Primăvara intelectualului ortodox

un art de pr. Ioan Valentin Istrati

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi. 

În peisajul cultural românesc, marcat de provincialism, snobism şi epatare, un rol esenţial îl joacă, sau mai bine zis ar trebui să-l joace, intelectualul ortodox. După jumătate de secol în care intelectualii şi-au ascuns cu grijă religiozitatea îndărătul metaforelor greu de pătruns pentru canaliile de la cenzură, iată că de 20 de ani este libertate.

Intelectualul creştin a ieşit din catacombe însă rămâne încorsetat în vechile structuri instituţionale şi din păcate, rareori reuşeşte să-şi exprime decisiv opţiunea pentru credinţă. O intelighenţie bine educată s-a pripăşit pe la mănăstiri, acolo unde tihna comunicării şi ritmul liturgic monastic le încuraja inspiraţia. Alţii participă la unele congrese şi conferinţe cu circuit închis, accesibile doar elitelor cu invitaţie ştampilată, mereu aceeaşi, vorbind despre pasiunea lor de o viaţă.

Însă o elită a societăţii care să răsară în spaţiul civic, să se organizeze temeinic, să dea sens creştin junglei urbane şi să fie accesibilă majorităţii încă nu s-a întâmplat. De multe ori astfel de organizaţii sunt repede tractate discret spre o parte sau alta a eşicherului politic, sau se compromit în hăţişuri mentale extremiste. Idealul intelectualului creştin ia fiinţă repede şi se stinge curând, sub presiunea străzii consumiste şi a rating-ului ucigaş. De bună seamă, sunt mulţi oameni educaţi prezenţi în tinda Bisericii, ajutând la exprimarea ei în lume, însă o mişcare propriu-zisă – deschisă şi sistematică – a intelectualilor creştini încă nu s-a văzut.

Multe dintre elite repetă aceleaşi poncife comuniste, învăţate de pe la nişte academicieni care descoperiseră roata, primul om, fierul, focul, ceramica, cucuta, raiul, toate în România, spre slava conducătorului iubit, de preferinţă cât mai aproape de Scorniceşti. Alţii s-au blocat în declaraţii piezişe care vorbesc despre naţionalismul Bisericii. Sunt unii intelectuali care admiră creştinătatea apuseană, ordinea monumentală de catedrală catolică, militarizarea teologică şi implicit bunăstarea care vine de aici. Cei mai mulţi uită că toată cultura românească dintotdeauna s-a născut în pridvorul Bisericii, s-a adăpat cu credinţă, a fost încurajată de cler şi s-a dezvoltat în mănăstiri. După 20 de ani de la moartea comunismului, mai există mulţi comunişti, pentru care ideologia pură, delaţiunea vie, viitorul impus, slugărnicia cu fason, celebrarea propriilor suficienţe, sunt coordonatele vieţii lor.

De aceea este cu totul remarcabilă apariţia în agora publică a unui intelectual creştin de mare rafinament, care nu numai că probează adevărurile credinţei sau susţine demersurile religioase, ci se pune bine merci pe treabă în ogorul Bisericii, se apucă de hermeneutică creştină, descoperă izvoare exegetice remarcabile, pune în valoare retorica teologică răsăriteană, pătrunde în duh patristic la izvoarele parabolelor Mîntuitorului. După ce a scris o carte despre îngeri care poate deveni oricând o lectură obligatorie pentru teologi şi filosofi deopotrivă, scriitorul Andrei Pleşu vine acum cu o abordare fascinantă a parabolelor christice, interpretate în cheie patristică răsăriteană, lipsit de inhibiţiile clericale, însă credincios până la capăt ortodoxiei textelor, surprinse în frumuseţea lor ingenuă şi tainică deopotrivă. Pentru că pildele lui Hristos sunt de fapt fântâni ale infinitului iubirii dumnezeieşti aşezate simplu, neaoş, pe marginea drumului minţii omeneşti, invitându-ne să bem apa cea de nemurire şi să cunoaştem Tainele cerului în firescul de humă al lumii, coborâte smerit pe pământ.

Am surprins în vorbele lui Pleşu nu epatare gongorică, nu preţiozitate de savantlâc, nu erudiţie iniţiatică, ci acea putere de sfătuire a omului simplu şi sincer, plină de înţelepciunea Celui veşnic, care ascultă chemarea tăcută a lui Dumnezeu, păstrată în frumuseţile acestei lumi.

Sursa: http://www.doxologia.ro/viata-bisericii/reflectii/primavara-intelectualului-ortodox#

Cuvânt despre bunătate al Sfîntului Nectarie al Eghinei

Despre faptul că bunătatea lui Dumnezeu voieşte descoperirea Lui în lume

În bunătatea lui Dumnezeu stă pricina descoperirii Acestuia în lume, în dumnezeiasca bunătate aflăm în chip lămurit temei pentru susţinerea Revelaţiei. Dezvăluindu-ne raţiunea  pentru care făptura a fost adusă la fiinţă, bunătatea lui Dumnezeu ne face cunoscută şi cauza descoperirii.

Făptura este lucrarea unei nemărginite şi preaînţelepte puteri, izvorâtă din mâinile Atoatecunoscătorului şi Atotputernicului Făuritor. Aşa cum orice lucru dă mărturie de generozitatea celui ce l-a lucrat, tot astfel lumea mărturiseşte bogăţia Celui ce o îmbogăţeşte. Din bogăţie şi belşug s-a născut ea, mărturisind generozitatea lui Dumnezeu. Lumea nu este nicidecum lucru făcut din oarecare nevoie. Intrucât nu există niciun motiv pentru care Dumnezeu să fi fost nevoit să creeze lumea, rezultă că aceasta este produsul înseşi al bunătăţii Lui. Din preaplinul bunătăţii, Dumnezeu a dăruit viaţă lumii. El Şi-a revărsat bogăţia şi peste alte fiinţe, pentru a le face părtaşe aceleiaşi bunătăţi şi fericiri de care Însuşi Se desfătează. Aşadar, cauza existenţei lumii este bunătatea lui Dumnezeu.

Se pune întrebarea: dacă lumea este rodul bunătăţii lui Dumnezeu, este cu putinţă, oare, ca ea să fie lăsată de El în părăsire? De bună seamă că nu, deoarece actul abandonării ei ar pune în seama lui Dumnezeu neputinţe omeneşti. Ar presupune fie că Dumnezeu a făcut lumea în joacă, iar după ce S-a distrat cât să-I treacă plictiseala, S-a simţit împovărat şi a lăsat-o în voia sorţii, din pricină că a creat-o fără niciun scop; fie că S-a căit că a făcut-o, şi, prin urmare, a părăsit-o. Niciuna din aceste presupuneri nu e cu putinţă să se refere la Dumnezeu, căci dumnezeiasca înţelepciune şi, în general, noţiunea de Dumnezeu exclud toate acestea. De vreme ce Dumnezeu, după cum se mărturiseşte, este atotînţelept, toate câte întru înţelepciune le lucrează, le face pentru că voieşte, nu fără rost, ci cu un anume scop.

Voind, deci, întru crearea lumii, Dumnezeu a hotărât aceasta dintr-un motiv bine definit, iar acest motiv reprezintă scopul creaţiei. Joaca nu poate fi socotită scop al creaţiei, căci vine în contradicţie cu înţelepciunea şi bunătatea Creatorului, care impun ca aducerea la fiinţă a lumii să aibă un motiv bine întemeiat. Se pune întrebarea: Îi este permis înţelepciunii lui Dumnezeu să-şi lase lucrarea creaţiei pe jumătate terminată, să-şi abandoneze planul întocmit înainte de a fi finalizat? Bineînţeles că nu! Iar că lumea şi scopul ei au atins desăvârşirea cine poate spune? De bună seamă că nimeni, pentru că altfel ce explicaţie s-ar putea da pentru dăinuirea făpturii până în zilele noastre.

Întrucât nu este îngăduit să admitem un Dumnezeu Care Se joacă sau un Dumnezeu Care lucrează fără scop, întrucât lumea nu şi-a înfăptuit deocamdată scopul şi întrucât abandonarea lumii nu poate avea drept consecinţă decât distrugerea ei – iar ea  încă există! – rezultă că Dumnezeu vine în relaţie cu lumea, îi poartă de grijă şi o conduce la sfârşitul ţintit şi cugetat. Nici pe departe o astfel de purtare de grijă faţă de lume nu înjoseşte ideea nobilă privitoare la înţelepciunea lui Dumnezeu, căci noi nu percepem aşa cum o percep cei supuşi patimilor omeneşti şi nu o interpretăm prin prisma mentalităţii ce predomină în deism. Pronia lui Dumnezeu faţă de lume nicidecum nu se aseamănă cu omeneasca grijă, cea care-l macină pe om. Grija omului are şi ea un caracter dumnezeiesc, de vreme ce seamănă cu lucrarea creatoare, dar creaţia şi pronia nimic altceva nu exprimă fără numai voinţa lui Dumnezeu ca lumea să se nască şi să dăinuiască.

Prin urmare, în deşert caută deismul să nege legătura lui Dumnezeu cu lumea, din moment ce ea există pentru toate aceste motive exprimate mai sus.

Iar dacă până acum am vorbit despre legătura şi pronia lui Dumnezeu faţă de lume, faţă de întreaga creaţie în general, în continuare vom lua în discuţie îndeosebi legătura dintre Dumnezeu şi om.

fragment din Despre descoperirea lui Dumnezeu în lume. Tâlcuiri la Sfânta Scriptură, Sfântul Nectarie de Eghina, trad. din lb. greacă de monah Gherontie Nica, Ed. Egumeniţa şi Cartea Ortodoxa, Galaţi, Alexandria, 2011, pp. 51-53

Jurnal de călătorie : Patmos (3)

Duminică, 24 octombrie, 2010

14.20, Patmos

Casa cu pisici. Zi foarte caldă, ca vara la noi. Am fost la Liturghie, de dimineaţă. Intenţionam să mergem la Evanghelismos, o mănăstire de maici un pic mai departe de Chora. Cartierul e însă aşa de strâns, încât nicio străduţă, aşa strâmtă cum e, nu lasă să se vadă vreun drum lăturalnic. Pare un labirint de case, bine adunate şi fortificate de zidul gros, ca de cetate. Aşa că, pe moment, m-am gândit să rămânem la slujbă la Chora, unde e tot mănăstire, dar de călugări, şi unde mai fusesem şi-n prima zi, joi, când a fost sărbătorit ctitorul, Sfântul Hristodul. Poarta mănăstirii era închisă însă, deşi trecuse binişor de 8, când era afişat că se deschide. Niciun clopot, nicio cântare nu răzbătea până la noi, aşa că am luat-o la picior spre Peşteră. E a treia oară când ajungem aici, deşi nu credeam că o să revenim. Am fost şi ieri, pentru că Jacob ne spusese că e slujbă, însă se făcuse decuseară, unindu-se la Priveghere, Vecernia cu Litia,  Miezonoptica şi Utrenia. Azi am ajuns chiar foarte repede, pe o potecă pietruită care tăia pieziş dealul şi care ne-a uşurat mult coborârea, scurtând timpul. Am ajuns pe la sfârşitul Proscomidiei (era cam 08.30-08.40).

Peştera ne-a primit cald. Nu exagerez deloc, locul chiar are o căldură tainică. Pietrele acelea, roci vulcanice, par să păstreze ceva din incandescenţa ascunsă a pământului. Îţi voi spune imediat de unde le vine mai degrabă căldura, deşi, cu siguranţă, ţi-ai dat seama.

This slideshow requires JavaScript.

Sfântul Ioan, ucenicul care L-a iubit pe Hristos mai presus de sine, care nu L-a trădat şi nu L-a părăsit nicicând, stătea, foarte bătrân fiind, la aproape 100 de ani, şi se ruga într-o zi de duminică. Atunci a auzit glasul Domnului Care l-a strigat, glas ca de tunet, vuind în spatele lui şi, întorcându-se, o lumină puternică, asemănătoare fulgerului, a despicat piatra peşterii, tăind-o de-a curmezişul, şi-a crăpat-o în 3. Glasul părea să iasă din această despicătură şi Ioan L-a văzut pe Fiul Omului cu o altă faţă, aşa cum în vechime, Îl văzuseră Isaia şi Iezechiel. Faţă de vedenia lor profetică, de neînţeles cu mintea omenească, Sfântul Ioan, care Îl ştia bine pe Hristos, Îl recunoaşte, în duh, ca fiind Cel/ Cei Care stătea(u) între cele 7 sfeşnice. Iată cum scrie el:  ” Şi m-am întors să văd al Cui este glasul care vorbea cu mine şi, întorcându-mă, am văzut şapte sfeşnice de aur. Şi în mijlocul sfeşnicelor pe Cineva asemenea Fiului Omului, îmbrăcat în veşmânt lung până la picioare şi încins pe sub sân cu un brâu de aur. Capul Lui şi părul Lui erau albe ca lâna albă şi ca zăpada, şi ochii Lui, ca para focului. Picioarele Lui erau asemenea aramei arse în cuptor, iar glasul Lui era ca un vuiet de ape multe; În mâna Lui cea dreaptă avea şapte stele; şi din gura Lui ieşea o sabie ascuţită cu două tăişuri, iar faţa Lui era ca soarele, când străluceşte în puterea lui. Şi când L-am văzut, am căzut la picioarele Lui ca un mort. Şi El a pus mâna dreaptă peste mine, zicând: Nu te teme! Eu sunt Cel dintâi şi Cel de pe urmă şi Cel ce sunt viu. Am fost mort, şi, iată, sunt viu, în vecii vecilor, şi am cheile morţii şi ale iadului. Scrie, deci, cele ce ai văzut şi cele ce sunt şi cele ce au să fie după acestea.”

Povestea peşterii mi-a spus-o Jacob, gazda noastră, un om credincios. Mărturia o are, prin tradiţie orală, de la monahii locului. Peretele Peşterii Apocalipsei arată vădit şi locul unde piatra s-a despicat în 3, şi crăpătura ce taie, de-a curmezişul, tavanul. Locul unde a stat capul Sfântului, căzut în somn adânc, căci fusese ca orbit de lumină, este o mică scobitură în granitul peşterii. La fel şi locaşul unde a pus mâna, când s-a sprijinit să se ridice.  De cum s-a trezit, l-a chemat pe Procor şi i-a dictat ceea ce avem azi în Cartea Apocalipsei. Ambele locuri sunt marcate de aure metalice, argintate şi ceruite pe marginea dinăuntru.

Am atins cu sfială, dar şi cu dor, piatra aceea despicată, gândindu-mă la iubirea Domnului Care ne-a dat cuvânt prin Ioan, spunându-ne nouă toate câte o să ni se întâmple şi avertizându-ne să nu cădem în amăgire. Mă gândeam şi la ce inimă trebuie să fi avut Ioan, să încapă în ea atâta har ca să-L vadă pe Dumnezeu în slavă, să-L “perceapă” ca Treime, taină de nepătruns cu mintea. Uimitoare inocenţa şi iubirea, uriaşă credinţa lui, ca a bătrânului patriarh Avraam, care, ştiindu-L pe Dumnezeu Unul, “vedea” că este Trei. La fel ne spune şi Sfântul Grigorie de Nazianz, că Unime şi Treime deopotrivă Se arată sufletelor ce se înalţă, smerite fiind.

(Va urma)

Vederea orbului. Scurt comentariu la Ioan 9, 6

          

Acestea zicând, a scuipat jos şi a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului. (Ioan 9, 6)

Orbul din naştere vădeşte lucrările cele tainice, aşa cum Însuşi Mântuiorul explică:  Nici el n-a păcătuit, nici părinţii lui, ci ca să se arate în el lucrările lui Dumnezeu – In. 9, 3

Însemnătatea duhovnicească a pildei, ne arată Sfântul Nicolae Velimirovici, constă în deschiderea ochilor duhovniceşti, căci orbul ajunge să-L cunoască pe Vindecătorul său drept Domn şi Dumnezeu – In. 9, 33; 38. Hristos ar fi putut deschide ochii orbului prin cuvânt, aşa cum l-a înviat pe Lazăr din morţi,  prin punerea mâinilor sau chiar prin atingerea veşmântului, ca pe femeia cea cu scurgerea de sânge, dar a vrut să arate în fapta Lui că ţărâna, care nu este altceva decât trupul nostru, chiar în starea de cădere suferită prin păcat, se poate ridica la vederea cea duhovnicească, prin puterea Sa dumnezeiască şi prin lucrarea Duhului Sfânt izvorâtă din baia binecuvântată a Botezului, aşa cum sugerează şi numele scăldătorii Siloamului care înseamnă trimis: Domnul a scuipat pe pământ, a făcut tină din scuipat şi a uns cu tină ochii orbului, ca şi cum ar spune: “Iată că din scuipat batjocorit şi din ţărână, din tină batjocorită, el îşi va primi vederea trupească şi va vedea. Dar cum va primi vederea duhovnicească? Gândiţi-vă mai mult la duh decât la trup, căci trupul este veşmântul şi arma duhului.” În chipul acesta, Domnul a mai vrut să amintească ucenicilor despre facerea omului din ţărâna pământului. Atunci El a dovedit că El este Ziditorul care a făcut trupul omului din ţărână, atunci când a făcut ochii orbului din tină. Domnul a mai vrut să arate ucenicilor cum curge puterea Sa Dumnezeiască din duhul Lui […] Aceasta este singura împrejurare din Evanghelie în care Domnul Se foloseşte de lucruri făcute în facerea minunilor Sale. Poate că Domnul a voit prin aceasta să cinstească natura zidită.[1]

Lucrarea este teandrică, întrucât orbul voia să-şi dobândească vederea, a crezut şi a ascultat cuvântul dumnezeiesc, împlinindu-l fără a se îndoi sau cârti. Dacă s-ar socoti înţelesul duhovnicesc mai larg al întregii întâmplări, s-ar putea spune că omul născut orb reprezintă întreaga omenire, şi Scăldătoarea Siloamului Îl reprezintă chiar pe Domnul, care a fost trimis din cer, pentru a da înapoi vederea întregii omeniri, care orbise din pricina păcatului, cu ajutorul apei vii a Duhului Sfânt, prin sfinţirea Botezului.[2]

Aceeaşi explicaţie o întâlnim şi la Sfântul Teofilact al Bugariei: ducându-se la scăldătoare, care nu este altceva decât chip al lui Hristos, orbul nu a îndepărtat tina, ci aceasta i-a împlinit lipsa, făcându-i-se ochi, organul de simţ cel mai complex şi cel mai sensibil. Aşa cum a făcut ochii orbului, Hristos dovedeşte că a făcut tot omul, trup şi suflet înţelegător, din pământ şi cu puterea gurii Lui, căci dacă în Fc. 2, 7 e vorba de suflare, aici este salivă: Că a scuipat jos, şi tină făcând, a uns ochii orbului, arătând prin taină, că El este cel Ce şi pe Adam din tină l-a făcut. Că a zice cum că Eu sunt Cel ce am făcut pe Adam greu se părea ascultătorilor, iară prin lucru arătându-se aceasta, nu li se mai arăta împotrivă. Pentru aceasta şi din tină a făcut ochii, după chipul acela al zidirii, cu carele şi pe Adam l-a zidit. Şi nu numai a format ochii, nici numai i-a deschis, ci şi a vedea le-a dăruit, care este semn că şi sufletul i l-a insuflat în Adam. Că sufletul nelucrând, ochiul măcar de ar fi şi întreg, nu va putea vedea vreodinioară. […][3]

Mântuitorul îl vindecă pe orb şi ne dezvăluie lucrarea Lui dintru început. Tatăl care a voit să facă pe om după chip şi asemănare este Unul cu Fiul şi Duhul: “Mie Mi se cade să lucrez lucrurile Celuia Ce M-a trimis”. “Mie”, zice, Mi se cade să Mă arăt pe Sinemi, şi să fac lucruri care pot să Mă dovedească, că aceleaşi fac care şi Tatăl. […] Că precum Hristos este Piatră Duhovnicească, aşa este şi Siloam Duhovnicesc, şi precum pârâul acesta al Siloamului fără de veste şi cu înspăimântătoare se arăta cu oarecarea repejune înfricoşată, aşa şi venirea Domnului ascunsă fiind şi de îngeri neştiută, pe tot păcatul cu puterea îl îneacă.[4]

---

[1] Sfântul Nicolae Velimirovici – Omilii şi predici, vol. 3, trad. Graţia Lavinia Constantineanu – Lungu, publ. şi tip. în Marea Britanie de Lazarica Press, 1996, pp. 30-33

[2] Ibidem.

[3] Sfântul Teofilact al Bulgariei – Comentar la Evanghelia de la Ioan, Edit. Pelerinul Român, Oradea, 1998, pp. 240- 241.

[4] Ibid. pp. 239- 241

Aşezarea în voia lui Dumnezeu, conferință a pr. Gheorghe Holbea

Pe părintele Gheorghe Holbea îl cunoaşteţi fie ca discipoli ai săi, fie ca fii duhovniceşti şi enoriaşi ai Bisericii “Adormirea Maicii Domnului” – Precupeţii Noi sau chiar “din auzite”, adică din multiplele conferinţe susţinute în cadru academic sau la invitaţia ASCORULUI. Sfinţia Sa este profesor la Facultatea de Teologie Ortodoxă “Justinian Patriarhul” din Bucureşti, unde susţine cursuri de dogmatică, dogmă şi spiritualitate, ascetică şi mistică şi despre teologi ortodocşi contemporani.

Iubit de studenţi pentru blândeţea şi erudiţia sa, părintele este apreciat şi ca vrednic ucenic al unuia dintre cei mai importanţi teologi ai secolului XX, pr. prof. Dumitru Stăniloae. Îmbinând învăţătura filocalică şi dragostea cu care caută să-i îndrepte pe oameni către Dumnezeu, părintele Holbea devine pentru cei care au avut privilegiul şi bucuria să-l cunoască, călăuză şi model de urmat.

Vă recomand spre audiere una din conferinţele Sfinţiei Sale, susţinută  duminică, 10 aprilie 2011, în Aula Magna a Facultăţii de Drept din Bucureşti, ce are ca temă “Cunoaşterea voii lui Dumnezeu”. O problemă mereu stringentă, cu atât mai mult pentru tinerii aflaţi la începutul vieţii, puşi în faţa unor importante decizii. Evenimentul a fost organizat de ASCOR Bucureşti şi face parte din seria “Serilor filocalice”. Mulţumim, părinte profesor!

Cunoaşterea voii lui Dumnezeu

Alte predici şi conferinţe

Prin om, se sfinţeste şi creaţia. Puterea rugăciunii unui sfânt

 “Ceva asemănător s-a petrecut odinioară, când Sfântul Nectarie se afla la mănăstirea sa din Eghina, iar monahiile din obşte i-au cerut să tâlcuiască cuvintele:  Toată suflarea să laude pe Domnul!

Atunci el le-a răspuns: Vă voi răspunde în timp, aşteptaţi. Şi într-o noapte de vară cu lună plină au ieşit pe câmp pentru a face pavecerniţa cu acatistul Buneivestiri. Sfântul, după terminarea pavecerniţei, le-a spus monahiilor să-şi continue rugăciunea în genunchi, după care el însuşi s-a dus puţin mai departe şi a îngenuncheat.
Pentru o clipă, monahiile, într-un chip mai presus de fire şi de netâlcuit, au auzit şi au simţit că fiecare piatră, arbust sau floare de noapte, fiecare stâncă şi toate bisericuţele de pe acel versant de munte, stelele şi luna, întreaga zidire neînsufleţită a început să-L laude pe Dumnezeu într-un chip de negrăit. Iar când la aceasta s-a adăugat doxologia adusă de greieri, de cucuvele şi de celelalte păsări de noapte, uimirea pricinuită de belşugul de Har şi de această preadesfătătoare doxologie a “topit” inimile emoţionate ale maicilor.

Şi astfel, cu puterea rugăciunii Sfântului Nectarie, au primit înştiinţare în chip simţit despre tâlcuirea stihului din Psalmi Toată suflarea să laude pe domnul! Toată zidirea, însufleţită şi neînsufleţită, lăuda pe Domnul, Creatorul şi Ziditorul într-un glas.”

(fragment din cartea Staretul meu Iosif Isihastul, de arhim. Efrem Filotheiul, Ed. Sophia, Buc., 2010)

Scară în spirală

Timpul doare.

Un gând revine permanent, în toate clipele luminoase: suntem devenire. Viaţa noastră pământească o vedem acum ca pe o apă limpede căreia îi croim vad de-o clipă în căuşul palmelor. Conteneşte izvorul să curgă? Susurul său se aude mai departe limpede, viu, săltând peste pietrele lucitoare. O vorbă înţeleaptă spune că apa râului nu trece niciodată prin acelaşi loc.

Doare timpul. Doare ca o frecare continuă a aerului pe piele, ca apa care slefuieşte pietrele, doare cât neputinţa de a-l opri. Ideea asta : “Nicicând nu va mai fi la fel” frânge orice fericire efemeră, proiectând-o adânc în conştiinţă, singurul loc de unde ea nu se pierde în totalitate. Ceva se pierde totuşi, se modifică, se metamorfozează încă şi acolo, căci se aşază într-un lanţ cauzal, se aureolează ori se depreciază, devine mitologie proprie, patrie a sinelui individual, incomunicabil. Se uită, ceea ce doare cel mai tare. Nu există durată pură în sens bergsonian, ci re-prezentare. Realitatea obiectivă, nudă, nu se regăseşte în conştiinţa noastră, ci devine realitate semnificatoare. Acesta e un timp abstract, e acumulare de experienţe atemporale, păstrând doar coordonate intrinseci spaţio-temporale. Dacă am judeca asta, din punct de vedere laic – adică desacralizat- ne-am opri aici.

Creştinismul însă defineşte altfel realul: realitatea este deja semnificată în raport cu Logosul dumnezeiesc care o îmbracă. Absolutul divin, axa noastră de referinţă, face ca realitatea imanentă să capete sens. Şi atunci problema omului nu este doar una de traducere, ci mai ales de interpretare, ca actor principal al unei realităţi pe care el o numeşte viaţă proprie, fărâma lui de scenă, trăită şi privită simultan din perspectiva de spectator care  trage cu ochiul pe gaura cheii.  Realitatea nudă nu depinde doar de conştiinţa proprie, ca depozitară a semnificaţiilor şi a încărcăturii emoţionale. Nimic nu se şterge din  memoria umanităţii care se înscrie memoriei lui Dumnezeu. E o lumină în toată acestă descoperire, căci această Cartea a Vieţii va reţine toate clipele trăite, cu infinitatea lor de potenţialităţi de devenire  şi cu alegerile noastre care le vor fi limitat. Suntem o singură carte care se scrie în timp, Mână peste mână, o minunată Evanghelie a veacurilor.

Trăim astfel clipe minunate: ale comuniunii cu Dumnezeu, ale bucuriei de celălalt. Privim florile, câmpul în soare, plin de maci, respirăm aerul rece,  ne mângâiem pielea cu ploaia caldă de vară, gustăm întâii fulgi de nea, trăim muzica, petrecem. Clipe sublime, dar atât de scurte! Ne dorim mereu să le reţinem, căci sunt singurele care ne dau vitalitate şi sens.  Dar timpul trece, bucuria urmează durerii şi amândouă se împletesc în lumina roşiatică a asfinţitului şi în albăstreala zorilor. Mă întreb oare de ce vrem să oprim timpul doar când suntem fericiţi. Ştiu că omul a fost făcut pentru bine, că în Rai nu a cunoscut durere ori suferinţă şi nici moarte. E vorba atunci de perpetua nostalgie a Edenului pierdut, de tânjirea după Împărăţia de departe şi aşa de aproape? Poate de aceea doare timpul: pentru că nu e FIRESC să curgă. Nu aşa a fost gândit în principiu, trecerea lui era lină, se asemăna cu veşnicia.

Dar Hristos a trăit şi trăieşte în timp şi în veşnicie şi Întruparea Lui a dat sens istoriei, a creat-o din nou. Aceasta nu anulează, dar converteşte suferinţa efemerului, a instabilităţii persoanei noastre. Deşi continuă să doară, ne dăm seama că unicitatea clipei este cea care îi dă valoare. Secundele sunt kairos, succesiune de momente oportune devenirii, de împlinire şi desăvârşire spirituală. Iată cum zâmbetul persoanei dragi, mângâierea mamei, toate cuvintele şi faptele noastre, ca expresii stilizate ale timpului râmân unice şi irepetabile, preţioase cu atât mai mult cu cât ele ne definesc ceea ce suntem în momentul de faţă.

Timpul există, deci, pentru a ne învăţa să preţuim şi să dorim veşnicia: exerciţiul clipei sublime. De aceea, chiar de plângem cu un ochi, iar cu celălalt râdem, să învăţăm, cu timpul, să clădim, în alţii  şi în noi idei frumoase şi eterne. Mai ales că în tot acest timp al nostru, nu suntem niciodată singuri, ci cu Dumnezeu în inima noastră. Deşi se ascunde, într-o permanentă chenoză a Duhului, rămâne Persoana cea mai apropiată, cel mai intim partener de comunicare, Dumnezeu, Părinte şi Mântuitor. Fiind alături de El, în permanent dialog, timpul nu mai este dureros, ci binecuvântat, poartă cerească şi prilej neîncetat de bucurie şi comuniune.