Gînduri de Crăciun

Printre nesfârșitele oceane de galaxii si printre nepătrunsele talazuri de stele care se învolburează in veșnica noapte a nemărginirii, undeva pe un boț de tină se mai găsește cate un românaș verde cu un cârnat afumat intr-o mână si cu o ulcică binecuvântată de zaibăr în alta, care zeflemisește liniștit „magia”  Crăciunului…

Deși habar nu prea mai avem ce înseamnă Crăciunul (până și etimologia cuvințelului Crăciun e cam necunoscută pare-se CREATIO – oricum, potrivit folclorului nostru fascinant, preacinstitul nostru jupân Moș Crăciun ar fi jidov…proprietarul ieslei sau peșterii de prin icoane și presepii… care nu a catadicsit sa primească înfrigurata sfântă familie sa înnopteze in coșmelia lui – pedepsit si metamorfozat intr-un furnizor de daruri pentru copii până la A doua Venire, o ironie destul de fina pentru un evreu…) si nici nu mai știm ori nu ne mai interesează ce abisale semnificații teologice ar mai avea aceste zile care se topesc mai repejor ca un fulgușor de nea in palmă, ori ce mai sărbătorim de Crăciun (oricum nu știm nici măcar data precisa a Nașterii lui Iisus din Nazaret, nici nu se prea sărbătorea la început – primii creștini nu erau așa petrecăreți – scriitorii creștini din primele veacuri ziceau ca trebuie sa fi avut loc primăvara, apoi era serbată pe 6 ianuarie, iar al nostru dobrogean Dionisie Exiguul, secretar al papei a cam încurcat borcanele cu anii erei preacuvioase și creștine…cel puțin după nume), chiar daca nu mai știm prea bine dacă sărbătorim ceva sau ce sărbătorim (Mithra, Deus Sol Invictus…, solstițiul de iarnă, Saturnalia,  etc.), oricum zilele astea, subiectiv sau nu revenim, volens nolens, la cel de lângă noi, din biserică, din crâșmă, de pe strada, de oriunde… Cum spunea Nicolai Berdiaev si avea prea multa, nesfârșit de multa dreptate, adevărata teologie e antropologie… Nu prea realizam faptul ca Dumnezeu trăiește chiar viața noastră, a unor viermi pofticioși si nesătui, a unor limacși turnători si invidioși, a unor furnici care strâng, strâng, strâng si nici ele nu mai știu pentru ce aduna atâtea…. În pieptul lui Dumnezeu bate o inimă de om, în vreme ce noi nu mai suntem in stare sa ne trăim nici măcar viața noastră mărginită si vremelnică, de cea dumnezeiasca ce să mai zicem…

Poate reușim să renunțăm (sic!), în viața spirituală, la modurile astea nenorocite conjunctivul, modul ipocriziei desăvârșite….fiule, sa îți dea Maica Domnului, sa îți dea Sfântul cutare…. (fie ca…să vă dea….să aveți ….) și imperativul orgoliului si al superbiei….cu al lui blestemat trebuie…

Mother and Child reading the Word—Michael D. O’Brien

Indicativul…Prezentul, aici și acum, carpe diem, realitatea, astea ne lipsesc si nu avem cum ne da seama pentru ca trăim în ipotetic, in proiect, in ehe, las ca om trai și om vedea….clipa înșfăcată și înveșnicită în privirea îndreptată către cel de lângă noi, in Hristosul disprețuit pe care nu îl băgam in seama zilnic, prezentul, clipa cea frumoasa, ce repede netrecătoare, pentru ca noi înșine suntem o clipa din visul, surâsul, ori rânjetul cuiva….după împrejurare.

Bucuria izvorăște numai din celalalt, din uitare de sine, din tăgăduire de sine….

O clipă cât universul… un univers cât o clipă…

Clement Alexandrinul ne transmite o vorba a lui Iisus din Nazaret, extraordinară, ca toate, de altfel, un picur de oțel topit pe tăbăcita noastră piele de postpostmoderni: „Ai văzut pe aproapele tău, ai văzut pe Dumnezeul tău”. Și, fără a uita cine suntem și pe unde ne aflăm, încă una: „Dacă vei fi aproape de mine, la sânul meu sau te voi ține în  gura mea și nu îmi vei urma voia, te voi scuipa din gura mea…”. Cam acesta e creștinismul cel vechi, autentic. Nu altceva decât a fi om, totuși nu unul prozaic, ci unul în care sălășluiește măcar câte un pic de foc, sânge, sabie, lacrimă, sudoare, creație, libertate, inima deschisa către toți, surâs sincer si veșnic. Pe acest prieten vechi, pe acest aproape, l-am cam pierdut… a fost nevoie ca însuși Dumnezeu să vină pe aici să se facă unul de-al nostru și să ne ia de mânuță ca să ne învețe cum să trăim…. Știm bine ce soartă a avut și pe asta o vor avea toți care încearcă să ne reînvețe a fi oameni.

Totuși un pic de conjunctiv trebuie să presărăm, nu putem trăi fără el…..Dumnezeu să ne ferească de fățărnicie și minciună și nemilostivire (cele mai mari păcate din Evanghelie, ați văzut ca ajungi in gheena mai repede daca ii zici aproapelui ca e retard (raka) decât daca săvârșești alte păcățele….). Dumnezeu să ne ferească de grozăvii de mesaje de genul „Fie ca magia sărbătorilor….”…nu avem nevoie de nicio magie….e de ajuns o inima buna, un surâs, o vorbă bună.

 Sa îmi iertați gândurile de mai sus….nu sunt îndreptate împotriva nimănui, ferească Sfântul, doar ca încerc sa mă delimitez un pic de convenții, tipare si șabloane pe care nu le-am suportat niciodată.

Sănătate, bucurie duhovniceasca si trupeasca, spor intru toate cele frumoase si binecuvântate alături de cei mai mult sau mai puțin dragi uitați si regăsiți!

Crăciun fericit, sărbători fericite si petrecere plăcută așa cum numai românii știu să petreacă!

Cu dragoste omenească, prea omenească, fără pic de magie,

ierom. Policarp

(urarea unui monah la praznicul Nasterii Domnului, pentru colegii si colaboratorii sai )

Betleem- Biserica Naşterii Domnului

“Şi s-a suit şi Iosif din Galileea, din cetatea Nazaret, în Iudeea, în cetatea lui David care se numeşte Betleem, pentru că el era din casa şi din neamul lui David, ca să se înscrie împreună cu Maria, cea logodită cu el, care era însărcinată. Dar pe când erau ei acolo, s-au împlinit zilele ca ea să nască. Şi a născut pe Fiul său, Cel Unul-Născut şi L-a înfăşat şi L-a culcat în iesle, căci nu mai era loc de găzduire pentru ei. Şi în ţinutul acela erau păstori, stând pe câmp şi făcând de strajă noaptea împrejurul turmei lor. Şi iată îngerul Domnului a stătut lângă ei şi slava Domnului a strălucit împrejurul lor şi ei s-au înfricoşat cu frică mare. Dar îngerul le-a zis: Nu vă temeţi. Căci, iată, vă binevestesc vouă bucurie mare, care va fi pentru tot poporul,  că vi S-a născut azi Mântuitor, Care este Hristos Domnul, în cetatea lui David.” (Luca 2, 4 –11)

 

La aproape 10 kilometri la sud de Ierusalim, Betleemul răsare în faţa privirilor cu bisericile şi casele sale albe, aşezate în formă de amfiteatru îndreptat spre răsărit, către vârfurile golaşe ale Galaadului şi Moabului şi mărginit de depresiunea Mării Moarte. Înconjurat de văi şi dealuri cu livezi de măslini, portocali şi lămâi, cu viţă-de-vie, chiparoşi şi eucalipţi, vechiul orăşel este un loc sacru atât pentru creştini, cât şi pentru evrei. Numele de Betleem, din ebraicul Beit Lehem – Casa Pâinii -, apare în Facere ca Ephratah, Vechiul Testament vorbind despre el ca loc al familiei regelui David. Binecuvântarea lui Dumnezeu asupra locului este deplină când Însuşi Fiul Său Se naşte în el împlinind profeţia.

Din 1995, Betleemul se află sub autoritate palestiniană, jumătate din cei aproape 30000 de locuitori fiind creştini, jumătate musulmani.

 

“Naşterea Ta, Hristoase Dumnezeul nostru, răsărit-a lumii lumina cunoştinţei; că întru dânsa cei ce slujeau stelelor de la stea au învăţat să se închine Ţie, Soarelui Dreptăţii, şi să Te cunoască pe Tine, Răsăritul cel de sus, Doamne, slavă Ţie!” (Troparul Naşterii Domnului)

Biserica Naşterii Domnului se află în partea de răsărit a oraşului şi este considerată cea mai veche biserică creştină din Ţara Sfântă. Accesul în biserică se face printr-o uşă înaltă de aproximativ 1,20 m,  aşa încât oricine intră trebuie să-şi plece capul, de aceea se mai numeşte şi “uşa umilinţei”. Mărimea ei a fost schimbată în timpul invaziei otomane, pentru a-i împiedica pe turci să intre călare şi să o profaneze.

În forma ei originară, biserica a fost ridicată din porunca Sfintei Împărătese Elena în 326. Adevărată capodoperă de arhitectură bizantină, ea se distingea prin naosul compus din cinci nave longitudinale, sprijinite pe stâlpi de marmură, şi prin altarul octogonal, ridicat chiar deasupra Sfintei Peşteri. Pardoseala era împodobită cu mozaicuri remarcabil realizate artistic şi împodobite cu motive florale creştine, o parte din ele fiind descoperite odată cu restaurările din 1934.

Fecioara astăzi pe Cel mai presus de fiinţă naşte şi pământul peşteră celui neapropiat aduce. Îngerii cu păstorii slavoslovesc şi magii cu steaua călătoresc. Că pentru noi S-a născut prunc tânăr, Dumnezeu cel mai înainte de veci” (Condacul Naşterii Domnului)

Forma ei actuală datează din 531, când împăratul Iustinian a modificat mica biserică, dorind s-o înfrumuseţeze, s-o mărească şi s-o consolideze. I-a adăugat contraforţi şi a împărţit atriumul în pridvor şi pronaos, păstrând însă naosul original, lung de peste 40 de metri.  Navele laterale se sprijină pe 44 de coloane de marmură roşie, în stil corintic.Vechiul altar a fost împărţit în trei abside: centrul contituie altarul propriu-zis al ortodocşilor, absida din dreapta – un altar mai mic, tot ortodox, iar cea din stânga aparţine Bisericii Armene.

Icoana Maicii Domnului cu Pruncul şi a Sfântului Nicolae, aflate în dreapta, sunt considerate făcătoare de minuni. Mozaicurile, catapeteasma sculptată şi aurită, icoanele împărăteşti îmbrăcate în argint, policandrele şi candelele şi ele din argint şi aur, bolta bisericii lucrată artistic în lemn vorbesc despre puţina putere a omului de a-şi arăta recunoştinţa, despre dragoste şi evlavie.

Biserica Naşterii a supravieţuit miraculos marii invazii a perşilor din 614, conduse de Horsoe, pentru că pe faţada ei era un mozaic reprezentând scena închinării magilor în care aceştia purtau veşminte identice cu ale cotropitorilor. În timpul primei cruciade (1096-1099), biserica a intrat sub tutela Bisericii Catolice şi în 1100, conducătorul armatei cruciate, Balduin de Flandra, s-a încoronat în ea chiar în ziua de Crăciun ca rege al Regatului Latin al Ierusalimului. În secolul al XVI-lea, turcii i-au topit acoperişul din plumb ca să facă din el ghiulele de tun. Din 1757, biserica Sf.Elena şi-a împăratului Iustinian a reintrat în posesia ortodocşilor.

Pe treptele care pornesc de la cele două abside laterale se coboară în Sfânta Peşteră. Este o încăpere naturală în stâncă, de formă dreptunghiulară, lungă de aproximativ 7 m şi lată de aproape 3 m. Pardoseala este din marmură, iar bolta cilindrică este cea originală, întărită cu fier pentru a susţine construcţia superioară. Pereţii sunt căptuşiţi cu mici panouri de carton.

Locul ieslei unde S-a născut Pruncul Sfânt se află la răsăritul peşterii şi este marcat de o stea de argint cu 14 colţuri, montată pe o placă de marmură albă pe care este inscripţionat: Hic de Vergine Maria Jesus Christus Natus est. (Aici a născut Fecioara Maria pe Iisus Hristos). Locul constituie altarul unde creştinii ortodocşi slujesc zilnic Sfânta Liturghie (între 5.30 –7.00). În partea opusă, spre sud-est, se află un mic altar deservit de catolici unde Maica Domnului L-a alăptat pe Iisus, iar alături un altul, numit „Altarul Magilor”, locul în care magii I-au adus lui Hristos darurile lor – aur, smirnă şi tămâie, ca unui împărat, profet şi arhiereu.

“Hristos se naşte, măriţi-L! Hristos din ceruri,întâmpinaţi-L! Hristos pe pământ, înălţaţi-vă!” (Cantarea I, canonul întâi al Naşterii).

Sfântul Apostol Pavel, meditând asupra tainei întrupării şi lucrării mântuitoare a lui Hristos spune: „Iar când bunătatea şi iubirea de oameni a Mântuitorului nostru Dumnezeu s-au arătat, El ne-a mântuit, nu din faptele cele întru dreptate, săvârşite de noi, ci după a Lui îndurare, prin baia naşterii celei de a doua şi prin înnoirea Duhului Sfânt pe Care L-a revărsat peste noi, din belşug, prin Iisus Hristos, Mântuitorul nostru” (Tit 3, 4-6). Întrucât iubirea lui Dumnezeu s-a revărsat în inimile noastre prin „Duhul Sfânt, Cel dăruit nouă” (Romani 5, 5), cei care au crezut în Dumnezeu „să aibă grijă să fie în frunte la fapte bune” (Tit 3, 8).

(sursa principală: Pelerinaj la Mormântul Domnului de arhimandrit Ioanichie Bălan, Edit. Episcopiei Romanului, 1999)