DEMNITATEA OMULUI ŞI HARISMA CREATIVITĂŢII SALE

Sfântul Grigorie Palama se opune energic oricărei devieri de la Tradiţie şi stabileşte cu îndrăzneală prima- tul oamenilor asupra îngerilor. Dualitatea structu- rală spirit/ trup face din om o fiinţă completă, aşezată în fruntea tuturor creaturilor.

Diferenţa care îl avantajează pe om în raport cu îngerii constă în faptul că omul a fost creat după chipul Cuvântului întrupat; spiritul său se întrupează împânzind întreaga natură cu energiile creatoare şi “de viaţă făcătoare” ale Duhului Sfânt. Un înger este “lumină secundară”, reflex pur, vestitor şi slujitor. Spre deosebire de Dumnezeu, care poate crea ex nihilo, îngerul nu poate crea nimic; alta este însă condiţia umană.

Din punct de vedere biblic, Dumnezeu este mai mult decât absolut, El este Absolutul care generează propria alteritate, cea a Dumnezeu-Omului. De aceea Dumnezeu atribuie omului chipul Său: în scopul de a extrage din materia acestei lumi valorile imperisabile şi de a manifesta sfinţenia prin mijlocirea propriului trup. Într-adevăr, spre deosebire de îngeri – care reflectă lumina – omul devine lumină: “voi sunteţi lumina lumii” – fapt pe care luminozitatea trupurilor de sfinţi sau aureolele lor de pe icoane îl exprimă în mod exemplar. Proeminenţa regală a omului condiţionează slujirea lui de către îngeri.

Potrivit sinaxarului din Lunea Duhului Sfânt, în cele nouă zile dintre Înălţare şi Cincizecime, fiecare dintre cele nouă cete îngereşti slăveşte umanitatea îndumnezeită a lui Hristos. Într-una dintre omiliile sale, Sfântul Grigorie Palama precizează astfel unul dintre ţelurile Întrupării: “A venera trupul, aşa încât duhurile orgolioase să nu aibă îndrăzneala de a crede că sunt mai de preţ decât omul”. Acest text de o rară consistenţă înalţă un imn neaşteptat spiritului creator al omului. Dintr-o perspectivă încărcată de autoritatea tradiţiei patristice, se binecuvântează astfel în chip deplin şi direct creaţia umană – adică articularea dintre cultură şi cult. Hristos vine pentru a vindeca patologia păcatului, singura vinovată de uscarea seminţei paradisiace care va rodi, până la urmă, în sânul Împărăţiei. Mântuirea este clipa când Dumnezeu îl trage pe om din abisul căderii.

Dar, potrivit Evangheliei, mântuirea înseamnă vindecare: “credinţa ta te-a izbăvit”. Hristos este Doctorul cel Bun care oferă Euharistia ca pe un “leac al nemuririi”. Vindecarea comportă un catharsis ascetic – curăţire a fiinţei de orice germene demonic – dar se desăvârşeşte printr-un catharsis ontologic: restaurarea formei iniţiale, refacerea chipului lui Dumnezeu şi veritabilă transfigurare a firii. În sens biblic, creaţia este asemănătoare bobului de grâu care produce însutit şi încă pe atâta: “Tatăl Meu pînă acum lucrează; şi Eu lucrez” (loan 5, 17). Lumea a fost creată în timp, adică neîmplinită germinal, în scopul de a ridica de-a lungul istoriei profeţii şi “lucrătorii cei buni” şi de a perpetua conlucrarea dintre fapta divină şi fapta umană, până în Ziua când germenele va atinge maturitatea ultimă.

Iată de ce porunca iniţială de a “cultiva” grădina Edenului deschide nesfârşitele perspective ale culturii. Ieşită din lumea culturală a mănăstirilor, asumându-şi diversitatea anagogică a domeniilor sale, cultura reconstituie cu propriile mijloace “liturghia cosmică” – adică preludiul terestru al doxologiei cereşti. Prin chiar firea sa, omul este predestinat acestei slujiri: el este “o partitură muzicală, un imn minunat dedicat atotputerniciei creatoare” “Slava ta, Hristoase, este omul pe care l-ai aşezat ca poet al strălucirii Tale”. “Iluminat încă de pe pămînt, omul se minunează întru totul. El se întrece, în cântări neîncetate, cu puterile cereşti; ca un înger pe pământ, el conduce făptura întreagă spre Dumnezeu…”.

Hristos îi dă omului posibilitatea de a acţiona, fapt care este efectul decisiv al tainei Mirungerii. Sfântul Grigorie de Nyssa insistă asupra puterii omeneşti de a stăpâni. Rege, preot şi profet – prin harismele sale, omul este un fel de demiurg. Preexistenţa ideală a esenţelor cosmice şi a arhetipurilor universale aflate în Dumnezeu conferă o valoare cu totul specială acţiunii acestor “lucrători cu Dumnezeu”. “Căutaţi Împărăţia lui Dumnezeu, grăbind venirea Zilei Domnului” (II Petru 3, 9-12); înseamnă: “pregătiţi” germinaţia ei secretă. E vorba de acele “naşteri” în ordinea credinţei, care ne sunt cu putinţă. Ele dezvăluie şi ordonează mersul cuvenit al istoriei, înclinând lumea – astfel pregătită şi coaptă – spre a doua venire a Domnului. Purificată prin asceză, marea dragoste este de fapt destinul omului. “Tandreţea ontologică” pe care marii mistici (Sfântul Isaac, Sfântul Macarie) o arată oricărei creaturi – fie ea reptilă sau chiar demon – este însoţită de un mod iconografic de a contempla gândul divin dincolo de transparenţa lumii, de a pătrunde în cochilia cosmică, pînă la sâmburele sensului. Acesta este izvorul specific Ortodoxiei, originea umanismului maximalist pe care se sprijină neclintitul ei optimism. “Consideră că – după Dumnezeu – fiecare om este ca un Dumnezeu”. “În chip euharistie – spune Sfântul Maxim- dumnezeiescul Stăpân îi hrăneşte pe oameni cu gnoza scopurilor ultime ale acestei lumi”. Precum o imensă parabolă, lumea permite lectura Poeziei divine înscrisă în chiar firea ei. Imaginile din parabolele evanghelice, sau materia cosmică a Sfintelor Taine, nu sunt întâmplătoare. Până şi lucrurile cele mai simple corespund unui scop foarte precis. Totul este icoană, asemănare, participare la iconomia mântuirii, totul este imn şi cântec de slavă, “În sfârşit – scrie Paul Claudel – lucrurile nu mai sunt mobilierul unei închisori, ci al unui templu”. Darurile şi harismele hotărăsc vocaţia omului: “a cultiva” imensul câmp al lumii, a înnoi toată gama artelor şi ştiinţelor, în scopul de a construi o existenţă umană demnă de Dumnezeu. Aceasta nu se poate întemeia decât pe acea slujire în care Biblia nu se vede doar un serviciu social, ci un act de vindecare, un semn de restaurare a echilibrului. Este comuniunea tuturor oamenilor adaptată deopotrivă noutăţii absolute şi dorinţei supreme despre care ne vorbeşte Apocalipsa.

Gândirea Părinţilor trasează o grandioasă filosofie a creaţiei, care este mai mult decât o simplă justificare a culturii. Atunci când devine o slujire în serviciul Împărăţiei Iul Dumnezeu, cultura justifică istoria, omul şi sacerdoţiul acestuia în lume.

(fragment din cartea Iubirea nebună a lui Dumnezeu, de Paul Evdokimov: cap.VI, Cultură şi credinţă)

Advertisements

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s