Demonizaţi în Evanghelii (1)

I. Demon. Demonism. Demonizare

a) Demon

Tradiţia biblică îi menţionează pe demoni sub o multitudine de nume. Acestea sunt la singular sau la plural şi îl arată fie pe căpetenia lor, fie un grup, fie intreaga lor legiune. Numele menţionate de obicei sunt: Lucifer, nume care etimologic are o semnificaţie pozitivă „cel ce aduce zorile”, referindu-se la starea de început a căpeteniei duhurilor rele, dar care astăzi este încărcat negativ ; diavol, pentru ca l-a vorbit de rău pe Dumnezeu în faţa oamenilor, dar şi pe oameni în faţa lui Dumnezeu; satana –„cel potrivnic lui Dumnezeu”; demon –„nimicitor”; Beelzebul– „domn al duhurilor rele”; ispită, de la lucrarea principală pe care o săvârşeşte, dar şi viclean şi duhul vicleniei, de la felul în care realizează ispitirea oamenilor.

În Apocalipsă îl întâlnim pe diavol sub denumirea „Balaurul cel mare, şarpele  cel de demult” (12, 9). Hristos îl  caracterizează mincinos şi tatăl minciunii, dar şi ucigător de oameni (Ioan 8, 44), fiindcă de la început denaturează adevărul şi unelteşte împotriva omului. În Efeseni, apostolul Pavel îl numeşte stapânitorul puterilor văzduhului şi stăpânitorul acestei lumi de întuneric ( Efeseni 2, 2 şi 6, 12). Cuvântul „ lume” din fragmentul de mai sus, arată cugetul trupesc, pofta rea, purtarea trufaşă a oamenilor care sunt supuşi diavolului. Peste această lume stăpâneşte satana, peste „lumea” care se află în partea opusă Împărăţiei lui Dumnezeu, „care nu este din lumea aceasta” (Ioan18, 36). Duhurilor rele li se mai dau şi nume de fiare sălbatice, păsări sau reptile veninoase: centauri, struţi, cucuvele, vasilişti, scorpioni etc.

La început, satana, fiind înger supus al lui Dumnezeu, locuia în cer, dar după caderea sa, locul şederii lui a devenit „văzduhul”, spaţiul ce înconjoară pământul. Se spune că a dat târcoale pe pământ şi s-a plimbat „în sus şi în jos” (Iov 1,7 şi 2,2), ceea ce putem identifica cu „văzduhul”. Sfântul Nicodim Aghioritul scria că: „Demonii, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nu locuiesc în văzduh pentru că acesta ar fi locul osândirii lor, ci pentru nevoinţele celor aleşi şi pentru îndreptarea păcătoşilor”. Sfânta Scriptură  şi Patericele amintesc ca sălaşuri ale demonilor şi diferite locuri de pe pământ : pustiul, cetăţi sau case părăsite, temple şi altare ale idolilor, morminte, lacuri, râuri etc. Este cazul demonizatului din Gadara, care „avea locuinţa în morminte,…şi neîncetat, noaptea şi ziua era prin morminte” ( Marcu 5, 3-5).

Sălaşuri ale demonilor pot fi şi oraşe sau cetaţi, locuite de mari mulţimi de oameni, cum aflam din Apocalipsă despre mareaţa cetate a Pergamului „unde este scaunul satanei,… unde locuieşte satana”( 2,13). La fel despre cetatea Babilonului aflăm că: „a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte”(18, 2). Însuşi unii oameni poate deveni locaş al duhurilor rele atunci când nesocotesc mântuirea Domnului „şi intrând, sălăşuiesc aici şi se fac în cele din urmă ale omului aceluia” ( Matei 12, 43-45).

Cu toate acestea, demonii nu au niciun loc care să le aparţină căci „al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalmi 23, 1). Demonii stapânesc doar acolo unde se săvârşeşte răul şi păcatul,” lăcaşul diavolului nu este decât în păcat”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre acestea.

b) Demonism. Demonizare

Văzând  diavolul că omul pe care l-a creat Dumnezeu nu era aproape cu nimic mai prejos  decât îngerii „Micşoratu-l-ai pe  dânsul  cu  puţin  faţă  de  îngeri”( Psalmul 8,5), i-a pricinuit păcatul neascultării şi „l-a despuiat de toate bunătăţile cele negrăite, dăruite lui de Dumnezeu, în marea Sa bunătate”, folosindu-se de „cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” ( Facerea 3,1), spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iată cum diavolul, împins de pizmă, s-a folosit de şarpe pentru a-şi duce la bun sfârşit înşelăciunea ce a dus la căderea protopărinţilor.

Acţiunea directă a demonilor este una dintre cauzele nebuniei, care poate merge până la deplina posedare a omului, aşa după cum consideră Sfinţii Părinţi. Aflăm din Evanghelii un caz de nebunie a cărei cauză este de natură demonică, acela al posedaţilor din ţinutul Gadareenilor: ”Si trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.” ( Matei 8,28,34). Alte cazuri asemănătoare sunt relatate în Vieţile Sfinţilor, indicându-ne că este vorba de acţiunea directă a unuia sau mai multor demoni.(1) Cel mai adesea aceaasta se manifestă prin agitaţie sau chiar nebunie violentă sau cu forme de depresie, delir sau halucunaţii. Demonii acţionează adesea asupra sufletului prin intermediul trupului, folosindu-se de legile ce guvernează lumea fizică, mai ales cele fiziologice. Evagrie Ponticul spune că demonii caută să strice starea sufletului modificând umorile trupului sau acţionând asupra creierului.(2) Diavolul care căpătase putere asupra lui Iov, a fost oprit de Domnul să intre şi în sufletul lui „ Iată, îl dau în mâna ta, dar de sufletul lui să nu te atingi”(Iov 2,6), ceea ce înseamnă că diavolul poate produce tulburări psihice, determinând perturbarea organismului.

În general, demonii atacă trupul atunci când nu pot ataca direct sufletul. Atâta vreme cât creştinul păstrează harul care este în el, îndreptându-şi voia către Dumnezeu, diavolul nu poate hotărî ca sufletul să se plece către rău. Demonii pot să se dezlănţuie asupra trupului, iscând boli, care sunt încercări date omului pentru curăţirea lui de păcate. Însă oricare ar fi cauza pentru care omul cade pradă lucrării demonice, Dumnezeu nu-l va lipsi de ajutorul Său.

II. Demonizare şi boală mintală: cauze

Anumite forme de nebunie au origine fiziologică , starea de beţie produsă de alcool sau de droguri determină anumite forme de delir sau de halucinaţie. Însă anumite forme de delir pot fi cauzate de afecţiuni ale trupului, spre exemplu, febra poate fi o sursă a delirului. Sfântul Grigorie de Nyssa admite ca o posibilă cauză a delirului îmbolnăvirea creierului: “Cât despre cazurile de nebunie, ele nu provin numai din beţie, ci, după cum spun medicii, după ce a fost afectată membrana craniană, atunci desigur şi puterea de judecată e influenţată de boală şi numele acestei b6li provine de la numele acestei membrane (Phrenes), adică frenită(demenţă)”. Părinţii spun că anumite forme de paralizie sunt însoţite de o distrugere a facultăţilor mintale, care duce la pierderea cunoştinţei. Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el  că: „dacă întocmirea trupului se depărtează câtuşi de puţin de la starea sa firească(…), multe din facultăţile sufletului sunt împiedicate să lucreze”. Părinţii adoptă pentru toate aceste cazuri categoriile folosite  de medicina bizantină, care, în esenţă sunt cele ale tradiţiei hipocrato-galenice. Însă Sfântul Ioan Gură de Aur, ca şi Sfântul Grigorie din Nyssa arată că în cazul în care tulburările psihice sunt legate de o afecţiune somatică, ele nu sunt tulburări ale sufletului în sine, ci ale exprimării şi manifestării sale. Dincolo de aceste perturbări aparente, sufletul în sine nu este afectat, rămânând intact în esenţa sa”Dumnezeu n-a făcut un trup la întâmplare, ci un astfel de trup care să slujească sufletul cugetător”(3)

Pe lângă o primă categorie de boli mintale sau forme de nebunie, care au o etiologie somatică, există şi o a doua cu etiologie demonică. Părinţii vorbesc şi de o a treia categorie de boli, care au o cauză de natură spirituală, ce ţine de liberul arbitru al omului. Bolile mintale care au o origine spirituală nu trebuie însă confundate cu bolile spirituale în sine. Bolile spirituale sunt generate de o dezordine în ceea ce priveşte raportul personal al omului cu Dumnezeu.Bolile mintale implică tulburări ale psihismului, o disfuncţie a naturii sale. Pentru Părinţi, multe dintre dezordinile pe care noi le considerăm astăzi pur psihice aparţin, de fapt,domeniului spiritual, ele necesitând un diagnostic şi o terapeutică duhovnicească.

Există mai multe forme de manifestare a bolilor mintale. Astfel, tristeţea (lupe) reprezintă  o stare a sufletului alcătuită din descurajare, neputinţă, greutate şi durere sufletească, mâhnire, apăsare, însoţite cel mai adesea de o mare tulburare şi nelinişte. Aceasta poate avea multe cauze, însă întotdeauna este o manifestare a facultăţii irascibile (thumos), fiind  legată de mânie. Conform Părinţilor, tristeţea apare din cauza neîmplinirii dorinţelor, alteori ea urmează mâniei. Ea poate avea drept cauză şi lucrarea demonilor sau se poate ivi fără niciun motiv.(4) “Nu firea lucrurilor- spune Sfăntul Ioan Gură de Aur-, ci sufletul nostru face să ne întristăm şi să ne bucurăm.  Deci, dacă în sufletul nostru este bună rânduială, atunci îl vom avea chezaş veseliei şi mulţumirii noastre… “. “Când e vorba de trup, totul depinde de starea lui fizică, când e vorba de suflet, totul depinde de voinţa noastră”.(5) Atunci când diavolii sunt cei care uneltesc şi înstăpânesc tristeţea, tot de sufletul pe care îl ştiu slab se folosesc şi de voia omului care li se pleacă. Ea poate duce la moartea trupului pentru că omului îi răsare în gând şi ideea sinuciderii. Pentru toate aceste motive, Părinţii consideră tristeţea o boală a sufletului, foarte grea şi vătămătoare.

Akedia reprezintă o altă formă de manifestare a unei boli mintale. Termenul grec akedia, preluat în limba latină sub forma acedia, se exprimă prin lene şi plictis, dar aceasta reprezintă doar în parte realitatea desemnată de el. Akedia este un fel de „lenevie”, dar mai este şi lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleşeală, somnolenţă. Este un sentiment de nemultumire de toţi şi de toate. Omul nu se mai bucură de nimic, totul e plicticos, şi nu mai aşteaptă nimic de la viată.. demonul akediei îi loveşte mai ales pe cei care duc o viaţă duhovnicească, străduindu-se să-i abată de la căile Duhului. Mulţimea relelor provocate de akedie îi face pe Părinţi să afirme că ea este cea mai apăsătoare şi mai greu de îndurat dintre toate patimile. Sfântul Isaac Sirul spune că pentru suflet ea este  “gustarea gheenei”(6)

__________________________________________________

1. Jean- Claude Larchet,Terapeutica bolilor mintale, p.67
2. Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, p.68 şi 72
3. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la statui,XI,4
4. Jean- Claude Larchet, op.cit.,p 127
5. Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit.,XVIII,3
6. Sfântul Isaac Sirul,Cuvinte despre nevoinţă,p.46

Despre păcat. Din scrierile părintelui Iustin Popovici

Din clipa în care va fi pusă problema sufletului omenesc, dinaintea noastră se va întinde un ocean imens de taine înfricoşate, dumnezeieşti. Când din nou se va pune problema păcatului, fiecare conştiinţă umană va avea o temere dinaintea inexplicabilei „taine a păcatului” (II Tesal. 2, 7) şi a puterii sale. Sufletul uman, datorită naturii sale, se revarsă încontinuu dincolo de toate hotarele, dar sufletul şi păcatul par a fi nu din lumea aceasta, ci fiecare dintr-o altă lume. Şi, cu adevărat, chiar aşa se şi întâmplă; sufletul este de la Dumnezeu, păcatul este de la diavolul. Când sufletul se predă lui Dumnezeu şi trăieşte după legile Sale, viaţa sa se transformă treptat în rai. Însă când sufletul se lasă pradă păcatului, care reprezintă „legea” satanei, viaţa sa se transformă treptat în iad.

Păcatul este singurul lucru nefiresc din natura omului şi a lumii. „Ciudat”, străin, nepoftit, criminal, ucigaş de oameni, ticălos – acesta este păcatul în fiecare dintre noi. Dar din pricina forţei sale distructive, păcatul e mai rău şi mai oribil decât orice altceva. Ce anume? În esenţa sa, în energia sa, el se identifică cu diavolul, întrucât şi el corupe şi distruge. După definiţia Sfântului Ioan Hrisostom, „satana este păcatul”. În aceasta definiţie se află „întreaga taină a păcatului şi a fărădelegii”, precum şi întreaga forţă a păcatului şi întregul iad al fărădelegii. Nu există satana fără de păcat şi nici păcat fără de satana. Chiar şi în cel mai neînsemnat păcat este ascuns diavolul. Satana e nemilos cu omul fiindcă „păcatul, odată săvârşit, aduce moarte” (Iacov 1, 15) şi „plata păcatului este moartea” (Romani 6, 23). Aceasta este grozăvia de pe urmă a păcatului: moartea. Experienţa neamului omenesc certifică faptul că păcatul şi moartea sunt energii distructive identice ale diavolului. Cu acestea, diavolul îl ţine pe om în strânsoarea lui cumplită. Dar câtă vreme? Atâta vreme cât omul rămâne fără de căinţă. Cel ce se căieşte după voia lui Dumnezeu este mântuit.

În lumea noastră pământească, „taina fărădelegii”, taina păcatului şi taina răului sunt într-o creştere imensă. În timp ce, dimpotrivă, taina binelui care există în adâncul conştiinţei umane este pururea legată de rădăcinile ei de viaţă dătătoare, de temelia, de izvorul oricărei fapte bune, adică de Dumnezeu şi, desigur, de Domnul şi Mântuitorul nostru Iisus Hristos. Viaţa şi nemurirea sunt alimentate şi întreţinute prin El. Hristos, Dumnezeul oricărui bine, a venit în lumea noastră pământească spre a ne dărui doctoria pentru orice păcat, pentru orice rău. În afara păcatului naturii umane nu există nici un rău. Aceasta este căinţa: „Pocăiţi-vă, căci s-a apropiat împărăţia cerurilor” (Matei 4, 17). Mântuirea, vindecarea, viaţa fără de păcat şi nemuritoare sunt la îndemână. Dacă omul respinge această doctorie universală, ispăşirea păcatelor, pocăinţa, atunci fiinţa umană se îndreaptă în chip inevitabil spre demonizare, spre satanism, spre împărăţia răului, spre iad.

Prin păcat omul se împotriveşte lui Dumnezeu, el devine un luptător împotriva lui Dumnezeu, un vrăjmaş al lui Dumnezeu. Păcatul este energia principală a diavolului fiindcă el nu îl poate suporta nici pe Dumnezeu, nici cele dumnezeieşti. Atunci când el este ferm înrădăcinat în sufletul omului, acesta distruge treptat tot binele din el, mai întâi credinţa, apoi rugăciunea, apoi dragostea, postul, milostenia. Având dorinţa de a păcătui, omul îşi planifică treptat sinuciderea. Nu există nici o altă formă de ucidere umană decât cea care are loc prin păcat; el este cu adevărat ucigaş de oameni. De aceea, principala preocupare a omului cu trezvie duhovnicească este aceea de a ucide păcatul dinlăuntrul său şi, în acest fel, să-l ucidă şi pe diavolul însuşi, care ne omoară prin păcat. Dar cum poate oare omul să ucidă păcatul? Cum îl poate ucide omul pe satana? Acest lucru poate fi realizat doar prin Dumnezeu – omul, Iisus Hristos, care S-a făcut om doar în acest scop. El realizează acest lucru prin credinţa noastră în El, prin dragostea noastră faţă de El, prin căinţa noastră făcută înaintea Sa, prin rugăciunea noastră către El.

Drumul şi călătoria vieţii omeneşti, chiar aici pe pământ, se desfăşoară de la iad către rai, de la satana către Dumnezeu. Înlăuntrul lor se află şi nemurirea şi veşnicia omului. Păcatul nepocăit, chiar pe acest pământ, devine pentru om un chin insuportabil, un iad cu toate consecinţele sale: mânie – un chin, mândrie – alt chin; ură – al treilea chin; zgârcenie, viclenie, răutate – iad, iad, iad. Aceasta se întâmplă deoarece înlăuntrul oricărui păcat se află satana, iar înlăuntrul acestuia se află iadul. Mântuirea sufletului din aceste chinuri ale iadului este una singură: prin credinţă şi căinţă faţă de Atotmilostivul şi de viaţă dătătorul Domn Iisus Hristos, Cel care ne inundă sufletul cu veşnica pace cerească şi cu nemuritoarea bucurie. Doar astfel îşi poate omul afla, prin Sfântul Duh, îndreptăţirea sa în Hristos, nemurirea sa, veşnicia sa.

Doar Evanghelia lui Hristos cunoaşte pe deplin taina şi problema păcatului şi tot ceea ce se ascunde în el. Fiul risipitor din Evanghelii este exemplul desăvârşit al păcătosului pocăit. Evanghelia ne arată faptul că omul, prin voia sa liberă, îşi poate împărţi viaţa cu pământul şi cu cerul, cu satana şi cu Dumnezeu, cu raiul şi cu iadul. Păcatul îl goleşte treptat pe om de tot ceea ce este dumnezeiesc în el, până când, în cele din urmă, îl aruncă în ghearele satanei. Şi atunci omul ajunge în situaţia de a paşte porcii stăpânului său, diavolul. Porcii sunt patimile care sunt întotdeauna lacome şi hulpave. Trăind o astfel de viaţă, bietul om este ca unul ieşit din minţi. Într-o parabolă şocantă din Sfânta Evanghelie, Domnul spune despre fiul risipitor: „Şi-a venit în sine” (Luca 15, 17). Cum şi-a venit în sine? El şi-a venit în sine prin căinţă. Prin păcat omul devine nebun, îşi iese din sine. Orice păcat, chiar şi cel mai nesemnificativ, reprezintă întotdeauna o nebunie, o ieşire din sine a sufletului. Prin pocăinţă, omul îşi vine întru sine, redevine sănătos, integru. Atunci el strigă tare către Dumnezeu, aleargă către El şi strigă la ceruri: „Tată, am greşit la cer şi înaintea ta.” (Luca 15, 21). Şi ce face atunci Tatăl Cel ceresc? El pururea este infinit de milostiv, văzându-şi copilul în stare de pocăinţă. El simte compătimire faţă de el, aleargă, îl îmbrăţişează şi îl sărută. El le porunceşte cetelor Sale cereşti, sfinţilor îngeri: „Aduceţi degrabă haina lui cea dintâi şi înjunghiaţi viţelul cel gras şi, mâncând, să ne veselim. Căci acest fiu al meu mort era şi a înviat, pierdut era şi s-a aflat. Şi au început să se veselească” (Luca 15, 22-24). Iar acest lucru se întâmplă cu fiecare dintre noi şi de dragul oricărui păcătos care se pocăieşte. Adică veselia şi bucuria se sălăşluiesc în cerul Atotmilostivului Domn şi Dumnezeu şi dimpreună cu El se bucură toţi sfinţii îngeri.

                 

             (Din prefaţa cărţii Suflete păcătoase, Belgrad, 1968 apud CREDINŢA ORTODOXĂ ŞI VIAŢA ÎN HRISTOS,   antologie de Asterios Gerostergios,  în traducerea prof. Paul Bălan, carte tipărită cu binecuvântarea Preasfinţitului Părinte GALACTION, Episcopul Alexandriei şi Teleormanului la Editura BUNAVESTIRE, Galaţi, 2003)