Despre obiceiul mărturisirii ”minunilor” pe site-uri

Pentru că primesc pe acest blog destul de des mărturii ale unor persoane bine intenționate, chiar evlavioase, despre modul minunat cum Sfîntul Nectarie sau alți Sfinți lucrează în viața lor, aș vrea să fac o mică specificare. Încă de la început, vreau să subliniez că este vorba de niște situații specifice, excepționale, în care aceeași persoană scrie de mai multe ori, la intervale de timp diferite, o mărturie de genul : ”Mulțumesc Sfinte Nectarie, pentru că-i ții sănătoși pe cei dragi”; ”Mulțumesc, Sfinte Nectarie că m-ai ajutat azi la examen”; ”Mulțumesc Sfîntului Nectarie și Maicii Domnului că mi-au ascultat ruga și că am găsit un serviciu bun” și, apoi, de la capăt, pentru fiecare binefacere, cît de mică, a vieții omului respectiv. Fie și pentru aceeași întîmplare minunată de a fi fost binecuvîntați, de exemplu, cu nașterea de prunci, unii oameni țin să mulțumească de nenumărate ori, cu aceleași cuvinte sau cu altele, pe o pagină de internet, ca și cum Dumnezeu ar fi avea o conexiune slabă și nu receptează suficient de bine mesajul. Alții nu au să mulțumească, au doar dorințe și solicitări și-și scriu deseori rugăciunile lor personale, intime, adresate Sfinților sau lui Dumnezeu aici, pe site.

Nu e nimic rău în asta sau aproape nimic rău. Personal, mă bucur că există oameni recunoscători. Am convingerea că recunoștința față de tot ce ne-a dat și ne dă Dumnezeu zilnic, de la cele mai ”banale” lucruri, ca răsăritul soarelui, vederea norilor sau a unei flori, zîmbetul unui om fericit, chipul unui copil, pînă la lucrurile bune din viața noastră este firească. Ne definește umanitatea noastră și este răspunsul natural al harului primit de la Dumnezeu, care ne înnobilează. O viață trăită în recunoștință față de Domnul este o viață trăită cu adevărat. Însăși Sfînta Liturghie, inima vieții noastre duhovnicești, nu este altceva decît tainica unire a lui Dumnezeu și a omului într-un act de profundă recunoștință.

Mă voi referi acum, nuanțat, la pericolele care zac ascunse în aceste ”mărturii” de blog, devenite, pentru unii, obicei. Un obicei care se naște din virtualizarea vieții noastre și din confuzia adevăratei comunicări cu internetul. Am să redau răspunsul meu adresat unei cititoare-comentatoare, cu specificarea că se referă la toți cei care pot cădea în această ”ispită”:

Bucurie!

X, draga mea, mă înduioșează mărturiile tale și îți mulțumesc că nu uiți să treci de fiecare dată și prin căsuța mea virtuală, mulțumindu-i Sfântului Nectarie și tuturor sfinților care ne ajută și ne mijlocesc, cu harul lor, lucrarea mîntuirii. Mă bucur și că-mi împărtășești mie și cititorilor sporadici ai acestui blog, bucuria Sfintelor Paști, așa cum ai trăit-o tu (desi, sincer nu stiu ce ai vrut sa spui cu ”am dat Sfintele Pasti la Biserica si eram foarte stresati ca sa iasa totul bine” :D). Am observat că ai scris aici în mai multe rânduri, ori de cấte ori ai simțit ajutorul Sfîntului.

Cînd am înființat pagina, am avut în gînd să adun mărturii ale modului minunat în care Sfîntul lucrează în viața oamenilor spre a-i aduce pe căile Domnului. Nu aș vrea însă să devină nici obicei, nici ritual, nici datorie pentru unii în a da mărturie aici de fiecare dată când primești un ajutor, cît de mic. Sînt sigură că Sfântul îți cunoaște inima și știe că din preaplinul ei ai scris și altora. Ai însă mare grijă, NU este de folos sufletului tău să faci public iară și iară harul și ajutorul care îți vin prin Sfinți. Sper să mă înțelegi. Daca nu, o sa-ti spun mai clar: plecînd de la Evanghelii, vei vedea că, uneori, Insusi Domnul le spune celor vindecati sa mearga să-L vesteasca; de cele mai multe ori, însă, le spune sa tacă. De ce crezi? Din smerenie, marea si nemăsurata smerenie a lui Dumnezeu, dar și pentru binele omului vindecat care nu trebuie să se socotească prin aceasta mai presus de semenii sai, în apărarea și mila pe care i-o dă Domnul.

E foarte frumos ca simti recunoștință și  vreau să cred că nu te limitezi la a-ți arăta recunoștința față de Dumnezeu doar scriind pe un site, pe internet. Calea ortodoxă ne îndeamnă la credință și fapte de milă față de aproapele. Și unde putem să ne manifestăm mai bine dacă nu în familie, la serviciul sau școala fiecăruia, acolo unde sintem rînduiți să slujim? Recunoștința față de Dumnezeu se arată prin harnicie si rugăciune pentru mîntuirea altora si a noastră. În multe situații, se arată și prin alungarea supărării, prin renunțări și, mai ales, răbdarea necazurilor care vin de la cei din jur sau din împrejurările vieții.

De asemenea, cînd te rogi, nu uita că trebuie să intri în ”cămara” încuiată a sufletului tău, unde să fii doar tu cu Domnul, așa cum El Însuși ne-a învățat. Păstrează intimitatea și sinceritatea acestei rugaciuni personale de mulțumire. Nu te limita la a cere doar sănătate și bunăstare, astea sînt lucruri lumesti, care ar trebui să derive din dorința de mintuire. Cel mai bine si mai frumos este să-i cerem Domnului sa ne dea DRAGOSTE dumnezeiască de aproapele, rabdare multă, smerenie si blîndețe, si, mai ales, puterea să acceptam să se faca întotdeauna VOIA SA, indiferent daca uneori asta inseamnă suferința noastră. Iata, sora mea, cam asta ar trebui să ne dorim cu toții pentru mîntuire, asa cum ne invata Sfintii nostri Parinti.

Și o să-ți mai dau un motiv care poate o să te surprindă. Nu cred prea tare în puterea internetului de a trimite oamenii la Biserică. A scrie aici, pe o oarecare pagină virtuală, e o mărturie, dar mă îndoiesc că asta ajută foarte mult. Mărturia și mulțumirea adevărată, care aduc bucuria Sfinților, este să căutăm să ne îndreptăm mai întîi pe noi înșine, cu fiecare zi, să luptăm cu patimile noastre și să căutăm smerenia. Și, încă o dată, să înmulțim și noi bunătatea pe care ne-o arată Domnul, prin fapte de milostenie și prin bucuria față de tot ce ne vine de la El. Așa va deveni mărturia ta vie, rostită, nu scrisă, față către față, cînd cei din jur se află la răscruce și-i vei îndruma către Sfîntul Nectarie și către Biserică.

Vreau să privești cu ochii realiști toate cele ale credinței și să înțelegi pe deplin că ortodoxia e o cale a echilibrului.

Te îmbrățișez cu drag si te rog sa mă ierți dacă te-am mîhnit cu îndrăzneala mea de a-ți fi spus lucruri pe care deja le știi.

Theodora

Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit

Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura.

Bucuria n-a creat-o creştinismul; bucuria o susţine creştinismul. Bucuria este o capacitate a omului, o însuşire a omului, ţine de structura omului, ţine de fiinţa omului, aşa cum a creat-o Dumnezeu. Omul, aşa cum l-a creat Dumnezeu, a fost destinat să se bucure. Relatările din cartea Facerii, prima carte a lui Moise şi prima carte a Scripturii, spun că omul după ce a fost creat de Dumnezeu a fost aşezat într-o grădină, grădina Edenului, grădina raiului, raiul de pe pământ.

Am citit de curând, s-au mai bine zis m-am oprit cu mai multă atenţie asupra unei poezii scrise de Vasile Militaru, cu titlul „Țara mea, Țara noastră, Raiul de pe Pământ”. Este o frumoasă prezentare a tot ce este pozitiv, a tot ce este frumos în ţara noastră; prezintă florile, pomii, livezile, fânaţurile înflorite, seninul, munţii, apele, izvoarele. Toate acestea formează un cadru pentru a ne simţi bine în lumea aceasta.

Este de fapt ceea ce vrea Dumnezeu. Credinţa noastră este că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie fericit şi omul poate să fie fericit, are condiţii să fie fericit iar când are şi împotriviri în lumea aceasta (necazuri, suferinţe), dacă are credinţă în Dumnezeu, dacă ţine seama de Dumnezeu, are mai multe posibilităţi de a-şi manifesta izbânda. Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei. Se spune, pe drept cuvânt, că religia creştină este o religie a bucuriei. Aşa este. Este o religie a iubirii şi este o religie a bucuriei. Bucuria şi iubirea se unesc foarte bine între ele în sensul că iubirea e fericitoare şi cuprinde în sine bucuria.

Cel mai bine se încadrează în iubire şi-şi revarsă iubirea omul la vârsta tinereţii. Tinerii sunt parcă mai capabili de iubire decât oamenii care au trecut de tinereţe şi decât oamenii care au ajuns către sfârşitul vieţii, deşi iubirea este o poruncă a lui Dumnezeu şi ar trebui să fie la fel de activă la toate vârstele. Aşa că la tinereţe omul este mai propriu pentru iubire şi este mai propriu şi pentru bucurie. O tinereţe luminată-de credinţă este străbătută de gândurile la Dumnezeu, de simţirea prezenţei lui Dumnezeu, este o tinereţe senină, o tinereţe cu posibilităţi de bucurie pe care parcă nu le găsim aşa de prezente la celelalte vârste ale omului.

Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura. În Sfânta Evanghelie de la Matei citim că dreptului Iosif i s-a spus că cel care avea să se nască din Preasfânta Fecioara Maria va mântui pe poporul său de păcate. De aceea „lui îi vei pune numele Iisus, pentru ca va mântui pe poporul său de păcate”. Şi mai departe se spune că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, că Fiul lui Dumnezeu avea să se nască din Preasfânta Fecioară şi avea să trăiască între oameni. Se împlineşte o prorocire a prorocului Isaia care zice că „fecioara va naşte fiu şi Îi vei pune numele lui Emanuel”, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”. Deci bucuria trebuie să izvorască în special din credinţă, din convingerea, din conştiinţa că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu ne este aproape, că Dumnezeu ne este favorabil.

Tocmai aceasta vrea să ne înveţe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tocmai aceasta este ceea ce cuprinde propovăduirea Evangheliei (propovăduirea învăţăturii celei noi), Evanghelie însemnând Veste Bună, vestea cea bună a Mântuirii, vestea cea bună a venirii Mântuitorului, vestea cea bună a apropierii împărăţiei lui Dumnezeu, vestea cea bună a realizării Împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu fiind cadrul bucuriei.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Pentru cealaltă vreme a vieții noastre, Editura Deisis, 2001, p. 145)

Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/dumnezeu-l-creat-pe-om-ca-sa-fie-fericit