Jurnal de călătorie : Patmos (3)

Duminică, 24 octombrie, 2010

14.20, Patmos

Casa cu pisici. Zi foarte caldă, ca vara la noi. Am fost la Liturghie, de dimineaţă. Intenţionam să mergem la Evanghelismos, o mănăstire de maici un pic mai departe de Chora. Cartierul e însă aşa de strâns, încât nicio străduţă, aşa strâmtă cum e, nu lasă să se vadă vreun drum lăturalnic. Pare un labirint de case, bine adunate şi fortificate de zidul gros, ca de cetate. Aşa că, pe moment, m-am gândit să rămânem la slujbă la Chora, unde e tot mănăstire, dar de călugări, şi unde mai fusesem şi-n prima zi, joi, când a fost sărbătorit ctitorul, Sfântul Hristodul. Poarta mănăstirii era închisă însă, deşi trecuse binişor de 8, când era afişat că se deschide. Niciun clopot, nicio cântare nu răzbătea până la noi, aşa că am luat-o la picior spre Peşteră. E a treia oară când ajungem aici, deşi nu credeam că o să revenim. Am fost şi ieri, pentru că Jacob ne spusese că e slujbă, însă se făcuse decuseară, unindu-se la Priveghere, Vecernia cu Litia,  Miezonoptica şi Utrenia. Azi am ajuns chiar foarte repede, pe o potecă pietruită care tăia pieziş dealul şi care ne-a uşurat mult coborârea, scurtând timpul. Am ajuns pe la sfârşitul Proscomidiei (era cam 08.30-08.40).

Peştera ne-a primit cald. Nu exagerez deloc, locul chiar are o căldură tainică. Pietrele acelea, roci vulcanice, par să păstreze ceva din incandescenţa ascunsă a pământului. Îţi voi spune imediat de unde le vine mai degrabă căldura, deşi, cu siguranţă, ţi-ai dat seama.

This slideshow requires JavaScript.

Sfântul Ioan, ucenicul care L-a iubit pe Hristos mai presus de sine, care nu L-a trădat şi nu L-a părăsit nicicând, stătea, foarte bătrân fiind, la aproape 100 de ani, şi se ruga într-o zi de duminică. Atunci a auzit glasul Domnului Care l-a strigat, glas ca de tunet, vuind în spatele lui şi, întorcându-se, o lumină puternică, asemănătoare fulgerului, a despicat piatra peşterii, tăind-o de-a curmezişul, şi-a crăpat-o în 3. Glasul părea să iasă din această despicătură şi Ioan L-a văzut pe Fiul Omului cu o altă faţă, aşa cum în vechime, Îl văzuseră Isaia şi Iezechiel. Faţă de vedenia lor profetică, de neînţeles cu mintea omenească, Sfântul Ioan, care Îl ştia bine pe Hristos, Îl recunoaşte, în duh, ca fiind Cel/ Cei Care stătea(u) între cele 7 sfeşnice. Iată cum scrie el:  ” Şi m-am întors să văd al Cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.”

Povestea peşterii mi-a spus-o Jacob, gazda noastră, un om credincios. Mărturia o are, prin tradiţie orală, de la monahii locului. Peretele Peşterii Apocalipsei arată vădit şi locul unde piatra s-a despicat în 3, şi crăpătura ce taie, de-a curmezişul, tavanul. Locul unde a stat capul Sfântului, căzut în somn adânc, căci fusese ca orbit de lumină, este o mică scobitură în granitul peşterii. La fel şi locaşul unde a pus mâna, când s-a sprijinit să se ridice.  De cum s-a trezit, l-a chemat pe Procor şi i-a dictat ceea ce avem azi în Cartea Apocalipsei. Ambele locuri sunt marcate de aure metalice, argintate şi ceruite pe marginea dinăuntru.

Am atins cu sfială, dar şi cu dor, piatra aceea despicată, gândindu-mă la iubirea Domnului Care ne-a dat cuvânt prin Ioan, spunându-ne nouă toate câte o să ni se întâmple şi avertizându-ne să nu cădem în amăgire. Mă gândeam şi la ce inimă trebuie să fi avut Ioan, să încapă în ea atâta har ca să-L vadă pe Dumnezeu în slavă, să-L “perceapă” ca Treime, taină de nepătruns cu mintea. Uimitoare inocenţa şi iubirea, uriaşă credinţa lui, ca a bătrânului patriarh Avraam, care, ştiindu-L pe Dumnezeu Unul, “vedea” că este Trei. La fel ne spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz, că Unime şi Treime deopotrivă Se arată sufletelor ce se înalţă, smerite fiind.

(Va urma)

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (4)

Hipertextul

Hipertextul este o valorificare a unui text de bază – în această interpretare, a Logosului sămânţă– într-o nouă înţelegere a sa, mergând pănă la a considera realul, proiecţie coerentă a conştiinţei, drept o prelungire textuală. Înţelesul profund al alegoriei din viziunea Lui Iezechiel se dezvăluie în hipertext, adică în lumea scripturală, lumea înţeleasă ca teofanie a LOGOSULUI suprem, ca  raţiune plasticizată în care creaţia devine instrument al comunicării dintre Dumnezeu şi om, ca text. Teofaniile Vechiului Testament sunt de fapt hristofanii, prorocia/vedenia este o icoană a venirii Mantuitorului, dezvăluindu-şi astfel profunda ei valenţă teologică: “Cercetaţi Scripturile, pentru ca în ele veti găsi viaţa veşnică.” (In 5, 39) numind “viaţa veşnică” cunoaşterea Lui. “Căci aceasta e viaţa veşnică – zice Domnul către Tatăl – să Te cunoască pe Tine, Singurul Dumnezeu adevarat şi pe Iisus Hristos pe Care L-ai trimis” (In 17, 3). Toată Scriptura s-a scris pentru venirea Mântuitorului. Prorociile ei Îl proroceau numai pe Acela: “Toţi prorocii au prorocit până la Ioan” (Lc 24, 27), arătând că tema prorocilor este El însuşi. 

Legea, istoriile şi îndemnurile educau, pe de o parte, obiceiurile oamenilor şi-i făceau vrednici de primirea Mântuitorului, iar, pe de altă parte, arătau şi unele icoane ale venirii Lui la oameni. Viziunile prorocilor au transmis mult mai evident întruparea lui Dumnezeu şi aducerea oamenilor la El, prin credinţă. Scriptura este Cale pentru mântuirea oamenilor, întruchipare a lui Hristos însuşi. “Şi a zis sufletului meu: Mântuirea ta Eu sunt.” (Ps 34,3),”Toţi au păcătuit şi sunt lipsiţi de slava lui Dumnezeu, mântuindu-se în dar prin harul Lui.” (Rom 3, 23), arătând prin aceasta harul Botezului. Vechiul Testament este, în raport cu cel Nou, cunoaştere “în parte” : “Dar când va veni ceea ce e desăvârşit, atunci ceea ce este în parte se va desfiinţa”, spune Sfântul Apostol Pavel făcând referire la cunoaşterea soteriologic, dar şi eshatologică a lui Hristos. Revelaţia dumnezeiască în profeţii presupune o cunoaştere “ca un copil”: “simţeam ca un copil; judecam ca un copil; dar când m-am făcut bărbat, am lepădat cele ale copilului.”(ICor.13,9-11), căci doar Hristos-Dumnezeu este măsura desăvârşirii:  “Până vom ajunge toţi la unitatea credinţei şi a cunoaşterii Fiului lui Dumnezeu, la starea bărbatului desăvârşit, la măsura vârstei deplinătăţii lui Hristos.“ (Efes.4,13)  

Iată cum nucleele semantice ale textului capătă semnificaţii noi, se îmbogăţesc şi devin germeni ai unităţii şi ai devenirii, în interpretarea patristică, din care o remarc îndeosebi pe cea a Sfântului Nicolae Cabasila:  

Captivitatea evreilor arată robia oamenilor, deveniţi sclavi ai păcatului după alungarea din vatra stramoşească a raiului. Sfântul a văzut vedenia în “al cincilea an al captivităţii” (Iez. 1, 2) adică după cincii mii de ani de la căderea primilor oameni a venit Domnul. “A venit” insă “la râu” (Iez. 1, 13) pentru că în apa am aflat libertatea, o prefigurare a botezului.  

Nordul.“De la miazănoapte” (Iez. 1, 4) este, de fapt, de-a dreapta lui Dumnezeu, de unde Hristos a venit în lume, răsăritul fiind o sugestie enigmatica a Tatălui (Is 41, 25; Za 6, 12). Şi dacă ne gandim că Tatăl stă spre răsărit, precum este scris (Ps 67, 34), şi priveşte spre cele umile (Ps 113, 6), vom înţelege că partea dinspre miazănoapte e la dreapta Lui. Prorocul zugrăveşte, ca într-o icoană, pe cât era cu putinţă, cum va veni la noi, cei de pe urmă, Domnul, căci viziunea sa are nenumărate corespondenţe eshatologice.  

Norul este imaginea Duhului Sfânt-Dumnezeu, în multe locuri din Scriptură El arătându-se printr-un nor. Duhul Sfânt n-a dat numai subzistenţa acelui trup dumnezeiesc în pântecul Fecioarei celei sfinte şi nepătate, dar, ca Unul deofiinţă cu Mântuitorul, a fost prezent împreuna cu El si L-a preamarit prin lucrurile cuvenite lui Dumnezeu. “Şi o stralucire şi un foc fulgerau în jurul norului” (Iez. 1, 4) sugerează strălucirea lucrurilor dumnezeieşti şi dumnezeirea Fiului şi a Duhului, iar că “în mijlocul norului era ca un chip de metal în văpaie” (Iez. 1, 4) arată ca în el însuşi trupul Mântuitorului e luminos şi demn de Unul-Nascut, iar “stralucirea din metalul încins in văpaie” e dumnezeirea ascunsă în om. Norul era “mare” din pricina dumnezeirii, pe care o sugerau şi strălucirea, şi focul care arunca raze fulgerătoare. 

Cele patru făpturi (Iez.1, 5) sunt vestitorii iconomiei (apostolii) care au străbatut lumea (în cele patru colţuri/puncte cardinale) toată, propovaduindu-L pe Hristos atât ca om – ceea ce se arată prin faţa de om – “cât şi provenit din seminţie împărătească – ceea ce se arată prin faţa de leu, ca Cel aşteptat din sămânţa lui David (In 7, 42) Care va veni pentru eliberarea oamenilor. Că El era, şi acest lucru îl arata “leul”, căci zice (Scriptura): “Pui de leu din vlăstar ai urcat fiul meu”(Fc 49, 9). Mântuitorul este împărat nu pământesc, ci ceresc – ceea ce sugera faţa de vultur ce arată totodată şi intelepciunea mai presus de toate a Tatălui, dumnezeirea Mântuitorului, pentru că numele “Dumnezeu” e luat de la “a vedea”. Faţa de viţel (Iez. 1, 10) prefigurează jertfa ce-i  curăţeşte pe oameni prin sânge. Sângele jertfelor înseamnă la iudei curăţire de păcate, deci este o prefigurare (typos) a dumnezeiescului sânge al Mântuitorului, pentru că zice Apostolul: “Căci sângele ţapilor şi al taurilor şi cenusa junincii stropindu-i pe cei spurcaţi îi sfinţeşte spre curăţirea trupului” (Evr 9, 13). “Feţele” animalelor dezvăluie şi cuvintele-raţiunile privitoare la Mântuitorul. Capul e o unealtă a minţii,”faţa”, partea aratată a minţii, sugerează cuvântul spus, care face arătat gândul ascuns, deoarece cuvântul nu e altceva decât o formă (morphe) a raţiunii; căci o întipăreşte (typoi) cumva prin sunete si devine o figură (schema) şi o înfăţişare (eidos) a lui. Prorocii Îl cunoşteau pe Dumnezeu, pentru că, scrie Pavel: “Noi însă avem mintea lui Hristos” (1 Co 2, 16). “Iar limba lor, îmbrăcând mintea prin cuvinte într-un chip şi o formă, a spus şi celorlalţi oameni ce părere au avut ei cu privire la Domnul.De aceea feţele animalelor l-au învăţat pe proroc cuvintele apostolilor despre Mântuitorul.”[1] “Iar cele patru aripi” (Iez.1, 6) care dădeau fiinţelor vii mişcare şi le acopereau sunt cuvintele dumnezeieşti ale dogmelor. Căci duhul dumnezeiesc insuflat în ei (apostoli) îi punea în mişcare spre lucrul Evangheliei şi acoperea neputinţa omenească, de multe ori fiind socotiţi de păgâni dumnezei (FA 14, 11). “Şi picioarele lor erau înaripate” (Iez. 1, 7) din pricina repeziciunii cu care se răspândeşte vestea cea bună şi pentru că nu erau legaţi nimic din cele pământeşti. “Si drepte erau picioarele lor” (Iez. 1, 7), fiindcă ei n-au ostenit, deşi au trecut prin multe greutăţi şi încercari, şi nici nu s-au lăsat biruiţi de răutatea oamenilor şi pentru că aveau un caracter liber, căci n-au ajuns sclavi de frică, nici nu şi-au plecat genunchiul în faţa tiranilor pământului, “care pot omorî numai trupul, dar nu pot face rău sufletului” (Mt 10, 28). Rectitudinea dogmelor propovăduite poate fi o altă semnificaţie. “Şi sprintene erau aripile lor” (Iez.1, 7), din pricina repeziciunii întinderii propovăduirii, în al doilea rând, pentru că în ei cuvântul Evangheliei n-avea nimic pământesc, iar în al treilea rând, pentru că, educând obiceiurile oamenilor, fericiţii apostoli n-au introdus nimic aspru, nici greu; “căci poruncile Lui nu sunt grele, jugul Meu e bun si povara Mea e uşoara” (Mt 11, 30). “Şi o mână de om era sub aripile lor” (Iez. 1, 8), fiindcă propovăduirea Evangheliei n-a fost puternică nici prin înţelepciune, nici prin chibzuinţă, nici printr-un alt meştesug ori putere omenească (I Cor.2, 1-5), căci, ca oameni, ei aveau o putere, dar ea nu conlucra nicidecum spre lucrul acesta, ci era copleşită de puterea dumnezeiască din pricina superiorităţii covârşitoare a acesteia. Întrucât erau oameni, lucrurile puterii dumnezeiesti le ramaneau ascunse. ” Aripile lor se atingeau una de alta” -(Iez.1, 9a) sugerează mai întâi că într-Unul Domn Iisus, într-un singur ipostas, s-au adunat toate raţiunile privitoare la iconomie; în al doilea rând, pentru că propovăduiau şi-i învăţau pe oameni pacea şi, în al treilea rând, pentru că apostolii aveau o singură inima si un singur suflet, fiindcă aşa aveau toţi crestinii, cum stă scris în Faptele Apostolilor (4, 23); în al patrulea rând, pentru că lucrul propovăduit de ei e unul şi simplu, întrucât e Dumnezeu “Şi când mergeau, fiarele nu se întorceau, ci fiecare mergea drept înainte.” (Iez.1, 9b), pentru că apostolii biruiau greutăţile şi păstrau calea cea dreaptă. Misiunea lor era să înteţească focul pe care a venit să-1 aprinda Domnul pe pământ (Lc 12, 49). “Iar aripile le aveau unele spre altele” (Iez. 1, 11), fiindcă în toţi era o singură dogma propovăduită.”În mijlocul animalelor apărea ca vederea unor cărbuni aprinşi în foc şi că înfăţişarea unor făclii aprinse şi răsucite” (Iez. 1, 13). Dar întrucât focul acela nu era stricăcios, ci viu si luminos, făcliile păreau răsucite şi fulgerau ca o văpaie de foc. “Şi fiinţele vii alergau şi se încovoiau iarăşi” (Iez.1, 21), iar de multe ori păreau că se opreau.  

“Căci atunci când se opreau fiinţele vii, se opreau şi roţile” (Iez. 1, 21): mişcarea arată propovăduirea Evangheliei, iar oprirea soliditatea şi nemişcarea dogmelor. Alternanţa lor arată ca sunt un indiciu nu al unei firi neobosite, ci al unor oameni, apoi trimite la soliditatea şi imutabilitatea cuvintelor, precum şi la intenţia şi tensiunea apostolilor, alergarea trebuie să nu li se para a fi în zadar, întrucât nu ajung la ţintă. Mişcarea arată încă şi purtarea de grijă a apostolilor faţă de oameni, iar oprirea înclinarea lor spre Dumnezeu şi asemănarea lor cu El provenită din această înclinare, căci oprirea este o icoană despre adevarata Pace şi Unul propriu-zis: Dumnezeu.  

Făpturile îngereşti, care pe de-o parte se acoperă, pe de alta se acund trimit cu gândul şi la firea duală a Dumnezeului întrupat, la posibilitatea cunoaşterii Lui. Întrucat a fost împreuna cu noi şi a fost om, Fiul lui Dumnezeu a murit si a înviat, dar modul cum anume s-au facut toate acestea e ascuns, învăluit, mai presus de ce pot şti oamenii.  

Carul ceresc, sugerat de “miscarea fiintelor vii pe roti” (Iez.1, 19) arata indoita activitate (energeia) a Mantuitorului, dumnezeiasca si omeneasca, prima fiind sugerata de miscarea in cerc, care se cuvine mai mult celor vesnice, iar cea omeneasca si care inceteaza, e sugerata de miscarea in linie dreapta. Cercul este simbol al desăvârşirii, dar şi al raţiunii, al continuumului spaţial şi temporal, adică al veşniciei lui Dumnezeu. In context sugerezaă şi rapiditatea. Miscarea rotilor si facerea lor era aceeasi, intrucat “erau unele intr-altele”, pentru că lucrul propovaduit era pacea, aspect transmis şi de expresia “ca si cum erau o roata in roata” (Iez. 1, 16), dar şi unitatea de credinţă- cele patru fiinte vii se miscau ca una singura pusa in miscare de patru. Adevărul propovaduit e unul, asemanator prin aceeasi inspiratie si pace, si ca atare unic prin Dumnezeu. “Si aveau o inaltime mare” (Iez. 1, 18) din pricina marimii propovaduirii. Apostolii au fost stiutori ai celor viitoare si au cunoscut cele din urma, de aceea “obezile rotilor erau pline de ochi” (Iez. 1, 18). Şi Zaharia numeste darurile Duhului “ochii Domnului Savaot care privesc peste tot pamantul” (Za 4, 5). Apostolii au facut toate miscati fiind de Duhul (II Ptr 1, 21). De aceea “un duh de viata era in roti si o asemanare asemenea unei bolti deasupra capului fiintelor vii” (Iez.1, 21-22). Acela care sedea pe ele este “Cel ce a pasit peste cerul cerului.” (Ps 67, 34).  

 Tronul şi figura “ca de om”. “Si pe piatra ca asemanarea unui tron, iar pe asemanarea tronului o asemanare ca un chip de om pe el” (Iez.1, 26). Aceasta era o icoana a lui Hristos insusi- ale Caruia sunt si toate celelalte simboluri –  ” Care S-a facut intr-o asemanare de om.” (Fil. 1, 17) si Care “de la coapse in sus era ca infatisarea unui metal invapaiat, iar de la coapse in jos era ca infatisarea unui foc.” (Iez.1, 27). Asemanarea “ca un chip de om” de pe asemanarea tronului il arata pe Domnul “Care S-a facut intru asemanarea oamenilor” (Mc 2, 7), sezand, fericit si singur puternic (1 Tim 6, 15) si odihnindu-se intru sfintii Lui (Is 57, -15; 66, 2). Chipul de metal incins in vapaie arata umanitatea Lui, despre care s-a vorbit şi la inceputurile viziunii. Umanitatea Mantuitorului si petrecerea Sa cu oamenii a fost stralucita ca un soare, dar nu avea nimic infricosator, ci era intru plină de iubire de oameni. Focul, care se misca in linie dreapta, scrie ca l-a vazut in cerc, ca sa invete ca lucrurile aratate nu se arata prin ele insele, ci sunt legate unele de altele si sunt icoanele celor mai presus de fire. Chipul de metal este incins in vapaie de la mijloc in sus şi chipul de foc si de la mijloc in jos arată că prima venire a lui Hristos a fost cu iubire de oameni si n-a avut nimic infricosator, “caci n-a venit sa judece lumea” (In 12, 47), dar a doua va fi infricosatoare si-i va deosebi pe cei buni de cei potrivnici (Mt 25, 31), cand vapaia focului ii va mistui pe cei potrivnici. 

“Astfel era chipul slavei Domnului” (Iez.1, 28). ), cu alte cuvinte cele vazute sunt o icoana a Iconomiei Mantuitorului. Fiindca slava  Lui numeste Domnul atat insasi crucea, cat si intreaga Iconomie. Caci plinind tot lucrul pentru noi si venind la Tatal, a spus apostolilor: “Acum a fost preaslavit Fiul Omului” (In 13,31). Viziunea lui Iezechiel, alături de cea din Is. 6 sunt baza reprezentării iconografice a „Mântuitorului în slavă”, aşa cum o arată şi icoana de mai sus –Spas v silah- ce combină motivele „chipului ca de om” de pe tronul înaripat şi cu roţi, înconjurat de patru chipuri de fiare: de om, de leu, de bou şi de vultur cu cele din Isaia: Dumnezeu/Hristos pe tron, înconjurat de serafimi. 

Lumina/strălucirea: “scânteile” (Iez. 1, 7) sunt o aluzie a limbilor de foc (FA 2, 3-4). “Si straluceau ca arama” (Iez.1, 7), nu ca soarele, nici ca fulgerul, “caci nu erau ei Lumina, ci numai martori ai Luminii” (In 1, 7). “Si ca vederea unui cristal infricosator” (Iez.1, 22), iar dupa putin: “ca vederea unei pietre de safir” (Iez. 1, 26). Cunoaşterea lui Dumnezeu se săvârşeşte şi prin raţiune, catafatică – “cristalul” fiind straveziu- care arată si face cunoscut oamenilor Înţelepciunea lui Dumnezeu, dar şi cu inima, apofatică, dincolo de puterea de pătrundere a minţii omeneşti- “safirul”; de aceea safirul s-a vazut mai aproape de tron, iar cristalul mai departe de el. Amandoua sunt pietre, pentru ca il prefigurau pe Domnul pe Care Scriptura L-a numit “Piatra din capul unghiului” ( I Ptr 2, 6).  “Iar de jur-imprejur lumina stralucitoare era ca vederea unui curcubeu, cand se arata in nor in zi de ploaie” (Iez.1, 27-28). Acest curcubeu s-a facut dupa potop semn al impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. Domnul, impacandu-i pe oameni cu Tatal, a dat drept semn credinciosilor sangele Sau, ca ei sa fuga de la fata arcului (Ps 59, 4) si sa scape de pierzatorul, aşa cum spune psalmistul:”Fa cu mine semn spre bine” (Ps 85, 17). Semnul se va arata pe nori (Mt 24, 30; Ap 17, 66) crucea , care e simbol al impacarii lui Dumnezeu cu oamenii. “Caci cu Dumnezeu ne-am impacat prin cruce”, zice Apostolul (Rom 5, 10).  

Viziunea lui Iezechiel din cap.1 şi 10, surprinzătoare şi plină de înţelesuri, este un temei al iconomiei divine, dar şi al teologiei creştine. Trebuie însă făcută distincţia dintre natura divină şi energiile necreate ale Divinităţii, prin care ne apropiem de Dumnezeu. Aşa după cum omul, făcut după chipul lui Dumnezeu, rămâne necunoscut în fiinţa sa, interioară, dar se face cunoscut prin lucrările sale exterioare, cu atât mai mult Creatorul omului, Persoana supremă, rămâne o taină în fiinţa Sa personală, dar se face cunoscut şi comunicabil prin lucrările sau energiile Sale necreate. Caracterul de Persoană vine să fundamenteze atât caracterul apofatic, tainic al fiinţei lui Dumnezeu, cât şi pe cel catafatic, cognoscibil al lucrărilor lui Dumnezeu. Energiile necreate păstreaza taina personală a dumnezeirii, fiindcă Dumnezeu nu poate fi cunoscut în esenţa Sa, dar şi deschiderea personală a Divinităţii faţă de ceea ce nu este Dumnezeu, fiindcă Dumnezeu, ca iubire, este comunicabil. Ceea ce cunoaştem în Dumnezeu nu este fiinţa Sa, ci Persoana Sa, prin energiile divine. Sfântul Grigore Palama a susţinut încă din vremea sa (sec. XIV), că lucrarea nu face ca fiinţa să fie compusă, ci e o manifestare necesară a ei, fiindcă manifestarea sau lucrarea ţine de fiintă, numai abstract putând cugeta la o fiinţă fără lucrări.    

Considerat un părinte al genului apocaliptic pe care îl fundamentează, Iezechiel rămâne, totuşi, un profet al speranţei, restaurării şi înnoirii: „Şi le voi da o altă inimă; şi duh nou voi pune într’înşii; inima lor de piatră le-o voi smulge din trup şi le voi da o inimă de carne, pentru ca ei în poruncile Mele să umble şi rânduielile Mele să le păzească şi să le facă; şi ei Îmi vor fi Mie popor, iar Eu le voi fi lor Dumnezeu” (11, 19-20).   

Slăvit fie numele Domnului în veci!  

 

---

   [1] Sfantul Nicolae Cabasila-Introducere la Cartea Profetului Iezechiel în Scrieri filocalice uitate, Edit. Deisis,Sibiu, 2007,p. 145    

 Bibliografie:    

BIBLIA SAU SFÂNTA SCRIPTURA, Editura Institutului Biblic şi de Misiune al Bisericii Ortodoxe Române, Bucureşti, 2005    

Biblia sau Sfanta Scriptura, Editie jubiliară a Sf. Sinod ( Versiune diortosita dupa Septuaginta, redactata si adnotata de Bartolomeu Valeriu Anania )- Cartea profetului Iezechiel şi introducere.    

Allen, Leslie C.- The Structure and Intention of Ezekiel I, în Vetus Testamentum, vol. 43, Fasc.2 (Apr., 1993), pp. 145-146    

Sfantul Nicolae Cabasila-Introducere la Cartea Profetului Iezechiel în Scrieri filocalice uitate, culegere de texte aparţinând Sfinţilor Grigorie Sinaitul, Nicolae Cabasila, Ioan Carpathiul, Marcu al Efesului, Editura Deisis,Sibiu, 2007. Traducere si studiu introductiv: diac. Ioan I. Ica jr     

Driver, G. R. –Ezekiel’s Inaugural Vision în Vetus Testamentum, Vol. 1, Fasc. 1 (Jan., 1951), pp. 60-62    

ENCYCLOPAEDIA JUDAICA, Second Edition, Volume 6     

Schultz, Samuel S.-Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea, 2001    

Halperin, David J. – Origen, Ezekiel’s Merkabah, and the Ascension of Moses în Church History, Vol. 50, No. 3 (Sep., 1981), pp. 261-275, published by: Cambridge University Press on behalf of the American Society of Church History    

Pr. Prof. Acad. Dr. Dumitru Popescu-Treime şi comuniune, în Almanahul Bisericesc al Arhiepiscopiei Bucureştilor, 2003, p. 54-62.    

Skipwith, Grey Hubert- The Lord of Heaven. (The Fire of God; The Mountain Summit; The Divine Chariot; And the Vision of Ezekiel.)  în The Jewish Quarterly Review, Vol. 19, No. 4 (Jul., 1907), pp. 688-703     

Wolfson, Elliot R. – Halperin’s “The Faces of the Chariot” .Reviewed work(s): The Faces of the Chariot by David Halperin în The Jewish Quarterly Review, New Series, Vol. 81, No. 3/4 (Jan. – Apr., 1991), pp. 496 -500, published by University of Pennsylvania Press    

http://en.wikipedia.org/wiki/Main_Page    

http://teologie.net/biblioteca/traduceri/palama_text1.pdf    

e-Sword. The Sword of the Lord with an electronic edge   

    

 

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (3)

Intertextul

În această etapă de analiză, este necesară evidenţierea nucleelor semantice ale textului şi, mai ales, a modului în care se interferează cu literatura anterioară, cu practica ritualică şi cu tradiţia iudaică. Se întrevăd legăturile dintre arhetipurile imaginare producătoare de sens şi contextul livresc sau concret în care se nasc.

Iezechiel are revelaţia carului de foc, merkabah, simbolizând teofania “gloriei lui Dumnezeu”, kābǒd. Imaginea venirii lui Iahve, şezând pe heruvimi, în ajutorul poporului său are o lungă tradiţie în Codul Preoţesc, fiind în egală măsură semnul judecăţii, cât şi al gloriei lui Dumnezeu.

Influenţa Codului Preoţesc asupra profetului este evidentă şi din folosirea unor formule sterotipe ca: “Aşa grăieşte Domnul!”(Iez.2,4), “Aşa zice Domnul Dumnezeu”(3,11; 5,5) sau “Şi vor cunoaşte că Eu sunt Domnul”(6,10) , dar şi din locul revelaţiei care este râul Chebar, ale cărui ape mereu curgătoare vor fi asigurând locul curat al descoperirilor divine într-o ţară a spurcăciunii.

Imaginea venirii lui Dumnezeu în slavă a fost înţeleasă chiar de primii cercetători ca mângâiere şi încurajare a poporului lui Israel. Într-o ţară străină de a lor, păgână, departe de Templu, Iahve Îşi face simţită prezenţa, demonstrând atotputernicia Sa. Este prima viziune în care imaginea gloriei Sale nu mai este direct legată de cea a Templului. Într-o cronologie a cărţii, observăm că viziunea are loc într-o perioadă când prezenţa lui Iahve încă stăruia în Templu. Poate de aceea, El nu vine din/în Ierusalim, ci din ceruri. Se înţelege astfel că robia şi prăbuşirea Templului, mai târziu sunt semne ale mâniei lui Dumnezeu şi ale pedepsirii poporului căzut în idolatrie. Iezechiel e ales de Dumnezeu să vestească poporului acestea.

Norul (furtuna) şi lumina de fulger sunt cunoscute încă din Ieş.19,1-urm; 24, 9-10, ca teofanii, aşa că în Iez.1 se reiterează devotamentul lui Dumnezeu faţă de poporul ajuns iarăşi să rătăcească iarăşi prin pustiul străinătăţii.[1] Furtuna sugerează cel mai vădit ipostaza de luptător a lui Dumnezeu, în toate viziunile profetice fiind corelată ideii de judecată pe care Dumnezeu o înfăptuieşte (Am.1,2,; Mih.1, 2-7, Is.59, 15-20) asupra Israelului mişelit. Şi focul sugerează aceeaşi “mânie” a lui Dumnezeu şi instrument al pedepsei Sale- II Paral. 22, 15, Ps 92, 3, dar şi la Is. 56,15-16, fiind explicit asociat judecăţii divine.

Norul transformă tabloul descris, static,  într-unul dinamic. Arcul (curcubeul) nu este aici semn al războiului, aş cum ar sugera forma sa şi asocierea cu săgeţile, ca aură de lumină a lui Iahve, ci tocmai un semn al reconcilierii ca în legământul făcut cu Noe.

Tronul lui Iahve apăruse şi în viziunea lui Miheia din II Regi, 22, 19-22. Divanul ceresc se întrunise atunci penru a hotărî vina lui Ahab, deci pentru a-l judeca. Is.6 este similar lui Iez.1, respectiv 10, şi face parte din aceeaşi chemare profetică a lui Iezechiel ca “glas” al lui Dumnezeu ce anunţă pedeapsa/judecata, pe care Rolf Knierim o numeşte “teofanie a judecăţii”[2]. Cerurile se deschid-imagine similară cu Is. 54,1- şi-I permit lui Iahve să coboare. Neclaritatea scopului este lămurită odată cu asocierea imaginii furtunii.

Carul ceresc arată o concepţie interesantă la un popor nomad care se stabilise într-o ţară cu relief colinar şi care era nevoită să importe cai din Egipt. Trebuie să fie o influenţă egipteană sau asiriană, în care carul nu trebuie legat neapărat de-o atitudine  marţială, ci chiar de o accesul la înălţimi ca în II Reg. 6, 14-17 unde cai şi caleşti de foc umpleau muntele din jurul lui Elisei. Merkabah are în alcătuirea lui roţi, care-i asigură mobilitate, mişcându-se înăuntrul şi în afara norului teofanic. Ea trebuie pusă în legătură cu judecata dreaptă a lui Iahve care se face cunoscută poporului Său, chiar dacă acesta s-ar găsi în Şeol sau în Rai, în vârful muntelui Carmel  sau pe fundul mării (Am 9, 1-4). Mobilitatea norului e legată şi de Iez 5,2 unde profetului i se spune că o treime din părul său trebuie tocat şi spulberat în vânt, semn al împrăştierii poporului lui Israel printre neamuri. Şi Iez. 12 14 se referă la biruinţa lui Iahve şi împrăştierea duşmanilor în vânt.

Nordul, dincotro vin “norul şi vântul vijelios”, are, în ebraică, răd şpn (ascuns), în înţegerea unanimă de şāpôn, însemnând, deci,“cer întunecat”. Cecilia Grave susţine însă că, etimologic, vine din ugariticul şpn, însemnând “vânt din nord care limpezeşte cerul”, aşa că nu poate fi vorba de un cer întunecat[3], din contră. Nu sunt însă suficiente argumente. Întunericul de la miazănoapte poate fi pus în corelaţie cu partea dedicată lui Gog-Magog, a invadatorilor, şi atunci restaurarea trebuie să înceapă cu spulberarea răului. Se presupune însă şi un element de intertextualitate cu Ier. 1, 14.

Lumina/ strălucirea. G.R. Driver identifică o neclaritate de traducere a textului original: The prophet Ezekiel in his opening vision looked and “behold, a stormy wind came out of the north, a great cloud with a fire infolding itself (marg. flashing continually), and a brightness round about it, and out of the midst thereof as the colour of amber (marg. electrum), out of the midst of the fire.” The problem here is to discover what hašmal, which is translated ηλεκτρου by the LXX and electrum in the Old-Latin Vs. and by Jerome in the three passages in which it occurs really means; for the R.V.’s electrum and amber merely represent the two senses of the LXX’s Greek word [4].

În Biblia Sinodală, traducerea este generalizatoare, ambra e înlocuită cu “un metal în văpaie”. “Eu priveam şi iată venea dinspre miazănoapte un vânt vijelios, un nor mare şi un val de foc, care răspândea în toate părţile raze strălucitoare; iar în mijlocul focului strălucea ca un metal în văpaie.”(1,4) .

Termenul  חשׁמל (chashmal/ khash-mal’) este o derivare incertă, făcând referire la bronz sau la alt metal strălucitor, prin analogie cromatică tradus “ambră”. Nu există însă referiri la ambră în literatura akkadiană, şi nici dovada că ea a fost importată în Palestina mai devreme de secolul VI î.Hr. Varianta electrum pare mai acceptabilă, referindu-se la un aliaj din aur şi argint, păstrând uneori urme de cupru sau alte metale, identificat istoric în secolul VI în Grecia. Din punct de vedere metalurgic, electrumul poate varia cromatic de la roşu aprins la alb incandescent, deci se poate aseamăna cu ambra.

Egiptenii şi chiar babilonienii prelucrau metalele -eg. hsmn “bronz” şi acc. elmesu “alamă”-,[5] aşa că nu sunt destule argumente că Iezechiel nu ar fi fost fost familiarizat cu prelucrarea ei. În literatura asiriană, elmesu folosea drept simbol al strălucirii.

Revenind la textul lui Iezechiel, observăm o cromatică simbolică, ce determină efectele unei reprezentări uluitoare: cerul însuşi e pictat în tonuri roşietice sau aurii. Tronul este din lapis-lazuli sau safir, iar cărbunele norului întunecat asigură un contrast care face ca bronzul să strălucească şi mai puternic. Cerul de jos este din jasper (roşu, galben sau chiar maroniu), cel din mijloc dominat de culoarea azurie a tronului, iar cel superior este din fulgi mari de cadmiu, adică alb argintiu.

Descrierea celor trei niveluri ale cerului pare, aşadar, făcută în termenii familiari unui fierar babilonian care prelucrează bronzul.

Figura “ca de om” este asociată lui kābǒd şi se leagă astfel de tradiţia anterioară a revelaţiei divine (Codul Preoţesc şi revelaţia de pe muntele Sinai), aşa cum observăm şi în Ieş.29,1 ş.u.; 24, 9-11; 34, 29-35; 40, 34-35). Apariţia lui Iahve în nor este expresia judecăţii şi în Num. 14,10-12; 16, 19-21. Iezechiel devine “profet al judecăţii pentru cei care “s-au răsculat”, atitudine ce provoacă judecata. Imaginea aceasta de judecător trebuie înţeleasă însă şi ca un avertisment că se impune o pocăinţă necesară salvării. Accentul profeţiilor lui Iezechiel cade tocmai pe acestă latură: mânia este un act de reinstaurare a dreptăţii şi un mod de reîmpăcare a lui Dumnezeu cu poporul său. În suferinţa provocată de propriile  nedreptăţi, Israel nu e singur, ci vegheat de Dumnezeul lui.

Grey Hubert Skipwith afirmă o influenţă a cultului popoarelor învecinate asupra modului în care e văzut şi înţeles Iahve, de exemplu cultul lui Ba’al. Soarele avea el însuşi o căruţă şi cai şi în II Regi 23,11)[6]

Cele patru făpturi corespund celor patru puncte cardinale. Sunt acoperite cu ochi (referire la miliardele de stele), “fiii lui Dumnezeu” şi obştea lui Iahve. Făpturile se mişcă sau stau pe loc şi, odată cu ele şi aripile; mişcarea lor e simultană cu cea a vânturilor, astfel încât se creează impresia că acelaşi duh le mişcă întru totul. Autorul se fereste de reprezentari antropomorfe de unde precauţia prin expresii de genul ” infatisare”, ” asemanare”, “parand a fi”, “ca un”, “ca o”, “asemenea”. Sugestia omniprezenţei lui Dumnezeu se arată atât în mişcarea aceasta, cât şi în pluralitatea feţelor, pe când sugestia puterii Sale se face prin întruparea fiarelor ca atare. Explicaţia contextual-istorică e determinată de reprezentarea imagistică despre divinitate a oamenilor antici. Poporul lui Israel, care venerase viţelul lui Aron la Betel şi şarpele lui Moise la Ierusalim, trebuie să înţeleagă acestea ca forme ale unicului Dumnezeu. Explicaţia este posibilă şi prin plasarea figurilor pe ornamentele Templului (I Rg.7,29), unde, fără îndoială, Iezechiel trebuie să le fi văzut.

---

[1] Cf. Zimmerli, Walther-. Ezekiel: The Prophet and His Message (Columbia, 1988), p. 26.

[2] The vocation of Isaiah, VT 18 (1968), pp. 54-55.

[3] The Etymology of Northwest Semitic şapanu, UF 12 (1980), pp. 226-7.

[4]Driver, G. R. –Ezekiel’s Inaugural Vision, Source: Vetus Testamentum, Vol. 1, Fasc. 1 (Jan., 1951), pp. 60-62

[5]Cf. Driver, G. D. –alama  a fost găsită şi în excavaţiile celei de-a treia perioade semitice (1400-1000 î.Hr.) în Palestina şi în depozite din secolul al VI-lea î. Hr. din Rodos

[6]Vezi  Skipwith, Grey Hubert– The Lord of Heaven. (The Fire of God; The Mountain Summit; The Divine Chariot; And the Vision of Ezekiel.) . Source: The Jewish Quarterly Review, Vol. 19, No. 4 (Jul., 1907), pp. 688-703

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (2)

Textul

• Întregul şi partea: Cartea lui Iezechiel

Din punct de vedere literar, Cartea lui Iezechiel se distinge, alături de Agheu  şi Zaharia, drept cea mai bine datată dintre cărţile profetice. Succesiunea datelor din întreaga carte păstrează ordinea cronologică, cu excepţia lui 29,17, 32,1 şi 17. Acestea apar în prorociile împotriva naţiunilor, datate respectiv în 589 şi 571. Restul datelor sunt în ordine cronologică, de la 593 în 1,1 pînă la 585 în 33,21, când Iezechiel află vestea despre soarta Ierusalimului. Ultima dată apare în 40,1, plasând viziunea Israelului restaurat în anul 573 î.Hr. Cartea lui Iezechiel este împărţită logic în trei părţi principale: capitolele 1-24 dezvoltă subiectul pieirii iminente a Ierusalimului, următoarea secţiune (25-32) este dedicată profeţiilor împotriva naţiunilor străine, iar restul capitolelor (33-48) marchează o completă schimbare a accentului, deoarece criza anticipată în prima secţiune a avut loc prin distrugerea Ierusalimului. Noua temă este reînvierea şi restaurarea israeliţilor în propria ţară. Structura generală a cărţii, în funcţie de temele majore,  este evidentă şi în următoarea schemă:

I. Chemarea şi însărcinarea lui Ezechiel 1,1-3,21

II. Pieirea Ierusalimului 3,22-7,27

III. Templul părăsit de Dumnezeu 8,1-11,25

IV. Condamnarea conducătorilor 12,1-15,8

V. Condamnarea poporului ales al lui Dumnezeu 16,1-19,14

VI. Ultima evaluare completă a faptelor lui Israel  20,1-24,27

VII. Naţiuni străine  25,1-32,32

VIII. Speranţe de restaurare 33,1-39,29

XI. Statul restaurat  40,1-48,35

Impresia generală, provocată de descrierile minuţioase, elaborate ale lui Iezechiel, este cea a unui stil baroc, ce dezvoltă un imagism puternic, influenţat probabil de vizionarismul artei chaldeene.

De remarcat este faptul că relatarea se face la persoana I, ceea ce accentuează, pe de o parte experienţa personală a trăirii lui Dumnezeu şi subiectivitatea viziunii, pe de altă parte, accentuarea graţiei divine, prin care un individ anume devine ales al Domnului în revelarea Sa către popor.

• Partea şi întregul : capitolul I

Capitolul I are ca punct de plecare însăşi chemarea profetică pe care Iahve i-o face lui Iezechiel. Suntem în 593, aşa cum am amintit, în cel de-al cincilea an petrecut în Babilon, iar prizonierii nu aveau perspective luminoase pentru o întoarcere grabnică. Ei sunt neliniştiţi şi derutaţi ascultând cum falşii proroci contrazic sfaturile lui Ieremia. Executarea de către Nebucadneţar a doi proroci mincinoşi, Ahab şi Zedechia, desigur că nu le diminuează speranţa de reîntoarcere la Ierusalim în viitorul apropiat. In mijlocul acestei confuzii, Ezechiel este chemat la lucrarea profetică. Chemarea lui Iezechiel este deosebit de impresionantă. Comparativ cu cadrul măreţ al viziunii lui Isaia şi cu comunicarea simplă adresată lui Ieremia, chemarea lui Iezechiel la slujba profetică poate fi descrisă drept fantastică. Cadrul este situat în vecinătatea Babilonului, lângă râul Chebar. Nu există în raza vizuală niciun templu cu care el ar putea asocia prezenţa lui Dumnezeu. Distanţa pînă la Ierusalim este imensă, astfel că în cel mai bun caz el păstrează numai amintirea sanctuarului în care Dumnezeu îşi manifestase prezenţa încă în vremea lui Solomon. Dacă ar putea să fi văzut Babilonul, Iezechiel ar fi putut zări marile temple ale lui Marduk şi ale altor zei babilonieni care erau recunoscuţi de triumfătorul Nebucadneţar. Aici, în acest mediu păgân, Iezechiel primeşte chemarea de a vorbi în numele lui Dumnezeu. Iezechiel devine conştient de prezenţa lui Dumnezeu printr-o viziune (1,4-28). Iniţial atenţia îi este atrasă de un nor uriaş din care iese foc. Îşi fac apariţia patru făpturi vii descrise minuţios, mişcându-se înainte şi înapoi iute ca fulgerul. Aceste făpturi se dovedesc a avea atât trăsături naturale, cât şi supranaturale. În strânsă legătură cu fiecare făptură se află o roată, corelată cu fiecare mişcare. Duhul făpturilor era şi în roţi, iar comportarea întregului ansamblu era spectaculoasă, dar organizată. Fiecare făptură se mişca, folosind aripile de sub firmament. Iezechiel vede şi un tron deasupra, pe care este aşezată o fiinţă cu înfăţişare omenească, înconjurată de o strălucire asemănătoare curcubeului. Fără să explice ori să interpreteze toate acestea, Iezechiel caracterizează întreaga manifestare ca o arătare a slavei lui Dumnezeu. Aici, într-o ţară păgână şi departe de Templul din Ierusalim, Iezechiel devine conştient de prezenţa lui Dumnezeu. Deşi el cade cu faţa la pământ înaintea acestei manifestări divine, Dumnezeu îi cere să se ridice, iar Duhul îl umple, dându-i puterea să se supună poruncii. Numit „fiu al omului”, el primeşte însărcinarea de a fi un mesager către propriul popor, care este neascultător, încăpăţânat şi răzvrătit. Mesajul îi este dat printr-o ilustrare simbolică. I se porunceşte să mănânce un sul, în care erau scrise plângeri, bocete şi gemete, care în gura lui devine dulce ca mierea. Prevenit că oamenii nu-l vor asculta şi nu-i vor primi mesajul, lui Iezechiel i se porunceşte să nu se teamă de ei. În timp ce slava lui Dumnezeu se îndepărtează, Duhul îl face pe Ezechiel conştient de realitatea concretă a faptului că se află printre exilaţii din Tel-Abib, lîngă râul Chebar. Copleşit de tot ceea ce văzuse, el reflectă asupra acestor fapte timp de şapte zile. După o tăcere de o săptămână, Iezechiel îşi asumă misiunea de străjer al casei lui Israel (3,16-21). Trăind în mijlocul poporului său, el devine conştient de responsabilitatea pe care o are, de a-i avertiza. Dacă vor pieri, în pofida avertismentului său, el nu este vinovat. Totuşi, dacă nu-i va preveni şi ei vor pieri, Iezechiel va fi vinovat de sângele lor. A fi un străjer credincios reprezintă o problemă de viaţă şi de moarte.

Desigur că în studiul textului se vor fi făcut multe clasificări şi subclasificări pentru a se releva nucleele semantice ale textului, simetrii sau raporturi de corespondenţă, adaosuri, toate din necesitatea unor clarificări.

Aş aminti doar câteva din încercările de structura a capitolului I, ca cea a lui Ferdinand Hitzig, unul dintre reprezentanţii vechii şcoli de exegeză, care identifica până la v.4 afirmaţii cu caracter general, apoi descrieri ale creaturilor în vs.5-14, ale roţilor şi modului în care se mişcă în vs. 15-21 şi, în final, o aserţiune despre platforma susţinută de fiinţele cu înfăţişare stranie şi despre tronul aflat deasupra acesteia pe care stă un divin ocupant- vs. 21-28.  Într-o  abordare sincronică, ca cea a lui Daniel I. Block, se identifică o introducere până la v.4 şi o concluzie în v.28, iar vs.5-14, 15-21, 22-27 constituie secţiuni de intervenţie. Cei doi cercetători au creat adevărate curente de opinie, fără a se ajunge la un consens privind împărţirea textului.[1]

Leslie C. Allen, în bine-cunoscuta sa lucrare The Structure and Intention of Ezekiel I, arată că analiza conceptuală a textului, adăugată celei retorice, lămureşte orice neclaritate structurală. El identifică şase părţi: vs.3b-4,5-12, 13-14, 15-21, 22-25 şi 26-28a care dezvoltă, aproape simetric, un motiv central, pentru ca, în final, să devină convergente. Astfel, partea 1, 3-a şi a 6-a dezvoltă imaginea teofaniei ca furtună, pe când 2, 4, 5 şi, evident, 6 sunt construite în jurul tronului lui Dumnezeu, ca expresie a slavei Sale. Cele două nuclee comunică sensuri profunde, cu legături în contingent, pe care L. C. Allen le analizează minuţios, demonstrând că punctul nodal constă în chiar repetiţia frecventă a lui d^emûth, “asemănare”, tradus şi prin adverbul de mod cu valoare prepoziţională “ca”,  dar şi a lui mar’eh  (mar-eh’) – impresie, aparenţă . În LXX, bênôt « dintre, din mijlocul » şi paralela din 10,7– atestă un text superior. Se consideră că în TM trebuie să fie o corupere a lui bênôt, de fapt ”mittôk” (din interior, din). Ideea este că bênôt devine un element caracteristic în capitolul 10, care reia viziunea lui merkabah. Astfel, secţiunile 5-14,15-21 şi 22-25 sunt construite pe baza unui chiasm, toate cele cinci părţi având drept cuvânt cheie   chashmal  (khash-mal’)  “ca strălucirea a”.

Se obervă, deci, o structură semantică bipartită determinată, pe de o parte de teofania care ia forma furtunii/norului, pe de alta, de cea a tronului- merkabah, prin care se arată kābǒd. Iahve Se dezvăluie în ciuda faptului că poporul Său se află într-o ţară păgână sau că urma desacralizarea şi distrugerea templului.

---

[1] Cf .Allen, Leslie C. –  The Structure and Intention of Ezekiel I, in Vetus Testamentum, vol. 43, Fasc.2 (Apr., 1993), pp. 145-146

Dumnezeu în exil. Despre Iezechiel 1 (1)

Paratext

Este notabilă datarea cărţii lui Iezechiel din perioada exilică. Dacă pentru un profet ca Ieremia sarcina de a transmite poporului cuvântul lui Iahve ce anunţa mari conflicte şi prăbuşirea Ierusalimului într-o vreme de relativă stabilitate, pare dificilă, chiar imposibilă, odată cu împlinirea profeţiei, lui Iezechiel îi revine misiunea de a încuraja moral comunitatea de exilaţi din Babilon, de a le întări credinţa că Dumnezeu-Iahve nu i-a părăsit şi că le vorbeşte în continuare.

După moartea lui Napopolassar, fiul său, Nabucadenţar, se grăbeşte să-şi întărească poziţiile în vest şi să ceară tributul cuvenit. Pe lângă conducătorii Damascului, Tirului şi Sidonului, care i-l datorau, se afla şi Ioiachim al Ierusalimului, care a rămâne supus babilonienilor timp de trei ani (II Regi 24,1). În următorii ani, controlul lui Nebucadneţar asupra Siriei şi Palestinei nu este în mod serios contestat. În 601, armata babiloniană îşi etalează încă o dată puterea, mărşăluind victorios prin Siria şi ajungându-i pe guvernatorii locali în strângerea tributului. Nebucadneţar preia personal comanda armatei şi intră în Egipt, dar nu reuşeşte să înfrângă rezistenţa lui Neco al II-lea , aşa că se retrage pentru mai mulţi ani, echipându-şi armata şi îndreptându-şi atenţia asupra Siriei pentru a-şi extinde controlul asupra zonei vestice a deşertului sirian şi pentru a fortifica Ribla şi Hamatul ca baze puternice de lansare a agresiunii împotriva Egiptului. Însă, în 598 î.Hr., Nebucadneţar îşi îndreaptă iarăşi armata către apus. Deşi relatarea cronicii e sumară, ea identifică precis Ierusalimul ca obiectiv. Ioiachim nu-i plătise lui Nebucadneţar tributul, bazându-se pe Egipt, deşi Ieremia îl avertizase în permanenţă împotriva unei astfel de politici. Conform lui Iosef Flaviu, Ioiachim este surprins de faptul că înaintarea babiloniană îl viza pe el şi nu Egiptul. După un scurt asediu, Ierusalimul s-a predat, în 15-16 martie, 597 î.hr. Deoarece Ioiachim murise pe 6-7 decembrie 598, regele lui Iuda care s-a supus efectiv este Ioiachin, fiul său. Ioiachin e luat prizonier în Babilon împreună cu alţi membri ai familiei regale şi cu aproape zece mii de cetăţeni de frunte ai Ierusalimului, în Ierusalim desemnându-se drept rege Zedechia, un conducător –marionetă care trebuia să facă politica Babilonului. Pentru următoarea decadă activităţile lui Nebucadneţar în Iuda sunt bine atestate în relatările biblice din Regi, Paralipomena I, II şi Ieremia. În urma răzvrătirii lui Zedechia, în ianuarie 588 începe asedierea Ierusalimului. Deşi asediul este ridicat temporar, babilonienii îndreptându-şi eforturile împotriva Egiptului, regatul lui Iuda capitulează, în cele din urmă. Zedechia a încercat să scape, dar a fost prins la Ierihon şi dus la Ribla, unde, în prezenţa lui, fiii săi au fost ucişi. După ce a fost orbit, el a fost dus în Babilonia, unde a murit. Pe 15 august 586 (data este discutabilă, putând fi vorba de 587) a început distrugerea definitivă a Ierusalimului. Golită de populaţie din cauza exilului, capitala lui Iuda a fost abandonată în stare de ruine. Astfel, în zilele lui Nebucadneţar a luat sfârşit guvernarea davidică în Iuda.

Conform lui Berosus, coloniilor evreieşti li s-au atribuit aşezăminte potrivite în întreaga Babilonie, după cum indicase Nebucadneţar. Râul Chebar, lîngă care Iezechiel a avut prima viziune şi chemare profetică (Iez.1,1), a fost identificat cu canalul Nar Kabari de lângă Babilon. Tel-Abib (Iez.3,15), un alt centru al activităţii, se presupune că era în aceeaşi zonă. Nebucadneţar şi-a dedicat interesul înfrumuseţării cetăţii Babilon, în asemenea măsură încât grecii o recunoşteau drept una din minunile lumii antice. Prizonierii evrei trebuie să fi fost folosiţi să muncească în marea capitală. Textele Weidner menţionează nume evreieşti alături de cele ale unor lucrători iscusiţi din alte state, care lucrau pentru Nebucadneţar ce visa ca Babilonul să devină mai impresionant decât a fost vreodată o cetate asiriană. În felul acesta, regele babilonian a utilizat cu înţelepciune meşteşugarii, artizanii şi lucrătorii experimentaţi luaţi prizonieri din Ierusalim. Vecinătatea Babilonului ar fi putut fi, la început, centrul aşezărilor evreieşti, dar prizonierii se răspîndesc în cadrul imperiului pe măsură ce primesc mai multă libertate, mai întâi sub stăpânirea babiloniană şi apoi sub cea persană.[1]

Iezechiel, unul dintre cei mai importanţi profeţi clasici, literari, profeţeşte alături de Daniel (605-536), din Babilon, începând cu cel de al cincilea an al domniei lui Ioiachin (593–570), pe care îl considera regele legitim al lui Iuda.

Numele de Iezechiel provine din ebr. יְחֶזְקֵאל ; gr. Iezkiēl; Vulg. Ezechiel [cf. în I Par. 24,16 şi pentru că ( יְחִזְִקאֵל = ,[(י)חְזְקִָיּה(וּ ?) se consideră a fi derivat din יְחֵַזּק אֵל   “să te întărească Dumnezeu”], şi face referire, mai precis, la un “copil” (după  Noth, Personennamen, 202)[2]. Iezechiel este adânc implicat în problemele generaţiei sale, prorocind în preajma capitulării lui Iuda, cu şase ani înaintea distrugerii Ierusalimului. Când naţiunea se apropie de criza judecăţii înfricoşătoare a lui Dumnezeu, el este profund conştient de gravitatea situaţiei. Suferă consecinţele dezastrului naţional şi de aceea mesajul lui este specific, pertinent şi concentrat asupra problemelor cu care erau confruntaţi tovarăşii lui de exil.

Iezechiel, fiul lui Buzi, membru al unei familii preoţeşti, trebuie să se fi bucurat de compania oamenilor credincioşi din Iuda. Casa lui ar fi putut fi situată pe zidul estic al Ierusalimului, astfel încât curţile exterioare constituiau terenul lui de joacă, iar incintele ataşate Templului reprezentau săli de clasă pentru pregătirea şi educaţia lui formală. Aceşti primi ani petrecuţi în umbra Templului lui Solomon l-au familiarizat cu fiecare detaliu al acestui edificiu magnific, cât şi cu ritualurile slujbei zilnice. În plus, Iezechiel l-ar fi putut asista pe tatăl lui sau pe alţi preoţi în anii săi de adolescenţă. In consecinţă, cînd a fost dus în Babilon avea amintiri vii despre Templu şi despre locul acestuia în viaţa poporului. La douăzeci şi cinci de ani, în urma schimbărilor politice foarte rapide, el a fost “transferat” din Ierusalim şi de la Templu, care era punctul de interes central pentru el ca preot, în tabăra exilaţilor de lângă apele Babilonului. Deşi Templul nu a fost distrus, multe din vase au fost desacralizate de invadatorii barbari care le-au luat ca pradă de război spre a le folosi în templele lor păgâne. În mediul acesta nou, Iezechiel şi tovarăşii lui de captivitate s-au stabilit la Tel-Abib pe malul râului Chebar, nu departe de Babilon. Exilaţilor li s-au dat bucăţi de pămînt şi trăiau în mod vizibil în condiţii bune. Erau permise organizaţiile religioase şi civile, astfel că bătrânii s-au putut simţi în largul lor, iar, în decursul timpului, şi-au afirmat unele interese comerciale. Astfel, exilaţii aveau o libertate considerabilă şi ocazii de a-şi stabili un standard de viaţă respectabil. După cât se pare, aspectul cel mai neplăcut al captivităţii lor era că nu se puteau întoarce în Palestina.

După ce distrugerea Ierusalimului a devenit un fapt al istoriei, Iezechiel şi-a îndreptat atenţia către speranţele de viitor ale Ierusalimului ca naţiune. Profetul avea libertatea de a desfăşura o largă lucrare printre prizonieri. El era căsătorit, trăia în casa lui şi discuta în mod liber probleme religioase cu bătrânii când aceştia îl întâlneau sau veneau la el acasă. Prin acte simbolice în public, Iezechiel a discutat soarta politică şi pieirea Regatului de Sud, până când Ierusalimul a fost distrus în 586. După aceea, el a continuat să-şi încurajeze poporul cu speranţele şi perspectivele restaurării regatului davidic.

---

[1] Vezi Schultz, Samuel S. – Călătorie prin Vechiul Testament, Ed. Cartea Creştină, Oradea 200, p.270: “Excavaţiile de la Nippur au scos la iveală tăbliţe cuprinzând nume comune relatării Ezra-Neemia, indicând faptul că acolo exista o colonie evreiască în timpul exilului. Nippur, aflat la 96 km. sud-est de Babilon, a continuat să fie o comunitate evreiască pînă la distrugerea ei în jurul anului 900 d.Hr.”

 [2] Cf. ENCYCLOPAEDIA JUDAICA, Second Edition, Volume 6., p 635

 

Biserica Secretă. Scurt parcurs al mişcării

                   Se vorbeşte adesea despre o tendinţă din ce în ce mai accentuată de scindare în interiorul ortodoxiei, legată îndeosebi de „opoziţia” tradiţionalism – ecumenism. Scopul acestui articol nu îl constituie cauzele acestei dispute simptomatice pentru o comunitate religioasă aflată în situaţia de a supravieţui unei societăţi secularizate, supusă unor permanente mutaţii sociale şi economice, ci consecinţele învederate ale maximei alienări, prin a căror observare dorim să tragem un semnal de alarmă.

                    O mişcare pseudoreligioasă care revendică ortodoxia, în virtutea descoperirii divine a adevărului suprem al cărui deţinător unic se pretinde a fi liderul ei charismatic este şi Biserica Ortodoxă Secretă. Gruparea a fost fondată de Constantin Dogaru, originar din Măluşteni, Vaslui, dar locuind în Tecuci. Absolvent al Facultăţii de Mecanică din Galaţi, el a fost angajat ca maistru, predând mai întâi discipline tehnice la Liceul Industrial Nr. 1 din oraşul de domiciliu (1978-1984) şi apoi matematica la Şcoala Gimnazială din Cosmeşti (15 sept.-16 nov. 1999). Pornind de la sesizarea unor eleve referitoare la comportamentul inadecvat al acestuia, care, în loc să se ocupe de predarea disciplinei pentru care fusese angajat, distribuia broşuri cu conţinut religios, alcătuite de el, şi aborda discuţii pe teme de sexualitate, Consiliul de administraţie al şcolii demarează o anchetă, propunând desfacerea disciplinară a contractului de muncă. Constantin Dogaru alege să demisioneze, dar îşi continuă opera de prozelitism, încercând să-i convingă pe cât mai mulţi că este subiectul unor teofanii, mariofanii şi mai ales anghelofanii şi că este însărcinat cu o misiune specială de Înalt Comunicator şi de profet al trezirii naţionale în pragul Apocalipsei. Ţara Sfântă România, aşa cum o numeşte el, are rolul principal într-o viitoare organizare a lumii, fiind un Nou Ierusalim (care se va întinde din România în tot mapamondul).

                    Arogându-şi titulatura de preot şi arhiereu, inginerul, care în trecut ucenicise şi pe la gurul Gregorian Bivolaru, susţine o ferventă activitate, hirotonind bărbaţi şi femei, alcătuind scrieri cu caracter liturgic şi profetic despre care pretinde că vin în completarea Revelaţiei şi pe care le distribuie adepţilor, dar şi altor persoane, reuşind astfel să atragă pe unii călugări, preoţi şi credincioşi naivi şi fără o cultură teologică serioasă.

                     Lui Dogaru i s-au asociat şi alţi preoţi excluşi din BOR, conduşi de Ion Preoteasa, fost preot la biserica românească din Los Angeles, caterisit pentru fraudă, comportament violent faţă de soţia sa, viaţă imorală şi parazitară. Gruparea lui Preoteasa se numeşte Biserica Creştinilor Ortodocşi Tradiţionali şi a Vlahilor de Pretutindeni, susţinută în secret de Moscova sau Valahii de pretutindeni. Se pare că mentorul acesteia a exercitat o influenţă nefastă asupra lui Dogaru, cei doi asociindu-se încă din 2002, când Preoteasa îl hirotoneşte în cadrul unei liturghii oficiate în bucătăria unui apartament din Bucureşti. După un an, inginerul nu mai recunoaşte autoritatea vlădicii Ion, însă nu întrerupe legătura cu acesta şi cu gruparea sa, prevedere bine-gândită, ţinând cont că Preoteasa va fi hirotonit la 30 iulie 2004, prin aprobarea Sfântului Sinod al Bisericii Ortodoxe Ruse din Catacombe (Biserica Autonomă din Ucraina sau a Ruşilor Albi) a PF. Patriarh Tihon, „pe baza pregătirilor teologice şi pentru meritele deosebite, din punct de vedere duhovnicesc, şi pentru exemplul de viaţă monahicească”. Biserica Ortodoxă Rusă din Catacombe, una din cele trei biserici aşa-zise ortodoxe din Ucraina, este văzută ca necanonică, nerecunoscută şi nici in comuniune cu vreuna dintre bisericile ortodoxe autocefale surori. Constantin Dogaru reuşeşte să-şi facă rapid adepţi în principalele oraşe ale ţării, un puternic centru fiind la Tecuci, jud. Galaţi, unde îşi are reşedinţa, apoi la Constanţa, Tulcea, Piteşti, Bucureşti, Drobeta- Turnu- Severin, Timişoara, la Adjud unde a hirotonit arhieriţă pe Reta Miron (vânzătoare în Piaţa Centrală) şi pe Olimpia Cojocaru (croitoreasă), în Vrancea unde, atrăgându-l pe fostul preot Dumitru Poiană de la Parohia Rugineşti, provoacă o adevărată răzmeriţă a credincioşilor ortodocşi, hotărâţi să elibereze cu forţa biserica de prozeliţi. Printre acoliţii săi se numără şi prof. Ştefan Dumitru din Bucureşti, un adevărat ideolog al mişcării, Nicolae Negrilă, cel care coordonează activitatea Editurii Sfânta Ortodoxie din Craiova, Dimoftache Ulise din Tecuci, fost soldat, bolnav psihic. La Braşov îl slujesc arhieriţele Silvia Gheorghe şi Doina Hosu, iar la Vaslui a reuşit s-o convingă pe Mihaela Manu, reporter la un ziar local. Grupul din Bucureşti este condus de Ana-MariaVoinea, patroana fundaţiei şi a ziarului Har. Majoritatea indivizilor cooptaţi se dovedesc persoane cu tulburări emoţionale, chiar psihice, aflaţi într-o perioadă de criză profundă a vieţii lor, depersonalizaţi sau cochetând cu ocultismul şi practicile yoga, cum este cazul lui Nicolae Craioveanu, lector Anatecor specialist în terapiile cu biocâmp. Este de remarcat această proliferare îngrijorătoare a ideilor unui individ cu grave tulburări de comportament şi cu un accentuat delir psihotic, dovedit de multe ori şi prin acte de violenţă.

                       Mişcarea dogaristă nu este nouă în peisajul noilor mişcări religioase din România postdecembristă. Ea îşi are originile în mai vechi practici de exacerbare a misticismului religios devenite celebre în perioada interbelică pe care Constantin Dogaru le revendică drept argumente ale tradiţiei pe care se bazează şi precedente ale comunicărilor sale. Este vorba de Petrache Lupu, ciobanul gângav de la Maglavit, socotit chiar în mediile teologice ale vremii profet şi vizionar cel care l-a văzut pe moşu dumnezeu, adică s-a întâlnit, aşa cum a crezut el, cu Dumnezeu-Tatăl (!) sub o salcie plângătoare şi Acesta i-a descoperit lui cele viitoare. Un nume des invocat este şi cel al Vasilicăi Gurău, alias măicuţa Veronica de la Vladimireşti, convinsă că s-a întâlnit cu Maica Domnului în lanul de porumb şi aceasta i-a spus să ridice o mănăstire de fecioare neprihănite. După o perioadă apoteotică, înainte de venirea comuniştilor la putere, măicuţele de la Vladimireşti sunt cuprinse de un adevărat duh al răzvrătirii, căci fură părticele din moaştele Sfântului Dimitrie Basarabov, nu se supun chiriarhului locului, nici măcar patriarhului Justinian, iar în 1958 mănăstirea e tranformată ăn I.A.S. Veronica, stareţa, e condamnată, dar, după ce iese din închisoare, obţine un apartament în Bucureşti şi-o vilă la Poiana Ţapului, îşi petrece concediile în străinătate şi se mărită cu Gigel Văsâi, un fiu duhovnicesc mai tânăr cu 25 de ani decât ea. După ’89, revendică cu succes locul, redevenind stareţă, însă e suspectată în continuare de tarele ezoterismului.

                        Fenomenul Pucioasa şi Turma Sfântului Ilie sunt alte două mişcări asumate ca predecesoare de Dogaru şi de secta acestuia, toate având în comun înclinaţiile mistic-orientale, vizionarismul patologic şi liderii pnevmatofori. În primul caz, accenul cade pe chemarea divină a ridicării Noului Ierusalim românesc, centru spiritual al lumii, de către soţii Zidaru, după o vedenie a maicii Virginica. Apocalipsa propovăduită de pucioşii neprihăniţi va constitui o linie majoră a ideologiei (fantasmagoriei) dogariste. Mişcarea şi adepţii ei au fost anatemizaţi de Sfântul Sinod al B.O.R. în 1993. În celălalt caz, al Turmei Sfântului Ilie, aberaţiile sunt şi mai mari: îl îndumnezeiesc pe Sfântul Ilie, cred în reîncarnarea succesivă a Sfintei Treimi în el, apoi în Ioan Botezătorul, în Inochentie de la Balta şi în Alexie de la Buzău, susţin că Maica Domnului e moldoveancă, interpretează Scriptura după bunul plac, exacerbează castitatea, îndemnând la căsătorie albă (consideră că organul sexual e semnul lui antihrist), încurajează violenţa şi chiar crima. Şi ei au fost anatemizaţi de Sfântul Sinod în 1994.

                       Mergând pe această filiaţie, mişcarea dogaristă poate fi considerată neogherasimistă. Prin anii ’50, un oarecare Vasile Bârsan din Bicaz rastălmăceşte simbolul de credinţă, oprindu-de la: “Şi întru Duhul Sfânt, Domnul de viaţă făcătorul…. cerului şi al pământului!”. De aceea gruparea se numea Domnul de viaţă. Ucenicii lui Bârsan credeau că el este Duhul Sfânt şi că după moartea sa se va reîncarna, aşa că, atunci când dau peste monahul Nil Dorobanţu sau peste ierodiaconul Gherasim de la mănăstirea Cocoşu, văd în ei pe vechiul lor maestru, persoană divină; doar că la mănăstirea menţionată mai erau alţi doi călugări, Arsenie şi Nichifor, ceea ce i-a convins pe ucenici că au de-a face cu Însăşi Sfânta Treime. Gherasimiştii, în mod similar turmiştilor, presupune idolatrizarea umanului. Ierodiaconului i se atribuiau calităţi divine, adresându-i-se acatistul Domnului nostru Iisus Hristos cu numele său adăugat sau cu apelative specifice Fiului lui Dumnezeu: Preaînalt Stăpân, Mare Arhiereu, Mântuitorul nostru ş.a, rătăcire de neimaginat.

                      Inspirat de aceşti predecesori, de practicile yoga şi de cărţile lui George Văsâi, soţul maicii Veronica, gruparea lui Constantin Dogaru se rupe de specificul ortodox al bisericii străbune, devenind o mişcare eretică, de tip sectar.

Profetul şi ozeneurile

           Una dintre cele mai surprinzătoare teorii din zilele noastre despre viziunile profetului Iezechiel este, cu siguranţă, înţelegerea lor ca dovadă a existenţei unei civilizaţii extraterestre. Cea mai cunoscută investigaţie guvernamentală a fenomenului OZN este cea întreprinsă de Flota Americană a SUA, la scurt timp după primele apariţii OZN americane din 1947. Această investigaţie, cunoscută din 1951 sub numele de “Project Blue Book” (“Cartea Albastră”) a durat până în anul 1969, când a fost abandonat la recomandarea “Raportului Condon” din 1968 – raport ce constituie opera unei comisii ştiintifice conduse de un fizician renumit de la Universitatea Colorado, Edward Condon. Raportul Condon conţine câteva explicaţii “clasice” ale Fenomenului OZN; într-una din ele, de exemplu, se afirmă că “această apariţie neobişnuită trebuie considerată, aşadar, ca făcând parte dintr-o categorie de fenomene aproape cu siguranţă naturale, dar care sunt atât de rare, încât nu au putut fi descrise sau evaluate până la momentul apariţiei lor, sau de la acel moment înainte”.

           Ceea ce m-a frapat răsfoind raportul Condon au fost referirile la textul cărţii lui Iezechiel şi sublinierea asemănării lui cu un text, numit convenţional “papirusul Tulli”, socotit ca aparţinând analelor faronului Tutmes al III-lea, care a trăit cu 900 de ani înaintea profetului iudeu, făcându-se chiar supoziţia plagiatului. Cercetând povestea papirusului Tulli, am descoperit că acesta fusese achiziţionat într-o copie a manuscrisului  original de către directorul Muzeului Egiptean din Vatican, Alberto Tulli, în 1933, cu ocazia unei vizite la  Cairo, de la un anticariat. După moartea sa, Tulli lasă documentele personale unei rude şi, în timp, ele îşi pierd urma. Prin 1953, un nobil italian, prinţul Boris de Rachewiltz pretinde că a intrat în posesia papirusului şi că acesta este chiar documentul original, ci nu traducerea în hieroglife a papirusului. Îl desemnează pe Etienne Drioton, un celebru egiptolog, să facă o nouă traducere din limbajul hieratic în cel mai accesibil, al hieroglifelor şi el însuşi traduce apoi manuscrisul. Iată rezultatul:

                “In the year 22 third month of winter, sixth hour of the day (…2…) the scribas of the House of Life found it was a circle of fire that was coming in the sky (Though) it had no head, the breadth of its mouth (had) a foul odour. It’s body 1 rod long (about 150 feet) and 1 rod large, It had no voice… They hearts become confused through it, then they laid themselves on the bellies (…3…)They went to the King ..?) to report it. His Majesty ordered (…4…) has been examined (…5…) as to all which is written in the papyrus-rolls of the House Of Life His Majesty was meditating upon what happened. Now, after some days had passed over these things, Lo! they were more numerous than anything. They were shining in the sky more than the sun to the limits of the four supports of heaven. (…6…) Powerful was the position of the fire circles. The army of the king looked on and His Majesty was in the midst of it. It was after supper. Thereupon, they (i.e. the fire circles) went up higher directed to South. Fishes and volatiles fell down from the sky. (It was) a marvel never occurred since the foundation of this Land! Caused His Majesty to be brought incense to pacify the hearth (…9… to write?)what happened in the book of the House of Life(…10… to be remembered?) for the Eternity.”[1]

              Ceea ce mi se pare evident e că, dincolo de un/nişte cerc(-uri) de foc, vag descris(e) de scrib, de sugestia unei multitudini de fiinţe  strălucitoare(“ochii” lui Iezechiel?), care se răspândesc în tot văzduhul, în cele patru puncte cardinale, nu am găsit prea multe în comun, ci, din contră mai multe diferenţe, cum ar faptul că fiinţa nu avea cap, sau că din cer se împrăştie odoruri de peşte (chiar peşti, nu e sigur) sau alte soiuri de astfel de “arome”.

              Ceea ce e frapant e că acuzaţia că Iezechiel a plagiat din analele lui Tutmes nu se bazează pe niciun fapt istoric dovedit. Prinţul Boris de Rachewiltz nu a publicat niciodată imaginea documentului original, pe care susţine că l-a văzut, ci traducerea făcută de el, cu hieroglife. Papirusul Tulli este, de fapt, o colecţie de traduceri, nu există o atestare ştiinţifică a documentului, deci nici confirmarea vechimii lui prin analiza cu C14. Cel mai interesant este că nici măcar cronica în sine nu arată o datare, prin referinţa necesară la care “Majestate” face referire. Vaticanul susţine că nu a intrat niciodată în posesia papirusului, ci că a fost proprietatea personală a lui A. Tulli.

               Documentul însă e folosit drept referinţă în discuţiile ufologice care încearcă să demonstreze existenţa unor fiinţe extraterestre inteligente care au colonizat Terra, dând naştere lumii noastre, şi care păstrează permanent legătura cu noi.

             În 1973, Josef F.Blumrich, un inginer austriac specialist în aeronautică şi director al System Layout Branch  din cadrul departamentului Marshall Space Flight  Center al NASA, fascinat de lectura cărţii profetului iudeu, publica o lucrare –The Spaceships of Ezekiel-, demonstrând un punct de vedere radical schimbat faţă de convingerile anterioare. Mai întâi, contactul său cu cartea fusese mediat de interpretarea lui Erich von Däniken din  Amintiri despre viitor, care aborda tema incursiunilor pe Pământ ale unor fiinţe extraterestre, aducând nenumărate dovezi, ceea ce îl intrigase pe Blumrich, de părere că vizitele acestea, în trecut sau astăzi, sunt simple supoziţii ridicole. Cert este că, doi ani mai târziu, la Lisabona, el îşi susţine lucrarea în cadrul unui congres internaţional despre comunicarea cu inteligenţele extraterestre, prezentând în detaliu proiectul unui aparat de zbor realizat după descrierea din capitolul 1, respectiv 10, a cărţii profetului Iezechiel, prin care voia să demonstreze posibilitatea contactului cu extratereştrii.

             Fără să mediteze asupra semnificaţiei teologice a textului, inginerul “traduce” în limbaj tehnic profeţia: fiinţa misterioasă trebuie să fi fost un elicopter, aripile care se mişcă sunt palele rotorului, mâinile– mecanisme controlate de la distanţă  etc. şi produce o maşinărie cu un diametru de 18 m (rotorul are doar el 11 m diametru) şi cu cu o greutate de 100 de tone. Combustibilul este hidrogenul lichid. Blumrich singur concluzionează că un asemenea aparat nu este utilizabil pentru zboruri interplanetare, ci că depinde de o navă-mamă aflată pe orbita Pământului.

               Trebuie că poporul lui Israel, deportat pe lângă Babilonia, pe lângă muncile casnice sau cele de construcţie, ordonate de Nabucadenţar, se ocupau şi cu comanda  unei asemenea nave, dacă nu cumva Mossadul intrase deja în legătură cu o civilizaţie extraterestră care invadase în secret Terra .

Vezi şi Fiarele înaripate. Despre Iezechiel 1, 5-28

---

[1] De Rachewiltz, Boris, Doubt Magazine, No. 41, official magazine of the Fortean Society, pp. 214-215, Arlington,      1953.