Demonizaţi în Evanghelii (1)

I. Demon. Demonism. Demonizare

a) Demon

Tradiţia biblică îi menţionează pe demoni sub o multitudine de nume. Acestea sunt la singular sau la plural şi îl arată fie pe căpetenia lor, fie un grup, fie intreaga lor legiune. Numele menţionate de obicei sunt: Lucifer, nume care etimologic are o semnificaţie pozitivă „cel ce aduce zorile”, referindu-se la starea de început a căpeteniei duhurilor rele, dar care astăzi este încărcat negativ ; diavol, pentru ca l-a vorbit de rău pe Dumnezeu în faţa oamenilor, dar şi pe oameni în faţa lui Dumnezeu; satana –„cel potrivnic lui Dumnezeu”; demon –„nimicitor”; Beelzebul– „domn al duhurilor rele”; ispită, de la lucrarea principală pe care o săvârşeşte, dar şi viclean şi duhul vicleniei, de la felul în care realizează ispitirea oamenilor.

În Apocalipsă îl întâlnim pe diavol sub denumirea „Balaurul cel mare, şarpele  cel de demult” (12, 9). Hristos îl  caracterizează mincinos şi tatăl minciunii, dar şi ucigător de oameni (Ioan 8, 44), fiindcă de la început denaturează adevărul şi unelteşte împotriva omului. În Efeseni, apostolul Pavel îl numeşte stapânitorul puterilor văzduhului şi stăpânitorul acestei lumi de întuneric ( Efeseni 2, 2 şi 6, 12). Cuvântul „ lume” din fragmentul de mai sus, arată cugetul trupesc, pofta rea, purtarea trufaşă a oamenilor care sunt supuşi diavolului. Peste această lume stăpâneşte satana, peste „lumea” care se află în partea opusă Împărăţiei lui Dumnezeu, „care nu este din lumea aceasta” (Ioan18, 36). Duhurilor rele li se mai dau şi nume de fiare sălbatice, păsări sau reptile veninoase: centauri, struţi, cucuvele, vasilişti, scorpioni etc.

La început, satana, fiind înger supus al lui Dumnezeu, locuia în cer, dar după caderea sa, locul şederii lui a devenit „văzduhul”, spaţiul ce înconjoară pământul. Se spune că a dat târcoale pe pământ şi s-a plimbat „în sus şi în jos” (Iov 1,7 şi 2,2), ceea ce putem identifica cu „văzduhul”. Sfântul Nicodim Aghioritul scria că: „Demonii, cu îngăduinţa lui Dumnezeu, nu locuiesc în văzduh pentru că acesta ar fi locul osândirii lor, ci pentru nevoinţele celor aleşi şi pentru îndreptarea păcătoşilor”. Sfânta Scriptură  şi Patericele amintesc ca sălaşuri ale demonilor şi diferite locuri de pe pământ : pustiul, cetăţi sau case părăsite, temple şi altare ale idolilor, morminte, lacuri, râuri etc. Este cazul demonizatului din Gadara, care „avea locuinţa în morminte,…şi neîncetat, noaptea şi ziua era prin morminte” ( Marcu 5, 3-5).

Sălaşuri ale demonilor pot fi şi oraşe sau cetaţi, locuite de mari mulţimi de oameni, cum aflam din Apocalipsă despre mareaţa cetate a Pergamului „unde este scaunul satanei,… unde locuieşte satana”( 2,13). La fel despre cetatea Babilonului aflăm că: „a ajuns locaş demonilor, închisoare tuturor duhurilor necurate, şi închisoare tuturor păsărilor spurcate şi urâte”(18, 2). Însuşi unii oameni poate deveni locaş al duhurilor rele atunci când nesocotesc mântuirea Domnului „şi intrând, sălăşuiesc aici şi se fac în cele din urmă ale omului aceluia” ( Matei 12, 43-45).

Cu toate acestea, demonii nu au niciun loc care să le aparţină căci „al Domnului este pământul şi plinirea lui, lumea şi toţi cei ce locuiesc în ea” (Psalmi 23, 1). Demonii stapânesc doar acolo unde se săvârşeşte răul şi păcatul,” lăcaşul diavolului nu este decât în păcat”, spunea Sfântul Ioan Gură de Aur despre acestea.

b) Demonism. Demonizare

Văzând  diavolul că omul pe care l-a creat Dumnezeu nu era aproape cu nimic mai prejos  decât îngerii „Micşoratu-l-ai pe  dânsul  cu  puţin  faţă  de  îngeri”( Psalmul 8,5), i-a pricinuit păcatul neascultării şi „l-a despuiat de toate bunătăţile cele negrăite, dăruite lui de Dumnezeu, în marea Sa bunătate”, folosindu-se de „cel mai şiret dintre toate fiarele de pe pământ, pe care le făcuse Domnul Dumnezeu” ( Facerea 3,1), spune Sfântul Ioan Gură de Aur. Iată cum diavolul, împins de pizmă, s-a folosit de şarpe pentru a-şi duce la bun sfârşit înşelăciunea ce a dus la căderea protopărinţilor.

Acţiunea directă a demonilor este una dintre cauzele nebuniei, care poate merge până la deplina posedare a omului, aşa după cum consideră Sfinţii Părinţi. Aflăm din Evanghelii un caz de nebunie a cărei cauză este de natură demonică, acela al posedaţilor din ţinutul Gadareenilor: ”Si trecând El dincolo, în ţinutul Gadarenilor, L-au întâmpinat doi demonizaţi, care ieşeau din morminte, foarte cumpliţi, încât nimeni nu putea să treacă pe calea aceea.” ( Matei 8,28,34). Alte cazuri asemănătoare sunt relatate în Vieţile Sfinţilor, indicându-ne că este vorba de acţiunea directă a unuia sau mai multor demoni.(1) Cel mai adesea aceaasta se manifestă prin agitaţie sau chiar nebunie violentă sau cu forme de depresie, delir sau halucunaţii. Demonii acţionează adesea asupra sufletului prin intermediul trupului, folosindu-se de legile ce guvernează lumea fizică, mai ales cele fiziologice. Evagrie Ponticul spune că demonii caută să strice starea sufletului modificând umorile trupului sau acţionând asupra creierului.(2) Diavolul care căpătase putere asupra lui Iov, a fost oprit de Domnul să intre şi în sufletul lui „ Iată, îl dau în mâna ta, dar de sufletul lui să nu te atingi”(Iov 2,6), ceea ce înseamnă că diavolul poate produce tulburări psihice, determinând perturbarea organismului.

În general, demonii atacă trupul atunci când nu pot ataca direct sufletul. Atâta vreme cât creştinul păstrează harul care este în el, îndreptându-şi voia către Dumnezeu, diavolul nu poate hotărî ca sufletul să se plece către rău. Demonii pot să se dezlănţuie asupra trupului, iscând boli, care sunt încercări date omului pentru curăţirea lui de păcate. Însă oricare ar fi cauza pentru care omul cade pradă lucrării demonice, Dumnezeu nu-l va lipsi de ajutorul Său.

II. Demonizare şi boală mintală: cauze

Anumite forme de nebunie au origine fiziologică , starea de beţie produsă de alcool sau de droguri determină anumite forme de delir sau de halucinaţie. Însă anumite forme de delir pot fi cauzate de afecţiuni ale trupului, spre exemplu, febra poate fi o sursă a delirului. Sfântul Grigorie de Nyssa admite ca o posibilă cauză a delirului îmbolnăvirea creierului: “Cât despre cazurile de nebunie, ele nu provin numai din beţie, ci, după cum spun medicii, după ce a fost afectată membrana craniană, atunci desigur şi puterea de judecată e influenţată de boală şi numele acestei b6li provine de la numele acestei membrane (Phrenes), adică frenită(demenţă)”. Părinţii spun că anumite forme de paralizie sunt însoţite de o distrugere a facultăţilor mintale, care duce la pierderea cunoştinţei. Sfântul Ioan Gură de Aur spune şi el  că: „dacă întocmirea trupului se depărtează câtuşi de puţin de la starea sa firească(…), multe din facultăţile sufletului sunt împiedicate să lucreze”. Părinţii adoptă pentru toate aceste cazuri categoriile folosite  de medicina bizantină, care, în esenţă sunt cele ale tradiţiei hipocrato-galenice. Însă Sfântul Ioan Gură de Aur, ca şi Sfântul Grigorie din Nyssa arată că în cazul în care tulburările psihice sunt legate de o afecţiune somatică, ele nu sunt tulburări ale sufletului în sine, ci ale exprimării şi manifestării sale. Dincolo de aceste perturbări aparente, sufletul în sine nu este afectat, rămânând intact în esenţa sa”Dumnezeu n-a făcut un trup la întâmplare, ci un astfel de trup care să slujească sufletul cugetător”(3)

Pe lângă o primă categorie de boli mintale sau forme de nebunie, care au o etiologie somatică, există şi o a doua cu etiologie demonică. Părinţii vorbesc şi de o a treia categorie de boli, care au o cauză de natură spirituală, ce ţine de liberul arbitru al omului. Bolile mintale care au o origine spirituală nu trebuie însă confundate cu bolile spirituale în sine. Bolile spirituale sunt generate de o dezordine în ceea ce priveşte raportul personal al omului cu Dumnezeu.Bolile mintale implică tulburări ale psihismului, o disfuncţie a naturii sale. Pentru Părinţi, multe dintre dezordinile pe care noi le considerăm astăzi pur psihice aparţin, de fapt,domeniului spiritual, ele necesitând un diagnostic şi o terapeutică duhovnicească.

Există mai multe forme de manifestare a bolilor mintale. Astfel, tristeţea (lupe) reprezintă  o stare a sufletului alcătuită din descurajare, neputinţă, greutate şi durere sufletească, mâhnire, apăsare, însoţite cel mai adesea de o mare tulburare şi nelinişte. Aceasta poate avea multe cauze, însă întotdeauna este o manifestare a facultăţii irascibile (thumos), fiind  legată de mânie. Conform Părinţilor, tristeţea apare din cauza neîmplinirii dorinţelor, alteori ea urmează mâniei. Ea poate avea drept cauză şi lucrarea demonilor sau se poate ivi fără niciun motiv.(4) “Nu firea lucrurilor- spune Sfăntul Ioan Gură de Aur-, ci sufletul nostru face să ne întristăm şi să ne bucurăm.  Deci, dacă în sufletul nostru este bună rânduială, atunci îl vom avea chezaş veseliei şi mulţumirii noastre… “. “Când e vorba de trup, totul depinde de starea lui fizică, când e vorba de suflet, totul depinde de voinţa noastră”.(5) Atunci când diavolii sunt cei care uneltesc şi înstăpânesc tristeţea, tot de sufletul pe care îl ştiu slab se folosesc şi de voia omului care li se pleacă. Ea poate duce la moartea trupului pentru că omului îi răsare în gând şi ideea sinuciderii. Pentru toate aceste motive, Părinţii consideră tristeţea o boală a sufletului, foarte grea şi vătămătoare.

Akedia reprezintă o altă formă de manifestare a unei boli mintale. Termenul grec akedia, preluat în limba latină sub forma acedia, se exprimă prin lene şi plictis, dar aceasta reprezintă doar în parte realitatea desemnată de el. Akedia este un fel de „lenevie”, dar mai este şi lehamite, silă, urât, lâncezeală, moleşeală, somnolenţă. Este un sentiment de nemultumire de toţi şi de toate. Omul nu se mai bucură de nimic, totul e plicticos, şi nu mai aşteaptă nimic de la viată.. demonul akediei îi loveşte mai ales pe cei care duc o viaţă duhovnicească, străduindu-se să-i abată de la căile Duhului. Mulţimea relelor provocate de akedie îi face pe Părinţi să afirme că ea este cea mai apăsătoare şi mai greu de îndurat dintre toate patimile. Sfântul Isaac Sirul spune că pentru suflet ea este  “gustarea gheenei”(6)

__________________________________________________

  1. Jean- Claude Larchet,Terapeutica bolilor mintale, p.67
  2. Evagrie Ponticul, Cuvânt despre rugăciune, p.68 şi 72
  3. Sf. Ioan Gură de Aur, Omilii la statui,XI,4
  4. Jean- Claude Larchet, op.cit.,p 127
  5. Sfântul Ioan Gură de Aur, op.cit.,XVIII,3
  6. Sfântul Isaac Sirul,Cuvinte despre nevoinţă,p.46

Advertisements

Ce zici de asta?

Fill in your details below or click an icon to log in:

WordPress.com Logo

You are commenting using your WordPress.com account. Log Out / Change )

Twitter picture

You are commenting using your Twitter account. Log Out / Change )

Facebook photo

You are commenting using your Facebook account. Log Out / Change )

Google+ photo

You are commenting using your Google+ account. Log Out / Change )

Connecting to %s