Cel mai dificil moment rămâne totuşi naşterea. În funcţie de loc, pe albeaţa aşternuturilor de hârtie sau în undele eterate, ceva rămâne la fel: o durere amestecată cu bucurie, o frenezie a poftei de viaţă şi a puterii ordonator-creatoare, un iureş al devenirii. Mai întâi, simţi ceva ca o furnicătură în vârful degetelor, care se lasă într- o durere surdă… spre tâmple şi apoi spre gură. E ceva ca o sărutare dată pe dinăuntru. Şi apoi năvala porţilor deschise…
Ce-mi pare mereu surprinzător în cazul cuvintelor este natura lor ambivalentă: ieşind ele sub timp din matca minţii şi îmbrăcând o formă semnificantă, veşnic actualizată, rămân totuşi într-un mereu dincolo. Dacă le-ai stâlcit, poţi să dai cu pastă corectoare, dar se şterg foarte greu. Hai să zicem că dacă pasta e acvamarin forte, neaoş ortodoxă, mai merge, dar tot se văd în palimpsest. Aşa că, bunii mei, gândiţi-vă doar de câte cuvinte suntem înconjuraţi! Valuri transparente, groase cât straturile de borangic, care ne învelesc precum coconii…
Cuvântul seamănă cu mama sa. Dacă îl priveşti cu atenţie, o să vezi că are ceva din privirea şi din zâmbetul ei. Şi pentru că ea e o fiinţă blândă şi sfioasă şi foarte sensibilă, şi el se arată a fi tot aşa. Chiar şi când vorbeşte, cuvântul transmite mereu ceva din taina creşterii lor împreună. Şi, ca orice cuvânt, pentru că re-prezintă lucrurile, le şi adună în prezenţa sa inefabil-concretă. Întotdeauna între cuvânt şi persoana umană se creează o legătură indestructibilă, aşa încât se poate spune că tot ce creează Cuvântul vorbeşte despre mama sa şi despre iubirea veşnică dintre ei.
Bucuria Darului 