Daily Archives: 22 November 2010

Creştinismul: tradiţia încântãrii şi a binecuvântării

Binecuvântarea: impuls divin şi forţă vitală pe cale

Instrumentul acestei străpungeri, în tot Vechiul Testament, este binecuvântarea care se dezvoltă foarte natural în rugăciune de mulţumire în Noul Testament, pentru că acum plinătatea harului şi a adevărului, Hristos, locuieşte printre noi (Io 1,17 şi 14). Hristos este Cel Binecuvântat, binecuvântarea în persoană, harul însuşi coborât, întrupându-se, în interiorul oricărui lucru şi eveniment: spaţiul şi timpul, istoria este templul lui. Dacă nu ne unim, clipă de clipă, cu acest „adevăr”, atunci aparenţele, suprafaţa vieţii nu încetează să ne mintă: trăim în iluzia şi tenebrele ignoranţei. Talmudul spunea deja: Cel care se foloseşte de această lume fără a binecuvânta profanează un lucru sfânt!

Încă de la prima literă din Biblie binecuvântarea este prezentă. Aceasta pentru a pune în evidenţă că tot ceea ce va urma, lumea întreagă, este construită pe ea! O frumoasă istorie ebraică povesteşte cum a creat Dumnezeu lumea, făcând să intervină cele 20 de litere ale alfabetului care au, fiecare, o funcţie specifică. Dar singura a cărei cerere a fost agreată a fost prima literă, litera Bet. Litera Bet i-a făcut următoarea rugăminte lui Dumnezeu: „Doamne al universului, creează lumea, te rog, prin mine, pentru ca toţi locuitorii lumii să te poată lăuda în fiecare zi prin mine aşa cum s-a spus: Binecuvântat să fie Domnul în fiecare zi pentru totdeauna. Amin, Amin!” Cel Sfânt, Binecuvântat să fie El, a acceptat îndată cererea lui Bet şi a spus: „Binecuvântat să fie Cel care vine în Numele Domnului.” Şi a creat lumea cu ajutorul literei Bet, aşa cum este scris:Bereshit, adică la început,Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (Gn 1,1). Dintre toate literele alfabetului aşadar, lumea a fost creată prin Bet şi Biblia începe cu ea, pentru că este iniţiala lui Berakha, care înseamnă „binecuvântare” sau încă „admiraţie-uimire-laudă”. Un mod clar de a spune că lumea se sprijină pe Berakha: ea revelează identitatea lumii şi îi „descoperă” sensul numai aceluia care ştie să o pronunţe cu inima lui uimită. Cu cât intrăm mai mult în binecuvântare cu atât mai mult sensul lumii, al lucrurilor şi al evenimentelor ne iluminează [4] .

Dacă Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul binecuvântător este pentru că binecuvântarea este creatoare, ea face să se treacă de la non-fiinţă la fiinţă, ea este un dar de viaţă. În comentariul său literal al textului ebraic din primele capitole din Geneza, Annick de Souzenelle spune: Binecuvântarea este un impuls divin punând pe cel „binecuvântat” pe calea realizării sale şi dându-i puterea să ajungă la cunună… Binecuvântarea divină pune „sufletele de viaţă” pe orbita lor şi le dă impulsul vital al creşterii lor… Binecuvântarea este inseparabilă de actul creator. „Bara” înseamnă „a crea”, „Barok” înseamnă „a binecuvânta”: cele două verbe nu diferă decât prin litera finală; ele sunt unite prin rădăcina „Bar”… Prin binecuvântare Adam este deci pus pe calea devenirii sale. Forţa vitală îi este dată. Lui îi revine să-şi desfăşoare aripile dinamismului pe care i l-a conferit binecuvântarea lui Elohim [5] . De aceea tradiţia evreiască recomandă binecuvântarea lui Dumnezeu de o sută de ori pe zi, încă de la cea mai fragedă vârstă căci, dincolo de simpla rugăciune, este vorba de a învăţa un stil de viaţă, copilul construieşte astfel raportul lui cu lumea şi dobândeşte adevărata manieră de a deveni un om în această lume:

Copilul întinde mâna spre platoul cu fructe.
– Iudit, spune tatăl, ai rostit binecuvântarea?
– Nu, tată.
Iudit, de la înălţimea vârstei celor patru ani ai ei, se achită atunci, în ebraică, de această datorie elementară: „Binecuvântat să fii tu Cel Veşnic, Dumnezeul nostru, Rege al universului, pentru că ai creat aceste fructe şi ni le-ai dat!”
– Acum acest fruct este al tău, spune tatăl, adineauri îl furai de la Dumnezeu căruia îi aparţinea.

A binecuvânta: o manieră de a trăi potrivit Bibliei

„Binecuvântat să fii tu”, aceasta vrea să însemne: „Tu eşti sursa, toate sunt ale Tale şi Tu mi le oferi”, sau mai degrabă: „Tu Te oferi pe Tine însuţi prin tot ceea ce îmi dai!” Acesta este chiar sensul extraordinarei teologii a creaţiei prin care se deschide toată Biblia. În primele două capitole ale Genezei, Dumnezeu binecuvântează tot ceea ce face: El binecuvântează lumea, binecuvântează omul, binecuvântează ziua a şaptea, adică timpul, şi aceasta înseamnă că El umple tot ceea ce există cu iubirea şi bunătatea sa: El a văzut că ceea ce a făcut era foarte bun şi l-a binecuvântat. Când Dumnezeu îi cere apoi lui Adam să dea un nume lucrurilor, este pentru ca pentru totdeauna omul să aibă cu lucrurile un raport de recunoştinţă [6] , în dublul sens al acestui cuvânt: a recunoaşte Prezenţa lui Dumnezeu în toate şi a fi recunoscător pentru ea.

Încă de la origini, Dumnezeu îl invită pe om să facă din viaţa lui o celebrare, să experimenteze viaţa lui drept gratitudine şi adoraţie, pentru că esenţa tuturor lucrurilor care ne înconjoară, a timpului care ne învăluie sau a aerului pe care-l respirăm este dar al lui Dumnezeu. Această recunoaştere constantă este adevărata noastră Lucrare în mijlocul tuturor activităţilor noastre, ea face din viaţă o comuniune cu Dumnezeu: omul primeşte de la El lumea ca materialul unei euharistii universale. Omul, căruia Dumnezeu i-a dăruit această lume binecuvântată, îl binecuvântează deci pe Dumnezeu în schimb prin această recunoştinţă neîncetată.

Binecuvântarea asupra a toate transformă viaţa într-o Viaţă Divină, prin aceasta omul este preotul creaţiei; puterea lui de a binecuvânta este capacitatea sa cea mai înaltă şi ceea ce îl distinge de celelalte creaturi. Există în actul de a binecuvânta o imitare a actului creator, este deci o iradiere de iubire şi de tandreţe divină pentru fiinţele cărora o adresăm, dar şi pentru lucrurile şi evenimentele pe care le binecuvântăm. Nimic nu mai este la fel după decât înainte, chiar dacă aparenţele rămân asemănătoare în exterior: aşa cum pâinea şi vinul pe altar devin prin binecuvântare la modul real corpul şi sângele lui Hristos fără a-şi pierde totuşi aparenţele!

Creându-l pe om după chipul lui, Dumnezeu a înscris în genele celulelor noastre această binecuvântare fundamentală, ea este fondul memoriei noastre care urcă până la Adam. A binecuvânta viaţa aşa cum este, înseamnă a ne bucura de ea deplin la cel mai înalt grad, înseamnă a coborî în această memorie care devine astfel conştiinţa vie a binecuvântării primordiale pe care Creatorul a depus-o pentru veşnicie în golul misterului persoanei noastre şi al existenţei noastre! Binecuvântarea îşi are deci rădăcina în bucuria creatoare a lui Dumnezeu. A creşte „de la chip la asemănarea divină”, care este singurul sens al vieţii, „programul” Ei; înseamnă a deveni noi înşine binecuvântare aşa ca Dumnezeu, care este „Cel Binecuvântat” în persoană. În profunzimile fiecărei fiinţe, Dumnezeu imprimă această vibraţie voioasă; fiecare cântă nota lui într-un mod unic şi se alătură imensei polifonii a universului. Nu există decât o singură mare vibraţie în univers, este bucuria, şi nu există decât o singură manieră de a trăi, aceea de a ne acorda acestei tonalităţi juste a creaţiei. Numai acest mare Da în faţa vieţii, o deschide pe aceasta spre Aventura care merită să fie trăită şi permite străpungerea spre dincolo tuturor riscurilor. „Fiţi după chipul Meu” vrea să spună: „Fiţi vii, fiinţe de comuniune şi de fecunditate, fiinţe de bucurie!” aceasta este scânteia primară a Iubirii creatoare care, prin toată istoria biblică, va căuta să adune oamenii pentru a-i duce până la consumarea Legământului, unde Binecuvântatul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, va fi totul în toţi.

De aceea binecuvântarea va fi urzeala tuturor etapelor Legământului dintre Dumnezeu şi oameni. Când aceasta va fi ruptă, prin Cădere, Dumnezeu o va reînnoi binecuvântându-l pe Noe şi pe copiii lui (Gn 9,1). Şi astfel istoria va fi scandată prin binecuvântarea lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, întregul Israel, Iosif, Samuel, Iov etc. Preoţii binecuvântează în numele Domnului; părinţii, regii şi legiuitorii la fel. Astfel acest mare fluviu istoric de bucurie şi de binecuvântare pregăteşte în surdină întruparea lui Mesia. Cu El, Iisus Hristos, istoria este locuită, cea mare şi cea mică, momentul banal şi ascuns: nu numai că totul este binecuvântat din nou, ca la începutul creaţiei, dar această binecuvântare este Prezenţa lui Hristos Însuşi.

De acum înainte „a binecuvânta” o fiinţă, un lucru, un eveniment înseamnă a-L întâlni în centrul acestuia pe Cel Viu şi a ne trezi la această Prezenţă, înseamnă a lega o alianţă între relativ şi Absolut. Acum, a binecuvânta este întotdeauna cheia pentru a deschide cerul în interiorul a toate; înseamnă a face transparent, tot ceea ce este efemer, dimensiunii sale de eternitate. A binecuvânta, înseamnă a dezlega profunzimea misterioasă a clipei prezente şi a ceea ce poartă ea, înseamnă a fora până la ţâşnirea sursei interioare, acolo unde orice lucru îşi are originea şi de unde se primeşte.

(extras si tradus din cartea La Joie: Visage de Dieu dans l’homme de Alphonse Goettmann, Desclee de Brouwer, 2000)

vezi sursa web aici