-e teamă

c-o să cadă – visătorul.

 

The Dreamer

 

                 by Lucian Blaga

 

Hanging from the air among branches

a spider frets in his silk.

 

The moon’s ray woke him from his sleep.

 

Why does he toss about?

He has dreamed

the moonbeam is a thread of his own,

now he tries to climb up

to the heavens on the beam.

The daring fool keeps struggling

and hurls himself upwards.

 And I am afraid

he’ll fall – the dreamer.

 

(Original version in Romanian)

 

 Scară la cer

 

                   de Marin Sorescu

 

Un fir de păianjen

Atârnă de tavan.

Exact deasupra patului meu.

 

În fiecare zi observ

Cum se lasă tot mai jos.

Mi se trimite şi

Scara la cer – zic,

 

Mi se aruncă de sus.

 

Deşi am slăbit îngrozitor de mult

Sunt doar fantoma celui ce am fost

Ma gândesc că trupul meu

Este totuşi prea greu

Pentru scara asta delicată.

 

-Suflete, ia-o tu înainte.

Pâş! Pâş!

 

Ladder to Heaven

 

                        by Marin Sorescu

 

A silken thread, spun by a spider

Hangs from the ceiling

Just above my bed.

 

Day by day I watch

it descend.

And think,

‘now heaven offers me ladder,

 

It reaches to me from above’.

 

Weakened though I be,

A shadow of my former self,

I think the ladder might not

Support my weight.

 

Listen, my soul, on you go ahead,

Softly, softly.

 

(Translation by Constantin Roman)

Biserica Secretă. Scurt parcurs al mişcării

                   Se vorbeşte adesea despre o tendinţă din ce în ce mai accentuată de scindare în interiorul ortodoxiei, legată îndeosebi de „opoziţia” tradiţionalism – ecumenism. Scopul acestui articol nu îl constituie cauzele acestei dispute simptomatice pentru o comunitate religioasă aflată în situaţia de a supravieţui unei societăţi secularizate, supusă unor permanente mutaţii sociale şi economice, ci consecinţele învederate ale maximei alienări, prin a căror observare dorim să tragem un semnal de alarmă.

                    O mişcare pseudoreligioasă care revendică ortodoxia, în virtutea descoperirii divine a adevărului suprem al cărui deţinător unic se pretinde a fi liderul ei charismatic este şi Biserica Ortodoxă Secretă. Gruparea a fost fondată de Constantin Dogaru, originar din Măluşteni, Vaslui, dar locuind în Tecuci. Absolvent al Facultăţii de Mecanică din Galaţi, el a fost angajat ca maistru, predând mai întâi discipline tehnice la Liceul Industrial Nr. 1 din oraşul de domiciliu (1978-1984) şi apoi matematica la Şcoala Gimnazială din Cosmeşti (15 sept.-16 nov. 1999). Pornind de la sesizarea unor eleve referitoare la comportamentul inadecvat al acestuia, care, în loc să se ocupe de predarea disciplinei pentru care fusese angajat, distribuia broşuri cu conţinut religios, alcătuite de el, şi aborda discuţii pe teme de sexualitate, Consiliul de administraţie al şcolii demarează o anchetă, propunând desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Constantin Dogaru alege să demisioneze, dar îşi continuă opera de prozelitism, încercând să-i convingă pe cât mai mulţi că este subiectul unor teofanii, mariofanii şi mai ales anghelofanii şi că este însărcinat cu o misiune specială de Înalt Comunicator şi de profet al trezirii naţionale în pragul Apocalipsei. Ţara Sfântă România, aşa cum o numeşte el, are rolul principal într-o viitoare organizare a lumii, fiind un Nou Ierusalim (care se va întinde din România în tot mapamondul).

                    Arogându-şi titulatura de preot şi arhiereu, inginerul, care în trecut ucenicise şi pe la gurul Gregorian Bivolaru, susţine o ferventă activitate, hirotonind bărbaţi şi femei, alcătuind scrieri cu caracter liturgic şi profetic despre care pretinde că vin în completarea Revelaţiei şi pe care le distribuie adepţilor, dar şi altor persoane, reuşind astfel să atragă pe unii călugări, preoţi şi credincioşi naivi şi fără o cultură teologică serioasă.

                     Lui Dogaru i s-au asociat şi alţi preoţi excluşi din BOR, conduşi de Ion Preoteasa, fost preot la biserica românească din Los Angeles, caterisit pentru fraudă, comportament violent faţă de soţia sa, viaţă imorală şi parazitară. Gruparea lui Preoteasa se numeşte Biserica Creştinilor Ortodocşi Tradiţionali şi a Vlahilor de Pretutindeni, susţinută în secret de Moscova sau Valahii de pretutindeni. Se pare că mentorul acesteia a exercitat o influenţă nefastă asupra lui Dogaru, cei doi asociindu-se încă din 2002, când Preoteasa îl hirotoneşte în cadrul unei liturghii oficiate în bucătăria unui apartament din Bucureşti. După un an, inginerul nu mai recunoaşte autoritatea vlădicii Ion, însă nu întrerupe legătura cu acesta şi cu gruparea sa, prevedere bine-gândită, ţinând cont că Preoteasa va fi hirotonit la 30 iulie 2004, prin aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Catacombe (Biserica Autonomă din Ucraina sau a Ruşilor Albi) a PF. Patriarh Tihon, „pe baza pregătirilor teologice şi pentru meritele deosebite, din punct de vedere duhovnicesc, şi pentru exemplul de viaţă monahicească”. Biserica Ortodoxă Rusă din Catacombe, una din cele trei biserici aşa-zise ortodoxe din Ucraina, este văzută ca necanonică, nerecunoscută şi nici in comuniune cu vreuna dintre bisericile ortodoxe autocefale surori. Constantin Dogaru reuşeşte să-şi facă rapid adepţi în principalele oraşe ale ţării, un puternic centru fiind la Tecuci, jud. Galaţi, unde îşi are reşedinţa, apoi la Constanţa, Tulcea, Piteşti, Bucureşti, Drobeta- Turnu- Severin, Timişoara, la Adjud unde a hirotonit arhieriţă pe Reta Miron (vânzătoare în Piaţa Centrală) şi pe Olimpia Cojocaru (croitoreasă), în Vrancea unde, atrăgându-l pe fostul preot Dumitru Poiană de la Parohia Rugineşti, provoacă o adevărată răzmeriţă a credincioşilor ortodocşi, hotărâţi să elibereze cu forţa biserica de prozeliţi. Printre acoliţii săi se numără şi prof. Ştefan Dumitru din Bucureşti, un adevărat ideolog al mişcării, Nicolae Negrilă, cel care coordonează activitatea Editurii Sfânta Ortodoxie din Craiova, Dimoftache Ulise din Tecuci, fost soldat, bolnav psihic. La Braşov îl slujesc arhieriţele Silvia Gheorghe şi Doina Hosu, iar la Vaslui a reuşit s-o convingă pe Mihaela Manu, reporter la un ziar local. Grupul din Bucureşti este condus de Ana-MariaVoinea, patroana fundaţiei şi a ziarului Har. Majoritatea indivizilor cooptaţi se dovedesc persoane cu tulburări emoţionale, chiar psihice, aflaţi într-o perioadă de criză profundă a vieţii lor, depersonalizaţi sau cochetând cu ocultismul şi practicile yoga, cum este cazul lui Nicolae Craioveanu, lector Anatecor specialist în terapiile cu biocâmp. Este de remarcat această proliferare îngrijorătoare a ideilor unui individ cu grave tulburări de comportament şi cu un accentuat delir psihotic, dovedit de multe ori şi prin acte de violenţă.

                       Mişcarea dogaristă nu este nouă în peisajul noilor mişcări religioase din România postdecembristă. Ea îşi are originile în mai vechi practici de exacerbare a misticismului religios devenite celebre în perioada interbelică pe care Constantin Dogaru le revendică drept argumente ale tradiţiei pe care se bazează şi precedente ale comunicărilor sale. Este vorba de Petrache Lupu, ciobanul gângav de la Maglavit, socotit chiar în mediile teologice ale vremii profet şi vizionar cel care l-a văzut pe moşu dumnezeu, adică s-a întâlnit, aşa cum a crezut el, cu Dumnezeu-Tatăl (!) sub o salcie plângătoare şi Acesta i-a descoperit lui cele viitoare. Un nume des invocat este şi cel al Vasilicăi Gurău, alias măicuţa Veronica de la Vladimireşti, convinsă că s-a întâlnit cu Maica Domnului în lanul de porumb şi aceasta i-a spus să ridice o mănăstire de fecioare neprihănite. După o perioadă apoteotică, înainte de venirea comuniştilor la putere, măicuţele de la Vladimireşti sunt cuprinse de un adevărat duh al răzvrătirii, căci fură părticele din moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, nu se supun chiriarhului locului, nici măcar patriarhului Justinian, iar în 1958 mănăstirea e tranformată ăn I.A.S. Veronica, stareţa, e condamnată, dar, după ce iese din închisoare, obţine un apartament în Bucureşti şi-o vilă la Poiana Ţapului, îşi petrece concediile în străinătate şi se mărită cu Gigel Văsâi, un fiu duhovnicesc mai tânăr cu 25 de ani decât ea. După ’89, revendică cu succes locul, redevenind stareţă, însă e suspectată în continuare de tarele ezoterismului.

                        Fenomenul Pucioasa şi Turma Sfântului Ilie sunt alte două mişcări asumate ca predecesoare de Dogaru şi de secta acestuia, toate având în comun înclinaţiile mistic-orientale, vizionarismul patologic şi liderii pnevmatofori. În primul caz, accenul cade pe chemarea divină a ridicării Noului Ierusalim românesc, centru spiritual al lumii, de către soţii Zidaru, după o vedenie a maicii Virginica. Apocalipsa propovăduită de pucioşii neprihăniţi va constitui o linie majoră a ideologiei (fantasmagoriei) dogariste. Mişcarea şi adepţii ei au fost anatemizaţi de Sfântul Sinod al B.O.R. în 1993. În celălalt caz, al Turmei Sfântului Ilie, aberaţiile sunt şi mai mari: îl îndumnezeiesc pe Sfântul Ilie, cred în reîncarnarea succesivă a Sfintei Treimi în el, apoi în Ioan Botezătorul, în Inochentie de la Balta şi în Alexie de la Buzău, susţin că Maica Domnului e moldoveancă, interpretează Scriptura după bunul plac, exacerbează castitatea, îndemnând la căsătorie albă (consideră că organul sexual e semnul lui antihrist), încurajează violenţa şi chiar crima. Şi ei au fost anatemizaţi de Sfântul Sinod în 1994.

                       Mergând pe această filiaţie, mişcarea dogaristă poate fi considerată neogherasimistă. Prin anii ’50, un oarecare Vasile Bârsan din Bicaz rastălmăceşte simbolul de credinţă, oprindu-de la: “Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul…. cerului şi al pământului!”. De aceea gruparea se numea Domnul de viaţă. Ucenicii lui Bârsan credeau că el este Duhul Sfânt şi că după moartea sa se va reîncarna, aşa că, atunci când dau peste monahul Nil Dorobanţu sau peste ierodiaconul Gherasim de la mănăstirea Cocoşu, văd în ei pe vechiul lor maestru, persoană divină; doar că la mănăstirea menţionată mai erau alţi doi călugări, Arsenie şi Nichifor, ceea ce i-a convins pe ucenici că au de-a face cu Însăşi Sfânta Treime. Gherasimiştii, în mod similar turmiştilor, presupune idolatrizarea umanului. Ierodiaconului i se atribuiau calităţi divine, adresându-i-se acatistul Domnului nostru Iisus Hristos cu numele său adăugat sau cu apelative specifice Fiului lui Dumnezeu: Preaînalt Stăpân, Mare Arhiereu, Mântuitorul nostru ş.a, rătăcire de neimaginat.

                      Inspirat de aceşti predecesori, de practicile yoga şi de cărţile lui George Văsâi, soţul maicii Veronica, gruparea lui Constantin Dogaru se rupe de specificul ortodox al bisericii străbune, devenind o mişcare eretică, de tip sectar.

Despre plenitudinea vieţii la Edith Wharton (1)

                                                                                                                                                             

                   Prima femeie care a primit premiul Pulitzer (The Age of Innocence, 1920) şi printre cei dintâi specialişti recunoscuţi în arhitectura de peisaj şi decoraţiuni interioare, Edith Wharton învaţă la şcoala lui Henry James o scriitură fină ca o tăietură de bisturiu. Peisajul New Yorkului antebelic şi al Franţei interbelice recompun lumea elegantă a celor două continente aflată în curgerea unei autentice istorii.

                   În plenitudinea vieţii (The Fullness of Life, din volumul The Collected Short Stories of Edith Wharton, 1893 ) este o nuvelă fantastică (mai degrabă o parabolă) încadrată eternei teme a dragostei, prin care scriitoarea dovedeşte fascinaţia mereu vie a Pietrei de Magnesia. Polemica ei virtuală cu Flaubert rămâne în stadiul de proiect, fiind transparente mina ludică şi predispoziţia spre reverie.

                  O femeie fără nume, deci oricare, se sinucide înghiţind o otravă, căci nu mai suporta scârţâitul pe care-l făceau cizmele soţului ei (v-am avertizat de bovarism) şi ajunge într-un fel de rai New Age. Intenţia autoarei se conturează din ce în ce mai clar, proiectată într-un dincolo al imediatului narativ. Dumnezeu este aici Spiritul Vieţii, o voce eterată fără chip. Edenul lui Wharton e foarte terestru, ca-ntr-un film clasic de Hollywood, marcat de locuri comune, construite din fraze ample, exagerat retorice prin aglomerarea de epitete decorative. Iată, de exemplu,  tabloul raiului (?), după această moarte lipsită de durere:

                  (…)she distinguished the outlines of a landscape, at first swimming in the opaline uncertainty of Shelley’s vaporous creations, then gradually resolved into distincter shape — the vast unrolling of a sunlit plain, aerial forms of mountains, and presently the silver crescent of a river in the valley, and a blue stencilling of trees along its curve — something suggestive in its ineffable hue of an azure background of Leonardo’s, strange, enchanting, mysterious, leading on the eye and the imagination into regions of fabulous delight. As she gazed, her heart beat with a soft and rapturous surprise; so exquisite a promise she read in the summons of that hyaline distance.

                   Un eclectism forţat, construit prin referirile directe la stilul lui Shelley sau Leonardo e menit să contureze psihologia eroinei, o intelectuală resemnată, profund interiorizată, care suferea teribil din cauza unui soţ blazat. Femeia nu mai putuse suporta mediocritatea unui ins care nu citise altceva în viaţa sa decât romane de călătorie şi reclame sportive şi care se arăta lipsit de orice sensibilitate ori profunzime intelectuală şi-şi pusese capăt zilelor. Scârţâitul cizmelor şi trântitul uşilor sunt simbolul grosolăniei lui nonşalante.

                   Autoarea nu e interesată să dezvolte detalii, ci pune pe tapet doar acuta criză de comunicare şi căsnicia devenită un prizonierat  continuu. Astfel, pentru a marca antiteza dintre intelectualitatea şi sensibilitatea femeii la tot ceea ce e frumos şi platitudinea soţului ei, face abuz de referinţe culturale: Dante, Shakespeare, Bellini, Redermeer, Boccaccio, Biserica Or San Michele din Florenţa. Inconsecvenţa aparentă a stilului vine, cred, din concentrarea epică a textului. Eroinei îi revin în memorie, printr-un abundent flux al conştiinţei, amintiri refulate timp de o viaţă, mărunte detalii în aparenţă, dar creatoare de puternice emoţii, toată bogăţia unei febrile vieţi interioare care pierise nedescoperită.

                    The church was silent, but for the wail of the priest and the occasional scraping of a chair against the floor, and as I sat there, bathed in that light, absorbed in rapt contemplation of the marble miracle which rose before me, cunningly wrought as a casket of ivory and enriched with jewel-like incrustations and tarnished gleams of gold, I felt myself borne onward along a mighty current, whose source seemed to be in the very beginning of things, and whose tremendous waters gathered as they went all the mingled streams of human passion and endeavor. Life in all its varied manifestations of beauty and strangeness seemed weaving a rhythmical dance around me as I moved, and wherever the spirit of man had passed I knew that my foot had once been familiar.

                     Acum intervine Spiritul Vieţii, care-i oferă drept recompensă vieţii ei frustrate posibilitatea de a-şi întâlni în paradisul acela de nestemate perechea ideală, omul alături de care ar fi fost cunoscut adevărata dragoste, atingând astfel plenitudinea vieţii. Într-adevăr, comunicarea dintre cei doi este empatică, deşi dialogul îmi pare forţat, artficial:

                    “Then you, too, have looked for me?”

                     “All my life.”

                     “How wonderful! And did you never, never find anyone in the other world who understood you?”

                      “Not wholly — not as you and I understand each other.”

                     “Then you feel it, too? Oh, I am happy,” she sighed.

                      Poate  că tocmai această inautencitate a iubirii mult-visate este vânată de autoare, căci îşi va pune eroina într-o situaţie paradoxală: ea se gândeşte brusc la soţul rămas singur şi îşi dă seama că acesta nu va cunoaşte niciodată plenitudinea vieţii, căci trăia în iluzia că ea fusese pentru el acea plenitudine. Îi vede suferinţa singurătăţii şi neputinţa lui, dezamăgirea când va veni în paradis şi nu o va găsi, apoi aşteptarea şi nefericirea lui veşnică. Finalul este impresionant, surprinzător: femeia refuză să plece împreună cu “perechea ideală” în sălaşurile cele veşnice şi înţelege că împlinirea dragostei este tocmai fericirea omului de lângă ea pentru care ea era totul şi cu care se obişnuise aşa de mult încât îi lipsea:

                    “Yes; but will it be so with my husband’s soul also?”

                     “No,” answered the Spirit of Life, “for your husband imagined that he had found his soul’s mate on earth in you; and for such delusions eternity itself contains no cure.”

                     She gave a little cry. Was it of disappointment or triumph?

                     “Then — then what will happen to him when he comes here?”

                     “That I cannot tell you. Some field of activity and happiness he will doubtless find, in due measure to his capacity for being active and happy.”

                      She interrupted, almost angrily: “He will never be happy without me.”

                     “Do not be too sure of that,” said the Spirit.

                     She took no notice of this, and the Spirit continued: “He will not understand you here any better than he did on earth.”

                    “No matter,” she said; “I shall be the only sufferer, for he always thought that he understood me.”

                    “His boots will creak just as much as ever –“

                    “No matter.”

                    “And he will slam the door –“

                    “Very likely.”

                     “And continue to read railway novels –“

                      She interposed, impatiently: “Many men do worse than that.”

                     “But you said just now,” said the Spirit, “that you did not love him.”

                     “True,” she answered, simply; “but don’t you understand that I shouldn’t feel at home without him? It is all very well for a week or two — but for eternity! After all, I never minded the creaking of his boots, except when my head ached, and I don’t suppose it will ache here; and he was always so sorry when he had slammed the door, only he never could remember not to. Besides, no one else would know how to look after him, he is so helpless. His inkstand would never be filled, and he would always be out of stamps and visiting-cards. He would never remember to have his umbrella re-covered, or to ask the price of anything before he bought it. Why, he wouldn’t even know what novels to read. I always had to choose the kind he liked, with a murder or a forgery and a successful detective.”

Va urma (!)

Viaţa ca miracol. Mărturie despre Sfânta Parascheva de la Iaşi

               Mă uimesc întotdeauna convertirile. Semn al milei divine pentru sufletele dornice de a-L cunoaşte pe singurul Dumnezeu adevărat, ele sunt spectaculoase  pentru mintea noastră întunecată, care trăieşte în imediat şi într-un orizont opac al devenirii,  dar se încadrează desăvârşit logicii trinităţii care este comuniune. Căci ce  altceva este o convertire decât o revenire la matcă? Ce altceva este o minune decât reinstaurarea firescului, a omenescului conceput iniţial de Dumnezeu? E aşa mare lucru să poţi zice: “sunt om”. De altfel, românii au câteva cuvinte care exprimă foarte bine generozitatea şi bogăţia firii umane: a omeni, omenie, omenos.

                Am căutat expres  prima scrisoare a unui bun prieten Berney Foley, un american get-beget, dar cu suflet de român, convertit la ortodoxie, care m-a impresionat teribil. Numele său de botez este acum Arsenie (Arseny). L-am cunoscut întâmplător, în urmă cu un an, de pe un site de socializare, unde avea o pagină la care postase o singură fotografie, o icoană cu Sfânta Parascheva de la Iaşi. Evident că m-a mirat legătura lui cu România. Am descoperit un suflet minunat, tatăl a 9 copii dintre care doar 4 sunt ai săi, restul fetelor fiind înfiate, un soţ dedicat şi responsabil, un creştin în adevăratul sens al cuvântului, implicat în viaţa comunităţii la fel ca în familie. Cel mai tare m-a impresionat însă minunea pe care a făcut-o Sfânta în viaţa acestui om şi afinitatea extraordinară cu poporul nostru pe care el însuşi o recunoaşte. Pot spune că este mai român şi mai patriot  decât mulţi pe care i-am cunoscut.

                 Corespondăm adesea, căci mă consideră un fel de fiică spirituală şi niciodată nu uită să-şi arate grija şi afecţiunea, să mă îmbărbăteze sau să-mi facă mici bucurii virtuale. Eu însămi m-am simţit mai aproape şi mai recunoscătoare faţă de Sfânta Parascheva după ce i-am ascultat povestea.

Dearest  Child of God,

 

 Thank you for your kindness & love. Please forgive me for not writing sooner.  I kept seeing icons of St. Paraschiva every where in my life. I was very drawn to her, though I did not know who she was. After some time I decided to search info. about this Saint who’s icon kept showing herself to me. The spiritual draw was intense. Once I found out her name, I became totally infatuated in finding out about her. My love for her is very real & I thank God for sending me to her care.

I bless & thank God & St. Paraschiva for your friendship. I was raised Roman Catholic, I was drawn to Orthodoxy in my early 20’s. I studied Orthodoxy for many years & wanted to convert. My wife was not on the same page as I was with converting. I was heart broken & prayed for many years. Then after almost 12 years suddenly my family was ready & we were Christmated into the Church, my youngest child was Baptized Orthodox, Praise GOD & HIS MERCY!

I’m very drawn to Romania & her people. I would have to say it is a spiritual/inner attraction most of all. Your country is absolutely physically beautiful. It’s landscape is breath taking & looks alot like parts of my country. I’m very drawn to your country on the spiritual level. Your people’s faith & traditions are inspiring & like a breath of fresh air. I know several people who have visited your country & the spiritual affect on them is deep & emotional. Your country is blessed by God in so many ways. You still have a very alive presents of living & Holy saints. God has chosen your land & Iasi to be the place where my saint relics lay. The people of your country, of course are the same as in all countries. There are beautiful, loving souls & those that are troubled, thats the same everywhere. I have been blessed to meet many kind & loving souls like you, I bless & thank God for that. Orthodoxy is relatively new in my country. I & many others are converts by the Grace of God. We are still in need of forming our Traditions & theologies, but countries like your’s are a great beacon of light & hope. Your people are a wonderful expression of the faith for us to imitate & follow. Especially knowing of your countries history, especially in the 20th c, & seeing how the people stayed true & faithful thru it all to God & the Orthodox faith.

I will write more shortly, thank you for your love.
In  GOD’S  ETERNAL LOVE,

berney