Primăvara intelectualului ortodox

un art de pr. Ioan Valentin Istrati

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi. 

În peisajul cultural românesc, marcat de provincialism, snobism şi epatare, un rol esenţial îl joacă, sau mai bine zis ar trebui să-l joace, intelectualul ortodox. După jumătate de secol în care intelectualii şi-au ascuns cu grijă religiozitatea îndărătul metaforelor greu de pătruns pentru canaliile de la cenzură, iată că de 20 de ani este libertate.

Intelectualul creştin a ieşit din catacombe însă rămâne încorsetat în vechile structuri instituţionale şi din păcate, rareori reuşeşte să-şi exprime decisiv opţiunea pentru credinţă. O intelighenţie bine educată s-a pripăşit pe la mănăstiri, acolo unde tihna comunicării şi ritmul liturgic monastic le încuraja inspiraţia. Alţii participă la unele congrese şi conferinţe cu circuit închis, accesibile doar elitelor cu invitaţie ştampilată, mereu aceeaşi, vorbind despre pasiunea lor de o viaţă.

Însă o elită a societăţii care să răsară în spaţiul civic, să se organizeze temeinic, să dea sens creştin junglei urbane şi să fie accesibilă majorităţii încă nu s-a întâmplat. De multe ori astfel de organizaţii sunt repede tractate discret spre o parte sau alta a eşicherului politic, sau se compromit în hăţişuri mentale extremiste. Idealul intelectualului creştin ia fiinţă repede şi se stinge curând, sub presiunea străzii consumiste şi a rating-ului ucigaş. De bună seamă, sunt mulţi oameni educaţi prezenţi în tinda Bisericii, ajutând la exprimarea ei în lume, însă o mişcare propriu-zisă – deschisă şi sistematică – a intelectualilor creştini încă nu s-a văzut.

Multe dintre elite repetă aceleaşi poncife comuniste, învăţate de pe la nişte academicieni care descoperiseră roata, primul om, fierul, focul, ceramica, cucuta, raiul, toate în România, spre slava conducătorului iubit, de preferinţă cât mai aproape de Scorniceşti. Alţii s-au blocat în declaraţii piezişe care vorbesc despre naţionalismul Bisericii. Sunt unii intelectuali care admiră creştinătatea apuseană, ordinea monumentală de catedrală catolică, militarizarea teologică şi implicit bunăstarea care vine de aici. Cei mai mulţi uită că toată cultura românească dintotdeauna s-a născut în pridvorul Bisericii, s-a adăpat cu credinţă, a fost încurajată de cler şi s-a dezvoltat în mănăstiri. După 20 de ani de la moartea comunismului, mai există mulţi comunişti, pentru care ideologia pură, delaţiunea vie, viitorul impus, slugărnicia cu fason, celebrarea propriilor suficienţe, sunt coordonatele vieţii lor.

De aceea este cu totul remarcabilă apariţia în agora publică a unui intelectual creştin de mare rafinament, care nu numai că probează adevărurile credinţei sau susţine demersurile religioase, ci se pune bine merci pe treabă în ogorul Bisericii, se apucă de hermeneutică creştină, descoperă izvoare exegetice remarcabile, pune în valoare retorica teologică răsăriteană, pătrunde în duh patristic la izvoarele parabolelor Mîntuitorului. După ce a scris o carte despre îngeri care poate deveni oricând o lectură obligatorie pentru teologi şi filosofi deopotrivă, scriitorul Andrei Pleşu vine acum cu o abordare fascinantă a parabolelor christice, interpretate în cheie patristică răsăriteană, lipsit de inhibiţiile clericale, însă credincios până la capăt ortodoxiei textelor, surprinse în frumuseţea lor ingenuă şi tainică deopotrivă. Pentru că pildele lui Hristos sunt de fapt fântâni ale infinitului iubirii dumnezeieşti aşezate simplu, neaoş, pe marginea drumului minţii omeneşti, invitându-ne să bem apa cea de nemurire şi să cunoaştem Tainele cerului în firescul de humă al lumii, coborâte smerit pe pământ.

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi.

Sursa: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/primavara-intelectualului-ortodox#

Din tânguirile unui dascăl blazat

       Am primit pe email mesajul subsecvent. Nu am reușit să găsesc sursa (cea mai veche se pierde pe aici: http://corinasworld.wordpress.com/2011/05/01/de-ce-ni-se-rupe-de-progresul-odraslei-dumitale/ ?) e postat pe zeci de pagini așa, fără nume, generalizat, asimilat de toți cei care au ceva în comun cu școala, cu instruirea, cu dăscălitul… E un punct de vedere, să zicem pertinent, cu o mică observație, notabilă ulterior.

      “Văzui că articolul despre putirinţele şcolii a stârnit replici de genu’ da, e-adevărat ce zici tălică acolo, e şi responsabilitatea părinţilor, da’ ce te faci când profesorului nu-i pasă de progresul copilului? No, să-ţ’ zic de ce nu-mi (mai) pasă mie de progresu’ odraslei dumitale. 1998, octombrie sau cam aşa ceva. 24 de ani, jună profă, liceu cool, pe specialitatea mea. Am 75-80 de dolari salariu, depinde de cursul valutar. Nici picior de meditaţie, trăiesc fix din salariu. De capul meu, cum am dorit – într-o garsonieră care nu-i a mea, dar în care stau moka. Mama e învăţătoare, văduvă de nici un an, de-abia se descurcă cu hangaralele proprii. Într-alt oraş. Am ore numai după-amiaza anul ăsta. Mi-am făcut o ciorbă – doar cartofi, ceapă, bulion. I-oi fi pus şi orez, să pară mai deasă. N-am altceva şi nici n-o să am până la salariu. Care abia mi-ajunge să-mi plătesc întreţinerea, pasta de dinţi, săpunul, şamponul, tampoanele şi mâncarea. Mâncare precum aia de zisei mai sus. Fructe de sezon? Mai răruţ, că-i mai drăguţ. 3 portocale dimineaţa drept mic dejun? N-ai să vezi. Îs delicatese, trebuie tratate ca atare. (Aveam o listă din vremea aia, cu toate cheltuielile lunare. Mă întreb dac-o mai fi pe undeva. Tare mi-ar plăcea s-o găsesc, dar mi-e c-am aruncat-o.) M-apuc să corectez lucrări (inclusiv pe-a odraslei dumitale) – cu pixul roşu cumpărat din banii mei, din ăia 80 de dolari care abia mi-ajung să supravieţuiesc. Că statul nu-mi dă “furnituri” dintr-astea, cum îţi dă ţie patronul capitalistul dracului. În 5 ani de predat mi-am cumpărat întotdeauna din banii mei pixul roşu de corectat, stiloul de pus note în catalog, culegeri din care lucrez cu odrasla dumitale, manuale, caietul în care-mi scriu planificarea orelor cu odrasla dumitale, caietul în care mi-am scris planurile de lecţie de debutantă, caietul în care ţin socoteala grupelor de elevi, absenţe, note. Că materia mea se predă pe grupe şi-i un singur catalog de împărţit la doi profesori. Din banii mei am xeroxat şi cărţile pe care le folosesc la clasă cu odrasla dumitale. M-apuc să-mi pregătesc lecţiile – din culegeri cumpărate, invariabil, pe banii mei. Unele încă din facultate. Iau autobuzul, pornesc către liceu. Cobor, văd “Caţavencu” la chioşc, dau să-l cumpăr, mă opresc. Costă 5.000 de lei (parcă) – din banii ăştia îmi iau pâine o săptămână, mai bine nu. E prima oară când nu-mi cumpăr “Caţavencu”. Îmi dau seama brusc cât sunt de săracă. Mai săracă decât în facultate. În ultimii 2 ani o dusesem bine – lucram la librărie, aveam bursă, ai mei îmi mai trimiteau bani din când în când. Ajung la oră. La clasa odraslei dumitale. A făcut careva tema? Nici poveste. E liceu de specialitate, e materie la care au să dea bac. Nimeni n-a făcut tema. Nu, nu pun 3 pe temă nefăcută, că ştiu din propria experienţă de elev că asta duce doar la copiat în pauză, or nu-i ăsta scopul. Dau teme întotdeauna – “pentru cine vrea să se deştepte, aveţi temă asta şi asta”. Nimeni niciodată nu vrea să se deştepte. Nu, nici măcar odrasla dumitale. Li se rupe. Nu-s proşti, doar li se rupe. Nu-s nici măcar nepoliticoşi. Atâta doar că nu le arde de-nvăţat. Te uiţi la ei – unii (unele, de fapt, că-s fete majoritatea) ar putea ajunge departe, da’ se dau prin parcarea liceului cu flăcăi cu maşinuţe colorate. Da, da, inclusiv odrasla dumitale. M-apuc să predau. Ceva gramatică. Scriu pe tablă, am mâinile murdare de cretă pân’ la cot. Mă-ntorc spre clasă – o mândruţă din prima bancă (odrasla dumitale?) stă cu coatele pe pupitru, şi-admiră unghiile. Tu de ce nu scrii? Aaaa, ştiţi, mi-am făcut unghiile în pauză şi încă nu s-a uscat oja. Era să fac atac de cord la cei 24-25 de ani. Ah, da? Ia ieşi tu cinci minute afară, să ţi se usuce oja. Se-ntoarce după cinci minute. Ţi s-a uscat oja? Daaaaa! Ia dă să văd. Nu, că s-a uscat. Dă-ncoa’ să văd. Şi-ncerc cu unghia (doamnele ştiu de ce). Nu s-a uscat, mai ai de stat afară. (Era odrasla dumitale? Ai dreptate, nu-i frumos ce-am făcut. Au râs colegii de ea, aşa-i. Şi profa a fost cool.) M-apuc să organizez la şcoală meditaţii – moka, fireşte – pentru bac. Deschise oricui, nu doar celor de-a XII-a. Să-nvăţăm să rezumăm un paragraf, să facem familii de cuvinte, să povestim şi-n general să exersăm ce se cerea la vremea aia pentru bac. Au venit quattro poveri gatti timp de vreo 2-3 săptămâni. Nu, odrasla dumitale n-a venit. Dar ţi-a bâzâit acasă că are nevoie de meditaţii, că la şcoală nu face nimic şi prin urmare o să ia notă mică la bac. Vezi, de-aia nu-mi mai pasă de progresul odraslei dumitale. Pentru că nu-s apostol şi nici dascăl – indiferent cum m-ar numi ăştia la teve. Îs profă, am un job ca şi tine. Cu osebirea că rezultatul muncii mele depinde prea puţin de strădania mea. Oricât m-aş strădui eu, rezultatul muncii mele depinde până la urmă de strădania odraslei dumitale. Şi-i deznădăjduitor, a mia oară, să-ţi dai seama că le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic. Te străduieşti să-i faci să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân. Să ne-nţelegem, părinte preocupat: treaba mea e să-i predau odraslei dumitale, cât pot eu de bine. Şi o fac. Însă progresul odraslei dumitale e fix treaba odraslei dumitale, că-i suficient de mare ca să conştientizeze lucrul ăsta, şi a dumitale personal, care trebuie s-o controlezi. Dar n-ai venit niciodată la şcoală să-ntrebi profii de vorbă – preferi să-ţi crezi odrasla pe cuvânt, e mai comod. E comod ca vina să fie a profesorului. Pentru că dacă ar fi vina odraslei ar însemna să te pui în discuţie pe tine ca părinte. Or tu i-ai cumpărat tot ce-avea nevoie, inclusiv meditaţii! Deci n-ai ce-ţi reproşa. Nu?

____________________________

PS 1: Când am simţit că nu-mi mai pasă suficient de nişte copii cărora nu le pasă de ei înşişi (că părinţii oricum n-au dat niciodată semne că le-ar păsa de educaţia copiilor), eu am plecat. Deşi aia e meseria mea şi-mi plăcea.

PS 2: Toate cele de mai sus sunt adevărate. Disparate, dar adevărate. Şi mai ales trăite. De mine pe pielea mea.

***

            Observația este, dragă jună professoresă, că, intrinsec numirii voastre, nu puteți spune niciodată că ”le-ai dat tot ce le puteai da, iar ei tot n-au învăţat nimic”. Este o greșeală nu doar de prudență, ci și de vocație diligența voastră de a-i ”face să prindă ceva în clasă, că doar cu asta rămân” și ”meditații moka pentru bac.” Nu prea ați trecut testul cu unghiile… Era un indicator elocvent al gradului de interacțiune al lecției. De altfel, nu e de mirare că jemonfișismul ăsta se transmite așa de ușor…

          Mai înainte de orele dumneavoastră, au nevoie de modele, de sprijin moral, de DIRECȚIE. Și încă de ceva: de iubire și considerație, singurul fundament real cu care v-ați putea prezenta, pe oră, în fața a 30 de conștiințe ce așteaptă să fie modelate după chipul dumneavoastră. Dar deja chestiunea aceasta este așa de perimată…

            Vă compătimesc starea socială și, mai ales, minuția cu care înșiruiți cărțile și pixurile achiziționate de dumneavoastră, și, mai ales, dezavuarea cu care gătiți ciorba de post. Vă cred pe cuvânt că acestea vă pot conduce la deznădejde și patetism. La lamentația că am devenit niște sărmane victime ale sistemului…

            Și, totuși, stimabilă doamnă, la ce vă așteptați când ați absolvit cu brio facultatea și ați decis să veniți în învățământ? Prea mult elan, prea mult idealism, vexat acum? A cui e vina că nu alegem în cunoștință de cauză? Sunt atâtea meserii interesante: agent de pompe funebre, bancher, bucătar, instalator, video-chatter, farmacist, psihiatru etc. Vă asigur că o duceați excelent!!!

            Nu neg că am avut o problemă (înțeleg că vorbim la trecut despre profesorat, nu?) cu statutul nostru. Statut nobil din Antichitate și până deunăzi. Loviți prea des în imaginea publică de ”luminători”, modele, oameni culți și asimilați protestatarilor vocali sau, mai rău, impostorilor și violatorilor de conștiințe, dascălii României tind să ajung un soi de pleavă, de păturică socială găurită și neproductivă, numai bună de înjurat.

            Problema este, într-adevăr, de sistem, politică, juridică, culturală și morală, în ultimă instanță. Și nu e deloc una mică sau lipsită de importanță problema ce facem de mai bine de 20 de ani cu copiii și tinerii noștri. E o problemă de viziune care cere o reformare radicală. Ora clasică nu mai e deloc atractivă, nici programa, obiectivele lecțiilor nu mai sunt corelate cu cele ale examenelor naționale. Predarea-învățarea tradițională, în ciuda mult discutatei Reforme, e jenantă în secolul în care nici geniile nu mai rezistă bombardamentului de informație mass-media. Birocrația nu poate fi atunci decât un simptom al responsabilității tot mai mari care cade pe umerii dascălului, al cărui salariu e invers proporțional cu tonele de hîrtii pe care trebuie să le completeze. De parcă hârțogăraia asta inutilă l-ar face mai bun, mai competent! Petece de hârtie care să justifice neștiința!… De parcă el singur ar putea duce, precum Atlas, toată greutatea unui sistem muribund! Practicile de guerilla (mințit, copiat, furat teme, teze, licențe, idei …) au devenit atât de ”naturale”, încât nu prea mai există criterii de discernere a competenței.

            Dascălii adevărați rezistă încă, dar nu sunt aceia care s-au adaptat, mulțumiți cu pungulițele, sacoșelele și pliculețele. Sunt cei care au rămas fideli credinței și meseriei lor, acolo unde sunt, sub ploaia gloanțelor și a loviturilor de tun. Aceia care  au înțeles că nu pot lupta cu un sistem corupt din toate punctele de vedere, nici cu o societate al cărei sistem de valori s-a răsturnat, virusată politic până în măduva oaselor, cu părinți care discreditează profesorul, uitând că este, poate, singurul partener real al lor, care dinamitează actul didactic și școala în totalitate, făcând din propriul eșec ca părinți sau ca familie un exemplu.

           Oricât de comunist sună asta, acestor dascăli vreau să le aduc omagiul meu. Mai sunt printe noi Profesori, care, din demnitate ori rușine, nu vorbesc despre postirile forțate, nici despre singurul costum de nunți și înmormântări, nici despre derizoriul zilei de mîine. Au înțeles, în final, că munca lor nu înseamnă să faci mutații sociale majore, să ai olimpici naționali sau internaționali, să-ți promoveze toți examenele, nici măcar să urmeze toți facultăți, ci să se adapteze cerințelor hic et nunc, cu multă răbdare, tact și iubire față de munca lor. Dacă a fost nevoie, și-au învățat elevii, indiferent ce vârstă ar fi avut, să scrie măcar corect, apoi să le placă să citească și să descopere, fiecare, pe fâșia lui de cunoaștere, esențele lumii acesteia, mai departe, să prețuiască adevărata cultură,  să-și respecte identitatea lor de români și să nu uite să se ducă și pe la Biserică. Le-au dat, adică, o metodă să ajungă la ei înșiși. Asta înseamnă să contribui puțin la nașterea unui Om [știu că e nevoie, în zilele noastre, să precizez ce înțeleg prin asta : un caracter, un om de tărie morală, demn și conștient de identitatea și scopul vieții sale]. Dacă doi, trei, patru, dacă unul singur a devenit Om și ar fi de ajuns.

            Acești dascăli adevărați rămân în barcă până la sfârșit, crezând mereu în acel Om și văzându-l în fiecare din copiii din fața lui. Nu vor ști niciodată dacă au reușit. Și vor muri cu speranța că lumea se va schimba.

            Voi încheia cu cuvintele unui asemenea dascăl adevărat: ”Mă închin în fața a ceea ce puteți deveni!”

Cuvânt despre bunătate al Sfîntului Nectarie al Eghinei

Despre faptul că bunătatea lui Dumnezeu voieşte descoperirea Lui în lume

În bunătatea lui Dumnezeu stă pricina descoperirii Acestuia în lume, în dumnezeiasca bunătate aflăm în chip lămurit temei pentru susţinerea Revelaţiei. Dezvăluindu-ne raţiunea  pentru care făptura a fost adusă la fiinţă, bunătatea lui Dumnezeu ne face cunoscută şi cauza descoperirii.

Făptura este lucrarea unei nemărginite şi preaînţelepte puteri, izvorâtă din mâinile Atoatecunoscătorului şi Atotputernicului Făuritor. Aşa cum orice lucru dă mărturie de generozitatea celui ce l-a lucrat, tot astfel lumea mărturiseşte bogăţia Celui ce o îmbogăţeşte. Din bogăţie şi belşug s-a născut ea, mărturisind generozitatea lui Dumnezeu. Lumea nu este nicidecum lucru făcut din oarecare nevoie. Intrucât nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu să fi fost nevoit să creeze lumea, rezultă că aceasta este produsul înseşi al bunătăţii Lui. Din preaplinul bunătăţii, Dumnezeu a dăruit viaţă lumii. El Şi-a revărsat bogăţia şi peste alte fiinţe, pentru a le face părtaşe aceleiaşi bunătăţi şi fericiri de care Însuşi Se desfătează. Aşadar, cauza existenţei lumii este bunătatea lui Dumnezeu.

Se pune întrebarea: dacă lumea este rodul bunătăţii lui Dumnezeu, este cu putinţă, oare, ca ea să fie lăsată de El în părăsire? De bună seamă că nu, deoarece actul abandonării ei ar pune în seama lui Dumnezeu neputinţe omeneşti. Ar presupune fie că Dumnezeu a făcut lumea în joacă, iar după ce S-a distrat cât să-I treacă plictiseala, S-a simţit împovărat şi a lăsat-o în voia sorţii, din pricină că a creat-o fără niciun scop; fie că S-a căit că a făcut-o, şi, prin urmare, a părăsit-o. Niciuna din aceste presupuneri nu e cu putinţă să se refere la Dumnezeu, căci dumnezeiasca înţelepciune şi, în general, noţiunea de Dumnezeu exclud toate acestea. De vreme ce Dumnezeu, după cum se mărturiseşte, este atotînţelept, toate câte întru înţelepciune le lucrează, le face pentru că voieşte, nu fără rost, ci cu un anume scop.

Voind, deci, întru crearea lumii, Dumnezeu a hotărât aceasta dintr-un motiv bine definit, iar acest motiv reprezintă scopul creaţiei. Joaca nu poate fi socotită scop al creaţiei, căci vine în contradicţie cu înţelepciunea şi bunătatea Creatorului, care impun ca aducerea la fiinţă a lumii să aibă un motiv bine întemeiat. Se pune întrebarea: Îi este permis înţelepciunii lui Dumnezeu să-şi lase lucrarea creaţiei pe jumătate terminată, să-şi abandoneze planul întocmit înainte de a fi finalizat? Bineînţeles că nu! Iar că lumea şi scopul ei au atins desăvârşirea cine poate spune? De bună seamă că nimeni, pentru că altfel ce explicaţie s-ar putea da pentru dăinuirea făpturii până în zilele noastre.

Întrucât nu este îngăduit să admitem un Dumnezeu Care Se joacă sau un Dumnezeu Care lucrează fără scop, întrucât lumea nu şi-a înfăptuit deocamdată scopul şi întrucât abandonarea lumii nu poate avea drept consecinţă decât distrugerea ei – iar ea  încă există! – rezultă că Dumnezeu vine în relaţie cu lumea, îi poartă de grijă şi o conduce la sfârşitul ţintit şi cugetat. Nici pe departe o astfel de purtare de grijă faţă de lume nu înjoseşte ideea nobilă privitoare la înţelepciunea lui Dumnezeu, căci noi nu percepem aşa cum o percep cei supuşi patimilor omeneşti şi nu o interpretăm prin prisma mentalităţii ce predomină în deism. Pronia lui Dumnezeu faţă de lume nicidecum nu se aseamănă cu omeneasca grijă, cea care-l macină pe om. Grija omului are şi ea un caracter dumnezeiesc, de vreme ce seamănă cu lucrarea creatoare, dar creaţia şi pronia nimic altceva nu exprimă fără numai voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se nască şi să dăinuiască.

Prin urmare, în deşert caută deismul să nege legătura lui Dumnezeu cu lumea, din moment ce ea există pentru toate aceste motive exprimate mai sus.

Iar dacă până acum am vorbit despre legătura şi pronia lui Dumnezeu faţă de lume, faţă de întreaga creaţie în general, în continuare vom lua în discuţie îndeosebi legătura dintre Dumnezeu şi om.

fragment din Despre descoperirea lui Dumnezeu în lume. Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, Sfântul Nectarie de Eghina, trad. din lb. greacă de monah Gherontie Nica, Ed. Egumeniţa şi Cartea Ortodoxa, Galaţi, Alexandria, 2011, pp. 51-53

Scară în spirală

Timpul doare.

Un gând revine permanent, în toate clipele luminoase: suntem devenire. Viaţa noastră pământească o vedem acum ca pe o apă limpede căreia îi croim vad de-o clipă în căuşul palmelor. Conteneşte izvorul să curgă? Susurul său se aude mai departe limpede, viu, săltând peste pietrele lucitoare. O vorbă înţeleaptă spune că apa râului nu trece niciodată prin acelaşi loc.

Doare timpul. Doare ca o frecare continuă a aerului pe piele, ca apa care slefuieşte pietrele, doare cât neputinţa de a-l opri. Ideea asta : “Nicicând nu va mai fi la fel” frânge orice fericire efemeră, proiectând-o adânc în conştiinţă, singurul loc de unde ea nu se pierde în totalitate. Ceva se pierde totuşi, se modifică, se metamorfozează încă şi acolo, căci se aşază într-un lanţ cauzal, se aureolează ori se depreciază, devine mitologie proprie, patrie a sinelui individual, incomunicabil. Se uită, ceea ce doare cel mai tare. Nu există durată pură în sens bergsonian, ci re-prezentare. Realitatea obiectivă, nudă, nu se regăseşte în conştiinţa noastră, ci devine realitate semnificatoare. Acesta e un timp abstract, e acumulare de experienţe atemporale, păstrând doar coordonate intrinseci spaţio-temporale. Dacă am judeca asta, din punct de vedere laic – adică desacralizat- ne-am opri aici.

Creştinismul însă defineşte altfel realul: realitatea este deja semnificată în raport cu Logosul dumnezeiesc care o îmbracă. Absolutul divin, axa noastră de referinţă, face ca realitatea imanentă să capete sens. Şi atunci problema omului nu este doar una de traducere, ci mai ales de interpretare, ca actor principal al unei realităţi pe care el o numeşte viaţă proprie, fărâma lui de scenă, trăită şi privită simultan din perspectiva de spectator care  trage cu ochiul pe gaura cheii.  Realitatea nudă nu depinde doar de conştiinţa proprie, ca depozitară a semnificaţiilor şi a încărcăturii emoţionale. Nimic nu se şterge din  memoria umanităţii care se înscrie memoriei lui Dumnezeu. E o lumină în toată acestă descoperire, căci această Cartea a Vieţii va reţine toate clipele trăite, cu infinitatea lor de potenţialităţi de devenire  şi cu alegerile noastre care le vor fi limitat. Suntem o singură carte care se scrie în timp, Mână peste mână, o minunată Evanghelie a veacurilor.

Trăim astfel clipe minunate: ale comuniunii cu Dumnezeu, ale bucuriei de celălalt. Privim florile, câmpul în soare, plin de maci, respirăm aerul rece,  ne mângâiem pielea cu ploaia caldă de vară, gustăm întâii fulgi de nea, trăim muzica, petrecem. Clipe sublime, dar atât de scurte! Ne dorim mereu să le reţinem, căci sunt singurele care ne dau vitalitate şi sens.  Dar timpul trece, bucuria urmează durerii şi amândouă se împletesc în lumina roşiatică a asfinţitului şi în albăstreala zorilor. Mă întreb oare de ce vrem să oprim timpul doar când suntem fericiţi. Ştiu că omul a fost făcut pentru bine, că în Rai nu a cunoscut durere ori suferinţă şi nici moarte. E vorba atunci de perpetua nostalgie a Edenului pierdut, de tânjirea după Împărăţia de departe şi aşa de aproape? Poate de aceea doare timpul: pentru că nu e FIRESC să curgă. Nu aşa a fost gândit în principiu, trecerea lui era lină, se asemăna cu veşnicia.

Dar Hristos a trăit şi trăieşte în timp şi în veşnicie şi Întruparea Lui a dat sens istoriei, a creat-o din nou. Aceasta nu anulează, dar converteşte suferinţa efemerului, a instabilităţii persoanei noastre. Deşi continuă să doară, ne dăm seama că unicitatea clipei este cea care îi dă valoare. Secundele sunt kairos, succesiune de momente oportune devenirii, de împlinire şi desăvârşire spirituală. Iată cum zâmbetul persoanei dragi, mângâierea mamei, toate cuvintele şi faptele noastre, ca expresii stilizate ale timpului râmân unice şi irepetabile, preţioase cu atât mai mult cu cât ele ne definesc ceea ce suntem în momentul de faţă.

Timpul există, deci, pentru a ne învăţa să preţuim şi să dorim veşnicia: exerciţiul clipei sublime. De aceea, chiar de plângem cu un ochi, iar cu celălalt râdem, să învăţăm, cu timpul, să clădim, în alţii  şi în noi idei frumoase şi eterne. Mai ales că în tot acest timp al nostru, nu suntem niciodată singuri, ci cu Dumnezeu în inima noastră. Deşi se ascunde, într-o permanentă chenoză a Duhului, rămâne Persoana cea mai apropiată, cel mai intim partener de comunicare, Dumnezeu, Părinte şi Mântuitor. Fiind alături de El, în permanent dialog, timpul nu mai este dureros, ci binecuvântat, poartă cerească şi prilej neîncetat de bucurie şi comuniune.

Sfaturile diavolilor

O carte pentru cei care spun despre ei că sunt drept-credincioşi: pentru cei care se cred înfocaţi apărători şi războinici pentru credinţă, dar şi pentru începătorii  în ale credinţei, pentru cei care sunt credincioşi, dar nu merg la Biserică şi nu iubesc rugăciunea, pentru cei care se roagă şi bat metanii, dar nu-şi iubesc în faptă aproapele, pentru cei deznădăjduiţi de mântuirea lor,  pentru pacifiştii trândavi şi laşi şi pentru credincioşii de ocazie, de toate felurile şi de peste tot.

Am transcris un scurt fragment, cu precizarea că, deşi stilul lui Lewis este cuceritor, nici personajele lui, dracul bătrân şi experimentat, pe nume Sfredelin, şi Amărel, ingenuul lui nepot, nici dialogul lor aparent comic, nu sunt deloc pură ficţiune.

Dragul meu Amărel,

Tare mă minunez de întrebarea ta, dacă e neapărat nevoie ca pacientul să nu afle că exişti. Răspunsul, cel puţin pentru etapa actuală a luptei, ne-a fost dat deja prin înaltă poruncă. Strategia, deocamdată, e să rămânem sub acoperire. Sigur că nu a fost întotdeauna aşa. Ne aflăm, într-adevăr, în faţa unei împovărătoare dileme. Atunci când oamenii nu cred în existenţa noastră, ni se refuză toată plăcerea terorismului pe faţă, şi nici nu mai putem şcoli magicieni. Pe de altă parte, atunci când cred în noi, pierdem grupele de materialişti şi sceptici. Cel puţin deocamdată. Am mari speranţe că vom învăţa în timp util cum să le aducem ştiinţa pe panta emoţionalului şi a mitologicului, astfel încât ceea ce este, de fapt, credinţa dedicată nouă( deşi nu sub numele ăsta) să se insinueze în mintea umană rămasă opacă la credinţa în Duşman. „Forţa vitală”, preamărirea sexului şi câteva aspecte ale psihanalizei ne pot fi de mare folos. Dacă reuşim o dată să ducem la bun sfârşit lucrarea perfectă- magicianul materialist, omul care nu foloseşte, dar venerează cu toată fiinţa ceea ce el numeşte vag „forţe”, asta în timp ce  neagă existenţa „spiritelor” – atunci sfarşitul razboiului va fi aproape. Intre timp, însă, trebuie să ascultăm de ordine. Nu cred să-ţi vină prea greu să-l ţii pe pacient departe de adevăr. Faptul că imaginaţia moderna face din draci nişte figuri mai degrabă comice te va ajuta. Dacă se întâmplă să înmugurească în minte cea mai mică suspiciune că ai exista, sugerează-i imaginea unei drăcovenii cu iţari roşii şi dă-i de înţeles că, de vreme ce nu crede în aşa ceva (metoda e consemnată şi în cele mai vechi manuale), urmează ca nici în tine nu are cum să creadă.

Nu uit promisiunea de a cântări dacă e mai pro­fitabil să facem din pacient un mare patriot sau un pacifist militant. Orice extremă, mai puţin devotamentul extrem pentru Duşman, trebuie încurajată. Nu întotdeauna, fireşte, dar acum da. Când vremurile sunt călduţe şi neangajate, misiunea noastră e să le topim şi mai repede în moliciunea somnului. Când însă vremurile, aşa cum sunt cele de acum,  se precipită şi se destramă, ne revine sarcina să pu­nem gaz pe foc. Orice grupare restrânsă adunată în  jurul unui interes pe care alţii ori îl resping, ori îl ignoră, va fi aţâţată din interior, prin admiraţie reciprocă şi fortificată către exterior printr-o nemăsurată mândrie şi-o ură feroce, susţinute fără jenă în numele unei „cauze” presupus impersonale. Chiar şi atunci când grupul se formează iniţial de dragul  Duşmanului, lucrul rămâne adevărat. Noi vrem ca Biserica să nu se extindă, si asta nu doar ca să rămână puţini cei ce-L cunosc pe Duşman, dar şi pentru ca în cei ce ajung acolo să se nască  sentimentul acelei pioşenii asediate şi al acelui rigorism defensiv care face regula într-o societate secretă sau o clică. Biserica însăşi e, desigur, apărată cu dinţii, şi adevărul e nu prea am reuşit până acum să-i insuflăm toate trăsăturile unei facţiuni; însă facţiunile subordonate din interiorul ei au produs deseori rezultate admirabile, de la partizanii lui Pavel şi Apolos din Corint, până la împărţirea în Înaltă şi Joasă a Bisericii Anglicane.

Dacă pacientul poate fi convins să  protesteze con­secvent împotriva războiului, va deveni automat una dintre vocile unei mici organizaţii lipsite de popularitate, iar în cazul unui novice în ale creştinismului, efectul va fi aproape sigur în favoarea noastră. Dar numai aproape sigur. S-a îndoit el oare serios de justeţea participării la un război drept înainte ca războiul de faţă să înceapă? Este el un bărbat de mare curaj fizic – atât de mare încât să nu-şi pună, mai mult sau mai puţin conştient, întrebări despre moti­vele reale ale pacifismului său? E el în stare, atunci când face paşi spre sinceritate (căci niciun om nu bate tot drumul), să se convingă definitiv că e mânat numai şi numai de dorinţa de a-l da ascultare Duş­manului? Dacă e genul acesta, probabil că pacifismul lui nu ne va fi de prea mare ajutor, iar Duşmanul îl va ţine, cred la adăpost de consecinţele obişnuite ale participării la o sectă. Cel mai bine, în cazul acesta, e să încerci o criză emoţională neaşteptată şi confuză care să-l arunce, încă nesigur, în braţele patriotismului. S-au înregistrat deseori succese cu astfel de convertiri. Dar dacă e genul care mi se pare mie că e, încearcă pacifismul.

Că alege una sau alta, sarcina ta de bază rămâne aceeaşi. Fă-l să înceapă prin a trata patriotismul sau pacifismul ca parte a religiei sale. Apoi ajută-l, sub influenţa spiritului partizan, să ajungă să vadă în el partea cea mai importantă. În fine, întoarnă-l treptat şi pe nesimţite către terenul unde religia devine ea parte a „cauzei”, unde creştinismul rămâne valoros doar pentru excelentele argumente pe care le poate oferi în sprijinul spiritului războinic ori pacifismului britanic. Ce nu trebuie el cu niciun chip să facă e să privească cele lumeşti în primul rând drept material pentru supunere. Odată ce ai făcut din lume un scop şi din credinţă un mijloc, e aproape sigur că l-ai câştigat de partea ta şi prea puţin contează pentru ce anume scop lumesc a optat. E suficient ca demonstraţiile, pamfletele, planurile de bătaie, mişcările, cauzele şi cruciadele să-i devină mai importante decât rugăciunile, slujbele şi milostenia şi omul e al nostru – cu cât e mai „religios” (în termenii de care ţi-am vorbit), cu atât mai definitiv e al nostru. Avem din ăştia cu cazanele pe aici, pe jos.

Cu afecţiune, unchiul tău,

SFREDELIN

Iată prezentarea mai pe larg cărţii, făcută de RADU ILIESCU (click aici), pe care o puteţi găsi la Editura Humanitas, ca text tipărit sau ca audiobook.

De la cult la cultură. Un posibil cuvânt-înainte

Toată darea cea bună şi tot darul desăvârşit de sus este, pogorându-se de la Părintele luminilor, la Care nu este schimbare sau umbră de mutare. După voia Sa ne-a născut prin cuvântul adevărului, ca să fim începătură făpturilor Lui.  ( Iacob 17, 18 )

Bucuria convorbirii cu Dumnezeu, dăruită nouă prin Întruparea şi Învierea lui Hristos, este temeiul întregii noastre învăţături creştineşti revelate şi arvună a vieţii celei veşnice. Evanghelia după Ioan ne arată că Dumnezeu – Tatăl a făcut Lumea prin Fiul, adică prin Cuvântul Său Cel veşnic: “toate s-au făcut prin El şi fără de El nimic nu s-a făcut din ce s-a făcut”(Ioan 1,3), iar Sfântul Apostol Pavel, în Epistola sa către Coloseni, arată că Hristos este “Chipul lui Dumnezeu Celui nevăzut”, adică icoana Sa. (Col. 1,15). Sfânta Liturghie celebrează deodată pe Cuvântul cel viu şi mântuitor Care ni Se dă nouă de-a pururi ca hrană nemuritoare, spre întărire în urcuşul cel duhovnicesc şi împărtăşire cu sfinţii, dar şi pe Hristos – icoană a Tatălui. În creştinism, cultul lui Dumnezeu se exprimă atât prin cuvânt, cât şi prin imagine şi de aici derivă o imensă bogăţie de forme, de stiluri şi de expresii, create de-a lungul timpului şi în contexte diferite, în care se îmbracă viaţa liturgică şi arta creştină, creând perspectiva  diversităţii în unitate. Taina lui Hristos rămâne însă centrul spiritual unificator, căci Persoana Sa, viaţa, învăţătura şi lucrarea Sa mântuitoare în lume trebuie înţelese atât ca mărturie a Sfintelor Scripturi, cât şi ca plenitudine de viaţă a întregii Tradiţii, văzute în caracterul ei dinamic, în experienţa şi misiunea Bisericii în lume.

Fără comuniunea tainică a sufletului cu Hristos, fără perspectiva religioasă, transcendentală, societatea se secularizează, devine individualistă, narcisistă şi autosuficientă, nu mai caută chipul lui Dumnezeu din om şi nici lumina din icoanele sfinţilor. În lumea contemporană, imaginea mediatică a eului narcisist, construită pe exaltarea puterii, a plăcerii şi a ştiinţei atotputernice, a devenit ea însăşi un  idol, căci omul secularizat ajunge să caute Infinitul în lucrurile finite. El pierde cultura interiorităţii, care este rugăciunea, pentru că, deşi acceptă existenţa lui Dumnezeu, nu construieşte o relaţie personală cu Acesta, situându-L undeva în afara istoriei; lipsindu-se de această legătură sfântă, omul contemporan pierde şi simţul comuniunii, care este, de fapt, chinovia Duhului Sfânt.

Cu atât mai mult astăzi, în contextul acestei crize spirituale, Biserica are misiunea esenţială să semnaleze necesitatea unei înnoiri spirituale profunde şi autentice, care să reafirme vocaţia sfinţeniei, făcând distincţia dintre ceea ce este esenţial şi profund şi ceea ce este secundar, dintre ceea ce este autentic şi ceea ce este artificial. Secularizarea trebuie înţeleasă drept chemare a lui Dumnezeu spre aprofundarea credinţei, prin redescoperirea izvoarelor uitate.

Experienţa noastră culturală, ca popor, ne oferă cel mai edificator exemplu, căci, vreme de secole, cultul şi cultura sunt aproape identice. Omul medieval al acestui spaţiu românesc îşi înţelege profund rostul său, de a-L reprezenta şi preamări pe Creatorul după al Cărui chip a fost creat aici, pe pământ, şi-n veşnicia luminii şi vede creaţia ca mijloc de comunicare cu El, ca dar şi ca responsabilitate dată sieşi. Cultura şi credinţa constituie, firesc, două realităţi care se întrepătrund şi se conţin, cultura oferind un sol fertil credinţei, iar aceasta făcând să rodească perenitatea culturii ca o liturghie a istoriei unui popor, săvârşită în devenire şi dăinuire spre slava lui Dumnezeu.

Arta sacră s-a născut Biserică, luând multiple forme: muzica, poezia şi literatura religioasă, miniatura, caligrafia, tiparul bisericesc, arhitectura, sculptura bisericească, iconografia, broderia ş.a. Toate acestea au inspirat şi luminat apoi cultura poporului român: şcoala, limba, literatura, arta, folclorul, onomastica, toponimia, sărbătorile legale, cultul eroilor, stema ţării, imnul naţional, dar mai ales jertfelnicia şi răbdarea românilor cu speranţa biruinţei asupra răului, ca tărie a legăturii dintre Crucea şi Învierea lui Hristos, arătată în viaţa poporului drept-credincios. Tot prin Liturghie a fost inspirată şi susţinută o cultură a continuităţii creştine, iar circulaţia cărţilor de cult în limba română, în toate provinciile româneşti, a contribuit la dezvoltarea conştiinţei naţionale, încât putem spune că formarea României creştine este rodul tainei sfinte a Liturghiei.

Odată cu secolul al XVI-lea, când tiparul va constitui modalitatea principală de răspândire a culturii, ţările române devin un centru de apărare a ortodoxiei şi a întregii spiritualităţi răsăritene, într-o lume mereu asaltată, aflată la graniţa marilor imperii, otoman şi habsburgic. Mult mai prolific în Ţara Românească şi în Moldova decât în Transilvania acelui Unio Trium Nationum, istoria tiparului dovedeşte lupta pe care Biserica şi domnii o duc acum în plan spiritual, de apărare a credinţei şi a românismului, de zidire sufletească şi de păstrare a nădejdii în biruinţă. Lumina tiparului este lumină a jertfei euharistice, lumină a Cuvântului Celui viu din  Evanghelie, de aceea majoritatea cărţilor tipărite la noi până în secolul al XIX-lea sunt cărţi de cult, cea dintâi fiind chiar un Liturghier. Răspândirea culturii creştine se face prin dăruire de sine, ca răspuns către Dumnezeu Creatorul, căci atât cultul liturgic, cât şi arta sunt ofrande ale iubirii  omului faţă de Dumnezeu, frumuseţe creată de om ca răspuns la frumuseţea creată de Dumnezeu pentru om.

Ctitorirea de biserici, de aşezăminte sociale şi de instituţii de cultură teologică, patronarea tipăririi de carte românească şi scrierea acesteia afirmă vocaţia întemeierii pe care o moştenesc domnii şi mitropoliţii români. Căderea Imperiului Bizantin nu a însemnat dispariţia lui totală, căci el rămâne, prin Biserică, oglindit în tot ceea ce a dat spiritualitatea monahilor şi a teologilor în spaţiul răsăritean, îndeosebi românesc, ceea ce-l făcea pe mare cărturar N. Iorga să vorbească despre un „Bizanţ după Bizanţ”. Modelul bizantin se păstrează nu doar la nivel eclesial, ci şi în legătura benefică dintre Biserică şi puterea politică a vremii, atât de necesară devenirii integre a unui popor. În sens duhovnicesc însă, expresia trebuie înţeleasă în legătură cu Împărăţia Cerurilor cea care nu cade niciodată şi a cărei pecete este sfinţenia. Şi când fac istorie, şi când îndură istoria, copleşiţi „sub vremi”, lăsând credinţa să lucreze în sufletele lor, voievozii şi mitropoliţii se fac ei înşişi purtători de har, chipuri ale sfinţeniei prin asemănarea cu Dumnezeu, aşa cum ne sunt pildă Martirii Brâncoveni, Neagoe Basarab, domnitorul isihast, luminaţii mitropoliţi Varlaam, Antim Ivireanul sau Grigorie Dascălul. Înţelegerea istoriei de către conducătorii, învăţătorii aflaţi în diferite trepte ale ierarhiei noastre bisericeşti şi de poporul nostru drept-credincios este, de la început şi până în Evul Mediu târziu, vizibil influenţată de viziunea Eclesiastului, a deşertăciunii gloriei şi a bogăţiei lumeşti, dar fructificată în perspectivă hristologică, ca dar şi prilej de veşnică vieţuire cu Dumnezeu. Timpul istoric devine timp liturgic şi timp-scară, adică succesiune de momente favorabile (kairoi), prin care omul, primind şi dăruind cuvântul lui Dumnezeu, se împărtăşeşte din bucuria cea veşnică a sfinţilor, căci „celor câţi L-au primit, care cred în numele Lui, le-a dat putere ca să se facă fii ai lui Dumnezeu” (Ioan 1, 12). Cuvântul lui Dumnezeu, prin Care „toate s-au făcut” este şi Cel  întru Care ele devin („Întru El era viaţă şi viaţa era lumina oamenilor”- Ioan, 1,4).

Unit cu Hristos prin Botez încă de la formare, poporul român poartă laolaltă, în devenirea sa, taina Crucii şi a Învierii. Destinul naţiei noastre a cunoscut, din timp în timp, răstignirea, dar temeiul învierii sale a fost şi va rămâne mereu ortodoxia vie şi lucrătoare care-l ţine aproape de Dumnezeu.

Biserica, realitate aflată în lume şi, în acelaşi timp, în afara ei, are rolul să inspire, nu să domine, să-i ajute pe oameni să simtă iubirea Sfintei Treimi şi nevoia comuniunii izvorâte din ea, să binecuvânteze creativitatea şi să vindece rănile păcatelor personale şi colective, prin redescoperirea dialogului viu al omului cu Dumnezeu, ca relaţie fundamentală a persoanei şi a societăţii.

DEMNITATEA OMULUI ŞI HARISMA CREATIVITĂŢII SALE

Sfântul Grigorie Palama se opune energic oricărei devieri de la Tradiţie şi stabileşte cu îndrăzneală prima- tul oamenilor asupra îngerilor. Dualitatea structu- rală spirit/ trup face din om o fiinţă completă, aşezată în fruntea tuturor creaturilor.

Diferenţa care îl avantajează pe om în raport cu îngerii constă în faptul că omul a fost creat după chipul Cuvântului întrupat; spiritul său se întrupează împânzind întreaga natură cu energiile creatoare şi “de viaţă făcătoare” ale Duhului Sfânt. Un înger este “lumină secundară”, reflex pur, vestitor şi slujitor. Spre deosebire de Dumnezeu, care poate crea ex nihilo, îngerul nu poate crea nimic; alta este însă condiţia umană.

Din punct de vedere biblic, Dumnezeu este mai mult decât absolut, El este Absolutul care generează propria alteritate, cea a Dumnezeu-Omului. De aceea Dumnezeu atribuie omului chipul Său: în scopul de a extrage din materia acestei lumi valorile imperisabile şi de a manifesta sfinţenia prin mijlocirea propriului trup. Într-adevăr, spre deosebire de îngeri – care reflectă lumina – omul devine lumină: “voi sunteţi lumina lumii” – fapt pe care luminozitatea trupurilor de sfinţi sau aureolele lor de pe icoane îl exprimă în mod exemplar. Proeminenţa regală a omului condiţionează slujirea lui de către îngeri.

Potrivit sinaxarului din Lunea Duhului Sfânt, în cele nouă zile dintre Înălţare şi Cincizecime, fiecare dintre cele nouă cete îngereşti slăveşte umanitatea îndumnezeită a lui Hristos. Într-una dintre omiliile sale, Sfântul Grigorie Palama precizează astfel unul dintre ţelurile Întrupării: “A venera trupul, aşa încât duhurile orgolioase să nu aibă îndrăzneala de a crede că sunt mai de preţ decât omul”. Acest text de o rară consistenţă înalţă un imn neaşteptat spiritului creator al omului. Dintr-o perspectivă încărcată de autoritatea tradiţiei patristice, se binecuvântează astfel în chip deplin şi direct creaţia umană – adică articularea dintre cultură şi cult. Hristos vine pentru a vindeca patologia păcatului, singura vinovată de uscarea seminţei paradisiace care va rodi, până la urmă, în sânul Împărăţiei. Mântuirea este clipa când Dumnezeu îl trage pe om din abisul căderii.

Dar, potrivit Evangheliei, mântuirea înseamnă vindecare: “credinţa ta te-a izbăvit”. Hristos este Doctorul cel Bun care oferă Euharistia ca pe un “leac al nemuririi”. Vindecarea comportă un catharsis ascetic – curăţire a fiinţei de orice germene demonic – dar se desăvârşeşte printr-un catharsis ontologic: restaurarea formei iniţiale, refacerea chipului lui Dumnezeu şi veritabilă transfigurare a firii. În sens biblic, creaţia este asemănătoare bobului de grâu care produce însutit şi încă pe atâta: “Tatăl Meu pînă acum lucrează; şi Eu lucrez” (loan 5, 17). Lumea a fost creată în timp, adică neîmplinită germinal, în scopul de a ridica de-a lungul istoriei profeţii şi “lucrătorii cei buni” şi de a perpetua conlucrarea dintre fapta divină şi fapta umană, până în Ziua când germenele va atinge maturitatea ultimă.

Iată de ce porunca iniţială de a “cultiva” grădina Edenului deschide nesfârşitele perspective ale culturii. Ieşită din lumea culturală a mănăstirilor, asumându-şi diversitatea anagogică a domeniilor sale, cultura reconstituie cu propriile mijloace “liturghia cosmică” – adică preludiul terestru al doxologiei cereşti. Prin chiar firea sa, omul este predestinat acestei slujiri: el este “o partitură muzicală, un imn minunat dedicat atotputerniciei creatoare” “Slava ta, Hristoase, este omul pe care l-ai aşezat ca poet al strălucirii Tale”. “Iluminat încă de pe pămînt, omul se minunează întru totul. El se întrece, în cântări neîncetate, cu puterile cereşti; ca un înger pe pământ, el conduce făptura întreagă spre Dumnezeu…”.

Hristos îi dă omului posibilitatea de a acţiona, fapt care este efectul decisiv al tainei Mirungerii. Sfântul Grigorie de Nyssa insistă asupra puterii omeneşti de a stăpâni. Rege, preot şi profet – prin harismele sale, omul este un fel de demiurg. Preexistenţa ideală a esenţelor cosmice şi a arhetipurilor universale aflate în Dumnezeu conferă o valoare cu totul specială acţiunii acestor “lucrători cu Dumnezeu”. “Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu, grăbind venirea Zilei Domnului” (II Petru 3, 9-12); înseamnă: “pregătiţi” germinaţia ei secretă. E vorba de acele “naşteri” în ordinea credinţei, care ne sunt cu putinţă. Ele dezvăluie şi ordonează mersul cuvenit al istoriei, înclinând lumea – astfel pregătită şi coaptă – spre a doua venire a Domnului. Purificată prin asceză, marea dragoste este de fapt destinul omului. “Tandreţea ontologică” pe care marii mistici (Sfântul Isaac, Sfântul Macarie) o arată oricărei creaturi – fie ea reptilă sau chiar demon – este însoţită de un mod iconografic de a contempla gândul divin dincolo de transparenţa lumii, de a pătrunde în cochilia cosmică, pînă la sâmburele sensului. Acesta este izvorul specific Ortodoxiei, originea umanismului maximalist pe care se sprijină neclintitul ei optimism. “Consideră că – după Dumnezeu – fiecare om este ca un Dumnezeu”. “În chip euharistie – spune Sfântul Maxim- dumnezeiescul Stăpân îi hrăneşte pe oameni cu gnoza scopurilor ultime ale acestei lumi”. Precum o imensă parabolă, lumea permite lectura Poeziei divine înscrisă în chiar firea ei. Imaginile din parabolele evanghelice, sau materia cosmică a Sfintelor Taine, nu sunt întâmplătoare. Până şi lucrurile cele mai simple corespund unui scop foarte precis. Totul este icoană, asemănare, participare la iconomia mântuirii, totul este imn şi cântec de slavă, “În sfârşit – scrie Paul Claudel – lucrurile nu mai sunt mobilierul unei închisori, ci al unui templu”. Darurile şi harismele hotărăsc vocaţia omului: “a cultiva” imensul câmp al lumii, a înnoi toată gama artelor şi ştiinţelor, în scopul de a construi o existenţă umană demnă de Dumnezeu. Aceasta nu se poate întemeia decât pe acea slujire în care Biblia nu se vede doar un serviciu social, ci un act de vindecare, un semn de restaurare a echilibrului. Este comuniunea tuturor oamenilor adaptată deopotrivă noutăţii absolute şi dorinţei supreme despre care ne vorbeşte Apocalipsa.

Gândirea Părinţilor trasează o grandioasă filosofie a creaţiei, care este mai mult decât o simplă justificare a culturii. Atunci când devine o slujire în serviciul Împărăţiei Iul Dumnezeu, cultura justifică istoria, omul şi sacerdoţiul acestuia în lume.

(fragment din cartea Iubirea nebună a lui Dumnezeu, de Paul Evdokimov: cap.VI, Cultură şi credinţă)