Minunile de fiecare zi

O mărturie anonimă primită pe blog:

Motanul meu batran avea 18 ani si jumatate si numeroase probleme de sanatate (insuficienta hepatica, pancreatita, gastrita, o infectie de care tocmai il operasem la una din labute si pietre la rinichi. Miorlaia ingrozitor, aproape tipa, ca un om in agonie, se zvarcolea de durere, nu se mai putea deplasa, facea un pas-doi, apoi cadea pe o parte. S-a chinuit asa ore in sir, nu stiam ce sa ii fac, eram disperata. Avea blocaj renal, iar eu eram ingrozita, eram singura acasa, era ora 3 noaptea, nu stiam unde as fi putut sa ma duc cu el, nu avea cine sa ma insoteasca. Disperata fiind m-am indreptat spre singura salvare de moment, rugaciunea catre Maica Domnului, asa ca m-am asezat in genunchi si am inceput sa citesc Paraclisul ei, agatandu-ma cu tot sufletul si cu toata nadejdea de increderea ca ma va ajuta, se va indura de mine si de suferinta acelui biet suflet nevinovat pe care nu stiam cum sa il ajut altfel. Si m-am rugat cu toata inima, cu toata puterea mea, ca in transa, cu toate ca motanul meu continua sa geama si sa sa zvarcoleasca de durere. Ceea ce s-a intamplat apoi nu voi uita toata viata: exact in clipa in care am terminat de citit Paraclisul, dar exact in acea clipa, motanul a tacut, s-a ridicat in picioare, a venit langa mine linistit, de parca nu s-ar fi intamplat nimic si a sarit in pat cu usurinta, fara sa para ca ar mai avea o problema. S-a intins si a adormit aproape instantaneu, iar pana in clipa in care a murit, o saptamana mai tarziu, nu a mai avut dureri deloc. Moartea i s-a tras tot de la blocajul renal, a avut o noua si neasteptata criza, imposibil de rezolvat de doctori, cu toata stradnia lor. Insa minunea facuta de Maica Domnului, alinarea durerilor si linistea data acelui suflet mic de animal, nu le voi uita niciodata si ii voi fi intotdeauna recunoscatoare pentru bunatatea ei. Exista oameni care sunt de parere ca rugaciunea are un efect placebo, insa ar fi ridicol sa ne imaginam ca as fi putut sa sugestionez un animal sa se simta bine, cand starea lui era atat de grava, din toate punctele de vedere.

Am sindromul tunelului carpian la incheietura mainii drepte, dupa un efort sustinut m-au apucat durerile, groaznice, de nesuportat, la fel de intense ca durerea de masea. Nu puteam sa dorm, nu puteam sa fac nimic, aprope nu puteam sa respir. Dupa doua zile (in care m-am dat pe mana si cu ulei de la candela Sfantului Nectarie, de la Radu-Voda), am citit Paraclisul Maicii Domnului si la sfarsit am realizat ca nu ma mai doare nimic. De atunci au trecut patru ani si nu am mai avut probleme.

In anii ’90, de Craciun m-a apucat durerea de masea, unde sa ma duc, ce sa fac, imi era frica de doctorii de la urgenta, pe vremea aia circulau povesti despre instrumente nedezinfectate, despre cruzimea cu care isi tratau pacientii. Am rezistat cam o zi si jumatate, apoi, intr-o noapte, pe la ora 3 am colapsat, mi-am dat seama ca este peste putinta mea de a mai indura macar un minut durerea. M-am imbracat, hotarasem sa plec totusi la Urgenta, impreuna cu mama si prietenul meu. Inainte de a-mi pune haina m-am asezat in fata icoanei cu Maica Domnului si am rugat-o cu toata puterea mea: “Ajuta-ma, te rog, ajuta-ma, te implor, ajuta-ma!”. M-a lasat durerea in aceeasi clipa, m-a lasat de tot, de parca niciodata nu avusesem nimic, de parca nu trecusem pana atunci printr-un calvar. Am ramas socata, de altfel aceasta este prima minune pe care am constientizat-o in legatura cu Maica Domnului, prima oara cand am strigat catre ea si ea m-a auzit si m-a ajutat instantaneu. Atunci am realizat cat de mare este puterea si mila Fecioarei Maria si am luat-o ca ocrotitoare si pazitoare pentru toata viata mea.

Despartita de barbatul pe care il iubeam, fara sa mai vad vreo sansa de impacare, ma lasasem cuprinsa de deznandeje. Intr-o zi, am simtit ca nu mai am putere sa merg mai deparre, ca mi s-a rupt inima, am citit Paraclisul Maicii Domnului si l-a sfarsit am tipat in gand catre ea: “Ajuta-ma, nu mai pot sa indur, am gresit, nu mi-am dat seama, ajuta-ma, roaga-te pentru mine, ajuta-ma, fa ceva!” si aceeasi clipa a sunat telefonul, era cel pe care il credeam pierdut pentru totdeauna. Ne-am impacat si ne-am casatorit in scurt timp.

O ruptura de ligament la genunchi m-a aruncat in deznadejde, nu aveam bani de operatie, nu aveam cum sa fac recuperarea, aveam dureri groaznice, nu puteam nici macar sa ma odihnesc noaptea. Mergeam prin casa tarandu-ma, tinandu-ma de pereti, dupa trei saptamani nu exista nicio ameliorare. Intr-o am inceput sa plang foarte tare, am citit Paraclidul Maicii Domnului si Acatistul Sfantului Nectarie, m-am rugat cu toata puterea sa ma ajute. Cateva ore mai tarziu, brusc, fara nicio explicatie, m-a lasat 90% din durerea de la picior si am inceput sa il folosesc normal, avand doar un vag disconfort. La RMN-ul facut dupa cateva luni (doar pentru ca imi fusese recomandat sa il fac, mergeam normal, faceam déjà sport etc) s-au evidentiat cicatrici vechi (de ani de zile spuneau doctorii specialisti) pe ligamentele incrucisate anterioare. Deci ma vindecasem brusc, rupturile mi se cicatrizasera instantaneu, cu toate ca vindecarea arata ca si cum ar fi avut loc in ani de zile. Multumesc Maicii Domnului si Sfantului Nectarie!

O iubire veche, care lasase rani in sufletul meu, regrete, intrebari, dor de cel pe care il iubisem candva cu tot sufletul meu. Nu mai stiam nimic de el, dar am avut o perioada in care ma gandeam numai si numai la el, asa ca m-am hotarat sa ma rog, sa fiu indrumata in privinta lui. Dupa cateva saptamani, m-am rugat plangand catre Maica Domnului si Sfantul Nectarie sa mi-l arate exact asa cum este, sa nu ma lase sa-mi fac iluzii in privinta lui, daca este casatorit sa vad acest lucru, sa aflu daca are copii, daca mai poate fi ceva intre noi. A doua zi l-am gasit pe internet (il cautam de ani de zile, fara sa reusesc sa gasesc vreo informatie despre el), era o poza cu familia, el foarte schimbat, impreuna cu sotia si cei doi copii. In momentul acela, am reusit sa pun punct definitiv acelei povesti de demult.

Nu aveam bani, serviciu, perspective, eram infricosata de ziua de maine, de ce-mi va aduce viitorul. M-am rugat catre Sfantul Nectarie si catre Maica Domnului, am citit zilnic cat mai multe rugaciuni catre ei. Dupa cateva zile am primit o suma mare de bani, o mostenire la care nu ma asteptam, nici nu stiam de ea, m-am descurcat foarte bine o buna bucata de vreme.

Fostul meu iubit a facut un accident, nu din vina lui, insa victima era un baiat de 18 ani. Aflat in coma, doctorii nu ii mai dadeau nicio sansa, ne-au spus seara ca pana a doua zi exista probabilitatea destul de ridicata ca baiatul sa moara. Era un baiat sarac, dintr-o familie amarata, mi-a fost tare mila de el. M-am asezat la rugaciune, nu stiam ce altceva sa fac, am citit Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Sfantului Vasile, Acatistul Sfintei Paracheva si putin din Psaltire. A doua zi, baiatul manca singur, s-a recuperat foarte rapid, fara urmari!

Maica Domnului m-a ajutat de nenumarate ori, m-a linistit, m-a intarit, m-a luminat, mi-a dat lucrurile de care aveam nevoie. Este mama mea, ocrotitoarea mea, este sprijinul meu la care alerg ori de cate ori dau de greutati, este lumina vietii mele, este cea care m-a salvat de nenumarate ori. Te iubesc, Maica Domnului, te iubesc cu tot sufletul meu, nu te uita la pacatele mele, ci continua sa-ti reversi mila si ajutorul asupra mea, asupra pacatoasei roabei tale. Roaga-te pentru mine, Maica, roaga-te neincetat!

O femeie

Mult poate rugăciunea mamei

Doamna Lucia din Timisoara mărturisește despre întoarcerea pe calea credinței și ajutorul minunat al Sfîntului Nectarie în viața dumneaei și a familei sale:

Din copilarie, mama m-a dus la biserica din sat si apoi eu, in orase unde am facut facultatea si-am fost repartizata mergeam des, nu in fiecare duminică. Am prins vremuri cand si lucram duminica, iar, uneori, cu copii mici, mai gateam si spalam si la masina. Nu-mi iert asta…au fost 5-6 ani.Au trecut si-am constientizat greseala. Apoi totul s-a schimbat in bine.
Am cantat in corul bisericii duminica si desi sotul si fiii nu ma-nsoteau, ma bucuram de tot sprijinul lor si acceptul de-a nu fi cu ei in parc sau la Teatrul de copii. Inainte de examene sau evenimente importante-n viata, logodna, nunta, botezul copiilor- mergeam la un preot pentru o rugaciune de multumire lui Dumnezeu pentru toate.
N-am avut niciodata insa,un duhovnic si nici la spovedanie n-am fost. Fiind plecata din localitate cu probleme de-ale serviciului, am stat ore-ntregi de vorba c-o colega care mi-a vorbit despre Taina Spovedaniei, ceea ce am si facut ulterior: am citit un Indrumar de spovedanie si chiar in acel post al Pastelui m-am spovedit si-mpartasit. Am simtit c-am renascut. Le-am povestit despre asta familiei si mi-a fost alaturi. Posteam miercurea si vinerea tot anul. Cautam si caut sa fac bine, sa ajut si fara sa-mi ceara cineva ajutorul.Necesar dar oare si suficient? Nu, sigur nu. Postul era, dar credinta inca nu devenise puternica. In familie, viata noastra a fost foarte buna si cu sanatate pana intr-o buna zi.
1 ) Se-ntampla-n urma cu 6 ani cand, brusc, Dan – fiul meu – de 22 ani, a început sa aiba palpitatii, in special noaptea, avea insomnii, ii scadea brusc tensiunea si pulsul si, pentru ca nici nu prea manca,devenise si hipoglicemic. De cateva ori am ajuns in toiul noptii la urgente medicale. L-am internat si la cardiologie. La analize, fiecare avea alt diagnostic. Am stat si eu cu el 6 zile si nopti incontinuu. Cei din familie nu erau acasa si am fost nevoita sa “trec” prin toate singura. Dupa externare, a intrerupt serviciul pentru un an si jumatate, iar eu m-am dedicat doar lui intru totul: cautam sa nu fie singur in casa, niciodata. Dormeam pe fotoliu noaptea, ca sa-i fiu aproape daca se trezeste brusc cu tensiunea 7-8 /cu 4-5 .
Cineva apropiat mie m-a sfatuit sa ma rog si-mi zicea la telefon: “rugaciunea mamei, mult poate”, dar parca eram surda la cele ce-mi zicea. Mi-amintesc ca dupa aceleasi vorbe la n telefoane primite, i-am zis :”Daca-mi mai zici sa ma rog, iti inchid telefonul”. Nu ma recunosteam. Si-am “asteptat” asa …un an.Mult. Foarte mult.Doamne, iarta-ma.
Cand fiul dormea, odata am intrat pe net si-am dat intamplator de-un blog închinat Sfîntului Nectarie. M-am logat si-am citit despre Minunile Sfantului Nectarie.Cum nu auzisem pana atunci de acest Sfant, i-am citit viata Sfantului, iar imediat am scris pe blog. Mare mi-a fost bucuria cand am primit si raspuns. Aceasta m-a incurajat si, pentru c-am citit toata noaptea minunile Sfantului, m-au facut a CREDE si eu ca, la orice facere de bine este grabnic ajutator. Imediat am devenit increzatoare, stiam ca va fi bine, aveam speranta si, mai ales, rabdare. Important e ca asta-i repetam mereu fiului meu :”Iti va fi bine. Mama se roaga pentru tine si tu sa crezi, mama”.
Am cumparat Acatistul Sfantului Nectarie Taumaturgul si-l citeam zilnic, in genunchi, cu lumanarea aprinsa. Citeam cu voce tare ca sa-mi fie ascultate rugaciunile si plangeam.Mult am si plans. Ma rugam pentru iertarea pacatelor noastre, ca parinti, si ca Sfantul Nectarie stand in fata Tronului lui Dumnezeu sa se roage si pentru fiul meu, pentru insanatosire. Intotdeauna ma rugam si pentru sanatatea familiei mele si-a tuturor celor bolnavi si sanatosi – fiecare dupa numele sau.
Am mers impreuna cu fiul la duhovnic si m-a sfatuit ce Acatiste sa citesc: ”Acoperamantul Maicii Domnului”; ”Acatist de Multumire lui Dumnezeu pentru toate”, alaturi de ”Acatistul Sfantului Nectarie”.

Picasso, ”Mother and Son”

Pentru prima data iata, am adormit pana dimineata, pe fotoliu, iar fiul la fel. Asa a fost prima noapte fara probleme, fara telefon la 112. Am citit langa patul lui 6 luni, zilnic acatistul Sfantului , rugaciuni si acatiste catre Dumnezeu si Maica Domnului, ca, prin rugaciune catre Fiul sau si Dumnezeul nostru, sa-mi ridice fiul din patul suferintei (rar, seara tarziu, ma plimbam cu el pe afara – caci refuza iesirea-n lume ).
In rugaciuni, i-am promis in gand si vorbind singura cu Sfantul Nectarie ca atunci cand va fi macar putin mai bine fiul, voi merge la Manastirea Radu Voda din Bucuresti (unde se afla moastele sale), pentru rugaciune, inchinare si, mai ales, multumire. Dupa patru luni, fiul mi-a devenit incet-incet cum era-nainte.Cu ajutorul lui Dumnezeu, al rugaciunilor Sfantului, al celor din familie si c-o prietena ce m-a-nsotit la Bucuresti, mi-am tinut promisiunea. Am ajuns dimineata la manastirea Radu-Voda, am mers direct la Slujba si-am ramas in biserica pana dupa terminarea slujbei.
Pentru prima data m-am simtit in alta lume: n-am vazut si n-am auzit decat preotii. Ma rugam intruna la Moastele Sfantului. N-am vazut cat de multa lume era din toate colturile tarii. Nu mi-a fost sete, foame. Totul era un vis trait. De cand am intrat, am stat doar in genunchi la Moastele Sfantului. Mi s-a parut ca timpul trecea prea repede. Am primit si-am adus acasa ulei sfintit de la candela ce arde deasupra Moastelor Sfantului si iconite pe carefiul meu le are si acum in camera lui, in masina, iar una la pat. Era in luna octombrie. Ne-am uns cu ulei zilnic, iar eu continuam sa ma rog Sfantului meu drag. Cei din familie imi ajutau si prin linistea din casa in acele-momente. Lumanarea aprinsa-n rugaciuni si lacrimile nu s-au mai uscat de pe obrajii mei.
In 9 noiembrie, la nicio luna, fiul m-a anuntat c-a participat la un interviu (cum se fac mai nou, prin net), c-a fost acceptat si lucreaza! De atunci, iata-s 6 ani si Minunea cu fiul meu s-a-nfaptuit repede, in nicio luna de zile. Aveam retineri cum se va descurca el, caci n-a iesit deloc sau foarte rar in lume pentru o vreme indelungata. Multumesc lui Dumnezeu, Maicii Domnului si Sfantului Nectarie-sfantul meu drag si al familiei noastre. N-au mai fost probleme.
N-ar trebui sa scriu asta, dar, ca sa stiti, am continuat sa ma rog si sa-I multumesc lui Dumnezeu, asemenea si Maicii Domnului, Sfantului meu drag, Nectarie, ca au mijlocit lui Dumnezeu rugaciunile mele. Ceva insa am omis, am neglijat si nu pentru ca am uitat (poate eram prea multumita ) si incet-incet am revenit la viata de familie cu tot ce tine de facut-o mama.Cine-i mama, stie.
Ceea ce am omis este promisiunea facuta Sfantului. Am promis ca voi scrie despre minunile sale si nu m-am tinut de cuvant. Am promis ca voi reveni la Manastire din doi in doi ani, data fiind distanta de peste 500 km. Aceasta am incercat sa respect, m-am tinut de cuvant. Abia asteptam sa ajung, de acum toti ma sustineau in rugaciunile in care ma rugam pentru ei. Impartaseam Bucuria Minunii cu doamnele la biserica, cu cei de la serviciu, cu vecini si prieteni. Dar de scris, nu am scris. Am tot amanat sa scriu despre ajutorul dat mie de Sfant. In bisericuta unde merg eu, in cartier, chiar exista o icoana a Sfantului Nectarie. Cum n-am vazut ca cineva sa i se-nchine nici macar pe 9 noiembrie, le-am spus doamnelor despre Sfant, le-am adus iconite si mir de la Manastire. Nici preotul n-a amintit decat ca “azi sarbatorim Sfantul Nectarie”. Eram intristata in acea zi; de fapt pe mine trebuia sa fiu suparata, ca nu mi-am tinut promisiunea.
Multumesc Sfinte Nectarie c-ai adus multumire, bucurie,sanatate,intelegere-n casa noastra, in familia noastra. Cat voi trai, asa cum am promis, voi merge sa-ti aduc lauda si-nchinaciune la Manastirea Radu Voda-tot la doi ani. La Eghina n-am ajuns si nu cred c-o voi face din cauza problemelor financiare, desi-mi doresc mult.
Rugati-va Sfantului cu incredere,rabdare si credinta.Minunile se vor infaptui.
2) Acum doi ani, Ioan- celalalt fiu al meu- a fost disponibilizat, asa cum stiti ca se intampla mai cu toti tinerii si nu numai. La orice interviu, era amanat cu lunile, saptamanile, erau promisiuni, dar nimic nu se concretiza.Pierduse orice speranta de-a mai lucra-n tara.Situatia era cu atat mai grea cu cat avea rate lunare de platit pentru un credit luat. Am vorbit in familie, dar si cu duhovnicul meu: sa platim noi ratele pana la angajare (el fiind casatorit). Si asa am si facut.
Rugaciunile, posturile de miercurea si vinerea in tot anul, participarea la Sfantul Maslu, participarea la Spovedanie, Impartasanie-n posturile de peste an, faptele bune, mai ales gandurile de bine ma tineau in rabdare si-ncredere ca va fi bine (uneori ma napadeau altele, dar mi -am revenit repejor!! Nu, trebuie sa mai am rabdare, sa am incredere). Am hotarat cu cea mai draga persoana mie, sa citim rugaciuni pentru fiul meu 6 zile/luna,la aceasi ora.
Anul trecut se-mplineau cei doi ani pe care ii rinduisem intre pelerinajul meu la Man. Radu-Voda. Imi doream mult sa ajung la Bucuresti, la Sfant: n-am gasit de data asta pe nimeni sa ma-nsoteasca pana-n capitala. Unii prieteni ma-ndrumau si la alte biserici din tara unde sunt particele din Sfintele Moaste. Dar eu ”nu si nu: am promis si trebuie ajung”, imi tot repetam. Si Dumnezeu mi-a scos in cale doua colege, cu care-am ajuns la Radu Voda. Le vorbisem mult de Sfantul meu drag si isi doreau si ele sa ajunga acolo. Asta a fost la sfarsitul lunii noiembrie 2014.
Cum fiul devenea tot mai neincrezator ca va gasi ceva potrivit pregatirii lui, ii tot aminteam de Sfant ca nu-l va lasa, sa aiba incredere, sa se roage, sa se unga pe frunte cu ulei adus. Mi-a ascultat sfaturile, a avut incredere si rabdare.
La nici doua luni, pe 15 ianuarie 2015 a primit raspuns c-a fost acceptat pe-un post conform pregatirii si pe care si-l dorea. Slava lui Dumnezeu, inchinaciune si multumire Maicii Domnului si Sfantului Nectarie! Minunea s-a-nfaptuit, iata a doua oara .

3) In toti acesti 6 ani, am avut tot felul de mici bucurii legate de sanatatea celor din familie si nu numai, care nu se pot numi minuni. Pentru mine insa e o Minune ca Sfantul Nectarie m-a gasit, ca l-am cunoscut, ca il iubesc si ma iubeste. Dar nu doar pe mine, ci si pe sot si pe fiii mei mai ales .

4) Eu? Eu inca nu îmi tinusem promisiunea de acum sase ani, aceea de-a scrie despre Minunile Sfantului Nectarie in familia mea. In rugaciuni, mereu ii promiteam ca voi scrie, dar ceva ma retinea,poate. Acum am hotarat sa va scriu.

Rugati-va Sfantului Nectarie cu credinta si tineti-va promisiunile daca le faceti.
Sa nu amanati ca mine. Ii cer iertare Sfantul meu drag, pentru intarziere.

5) Acum o alta problema majora, dar nu de sanatate , s-a abatut asupra familiei largite – de data asta. Ma rog pentru rezolvarea ei si, cum nu stiu care-i binele, am vorbit cu duhovnicul care m-a sfatuit: sa am rabdare si sa insist pe cererea din rugaciunea Tatal Nostru “Faca-se Voia Ta”! Nu pot decat sa ma rog in continuare Sfantului meu drag, cu rabdare si-ncredere.

Ii multumesc lui Dumnezeu, Maicii Sfinte si Sfantului Nectarie pentru ajutorul si ocrotirea pe care le-am primit de la ei.

Iertare.

(Lucia)

Îndreptarea firii. Mărturii recente ale ajutorului Sfîntului Nectarie

„Cât am mai plâns acolo! Şi, minune!”

Povestea noastră este aceasta… În anul 2007, împreună cu alţi nouă rezidenţi din Italia am fost la hramul Sfântului Nectarie în Grecia (9 Noiembrie). Noi aparţinem de parohia din Udine. Acolo s-au întâmplat mai multe minuni, drept pentru care vă povestesc…

Cu noi era şi un catolic. Acesta se pregătea pentru botezul ortodox. După participarea la hram, s-a botezat, având în vedere că a primit şi încredinţarea dreptei credinţe. Cu o zi înainte să se boteze, diavolul a încercat să-l tulbure, povestea el, zicându-i: „Mâine te botezi, Nectarie, ha?…” Printre cei care au venit cu noi era şi o doamnă, care a avut cancer la sân şi la gât. Ea a aflat de la o altă enoriaşă de minunile pe care le face Sfântul Ierarh Nectarie Taumaturgul, mai ales cu cei bolnavi de cancer. Femeia a hotărât să meargă şi să roage pentru vindecare. A fost la sfântul şi cu uleiul pe care l-a adus acasă l-a vindecat pe tatăl ei, care avea şi el metastază.

Această femeie bolnavă de cancer a decis să ceară ajutor si mijlocire la Domnul, prin Sfântul Nectarie, înainte de operaţie… şi s-a vindecat! Total! Pe locul unde erau cele două tumori, au rămas doar două cicatrici. Apropiindu-se hramul sfântului în noiembrie, am făcut acest grup de zece persoane şi ne-am dus să îi mulţumim pentru ajutor. Eu însă nu îl cunoşteam încă pe Sfântul Nectarie. Dar s-a făcut el cunoscut, şi încă cum … Ceea ce ştiam despre el citisem în cele două acatiste ale sale şi toate cele scrise acolo le-am crezut, din toată fiinţa mea. Odată ajunsă acolo, mi-am dat seama de adevărul celor scrise şi pot să mărturisesc că am simţit şi miros de mir pe străzile Eghinei…la fel ca şi lângă racla cu moaştele sfântului.

Eu, fiind începătoare în ale Ortodoxiei, m-am gândit la înşelare, dar starea de lacrimi şi de zdrobire erau cu siguranţă daruri de la cei din înălţime… Mărturisesc că e adevărat că rugându-te cu capul sprijinit de patul sfântului, primeşti vindecare, după credinţă, în dar, chiar şi dacă nu ceri. Eu avem două chisturi pe ovar şi au dispărut efectiv, deşi eu nu cerusem vindecare trupească, ci sufletească, căci asta era durerea mea cea mai mare. Dar ştie Domnul ce avem nevoie şi fără să cerem…

După care fotografiile. Am încercat de câteva ori să fac poze, dar nu am reuşit, pentru că mi se închidea obiectivul aparatului de câte ori intram la sfântul şi atunci mi-am zis că nu vrea sfântul să fac poze, aşa că nu voi face. În ziua de hram, stând la capul raclei (că nu îţi vine să te duci de acolo), grecoaica care curăţa geamul raclei şi o altă româncă, care stătuse la rugăciune toată noaptea, au văzut ochii deschişi ai Sfântului Nectarie, probabil aşa cum noi îi vedem acum în fotografii (pe blogul respectiv sunt postate şi fotografiile). Şi mă trăgeau de mână ca să văd şi eu, dar spre nevrednicia mea, nici eu, nici alţii nu am reuşit să vedem nimic din ceea ce se arăta doar lor două. Am făcut fotografii înainte de plecare. Închipuiţi-vă bucuria şi frica ce m-a cuprins când m-am întors acasă şi am descărcat pozele pe calculator. La început am sesizat doar focul de deasupra sfântului cap, şi în timp ce le povesteam alor mei de ochii deschişi, nepotul se uita spre mama sa şi cu voce stinsă şi palid îi zice: „Mami, dar eu văd şi ochii deschişi”. Din acel moment am văzut şi noi….Aceste lucruri am vrut să le scriu spre mărturie pentru alţii. De atunci minunile nu au încetat să curgă în casa mea.

Să vă povestesc cea mai mare minune a Sfântului Nectarie în viaţa mea şi a soţului meu, Serafim. Soţul meu este italian, convertit la Ortodoxie, la cununie. A primit la botez numele de Serafim. După cununie nu puteam să rămân însărcinată. La analize, s-a descoperit că nu pot avea copii deoarece aveam sterilitate primară anovulatorie, care a fost confirmată atât in România cât şi în Italia. Eram disperată, gândindu-mă că nu voi avea niciodată bucuria de a râde alături de un copil. Disperare e puţin spus, numai cine a trecut prin aceste stări va înţelege vreodată cum este. Dar PUTEREA SFINŢILOR E MARE! Am plecat la Hramul Sfântului Nectarie pentru a-l ruga să-mi dăruiască un copil… Cât am mai plâns acolo! Şi, minune: am rămas însărcinată în cursul anului 2008, iar în data de 23 MARTIE 2009 am născut un băieţel superb, botezat NECTARIE, deşi eram STERILĂ, repet, sterilitate primară anovulatorie, confirmată atât în România cât şi în Italia. Dar vă zic că nu a fost zi lăsată de Dumnezeu să nu îmi ung pântecele cu ulei adus din Grecia de la candela sfântului, cu mers la Maslu şi rugăciune la sfântul, ca să Îl îmblânzească pe Domnul pentru păcatele mele. Căci toate bolile şi neajunsurile ni le dă Domnul pentru ca să ne întoarcem la El. Ca să ne dăm seama că am greşit şi să îi cerem iertare şi ajutor, că toată darea cea bună de la El vine, prin mijlocirea sfinţilor şi a Maicii Sale, Fecioara Maria.

După ce am rămas însărcinată, alte ispite! Am avut o sarcină teribilă. Am stat în pat aproape nouă luni pentru că am avut contracţii din prima lună a sarcinii. Naşterea nu vă mai spun… Dar toate s-au terminat cu bine, căci bunul Dumnezeu, Maica Domnului şi Sfântul Nectarie mi-au fost alături până în ultima clipă. SLAVĂ DOMNULUI ŞI MAICII SALE PREACURATE PENTRU TOATE, BUNE SI RELE, CĂ TOATE SPRE ÎNDREPTARE ŞI BUCURIE ÎNDOITĂ MI-AU FOST DATE. AMIN.

Pace şi dumneavoastră şi întărire duhovnicească!

(Camelia Ungureanu, Italia)

„Până şi doctorii recunosc că este o minune”

Şi pe noi ne-a ajutat şi ne ajută Sfântul Nectarie în continuare. În urmă cu două luni am aflat că soţul meu are o tumoare în gât, neoperabilă şi netratabilă. După două săptămâni de la aflarea veştii, în noaptea de 21 iulie, s-a sufocat şi am ajuns cu ambulanţa la Spitalul Universitar. Au reuşit să îl intubeze la camera de gardă, deşi nu era niciun O.R.L.-ist şi cu atât mai puţin un chirurg toracic. Însă a făcut stop cardiac şi a intrat în comă. A fost mutat la terapie intensivă şi acolo ne-au spus că nu va trece noaptea, iar dacă se va mai trezi din comă, va fi oricum o legumă deoarece în timpul stopului cardiac creierul nu a mai fost oxigenat.

Ne-am rugat Măicuţei Domnului, Sfântului Nectarie şi Sfântului Ioan Rusul să ne ajute şi să mijlocească pentru el înaintea Bunului nostru Mântuitor. Şi rugăciunile ne-au fost ascultate. A trecut noaptea şi a doua zi s-a trezit din comă, fără să aibă cea mai mică sechelă. A urmat o operaţie cu 10% şanse de supravieţuire (trebuia să i se facă o traheostomă prin tumoare pentru a-i asigura respiraţia).

M-am dus la Mănăstirea Radu-Vodă, unde se află o părticică din moaştele Sfântului Nectarie, şi m-am rugat să îndrume el mâna doctorului care va efectua operaţia. M-am întors la spital cu o mare linişte în suflet şi nu m-am îndoit nicio clipă că va ieşi cu bine din operaţie. Şi chiar aşa s-a întâmplat: operaţia a fost un succes. În timpul operaţiei i s-a luat biopsie şi s-a descoperit că tumoarea este un limfom, o formă de cancer care răspunde la tratamentul cu citostatice. A început în regim de urgenţă la terapie intensivă prima cură de chimioterapie şi după două săptămâni petrecute la terapie intensivă a fost mutat într-un salon de la secţia de chirurgie toracică.

În urma traheostomei i s-a introdus o canulă prin care să poată respira, dar cu care nu putea vorbi. În ziua în care a terminat de citit cartea cu viaţa Sfântului Nectarie a mângâiat imaginea sfântului de pe copertă şi, în momentul în care a luat mâna de pe carte, a început dintr-o dată să vorbească. Au venit asistentele, medicii…nu îşi puteau explica cum poate vorbi cu acea canulă pe care o avea în gât. Dar noi ştim cel mai bine explicaţia: încă o minune a Sfântului Nectarie.

A urmat o a doua operaţie, prin care i s-a înlocuit canula cu un stent pentru a putea veni acasă (cu acea canulă era foarte mare riscul de infecţie). Soţul meu s-a dus pe picioarele lui în sala de operaţie, unde toţi au rămas uimiţi cât de repede şi-a revenit. S-au hotărât să îi pună stent-ul fără anestezie şi soţul meu s-a rugat încontinuu Sfântului Nectarie. Nu a simţit durere, nici cea mai mică jenă, absolut nimic. Sfântul nostru drag a fost alături de el tot timpul operaţiei.

Între timp a urmat şi a doua cură cu citostatice şi răspunde la tratament. Ganglionii s-au retras, gâtul lui acum e moale şi merge pe drumul spre vindecare. Facem în continuare Acatistul Sfântului Nectarie în fiecare zi, se unge cu ulei de la candelă şi de la Sfântul Maslu şi ne rugăm să ne ajute în continuare şi să se vindece complet. Până şi doctorii recunosc că ceea ce s-a întâmplat din noaptea de 21 iulie până în prezent este o minune.

Slavă lui Dumnezeu, Măicuţei Sale şi sfinţilor care mijlocesc pentru noi înaintea Domnului!

(Crina, 2009)

Sursa: http://www.sfaturiortodoxe.ro/sfantul-nectarie-minuni-romania/

De ce a renunţat la muzică Cedry2k sau privire către o tulburătoare convertire

Stelian Crăciun, alias Cedry2k, este unul dintre cei mai apreciaţi cîntăreți români de hip-hop, membru fondator al grupării Armada şi al trupei Equinox. Muzica lui este ”lirică la cel mai înalt nivel, peste beaturi grele”, semnate Vlad Dobrescu, Jupiter si Raz One.

Și totuși, Cedry2k a hotărît să renunțe definitiv la muzica sa, după ce înregistrase o uluitoare schimbare de perspectivă și de stil. Vom vedea motivul în cele  de mai jos.

„Predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală!”

Pe vremuri, poeţii îşi cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem, trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmezi lui Hristos, trebuie să te lepezi de toate. Cum s-a lepădat de muzică şi din ce motiv ne răspunde unul din artiştii rap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l cu versuri din cântecele sale…

– Cine e Cedry2k?

– Un personaj pe care l-am creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei. Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…

Până m-am trezit ca şi alţii pe baricade

Înrolat aiurea în războaie moderne mascate

Unde oameni dispuşi la orice pentru nimic

M-au transformat rapid din Stelică-n Cedry2k.

– Un nihilist care a ajuns totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea ta la credinţă?

– Evident că fiecare a văzut în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică – normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe oameni, ăsta e rolul politicienilor.

Acum lasă-mă dacă vezi că mi-am găsit drumul,

Când făceam pe nebunul nu mai mârâiaţi nici unul.

– Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu?

– Din dorinţa de a fi fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie, filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează – la sfârşit tragem linia…

– Ce înseamnă să fii creştin?

– „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

– Crezi că muzica rap e o cale de a-L mărturisi pe Dumnezeu?

– Şi asta e o chestiune delicată… Nu, nu consider. Tobele, ritmul, chiar şi armoniile duc la un alt soi de ,,beţie a minţii”. Mi-e imposibil să cred că Duhul Sfânt poate veni în astfel de situaţii… Muzica rap e rebeliune, nu are nimic în comun cu pacea inimii. În plus, să nu uităm că predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală. Este motivul pentru care în noiembrie scot ultimul material solo semnat ,,Cedry2k”, şi renunţ la muzică.

Ce auzi sunt ultimele ţipete ale instinctului

Ce crede doar în sine şi în strălucirea argintului

Ce n-auzi sunt ultimele şoapte ale conştiinţei

Ce crede în harul primit în urma pocăinţei…

– De ce ai ales Ortodoxia?

– Adică de ce mi-am ales identitatea spirituală şi naţională? Nu am ales nimic. Am fost ales, slavă Domnului! Ăsta e neamul meu: români creştini ortodocşi. N-am găsit nici măcar un motiv logic, sau de altă natură, care să mă facă să mă dezic de ei.

– Totuşi, vedem că românii suferă de o lipsă a identităţii naţionale. Ce înseamnă să fii român?

– Român înseamnă să cunoşti limba română, să studiezi istoria României (şi nu mă refer la aia din manuale!) şi, bineînţeles, să participi la conservarea şi promovarea valorilor româneşti şi-a drepturilor naţionale.

Care e sistemul tău valoric

Când cineva ascunde cu grijă adevărul istoric?…

– Ce sfat ai pentru tinerii români?

– Să caute Adevărul din spatele realităţii.

Tre’ să-i respectăm regulile cu stricteţe,

Să ţinem puştii departe de treburile ce ne-au mâncat nouă din tinereţe,

Şi să-nveţe despre frumuseţe

Şi greşeli vechi scrise cu sânge pe perete,

Ca nu cumva să le repete…

– Ce părere ai despre denigrarea constantă care se face în mass-media la adresa Bisericii Ortodoxe?

– Presa e folosită din plin în atacurile împotriva Ortodoxiei, bazându-se pe lipsa de educaţie (în special duhovnicească) a oamenilor, pentru a le fura, încet-încet, Biserica. Am lucrat în presă – cei mai mulţi jurnalişti sunt fascinaţi de lumea politică, aspiră la ea şi, mai grav, au legături cu ea. Poate presa o fi a cincea putere în stat, dar momentan e aservită.

E ultimul ceas al supremaţiei minciunii

Şi apoi vom ieşi din labirintul stricăciunii

Că nu putem sta-n genunchi doar c-aşa vor unii,

Dar vom sta-n genunchi pentru-mplinirea rugăciunii…

– Cum ne putem feri de înşelările lumii?

– Numai respectând Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptura.

Şi-ar tre’ să ne lăsăm ghidaţi de Sfinţii Părinţi

Dar ne minţim ipocriţi, de-aia ne simţim istoviţi,

Şi loviţi, şi răniţi, şi goliţi, şi goniţi,

De-atâta slavă deşartă şi dragoste de-arginţi.

– Prin intermediul mass-media şi al televizorului în special, se duce o luptă foarte mare împotriva tinerilor. Se încearcă tot mai mult împrăştierea şi depersonalizarea minţilor tinere…

– Nu mi se pare că e o luptă dusă numai împotriva tinerilor – dar, într-adevăr, ei sunt cei mai afectaţi de torentele de informaţii complicate şi contradictorii, pentru că nu ştiu să discearnă, tind să amestece lucrurile, cei mai mulţi cad repede într-o extremă sau în cealaltă… Cred că, atâta timp cât nimeni nu poate defini exact ce este ,,bunul-simţ”, elementul esenţial în orice relaţie inter-umană, apropierea de Dumnezeu este singura soluţie pentru însuşirea unor valori adevărate. Oricum, trebuia să ne aşteptăm la asta – profeţiile zic clar, e vremea cernerii…

– Rezultatele la examenele naţionale din şcolile româneşti sunt tot mai slabe în ultimii ani, iar asta arată, evident, o scădere a nivelului educaţiei. Cine este responsabil pentru această situaţie?

– Am avut neşansa de a cunoaşte, în 16 ani de şcoală, profesori foarte buni şi alţii foarte slabi. Totuşi, nu consider că de vină sunt cadrele didactice. Cred că părinţii şi capitalismul poartă principala vină pentru distrugerea educaţiei. Copiii au imitat dintotdeauna comportamentul adulţilor – deci, cumva, e vina „modelelor”. Nu ştiu la ce ne-am fi aşteptat când s-au deschis „magazinele de vise” – la creşterea numărului de olimpici?!

Și, renunţăm la cruce

Și, ne-ndopăm cu rânced

Și, ne-adăpăm cu sânge

Și, ne-amărâm cu dulce.

– Dacă tot ai pomenit de modele… crezi că mai au tinerii de astăzi modele?

– Da, au… Dar nu ştiu dacă ăsta e un aspect pozitiv… Reperele lor sunt mai degrabă super-eroi care fac băi de sânge decât oameni care au construit ceva concret în societate. Toţi puştii îl iubesc pe Jay-Z, dar habar nu au cine a fost Petrache Poenaru sau Nicolae Paulescu… Oamenii luaţi drept modele sunt, de obicei, cei care au reuşit din punct de vedere material sau cei care au ajuns faimoşi. Din câte văd eu, cam astea sunt criteriile…

– Dar „Sfinţii închisorilor” ar putea fi un model pentru tinerii acestei ţări?

– Ar fi extraordinar să fie aşa, dar nu sunt convins că tinerii sunt atât de recunoscători faţă de aceşti Oameni care s-au opus sclaviei. Ca să ajungi să conştientizezi sacrificiul acestor martiri, trebuie în primul rând cercetare. Însă media, cum spuneam, nu are nici un interes în promovarea lor, iar tânărul va fi mai atras de succesul (vizibil) al lui Lil Wayne, decât de puritatea (invizibilă) a lui Valeriu Gafencu…

Lene-n vene-n gene, temeri moderne de semeni, probleme,

Vedem semne, dar pesemne vrem să credem că-i devreme.

– Şi modelul tău care este?

– Iisus Hristos.

– Cum te-a influenţat familia în viaţă?

– În cel mai favorabil mod: am fost binecuvântat să trăiesc într-o familie conştientă şi unită, o familie creştină clasică, al cărei model începea să dispară deja la periferia societăţii în anii 1980. Ai mei sunt nişte oameni simpli, dar foarte tari, şi în mod sigur au avut cea mai puternică influenţă asupra mea. Am conştientizat asta încă de mic, când mă uitam în jur şi vedeam extrem de multe cazuri de familii destrămate, multe drame ale căror efecte aveam să le văd mai târziu. Eu am fost binecuvântat, slavă Domnului!

– Care crezi că sunt principalele pericole care ameninţă familia creştină de azi?

– Sunt tot mai multe: în primul rând avortul, acest genocid continuu, mi se pare de neconceput. Am văzut că lumea priveşte asta cu lejeritate, dar sute de mii de avorturi pe an au transformat România într-un abator uman. De asemenea, căsătoriile dintre homosexuali mi se par foarte nocive la adresa instituţiei familiei, precum şi toleranţa faţă de pedofilie sau incest. Toate aceste aspecte îmi denotă un atac deliberat şi virulent asupra familiei creştine. Mai cred şi că, dintre toate aspectele „evoluţiei” sociale, aceasta este cea mai gravă.

N-aş fi anti-sistem, dar nu pot fi pentru

Stânga sau dreapta pentru că Dumnezeu e-n centru.

– Peste tot în lume, la orice nivel social, se urmăreşte crearea haosului. Crezi că acest lucru este premeditat? Cine are de câştigat din asta?

– Bineînţeles că este premeditat: de la corporaţii care încurajează pe toate căile consumul – consum care, se ştie, duce la dispariţia spiritualităţii – până la politicieni, care creează panică şi haos pentru a obţine mai multă putere din partea populaţiei. Cine nu crede în Adevărul lui Dumnezeu se va speria tot timpul de realităţile lumeşti. Frica e absenţa dragostei.

E ultimul ceas în care poţi să-ţi dai seama

Că nu psihiatrul, ci dragostea-nvinge teama…

– Dragostea a ajuns să se confunde tot mai mult cu sexualitatea…

– Eu nu cred că face cineva astfel de confuzii. Cred că mulţi, şi tineri, şi adulţi, îşi ascund păcatul dorinţei carnale după conceptul de dragoste. În primul rând trebuie să înţeleagă sacrificiul suprem al Mântuitorului pentru a fi cu adevărat motivaţi să descopere dragostea adevărată. Îmi pare rău pentru toţi cei care aleg plăcerea în locul Fericirii – mă doare pentru că şi eu am făcut această greşeală şi îi cunosc consecinţele.

Da’, pentru mine-n sfârşit, e clar ca lacrima,

Că nu-i luminat un suflet care păstrează patima.

– Ce este fericirea?

– Aş numi-o aflarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

– Cum defineşti singurătatea?

– Lipsa lui Dumnezeu.

– Care este scopul vieţii creştine?

– Mântuirea sufletului. Fericirea de care mă întrebai mai devreme.

– Ce cărţi recomanzi tinerilor de astăzi?

– În primul rând Noul Testament, Psalmii şi Patericul, dar şi orice alte cărţi scrise de Sfinţii Părinţi. Fiecare îşi ştie cel mai bine propriile patimi şi slăbiciuni, aşa că va găsi în aceste lecturi adevărate medicamente pentru ele. Desigur că trăirea e totul – să fim mai buni, în primul rând!

Eram marele nemulţumit, huzurind prin Lacteea

Abia întors acasă, la Tată-am prins ideea

Că iubirea e culmea,

Cheia la rătăcirile mele şi foametea din lumea a treia.

De aceea las atitudine dură,

Mândrie şi furie de gură şi scapă de procuratură

Plus că procedura nu spală păcatele.

Iartă-ţi deci fratele!

Iubeşte-ţi aproapele şi natura!

Respectă Scriptura!

A consemnat Cezar Machidon

Interviu aparut in nr. 46 al revistei Familia Ortodoxa

Sursa:http://www.familiaortodoxa.ro/2013/01/21/predica-fara-traire-nu-i-decat-o-trancaneala-de-ce-a-renuntat-la-muzica-cedry2k-interviu-complet/

Dumnezeu l-a creat pe om să fie fericit

Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care S-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura.

Bucuria n-a creat-o creştinismul; bucuria o susţine creştinismul. Bucuria este o capacitate a omului, o însuşire a omului, ţine de structura omului, ţine de fiinţa omului, aşa cum a creat-o Dumnezeu. Omul, aşa cum l-a creat Dumnezeu, a fost destinat să se bucure. Relatările din cartea Facerii, prima carte a lui Moise şi prima carte a Scripturii, spun că omul după ce a fost creat de Dumnezeu a fost aşezat într-o grădină, grădina Edenului, grădina raiului, raiul de pe pământ.

Am citit de curând, s-au mai bine zis m-am oprit cu mai multă atenţie asupra unei poezii scrise de Vasile Militaru, cu titlul „Țara mea, Țara noastră, Raiul de pe Pământ”. Este o frumoasă prezentare a tot ce este pozitiv, a tot ce este frumos în ţara noastră; prezintă florile, pomii, livezile, fânaţurile înflorite, seninul, munţii, apele, izvoarele. Toate acestea formează un cadru pentru a ne simţi bine în lumea aceasta.

Este de fapt ceea ce vrea Dumnezeu. Credinţa noastră este că Dumnezeu l-a creat pe om ca să fie fericit şi omul poate să fie fericit, are condiţii să fie fericit iar când are şi împotriviri în lumea aceasta (necazuri, suferinţe), dacă are credinţă în Dumnezeu, dacă ţine seama de Dumnezeu, are mai multe posibilităţi de a-şi manifesta izbânda. Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei. Se spune, pe drept cuvânt, că religia creştină este o religie a bucuriei. Aşa este. Este o religie a iubirii şi este o religie a bucuriei. Bucuria şi iubirea se unesc foarte bine între ele în sensul că iubirea e fericitoare şi cuprinde în sine bucuria.

Cel mai bine se încadrează în iubire şi-şi revarsă iubirea omul la vârsta tinereţii. Tinerii sunt parcă mai capabili de iubire decât oamenii care au trecut de tinereţe şi decât oamenii care au ajuns către sfârşitul vieţii, deşi iubirea este o poruncă a lui Dumnezeu şi ar trebui să fie la fel de activă la toate vârstele. Aşa că la tinereţe omul este mai propriu pentru iubire şi este mai propriu şi pentru bucurie. O tinereţe luminată-de credinţă este străbătută de gândurile la Dumnezeu, de simţirea prezenţei lui Dumnezeu, este o tinereţe senină, o tinereţe cu posibilităţi de bucurie pe care parcă nu le găsim aşa de prezente la celelalte vârste ale omului.

Credinţa creştină este o credinţă a bucuriei pentru că ni-L aduce pe Dumnezeu aproape, prin Mântuitorul nostru Iisus Hristos, care este Fiul lui Dumnezeu, care s-a făcut om anume ca să aducă în sufletele oamenilor condiţiile bucuriei, condiţiile de-a ne bucura. În Sfânta Evanghelie de la Matei citim că dreptului Iosif i s-a spus că cel care avea să se nască din Preasfânta Fecioara Maria va mântui pe poporul său de păcate. De aceea „lui îi vei pune numele Iisus, pentru ca va mântui pe poporul său de păcate”. Şi mai departe se spune că Fiul lui Dumnezeu S-a făcut om, că Fiul lui Dumnezeu avea să se nască din Preasfânta Fecioară şi avea să trăiască între oameni. Se împlineşte o prorocire a prorocului Isaia care zice că „fecioara va naşte fiu şi Îi vei pune numele lui Emanuel”, care înseamnă „Cu noi este Dumnezeu”. Deci bucuria trebuie să izvorască în special din credinţă, din convingerea, din conştiinţa că Dumnezeu este cu noi, că Dumnezeu ne este aproape, că Dumnezeu ne este favorabil.

Tocmai aceasta vrea să ne înveţe Mântuitorul nostru Iisus Hristos, tocmai aceasta este ceea ce cuprinde propovăduirea Evangheliei (propovăduirea învăţăturii celei noi), Evanghelie însemnând Veste Bună, vestea cea bună a Mântuirii, vestea cea bună a venirii Mântuitorului, vestea cea bună a apropierii împărăţiei lui Dumnezeu, vestea cea bună a realizării Împărăţiei lui Dumnezeu. Împărăţia lui Dumnezeu fiind cadrul bucuriei.

(Arhimandritul Teofil Părăian, Pentru cealaltă vreme a vieții noastre, Editura Deisis, 2001, p. 145)

Sursa: http://www.doxologia.ro/cuvinte-duhovnicesti/dumnezeu-l-creat-pe-om-ca-sa-fie-fericit

„La Paşti trăim un har, o lumină care nu sunt de aici“

Protos. Arsenie Muscalu

Învierea Domnului este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte. Dialogul pe care l-am purtat cu părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din comuna Cornu, judeţul Prahova, vine să întărească cele de mai sus.

„Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?

Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi“. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?

Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

„Nu putem să păstrăm harul, dar putem năzui spre el“

Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut? 

Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.“ Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.

Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?

Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Hristos dărâmă logica răspunsului la rău cu rău

Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare“? 

Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!

Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.

Acum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.

Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruinţa dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.

Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Hristos, tăria dragostei Lui.

Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.

Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie,  bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.

Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

Avem nevoie de o înviorare a credinţei

„Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ e definitorie pentru societatea de azi.

Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la Mănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie.

Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.

În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…

Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.

Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.

La fel stau lucrurile şi în credinţă. E nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.

Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateiile pe zero.

Eficienţa rugăciunii

Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?

Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac.

Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel.

Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.

Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.

De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?

A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Starea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.

Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.

Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…

Interviu cu Protosinghel Arsenie Muscalu de la Manastirea ”Sfantul Ioan Evanghelistul” – Cornu, realizat de Augustin Păunoiu, publicat în Ziarul Lumina, 05 mai 2013

art. preluat de aici> http://ziarullumina.ro/interviu/la-pasti-traim-un-har-o-lumina-care-nu-sunt-de-aici

Povestea unui miracol sau despre lucrarea sfintilor în lume

Chipul unui miracol: Nectaria

Maria si Nectaria

Doamna Maria Oprea este asistent universitar la Sibiu, cu doua doctorate, unul in filologie, iar celalalt in teologie.

In urma cu cativa ani, s-a confruntat cu o intamplare miraculoasa, pe care se simte datoare s-o impartaseasca si altora, pentru a-i intari pe oameni in rugaciune si in credinta in Dumnezeu. Sotie de preot si mama a doi copii, cand astepta venirea pe lume a celui de-al treilea prunc, doamna Maria Oprea a aflat ca are o sarcina extrauterina. Medicina are pentru astfel de cazuri un singur “leac” – sacrificarea copilului. Dar desi propria-i viata era pusa in pericol, ea a refuzat operatia, alegand un alt drum: ruga fierbinte catre unul din cei mai puternici sfinti ai timpului in care traim, Sfantul Nectarie, marele facator de minuni din insula Eghina. O decizie aflata permanent sub umbra mortii, dar care s-a transformat in victorie. Victoria credintei in Dumnezeu.

Pruncul nedorit

– Doamna Maria Oprea, ati trecut, in urma cu cativa ani, printr-o experienta la limita. Eu as vrea sa dam putin firul timpului inapoi si sa incepem cu imprejurarile care au determinat, de fapt, tot ceea ce a urmat.

– Cand am ramas insarcinata cu cea de a treia fetita, am avut niste incercari cumplite. Stiti cum e… La primul copil, toata lumea este bucuroasa: tatii, socrii, rudele… La al doilea, se mai stramba putin din nas. La al treilea, deja intervin toti: “Ai grija ce faci, ai luat-o razna!” sau: “Mai opreste-te!”. Mie nu mi-a fost teama de reactia celor din jur. Am fost insa foarte surprinsa de reactia mea. Am o profesie care necesita multa munca si, intrand intr-o cariera universitara, inainte de a ma casatori, voiam sa-mi finalizez macar studiile doctorale. Cand a aparut al treilea copil, eu nu aveam nici un ajutor. Sotul meu e preot, parintii mei lucreaza amandoi, iar socrii sunt decedati. Am doua surori, dar nu ma puteau ajuta, pentru ca sunt maicute in manastire. In plus, eram intr-o parohie de tara si aveam multa treaba pe langa casa.

Cand am aflat ca sunt insarcinata a treia oara, la doi ani dupa ce nascusem al doilea copil, s-a nascut in sufletul meu o stare pe care o regret si acum: ganduri de intristare, deprimare… Ma gandeam: ce voi face? Cand voi mai finaliza doctoratul? Eram convinsa ca voi plati penalizari. Asa a si fost pana la urma, am platit penalizari de prelungire. M-am convins atunci ca gandul pe care-l ai in momentul zamislirii unui copil poate influenta sarcina in mod negativ. Daca nu ti-l doresti, daca nu esti dispusa cu toata inima sa primesti viata pe care o trimite Dumnezeu in pantecele tau, vei avea probleme.
Un verdict sumbru
Pe langa tulburarea sufleteasca, mie imi era insa si foarte rau, un rau general – nu mai puteam manca aproape nimic. Imi era atat de rau, incat m-am alarmat. Am venit in Sibiu, la un doctor de la Policlinica Esculap. De cum am intrat si mi-a facut un consult, el mi-a spus: “Ceva nu este in regula. Haideti sa va vad si la ecograf!”. S-a uitat, s-a uitat, o jumatate de ora a tot insistat, ca sa vada ceva. Nimic! Nici o urma de viata in uter! Sarcina era extrauterina, fixata pe una dintre trompe. Cand a fost convins de diagnostic, doctorul l-a chemat pe sotul meu si a spus: “Sa stiti ca nu este de gluma! Doamna este la capatul a doua luni de sarcina extrauterina. Una din trompe risca sa explodeze, iar dansa sa ajunga in stare de soc la spital si chiar sa moara. Alegeti dumneavoastra ce este de facut. Eu sunt dispus s-o operez chiar maine dimineata, cu mainile mele. Uite, va fac o programare la ora 8”.
Eu stiam ce inseamna un avort. Fiind si doctoranda la teologie morala, participand la tot felul de seminarii de bioetica, stiam, totusi, ca este si un chiuretaj scuzabil, cumva, de care mama n-ar fi extrem de vinovata. Inca nu ma lamurisem cam ce reactie ar trebui sa am: sa merg pana in panzele albe si sa spun: “Nu, duc sarcina mai departe, orice s-ar intampla”, sau sa accept interventia chirurgicala, sub pretextul ca “Doamne, n-am avut incotro!”. Medicul m-a luat prea repede, prea pe nepregatite. Invatam teorie foarte bine la facultate, dar in momentul acela, efectiv am simtit ca clachez. Si mi-a trebuit timp de gandire. N-am putut sa-i spun doctorului nici da, nici nu, asa ca nu am ramas la spital cum ne-a recomandat el, ci ne-am intors acasa.

– Dar dincolo de argumente teologice, dumneavoastra ce va spunea inima?

– A fost o lupta in sufletul meu. Ma gandeam: “Aici, Dumnezeu imi pune credinta la incercare. Trebuie sa fac ceva, efectiv, sa ma pocaiesc de gandurile negre pe care le-am avut, la inceput, cand am aflat ca sunt iarasi insarcinata, sa-mi para rau de ele, sa merg pana la capat”. M-am gandit si ca daca Dumnezeu va ingadui sa mor, atunci asa sa fie! Stiam si faptul ca daca mori, dandu-ti viata pentru o alta viata, practic, asta este mucenicie. Desi lumea o considera pe mama care face acest lucru o nebuna sau o inconstienta: cum sa-si lase alti copii orfani si sa moara pentru un copil care n-are nici o sansa sa supravietuiasca?

– Nu va gandeati ca n-aveati nici o sansa, ca veti muri daca nu avortati?

– M-am gandit, am mai avut incercari in gand, dar credinta surorilor mele, care sunt calugarite, a parintilor mei, a duhovnicilor, a celor din jur, si mica mea credinta m-au sustinut sa merg pana la capat.

A contribuit mult si sfatul pe care mi-l daduse mai demult duhovnicul meu, parintele Lavrentie de la Frasinei, inainte de a pleca din lumea aceasta. Pur si simplu, fara nici o legatura cu ceea ce-i spuneam, ma apuca asa, dintr-o data, de mana, si-mi zicea: “Marie, draga, ai grija, sa nu faci niciodata avort! Ai inteles? Mai, tata, mai, ai inteles? Niciodata sa nu faci avort!”. Era de neinteles de ce facea asta si ii spuneam: “Parinte, dar eu stiu lucrurile astea. Eu stiu ca nu este bine si n-am sa fac niciodata avort. Douazeci de copii de-oi avea, nu o sa fac avort”. “Mai, tata, tine minte ce-ti spun eu: ai grija, sa nu faci!”. La urmatoarea intalnire repeta din nou. Eram foarte mirata de acest sfat al parintelui, pe care mi l-a dat pana la ultima spovedanie, pana la internarea dansului la Bucuresti, in stare critica. Eu cred ca el a avut un dar de la Dumnezeu si a prevazut ce-o sa mi se intample. Atat de bine mi s-a imprimat sfatul lui, incat in momentul in care a trebuit sa aleg, am ales sarcina. Nu teoria pe care am acumulat-o la seminariile de morala m-a influentat, nu ea mi-a rasunat in cap, ci sfatul parintelui: “Ai grija, sa nu faci avort!”. Si poate imi va mai rasuna in minte. Nu se stie pentru ce momente care ma asteapta in viitor mi-au fost adresate acele indemnuri.

Minunea

– Cand ati luat decizia sa mergeti pana la capat?

– Imediat dupa ce am citit Acatistul Sfantului Nectarie. Trebuie sa va spun ca in momentul in care eu treceam prin toate aceste intamplari, sora mea cea mica se pregatea sa fie calugarita. Ea a fost linistita cand a auzit ca am o sarcina extrauterina si imi spunea mereu sa fiu pe pace, ca acel copil se va naste cu bine prin rugaciunile Sfantului Nectarie.

Ea stia ce putere are acest sfant si in momentul calugaririi si-a pus in suflet o singura dorinta – ca pruncul meu sa traiasca si sa se nasca normal. Si se spune ca in acele clipe, orice iti doresti se implineste… Ajunsa acasa dupa ce aflasem diagnosticul, am inceput sa citesc cu lacrimi Acatistul Sfantului Nectarie. El ma mai ajutase o data, la cea de a doua nastere, si nadajduiam sa o faca si acum. Nu am avut trairi mistice, cum povestesc unii, sau aratari cum au pelerinii de la Maglavit sau Fatima. Nu! Am simtit doar o pace, o linistire a gandurilor, o impacare cu Dumnezeu si chiar o bucurie, o bucurie foarte mare si o asteptare luminoasa, nu cu ganduri de spaima: “Vai de mine, ce voi face daca va fi handicapat?”, sau: “Sa vezi ca o sa moara, n-o sa tin sarcina!”. Apoi a venit minunea. Intr-o zi, am simtit exact cum simte o mama prima miscare in pantec a copilului ei. Am simtit un fel de lovitura usoara si lina, un fel de zvacnet, de saritura lina. O senzatie extraordinara. Nu am de unde sa stiu exact, dar e clar ca atunci pruncul a revenit acolo unde ii era locul, de pe trompa in uter.

Avand experienta de la celelalte doua sarcini, si stiind cum misca un copil, m-am mirat ca acesta a miscat la doar doua luni. Practic, prima miscare n-a fost la trei luni jumate, ci la doua, atunci, in timpul citirii acatistului. Din punct de vedere medical, e imposibil. Dar din punct de vedere crestinesc, ce sa zic? Totul e posibil!

Dupa ce m-am rugat si m-am linistit, am ales sa merg la un doctor reputat. Eu eram cu inima in dinti! Imi batea mai tare ca niciodata. Doctorul a inceput sa ma examineze atent si, de la ecograf, ii dicta asistentei: “Sarcina absolut normala, copilul este la locul lui, nu este nici un pericol”. Pot sa spun ca pana in momentul de fata nu am mai avut asemenea momente de bucurie, in intreaga mea viata. A fost chiar mai mare decat in momentul nasterii. Dupa aceea, sarcina a decurs mai bine. M-am rugat zilnic. Imi amintesc, ca acum, ca atunci cand citeam acatistul, la fiecare “Bucura-te, Sfinte Nectarie”, copilasul dadea ori din manuta, ori din piciorus, efectiv, lovea usurel in burta, la fiecare “Bucura-te”! Mi-am dat atunci seama ca nu am de ce sa ma tem. Chiar daca se va naste cu probleme de sanatate, Sfantul Nectarie il va avea in ocrotirea lui.

Nectaria

P-sa Dr. Maria Oprea impreuna cu familia

La ora 10 dimineata, cand m-au apucat durerile foarte mari pe care simteam ca nu le mai pot suporta, mi-am sunat din nou surorile din manastire si le-am zis: “Acuma incepeti Acatistul Sfantului Nectarie, ca nu mai pot! Cand terminati acatistul, sa-mi dati un bip!”. Aveam telefonul in halatul cu care am nascut, si la 10.30, in momentul in care Nectaria a iesit, atunci a vibrat mobilul in buzunarul halatului.

Efectiv, cat s-au rugat ele, o jumatate de ora, atat a durat si nasterea. M-am simtit atunci o privilegiata a cerului. Nasterea a decurs extraordinar, desi doctorul mi-a spus ca o sa dureze cam 8-10 ore, pentru ca nu eram absolut deloc pregatita, colul era inchis, membranele nu erau rupte, nu am avut semne ca as naste. Chemat de urgenta, doctorul nici n-a apucat sa stea efectiv la nastere, a ajuns doar cand m-a cusut, spre sfarsit.

– Si cum e acum fetita?

– Cum sa fie? Mai dulce decat nectarul. Este frumoasa, cuminte, sensibila. Parca ii seamana Sfantului Nectarie. L-a indragit de mica. Primul cuvant pe care l-a spus n-a fost “mama”, ci “tata”, batand asa, des, cu degetelul pe icoana Sfantului Nectarie, pe care o avea la patut. In fiecare dimineata, atunci cand apare soarele si Dumnezeu ne daruieste o noua zi, imi dau seama ca acest copil exista numai din dragostea lui Dumnezeu si din mila sfintilor. Fiecare zi din viata ei este o minune pentru care Ii multumesc din toata inima!

Preluat din Revista AS

Relatarea audio aici>http://www.youtube.com/watch?v=shtTF9j321g