Basmul : tâlcuirea imaginară a departelui

   Jean Alexandru Steriadi (n. 29 octombrie 1880, Bucureşti, d. 23 noiembrie 1956, Bucureşti) a fost un pictor şi grafician român, profesor universitar la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi membru de onoare al Academiei Române din anul 1948.

   A studiat la Bucureşti cu G.D. Mirea, apoi la München şi la Paris. A condus Muzeul Aman, apoi Muzeul Kalinderu şi a fost profesor la Şcoala de arte plastice din Bucureşti. Steriadi este iniţiatorul şi promotorul saloanelor de alb-negru în grafică. În prima perioadă de creaţie, Steriadi a fost preocupat de compoziţia de mari dimensiuni, înfăţişând scene din viaţa oamenilor simpli („Hamali în portul Brăilei”, „Chivuţele în Piaţa Mare”, „Vânzătoare de dantelă”), şi de portret, demostrând o sensibilitate receptivă la vibraţiile sufletului uman. Mai târziu a pictat, cu o emoţie uneori învăluită de o uşoară melancolie, peisaje urbane şi acvatice, colţuri ale vechiului Bucureşti, imagini din Dobrogea şi din numeroasele sale călătorii. Pictura lui Steriadi, de o luminozitate delicat nuanţată, atestă asimilarea celor mai preţioase trăsături ale impresionismului. Desenator talentat, este autorul a numeroase portrete-schiţă (în creion sau în peniţă), care ating, în grafica românească, o culme a genului prin precizia caracterizării, spiritul de observaţie, umorul inteligent. Steriadi a practicat cu succes şi litografia. Pictorul Jean Alexandru Steriadi a fost şi unul dintre preşedinţii Societăţii “Tinerimea Artistică“.

***

Cele cinci piese ce alcătuiesc superbul mozaic ce împodobeşte o dependinţă  a bisericii Saint Mary Romanian Orthodox Church din Cleveland, Ohio sunt elemente ale unei vaste compoziţii unitare, realizate în tehnica mozaicului, care are la bază basmul popular românesc.*

Este o operă inedită a pictorului Jean Steriadi, care surprinde prin viziune şi  stil, consacrându-l pe autor ca artist total. Tema acesteia nu poate fi alta decât lupta binelui cu răul, vizibilă mai ales în tabla 5 (T5), când personajul negativ este învins.

Autorul nu preia o anume fabulă, ci elaborează o sinteză originală din basme populare, dar şi culte, cum ar fi Povestea lui Harap- Alb de Ion Creangă (proba ursului). Motive ca merele de aur, calul năzdrăvan, corbul, cele trei fete de împărat, le întâlnim însă şi în Prâslea cel Voinic şi merele de aur, dar şi în Greuceanu ori Ileana Cosânzeana. Intenţia artistului nu este însă de a imita o poveste, ci de a redescoperi, prin imagini ce funcţionează la nivel simbolic, o paradigmă a existenţei omeneşti. Conflictul binelui cu răul se subscrie schemei narative a basmului, descriind un traiect iniţiatic, căci orice basm nu este altceva decât o aventură de (auto)cunoaştere şi descoperire a lumii.

Deşi sunt separate, cele cinci table mozaicate sunt unitare atât prin elemente compoziţionale ca fundalul – contururile ondulatorii ale spaţiului geografic continuându-se dintr-o tablă în alta, cât şi prin redundanţa unor motive ca păsările, apa, pomii cu fructe aurite, florile. Unitatea organică a tabloului o dă însă chiar fabula ei, călătoria iniţiatică a eroului.

Începutul poveştii stă, ambiguu, chiar la mijlocul tabloului (tabla 2). Îl trădează lipsa apei, laitmotiv al poveştii care desemnează un spaţiu diferit, tărâmul îndepărtat de peste şapte mări şi şapte ţări. Tabla 2, însă, se remarcă printr-o mai mare dependenţă, în raport cu celelalte, de bucata anterioară. Primele două fragmente de mozaic nu pot fi citite separat, deoarece se leagă atât prin numeroase elemente de continuitate: podul, râul, relaţionarea personajelor, cât, mai ales, prin tâlcul secvenţei surprinse în ele. Eroul, un făt- frumos tipic, fiu de împărat, moştenitor unic (deci excepţional prin condiţia şi atributele lui), pleacă de acasă, în lume, să-şi împlinească dorul ( Făt-Frumos din lacrimă, Tinereţe fără bătrâneţe…)

În orice basm, aşa cum indică şi V. Popp în Morfologia basmului, intriga este determinată de o lipsă, fie o răpire (soarele şi luna de pe cer, fata de împărat, merele de aur), fie de o dorinţă neîmplinită, aşa cum se vădeşte şi-n cazul eroului nostru.

La nivelul simbolic, generalizator, scopul intrinsec al oricărei călătorii, aşa cum am amintit deja, nu este altul decât (auto)cunoaşterea. Motivul mărului cu roade de aur trimite atât la pomul cunoaşterii, cât şi la cel al vieţii din naraţiunea biblică a Facerii. Eroul de basm este un civilizator, căci lumea descoperită de el, la fel ca în cazul oricărui copil, se instituţionalizează, capătă consistenţă şi coerenţă în conştiinţa sa şi sporeşte sensul lumii. Şi, totuşi, basmul depăşeşte planul subiectiv al aventurii şi propune un model etic de împlinire umană, în plan personal, prin căsătorie, cât şi în plan social, prin moştenirea împărăţiei. La fel ca în basmele populare, realizarea în plan marital este îngemănată cu cea socială (eroul ajunge să stăpânească o jumătate, una sau chiar două împărăţii!).

O altă împărăţie se descoperă la un alt nivel, mai profund, al lecturii imaginare: Impărăţia Cerurilor, moştenire veşnică pregătită de la începutul lumii. Nivelul spiritual de înţelegere a întregului tablou este concentrat asupra unui mesaj creştin. Autorul inserează subtil un element care la început nu atrage atenţia, dar care se va dovedi, în fond, laitmotivul tabloului: păunul. Pasărea mică, albă, ambiguă prin conturul său oferă cheia de înţelegere a celui mai profund nivel al lecturii imaginare. Mereu izolat, într-o enigmatică relaţie cu personajul principal, pasărea îşi modifică penele odată cu devenirea eroului. Misterioasa înaripată de dovedeşte a fi un păun de-abia în T4 şi în T5, când e scos în evidenţă penajul maiestuos de culoare albă. Păunul, din timpuri stăvechi asociat ideii de nemurire**, devine, în credinţa populară, un simbol creştin. Semnele distinctive din coada păunului au fost identificate cu nişte ochi încă de la început, iar în creştinism pot reprezenta Biserica atotvăzătoare.

Pliniu, în Istoria naturală, c. X. cap. XXII. menţionează că păunul năpârleşte când vine iarna, dar îşi reprimeşte podoaba de pene în primăvară. Sfântul Augustin pomeneşte o tradiţie mai veche conform căreia păunul are o carne care nu putrezeşte. Păunul – atribut al zeiţei Iunona, întruchipând apoteoza pentru împărătese atât în antichitatea păgână, cât şi în iconografia paleocreştină, este simbolul învierii si al nemuririi, de aceea se asociază reprezentărilor hristice. Nici gnosticii n-au putut ignora coloritul acestei păsări, asa cum o dovedeşte decorul din catacomba de pe bulevardul Manzoni din Roma, şi nici iudeii, cum se poate observa în sinagoga Hammam-Lif în proximitatea Cartaginei.

In ambianţa creştină, păunul apare figurat printre palmieri, lângă vase sau cupe, asemenea porumbeilor, în cele mai multe cazuri în spaţii sepulcrale. Cele mai vechi reprezentări datează din secolul al III-lea şi se află în catacomba Priscilei si a Sfântului Sebastian In spaţiul hipogeului de la Constanţa păunii sunt zugrăviţi în aceeaşi manieră ca potârnichile şi iepurii, oferind un bun prilej pictorului să-şi demonstreze calităţile de bun colorist. Aici păunii afrontaţi străjuiesc un coş cu fructe de culoare purpurie.

In substratul reprezentărilor fitomorfe, zoomorfe si avimorfe din mormântul tomitan sensul euharistic se asociază, se contopeşte cu cel mesianic. Fiindcă s-au împărtăşit din vinul euharistie, defuncţii pot să consume veşnic din rodul arborelui vieţii figurat pe bolta mormântului, ale cărui fructe sunt păzite de cei doi păuni . Exact în această poziţie întâlnim porumbeii si păunii pe unele sarcofage unde încadrează monograma lui Hristos.***

Revenind la mozaicul realizat de Steriadi pe peretele conex al bisericii, trebuie să recunoaştem nu doar o întelegere profundă, ci şi o redare iconografică a vieţii în registrul fabulosului. Existenţa umană se descoperă a fi devenire în taina sfântă a îndumnezeirii prin Hristos.

  Dorul feciorului de împărat care pleacă în lume este acea nelinişte a sufletului pe care  o simţea şi Fericitul Augustin şi pe care omul, chiar căzut în păcat, o posedă şi-i determină devenirea. Căutarea lui este nu doar nostalgia paradisului pierdut, căci prinţ fiind, el are deja, prin condiţia sa, tot ce-şi poate dori. Tărâmul unde s-a născut este un rai pământesc autohtonizat prin relieful ondulatoriu (gura de rai a Mioriţei), prin brazi şi atmosfera patriarhală. De aceea, ceea ce-l determină pe erou să plece nu poate fi altul decât visul său de absolut, dorul nemuririi. Prezenţa permanentă a păsărilor, simboluri ale sufletului căutător, corespunde transhumanţei spirituale a fiului de crai care caută şi el soarele-răsare.

Fiul craiului se desprinde din sânul familiei sale, din spaţiul protector al împărăţiei lumeşti a tatălui său. Podul, laitmotiv al poveştilor populare, indică întotdeauna trecerea (aici, marcată ritualic prin proba ursului). Ca-n Harap Alb, tatăl este cel dintâi care-i determină iniţierea eroului, căci îi trasează un drum asemănător cu al său, aşezat sub semnul masculinului, al puterii şi curajului. Atât ursul, ca simbol totemic, cât şi bradul, motiv vegetal al bărbăţiei şi perpetuării veşnice pun în evidenţă această idee.

Trecerea este desprinderea de timpul copilăriei, al vârstei de aur, şi intrarea în lume. Asumarea unui destin de căutător implică nu doar îndrăzneală, ci şi oblăduirea paternă,  trădată prin privirea cu care tatăl îl conduce pe cale, sprijinindu-se în toiagul-sceptru. Feciorul priveste şi el cu nostalgie în urmă. Desprinderea nu este niciodată uşoară.

Deşi unitare primele două piese stabilesc, esenţial, două categorii spaţiale şi, implicit, cognitive: aproape/departe, familiar/străin. Categoria departelui se dovedeşte însă a nu se diferenţia fundamental, dimpotrivă, dezvoltă similarităţi surprinzătoare cu cea presupus opusă ei. Deşi Făt-Frumos ancorează într-un port (drept dovadă corăbiile – T2!), tărâmul necunoscut aduce uluitor cu cel de acasă, creionând tot un paradis, dar sălbatic: copaci înfloriţi (în planul secund), pomi încărcaţi de roade, căprioare blânde, pe care el are menirea să-l civilizeze.

Tabla 3 introduce personaje noi: cele trei fete de împărat. Stând laolaltă, îmbrăcate în haine împărăteşti şi purtând pe cap coroane, ele alcătuiesc parcă un singur personaj. Frumuseţea şi puritatea lor sunt sugerate prin hainele albe, dar şi prin aerul pe care îl degajă prezenţa lor fabuloasă în acea pierdută grădină a Edenului. Se deosebesc, totuşi, prin elemente subtile ca podoabele veşmintelor, părul, statura. Cea mai mică se distinge şi prin blândeţea cu care mângâie sălbăticiunea, comunicând tainic cu ea.

 Tabla 4 este mult mai concentrată epic, spre deosebire de cea anterioara, preponderent descriptivă. Este de la sine înţeles că fiul craiului se va îndrăgosti de fiica cea mică a împăratului, aşa cum des se întâlneşte în basme. Cei doi se află împreună pe cale, un drum şerpuit ce pleacă de la palat spre lume, semn al vieţii aflate încă la început, al tinereţii. El îi oferă prinţesei să bea dintr-un potir. Fecioara priveşte sfioasă în jur, ţinând mâinile încrucişate pe piept. Straiele protocolare, cununile de pe cap trimit vădit la taina nunţii. Aşa se explică si motivul potirului, simbol euharistic al comuniunii în Hristos. Merele de aur se metamorfozează din fructe ale cunoaşterii în roade ale vieţii veşnice, proiectate într-un orizont al speranţei.

 Tabloul dezvăluie misterioase corespondenţe: în fundal se profilează case ce poartă în vârf crucea, simbol al încreştinării şi al Bisericii. Familia nou întemeiată este şi ea biserică, născută în sânul celei mari şi aflată mereu sub oblăduirea ei. Se descoperă, prin urmare, valenţe noi ale eroului: el nu este doar un civilizator ci, în egală măsură, un cruciat. Păunul care-l însoţeste mereu este credinţa şi harul pe care le poartă în suflet. De această dată, păsărea albă apare şi ea în toată splendoarea, are coada înfoiată şi creasta ridicată. Căsătoria se afirmă ca taină a comuniunii harice cu Hristos.

Decorul natural apare transfigurat, sub impresia elementului uman. Prezenţa brazilor, simbol al virilităţii şi al nemuririi, este semnul autohtonizării locului: tărâmul de peste şapte mări şi şapte ţări a devenit un nou acasă.

Schiţa lui Steriadi, în ansamblul ei nu se caracterizează  prin instituirea niciunei tensiuni. Probele eroului sunt deductibile, fără reprezentare. O atmosferă generală ceremonioasă, solemnă, fără răceală însă, se regăseşte permanent în toate cele patru secvenţe.

În T5 însă, tabloul este construit simetric, în raport cu o axă verticală imaginară: de o parte răul simbolizat de personajele negative (Baba Cloanţa/ zgripţuroaica/ vrăjitoarea, care urlă de ciudă şi aruncă flăcări pe nas, pisica neagră cu ghearele scoase şi păsările negre), de cealaltă parte, cei doi tineri păşind împreună pe calea vieţii. Fata ţine în mână o floare roşie (simbolul dragostei lor?), iar prinţul îi cuprinde candid mijlocul. Fără îndoială, cuplul, căruia i se alătură tainic acelaşi păun înfoiat, focalizează întregul tablou.

Întorşi cu spatele spre lume, cei doi tineri lasă în urmă răul ascuns în ea şi se îndreaptă spre apus. Liniştea şi bucuria de pe chipurile lor transmit pace întregului spaţiu, în ciuda negrilor antieroi. Iubirea binecuvântată se proiectează asupra lumii şi anihilează răul. Doar un corb singuratic îi urmăreşte în zbor. Să fie corbul care îl ajută pe Ţugulea în lupta cu zmeul? Să fie semnul că lupta cu răul nu s-a sfârşit încă? Asociat apusului, ne duce cu gândul la moarte. Viaţa devine o frumoasă peregrinare prin lume spre moarte şi Înviere, aşa cum garantează iarăşi prezenţa păunului.

Întreaga compoziţie a lui Steriadi împrumută ceva din mistica icoanei şi din limbajul ei tainic. Tabloul ascunde o filosofie teocentrică a vieţii şi a morţii, redată în stil naiv şi plastic pe peretele – pridvor, ce iese din Biserică spre lume.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

---

* Din exterior spre interior, compoziţia cuprinde cinci table mozaicate numerotate, convenţional, în ordinea în care s-au realizat.

** Frumuseţea şi grandoarea penelor păunului i-au dat o varietate de asocieri, înfăţişarea sa a făcut să fie adesea asociat regalităţii, în unele culturi, cum ar fi babilonienii antici şi perşii care credeau că doi păuni păzesc Copacul vieţii, simbolizând dualitatea omului, şi au aşezat conducătorii pe tronuri de păuni.Împărătesele şi prinţesele romane aveau ca emblemă păunul. Alte simboluri ale păunului derivă direct din mitologia greco-romană. Pasărea-zeu, Phaon cunoscută şi ca Fiorul, a fost identificată cu un păun. Hera pentru care pasărea e sacră a creat păunul din cadavrul unui gigant, Argus, un monstru fabulos ai cărui 100 de ochi i-a semănat pe coada păunului, care reprezintă bolta cerului, iar ochii, stelele.În panteonul hindus, păunul este calul lui Lakshmi, Brahma şi Kama şi e sacru pentru Sarasvati. Islamismul descrie ochii păunului că ochi ai inimii şi îi asociază cu soarele, luna şi universul.Budiştii privesc păunul ca simbol al roţii vieţii şi al soarelui. A fost emblema budistului Avalokitesvara şi Amitabha Buddha, de asemenea fiind legat de zeiţele Chinei şi Japoniei, zeiţe ale milei, Kwanyin şi Kwannon. Reprezentând veghea înţelegătoare, păunul era odată sacru în China, unde penele sale lucioase şi frumos colorate erau emblema dinastiei Ming şi simbol al unui rang înalt.Pentru că devine neastâmpărat înaintea furtunilor şi scoate un ţipat caracteristic, este asociat şi cu ploaia.Păunul poate fi asimilat cu simboluri negative, ostentaţia sa semnifică păcatul capital al mândriei  şi vanitatea.În hinduism, se spune că păunul are penele unui înger, vocea diavolului şi mersul unui hoţ, şi că ţipetele sale sunt în relaţie cu picioarele sale urâte. Despre cei care se fălesc cu meritele altora se zice că se îmbrăca în pene de păun sau se împăunează.

*** Arta creştină timpurie din vremea persecuţiei romane era extrem de circumspectă faţă de redările plastice, iar obiectele iconice utilizate, peştele sau păunul, de exemplu, aveau o funcţie strict simbolică. Catacombele marchează, totuşi, naşterea artei creştine, întrucât simbolurile păgâne sunt adoptate de arta abia plămădită. Anotimpurile care erau pentru păgâni semnul vieţii dincolo de moarte, devin simbol al Învierii. Gradina, palmierul, porumbelul, păunul evocă paradisul ceresc. Nava, simbol al prosperităţii devine Biserica. Reprezentarea paleocreştină s-a dezvoltat într-un imperiu care aproape că nu a cunoscut antiiudaismul, fiind tolerant atât pe plan social cât şi religios. Treptat, se pune din ce în ce mai acut problema operării unei distincţii clare între ecclesia şi sinagogé, pe un fundal de confuzii doctrinare dar şi de vădită rivalitate. Reprezentările iconografice, din ce în mai caracteristice pentru arta creştină, vizau cu prioritate ilustrarea textelor sacre, şi ca modalitate comodă de popularizare. Ilustrarea lor face parte, într-un fel, şi dintr-un demers exegetic, pentru că se urmărea o traducere, o explicitare a respectivelor texte. În acest context intervine, absolut firesc, o raportare la sursele Vechiului Testament, deci la tradiţia iudaică. Treptat, arta reprezentativă s-a structurat, semantic, ca lectură dirijată a evangheliilor, ca reflex al dezbaterilor teologice şi clişeelor populare. Autorii diverselor artefacte operau în conformitate cu prescripţiile canonului oficial, practicând stereotipia. Din momentul în care era probată şi acceptată, imaginea era preluată, conservată în tipare cvasiidentice, cu unele detalii care adaptau mesajul la particularităţile zonale, la noile strategii teologice etc. Simbolul, fabula, alegoria se pliau pe teologia oficială pentru interpretarea dirijată a Bibliei, dar şi pe gândirea artistică a vremii. Rolul unei astfel de arte era cu precădere acela de a forma cultura săracilor. Ea trebuia să exprime identitatea religioasă, dar şi pe cea etnică a unei colectivităţi. Cu alte cuvinte, creştinismul selectează şi adoptă din lumea păgână tot ce era al său, adică tot ce era creştin înainte de Hristos, tot ce era risipit în ea sub forma de farâme de adevăr apoi le adună laolaltă, unindu-le în plinătatea revelaţiei. Putem observa că nu este influenţa lumii păgâne asupra creştinismului, ci influxul în creştinism al acelor elemente ale lumii păgâne prin însăşi natura lor, trebuiau să se reverse în el; nu este o pătrundere în Biserică a obiceiurilor păgâne, ci o îmbisericire a lor; nu o păgânizare a artei creştine, aşa cum se credea adesea, ci o încreştinare a artei păgâne.

Jurnal de călătorie : Patmos (2)

Mă întorc la arhitectura miniaturală şi tradiţionalistă, la terasele cu case alb-albastru, ca steagul grec, la liniştea insulei, la simplitatea oamenilor, pescari şi păstori de capre. Unele lucruri au rămas neschimbate de mii de ani. Mă gândeam ieri, privindu-l pe pescuitorul de caracatiţe că tot aşa trebuie să fi fost şi Andrei şi Petru, când i-a văzut Mântuitorul pe mal, descâlcindu-şi năvoadele şi le-a spus : “Veniţi după Mine!”. Iar ei au lăsat totul şi L-au urmat. De ce e inima noastră aşa de îndărătnică, aşa de murdărită, de înălţată în deşert ca o stâncă? M-am gândit mereu că Dumnezeu e acelaşi, cu fiecare, aceeaşi iubire pe care o are pentru Maica Sa, pentru Ioan, pentru fiecare din noi o are, căci Mâinile Lui ne-au plămădit şi ne-au crescut şi suflare de viaţă El ne-a dat şi cu baia naşterii din nou ne-a născut a doua oară întru viaţă veşnică. Fiecare om primeşte însă pe cât îşi pregăteşte inima sa, pe cât se smereşte şi se curăţeşte pentru a-L cunoaşte pe Domnul.

This slideshow requires JavaScript.

Uite, de pildă Pantelimon! Ce inimă şi ce credinţă! Harul era deasupra lui dinainte de a se boteza, căci necunoscându-L pe Hristos decât din auzire, inima lui L-a râvnit, a râvnit desăvârşirea şi deja Duhul îl aureolase şi aştepta nunta… Iar mila lui pentru tânărul cel mort a fost atât de mare, credinţa lui în Hristos aşa de puternică, inima lui aşa de curată, încât rugăciunea a lucrat şi, nebotezat fiind încă, Hristos S-a îndurat şi l-a înviat pe cel mort, spre slava Sa.

Am mai auzit, în mod similar, că rugăciunea unei desfrânate, încă murdară de păcatul ei, dar plină de smerenie, rugăciune cu lacrimi, plină de milă şi de iubire pentru cel suferind, a dezlegat cerul şi Dumnezeu S-a îndurat. Nu pentru virtuţi, nu pentru eforturile noastre ne răsplăteşte Domnul, ci pentru onestitate, pentru curăţia gândului (şi, dacă e gândului, nu e şi a a trupului? ), a inimii, pentru milă şi iubire de semeni, mai ales pentru credinţa totală în El şi-n puterea Cuvântului, pentru credinţa că Hristos este Dumnezeu, Stăpânul nostru, Domnul Vieţii şi Biruitorul morţii. Pentru că e BUN.

Aici, pe malul mării (între timp, ne-am apropiat de ţărm, de mare şi, privind-o, fără voie încep să  mă gândesc la viaţă, la moarte, la Dumnezeu), gândul e mai aproape de esenţe. Marea aceasta mare seamănă cu viaţa, cu sufletul nostru. Are multe nuanţe, mereu în consonanţă cu cerul, freamătă şi cântă uneori. Se înalţă în furtuni, se încălzeşte şi e blândă pe vreme bună, sub mângâierea soarelui. Mi-aduc aminte de vremea când marea mă speria. Mi se părea că e un animal uriaş, inteligent, demonic, care mă cheamă, vrăjindu-mă, în adânc. Acum mă emoţionează. Mă gândesc la Cel Care a făcut-o şi la docilitatea ei atunci când I-a auzit cuvântul. Mă gândesc la rostul ei, la devenirea ei, la dragostea care zace în ideea de mare. Uite, de pildă acum, când ea-mi vorbeşte de Dumnezeu. Ca orice lucru purtător de Logos, piesă din marele puzzle, mediator, pedagog, revelator de sensuri. Da, lumea e o taină, dar cele ce sunt pentru noi, nu pot fi decât aici şi acum şi mereu în schimbare. Existenţa lor e relativă şi, de fapt, ele există şi prin noi. Independent de Dumnezeu şi de om, îşi pierd sensul. Marea aceasta mare cu o infinitate de nuanţe, de la maron, verde, turcoaz, bleu, bleumarin, cu creste albicioase de val, e un poem scriptural, un psalm, un verset… Revelaţia naturală şi supranaturală sunt una, se întrevăd una prin alta. Iconomia divină e reprezentată prin cuvânt în Scriptură, prin lucruri, în Cosmos, şi prin toată devenirea lui. Destinatarul mesajului e omul. Când spun că marea nu are existenţă fără om, mă gândesc la raţiunea lui, la comunicarea şi la dialogul lui tainic din cămara sufletului său. Dacă n-aş şti că există mare sau ce înseamnă ea, pentru mine n-ar fi deloc. Iată, viaţa mea ar fi mai săracă, ternă, alienată. Marea şi-ar continua existenţa ei obiectivă, dar fiind doar un lucru, ar deveni brusc absurdă, o formă fără fond. De aceea, trebuie să înţelegem, prin toate lucrurile create de Domnul (şi de om, întoarse către El), că acestea nu sunt decât mărturii ale marii Sale iubiri.

Jurnal de călătorie : Patmos (1)

Joi, 21 octombrie, ora 18.00

Stau pe-o bancă deasupra mării, înconjurată de rugi galbeni, uscaţi, ce năpădesc bolovanii prăvăliţi peste tot din munte. În faţă, un cartier micuţ al insulei, dincolo de Skala. Probabil casele unor bogaţi sau chiar hosteluri, acum închise, la sfârşit de sezon. Miroase şi aici a toamnă, a fum şi pământ. Dar e un altfel de parfum, o mireasmă salină. Ascult marea, foartă blândă aici, în golful acesta micuţ şi curb ca o scoică. E cald încă pentru aceeaşi perioadă a anului în ţară. A fost frumos şi azi, şi ieri.

Primesc îmbrăţişări şi daruri, dar nu ştiu să mă bucur de ele cu adevărat. (…) În jurul meu se petrec taine, mă las învăluită de ele, dar nu mă pătrund. Le privesc: locuri, oameni, lucruri sunt atât de minunate, încărcate de sens!

E minunată toamna în Patmos. Oraş insular, portul  Skala e aşezat în terase, coborând uşor spre mare. Case albe, fără acoperiş, cu ferestre albastre, croite fără cusur sau dreptunghiulare blocuri maron, beige, crème, cu încadraturile ferestrelor vopsite în nuanţe închise. Flori, multe flori, ca umbrare ori decorative, leandri şi iasomie îmbătătoare. Mai sunt de un soi, al cărui nume îmi scapă şi care nu miros, dar a căror culoare purpurie te înalţă de-a dreptul, făcându-te să te simţi în vechi basme orientale.

23.36

Camera 4, în Vila Zacharo. Patronul şi recepţionerul pensiunii, dl. Jacob (!), ne-a aşteptat  ieri în port la 02.05 a.m. Într-adevăr, cum îmi scria şi părintele P., totul a mers “şnur”. Am plecat din Atena la 19.00 şi am ajuns la 02.05 în  Patmos, după ce am făcut o scurtă oprire în Siros. (…)

Vineri, 22 octombrie, ≈ 15.30

(…) Vreau să povestesc de-amănuntul tot ce am trăit zilele astea, pentru a nu pierde sensul timpului, pentru a-l păstra viu în amintire. (…)

Sâmbătă, 23 octombrie, 10.10 a.m

This slideshow requires JavaScript.

Casa cu pisici. M-am trezit devreme, după o noapte agitată, în care mă trezeam adesea, din cauza frigiderului care făcea un zgomot teribil. Jacob, gazda noastră, despre care zic că este un evreu ortodox, ne spusese că la 7.30 e slujbă la Peştera Apocalipsei. Am aşteptat 20 de minute autobuzul şi tocmai când voiam să plecăm, a venit. Şoferul, un bătrân mucalit, ne-a luat cei 3 euro, fără să taie bilet, iar la coborâre ne-a întrebat dacă suntem din Constanţa şi a arătat aşa, un gest ca o mângâiere pe faţă, în semn că româncele sunt femei frumoase …

 Am ajuns la Peşteră, dar nici ţipenie. Doar îngrijitorul a venit să arunce un ochi, mirat că ne vede iar. Un om, pe care îl văzusem aşteptând cu noi în staţia de autobuz, grăsan, ţinând în mână o pungă de plastic, transparentă, în care era ceva de mâncare şi două pâini, găsise o ocazie şi, plecând mai devreme decât noi spre Peşteră, ne aştepta acum la intrare. Era vânzătorul de la pangar, uimit de faptul că ne terminaserăm aşa de repede vizita.

Autobuzul tocmai cobora de la Chora şi şoferul cel mucalit a oprit, fără să-i facem semn, şi ne-a luat înapoi spre Skala. Am mai căutat biserici, căci auzisem clopotele bătând, dar nu am găsit. Cea din port era închisă. Mă gândeam că sâmbăta, în ţară, sunt parastase. Să fi încurcat Jacob zilele?

Acum sunt aici, cu F., la un restaurant părăsit de pe ţărm: CASA CU PISICI, aşa-i spunem. Am fost şi ieri, la prânz şi am stat aici o grămadă. În faţă e marea, destul de liniştită… Am văzut un pescar, cam modern, ce-i drept, care legase un năvod minuscul de 2 pietre; înăuntru i se adunaseră o sumedenie de caracatiţe mai mici şi mai măricele. A venit, le-a spălat pe fiecare cu grijă şi le-a dus acasă: cina lui.

Nu ştiu dacă m-aş plictisi în Patmos. Tind să cred că da. Dacă aş fi singură, da. Oamenii ăştia au o viaţă simplă: trăiesc din turism şi din peşte. Mai cresc capre. Totul, cu excepţia portului, pare prins într-un timp arhaic, din vremurile biblice, dar şi din trecutul nu foarte îndepărtat de acum o jumătate de secol.

De plidă, la ferestre nu vezi perdele. Multe case au un soi de “perdeluţe” care acoperă jumătate de geam, brodate sau croşetate cu igliţa, din macramé beige. Oamenii sunt foarte primitori, chiar calzi, ca acest Jacob, care este un om credincios şi drept. Gândeşte-te, ne-a aşteptat în port la 2 noaptea! “Vorbiserăm” noi cam pe fugă, într-un mail, în urmă cu 2 săptămâni, de întâlnirea asta, dar ar fi putut să se schimbe, să uite, să intervină altceva… Apoi, ne-a dus imediat, cu maşina, la mica lui pensiune, deşi ar fi trebuit să mai zăbovim , căci se aştepta să mai vină un cuplu. Camera e destul de modestă, dar nici nu ne trebuie altceva: 2 paturi destul de largi, veioze mici, clasice, baie minusculă cu aerisire prin acoperiş, oglindă, scaune, măsuţă scundă din lemn de pin. Fereastra dă spre o mică străduţă, care, în 100 de m, coboară în port.

Ieri, stăteam în mica lui curte, boltită cu vie, şi au venit 2 călugări : unul bătrân cu un potcap înalt, tipic grecesc, şi altul mai tânăr, cu o cipilică neagră. Au trecut pe la Jacob, nu că aveau treabă cu el, ci pentru că era frig afară şi ştiau că acolo vor găsi, cu siguranţă, cafea, ceai ori ciocolată fierbinte.  M-am dus să iau binecuvântare, dar  se pare că niciunul nu era preot. Cel bătrân mi-a întins, totuşi, mâna, să i-o sărut, şi m-a întrebat, în greacă, de unde sunt. I-am răspuns în engleză că din România şi s-a bucurat. Au mai stat puţin la masa de vizavi, au băut repede şi-au plecat.

Toţi grecii se bucură când le spunem că suntem românce. Când ne-am întors din Aigina, ne-a întrebat, la fel, cel care tăia biletele pe ferry-boat: “Sunteţi franţuzoaice?” “Spanioloaice?” “Nu, românce!” şi a avut o exclamaţie de bucurie, întinzând braţele. Celelalte naţii îi păreau de departe şi străine, dar românii parcă erau fraţii lor (!) Oare ce ne leagă altceva mai strâns decât ortodoxia? Grecii sunt încă un popor credincios. Am simţit că, întrucâtva, ortodoxia coincide cu fiinţa lor naţională, ca şi la noi. Nu sunt secularizaţi întru totul, deşi, şi aici se tinde spre ritualism.

(Va urma)

Scară în spirală

Timpul doare.

Un gând revine permanent, în toate clipele luminoase: suntem devenire. Viaţa noastră pământească o vedem acum ca pe o apă limpede căreia îi croim vad de-o clipă în căuşul palmelor. Conteneşte izvorul să curgă? Susurul său se aude mai departe limpede, viu, săltând peste pietrele lucitoare. O vorbă înţeleaptă spune că apa râului nu trece niciodată prin acelaşi loc.

Doare timpul. Doare ca o frecare continuă a aerului pe piele, ca apa care slefuieşte pietrele, doare cât neputinţa de a-l opri. Ideea asta : “Nicicând nu va mai fi la fel” frânge orice fericire efemeră, proiectând-o adânc în conştiinţă, singurul loc de unde ea nu se pierde în totalitate. Ceva se pierde totuşi, se modifică, se metamorfozează încă şi acolo, căci se aşază într-un lanţ cauzal, se aureolează ori se depreciază, devine mitologie proprie, patrie a sinelui individual, incomunicabil. Se uită, ceea ce doare cel mai tare. Nu există durată pură în sens bergsonian, ci re-prezentare. Realitatea obiectivă, nudă, nu se regăseşte în conştiinţa noastră, ci devine realitate semnificatoare. Acesta e un timp abstract, e acumulare de experienţe atemporale, păstrând doar coordonate intrinseci spaţio-temporale. Dacă am judeca asta, din punct de vedere laic – adică desacralizat- ne-am opri aici.

Creştinismul însă defineşte altfel realul: realitatea este deja semnificată în raport cu Logosul dumnezeiesc care o îmbracă. Absolutul divin, axa noastră de referinţă, face ca realitatea imanentă să capete sens. Şi atunci problema omului nu este doar una de traducere, ci mai ales de interpretare, ca actor principal al unei realităţi pe care el o numeşte viaţă proprie, fărâma lui de scenă, trăită şi privită simultan din perspectiva de spectator care  trage cu ochiul pe gaura cheii.  Realitatea nudă nu depinde doar de conştiinţa proprie, ca depozitară a semnificaţiilor şi a încărcăturii emoţionale. Nimic nu se şterge din  memoria umanităţii care se înscrie memoriei lui Dumnezeu. E o lumină în toată acestă descoperire, căci această Cartea a Vieţii va reţine toate clipele trăite, cu infinitatea lor de potenţialităţi de devenire  şi cu alegerile noastre care le vor fi limitat. Suntem o singură carte care se scrie în timp, Mână peste mână, o minunată Evanghelie a veacurilor.

Trăim astfel clipe minunate: ale comuniunii cu Dumnezeu, ale bucuriei de celălalt. Privim florile, câmpul în soare, plin de maci, respirăm aerul rece,  ne mângâiem pielea cu ploaia caldă de vară, gustăm întâii fulgi de nea, trăim muzica, petrecem. Clipe sublime, dar atât de scurte! Ne dorim mereu să le reţinem, căci sunt singurele care ne dau vitalitate şi sens.  Dar timpul trece, bucuria urmează durerii şi amândouă se împletesc în lumina roşiatică a asfinţitului şi în albăstreala zorilor. Mă întreb oare de ce vrem să oprim timpul doar când suntem fericiţi. Ştiu că omul a fost făcut pentru bine, că în Rai nu a cunoscut durere ori suferinţă şi nici moarte. E vorba atunci de perpetua nostalgie a Edenului pierdut, de tânjirea după Împărăţia de departe şi aşa de aproape? Poate de aceea doare timpul: pentru că nu e FIRESC să curgă. Nu aşa a fost gândit în principiu, trecerea lui era lină, se asemăna cu veşnicia.

Dar Hristos a trăit şi trăieşte în timp şi în veşnicie şi Întruparea Lui a dat sens istoriei, a creat-o din nou. Aceasta nu anulează, dar converteşte suferinţa efemerului, a instabilităţii persoanei noastre. Deşi continuă să doară, ne dăm seama că unicitatea clipei este cea care îi dă valoare. Secundele sunt kairos, succesiune de momente oportune devenirii, de împlinire şi desăvârşire spirituală. Iată cum zâmbetul persoanei dragi, mângâierea mamei, toate cuvintele şi faptele noastre, ca expresii stilizate ale timpului râmân unice şi irepetabile, preţioase cu atât mai mult cu cât ele ne definesc ceea ce suntem în momentul de faţă.

Timpul există, deci, pentru a ne învăţa să preţuim şi să dorim veşnicia: exerciţiul clipei sublime. De aceea, chiar de plângem cu un ochi, iar cu celălalt râdem, să învăţăm, cu timpul, să clădim, în alţii  şi în noi idei frumoase şi eterne. Mai ales că în tot acest timp al nostru, nu suntem niciodată singuri, ci cu Dumnezeu în inima noastră. Deşi se ascunde, într-o permanentă chenoză a Duhului, rămâne Persoana cea mai apropiată, cel mai intim partener de comunicare, Dumnezeu, Părinte şi Mântuitor. Fiind alături de El, în permanent dialog, timpul nu mai este dureros, ci binecuvântat, poartă cerească şi prilej neîncetat de bucurie şi comuniune.

Bucuria darului

Crăciunul ne-a bătut la uşă cu degetele lui moi de zăpadă şi-a lăsat să pătrundă în odaie mireasmă de brad şi cântec de colinde. Poarta timpului a rămas deschisă în urma lui şi am văzut, ca-n icoană, Pruncul Sfânt la sânul Maicii Sale, în peştera încălzită de respiraţia vitelor. Pântecele pământului, luminat tainic, răsună de cântec îngemănat, de îngeri şi păstori; magii, aduşi de stea, vin şi ei cu daruri sfinte, de aur, smirnă şi tămâie, ca pentru un Rege, Profet  şi Preot.

Însă Darul nostru cel mai mare este Însuşi Copilul-Dumnezeu Care doarme acum în ieslea cu miros de fân curat. Naşterea Lui aduce bucurie şi lumină în peştera lumii şi a trupului nostru. Şi darul Lui umple inimile oamenilor într-atât încât se revarsă ca o apă clară de cântec şi veselie.

Bucuria darului... O sintagmă imprecisă prin caracterul semantic al determinantului, care implică reciprocitatea. Bucuria celui care dăruieşte şi bucuria celui care primeşte. Fiecare dă şi primeşte în egală măsură. O BUCURIE comună, într-un gest unic, ca două flăcări reunite într-un singur foc.

Bucurie izvorâtă  din ceea ce este mai profund în sufletul nostru.  Îndrăznesc să spun chiar că bucuria darului ne defineşte ca oameni, căci darul presupune iubire, recunoştinţă, dorinţă de comuniune şi de împărtăşire, jertfă. Ne defineşte umanitatea,  căci exprimă în cuvinte sensibile, neputincioase, legătura cu  Dumnezeu, care este dăruire şi bucurie continuă. Când omul nu mai poate dărui nimic, dintr-o sărăcie a spiritului lui care se naşte din secătuirea Izvorului de viaţă, devine egoist şi trist, plictisit, angoasat, deznădăjduit, împietrit. Moare, viu fiind.

Un an se termină, altul începe: timp în dar pentru a zidi şi preţui veşnicia. Pentru a ne obişnui cu ea şi a o înţelege. Devenire continuă, inconstanţă, subiectivitate, stări sufleteşti schimbătoare, trup mergând invers… Ce aţi zice dacă toate astea nu s-ar pierde într-un trecut construit de memoria noastră afectivă, ci ar rămâne, ca nişte cărămizi coapte la soare sau în cuptorul suferinţei, în ceea ce avem mai tainic şi personal fiinţei noastre? Sufletul viu, umblător şi căutător le poartă pe toate acolo, în tezaurul inimii, în chip, în cuvânt şi faptă. Suntem devenire, dar suntem, totodată , şi rezultatul acestei deveniri. Suntem sub timp, dar şi în afara lui, aşa cum ni s-a spus: “Iată Eu sunt cu voi în toate zilele până la sfârşitul veacului“ (Matei 28, 19). Trăim paradoxal, da, dar doar pentru mintea noastră , neobişnuită cu un alt fel de logică.

Vreţi să vedeţi veşnicia în timp? Duceţi-vă la Biserică! Şi asta mai ales pentru că veşnicia nu se trăieşte de unul singur, ci doar în comuniune cu Hristos şi, prin El, cu Sfinţii şi cu sufletele celor adormiţi. Se trăieşte simplu şi frumos, mai întâi, ca-n ghicitură duminica, timp de 2-3 ore, o simte sufletul credincios şi râvnitor de desăvârşire. Apoi, cu timpul, stră-vederea eternităţii se prelungeşte în fiecare Taină, se face Liturghie după Liturghie, în  slujbă, rugăciune, milă şi smerenie. Se face Liturghie veşnică şi ajungi să-ţi dai seama că, prin Hristos, trăieşti în afara timpului, fiind în  timp.

Suntem oare pregătiţi să redevenim ce-am fost? Poate trupul nostru primi, ca un potir, veşnicia? Cum, dacă nu l-am întărit în foc? Slăbiciunea firii se arată, după Sfinţii Părinţi, din lipsa ei de fermitate, în nestatornicia ei. Iar aceasta nestatornicie o vădeşte uşurinţa cu care e atrasă de plăcere şi e împinsă de durere. Ea n-are forţa să stea dreaptă în faţa acestora, ci ajunge de o vibrabilitate foarte puţin bărbătească, ca o trestie bătută de vânt. Voinţa şi judecata ei dreaptă din elementele esenţiale ale firii îşi pierd orice fertilitate. Firea ajunge ca o minge în mâna patimilor, purtată încoace şi încolo de toate împrejurările, de toate impresiile. A ajuns la o slăbiciune spirituală, care poartă toate semnele stricăciunii, ea nu trădează nicidecum o incoruptibilitate care să-i asigure eternitatea. Dar omorârea acestor slăbiciuni de moarte, strecurate în fire (fortificarea firii prin asceză) a devenit posibilă de-abia prin mortificarea şi moartea de viaţă făcătoare a lui lisus Hristos. Puterea divinităţii Lui a ajutat să se biruie iubirea de plăcere şi frica de moarte a firii omeneşti, s-o facă aşadar fermă. Iar legătura trainică, în care se află potenţial firea din orice ipostas omenesc cu firea omenească din ipostasul Lui divino-omenesc, devenind printr-o credinţa vie lucrătoare o legătură tot mai vie efectivă, face ca forţa redobândită de firea Lui omenească să se comunice şi firii celorlalţi oameni. Eforturile ascetice sunt mijloace prin care firea omenească, ce o purtăm fiecare, participă tot mai mult la forţa firii Lui omeneşti. Căci în eforturile noastre e prezentă şi forţa din firea omenească a lui Hristos. Pe măsură ce legătura potenţială cu Hristos se face mai efectivă, forţa Lui devine tot mai mult forţa noastră. De aceea, asceza creştină este o moarte treptată cu Hristos, ca desfăşurare de putere, o moarte a omului vechi, o prelungire prin voinţă a Botezului, ea nu e numai o imitare a lui Hristos, ci o mortificare eroică cu Hristos şi în Hristos. Noi suntem uniţi cu Hristos încă înainte de învierea mistică, încă în actul mortificării noastre. Nu numai că înviem cu Hristos, ci şi murim cu El; sau, nu înviem cu El de nu murim mai întâi cu El. Învierea cu Hristos urmează ca o mortificare în continuare, sau o continuare a morţii cu El, nu ca o schimbare de direcţie. E adevărat că, în unirea cu Hristos în moarte, prezenţa Lui nu e atât de vizibilă, dar aceasta ţine de faptul că în vreme ce noi murim treptat după omul cel vechi, şi Hristos moare cu noi, iar moartea este şi o smerenie, ascundere a slavei, Hristos nu se vede în etapa mortificării, ci se crede, fiind prezent în noi în mod ascuns. Iar întemeierea siguranţei noastre despre prezenţa Lui în noi, pe credinţă şi nu pe vedere, vădeşte din nou caracterul eroic al bazei ascetice.(Pr. prof. Dumitru Staniloae, Sensul ascezei monahale).

Pentru a ajunge la bucurie, e nevoie, aşadar, de suferinţă. Pentru păcatele noastre, Hristos a pătimit, deci natura umană se curăţă odată cu crucificarea Sa şi învie odată cu El. Suferinţa şi bucuria coexistă. Crucea presupune şi răscrucea acestora: bucuria aşteptării  în extrema suferinţă. Fereastra luminată a Raiului văzută din bezna iadului. Această tensiune între deja şi nu încă e bucuria omenească, bucuria vieţii noastre pământeşti, dătătoare de sens. Şi să nu uităm că cine nu a cunoscut Împărăţia încă din viaţa aceasta, nu poate nădăjdui că o va dobândi după moarte.

Să păstrăm lumina Naşterii şi a Învierii şi să nu uităm că singura noastră răsplată e darul de iubire, iertare şi jertfă, dobândit tot prin harul Domnului.

La  mulţi ani, fără de număr, întru Hristos, în lumina veşniciei Sale în Care să ne bucurăm cu bucuria de dincolo de bucurie!

Sunt liber azi

– eseu despre timp, libertate şi vocaţie umană –

Omul este unic şi unitar, pentru că este chip al Treimii şi se aseamănă cu ea. Asemănarea este, de fapt, devenirea omului un dumnezeu prin har. Această continuă metamorfoză a sa este taina omului care se împleteşte cu taina lui Dumnezeu şi pe care trebuie să ne-o asumăm ca destin colectiv.

Pentru că suntem aşezaţi în devenire, putem înţelege timpul ca pe o suită de momente purtătoare de experienţe pline de sens. Nimic nu se repetă, chiar dacă aşa pare. Apa unui pârâu nu trece de două ori prin acelaşi loc. Îmbătrânim în afară, dar întinerim în cuget, în simţire, în înţelepciune, ne întărim în virtute. Acesta este sensul timpului orientat de Ziua Odihnei, a cărui pronie e-n mâna dumnezeiască.

În timp, suntem aşezaţi pe trepte diferite, de aceea nu ne putem măsura unii cu alţii în deplinătate. Nu am ajuns încă la stabilitatea în bine, ca îngerii. Doar fiinţa noastră comună ne face egali. Spunea un părinte profesor odată la un curs: “Ce e mai plin: un butoi sau un pahar cu apă, o sticlă sau un cazan?” Aşa sunt şi oamenii, nu au mai mult suflet, unii decât alţii, în sensul propriu al expresiei. Ei posedă fiinţa în mod egal. Diferenţele se nasc însă “din talanţi”, din darurile pe care Dumnezeu ni le dă din belşug. Omul poate să le valorifice pe unele sau pe altele, sau să fie doar un smochin neroditor. Nu există o predestinare a darurilor: “Cereţi şi vi se va da; căutaţi şi veţi afla; bateţi şi vi se va deschide.” (Mat. 7, 7; Lc. 11, 9).

Să ne intre bine în cap: fiinţa există prin persoană. Când luăm contact cu existenţa celuilalt, lucrul acesta este posibil pentru că este PERSOANĂ. Caracterul de persoană presupune: unicitate şi relaţie cu semenii. Chiar această comuniune a Bisericii în Duhul Sfânt nu înseamnă uniformizare, ci complementaritate, respect pentru persoană, pentru libertatea ei (adică VOINŢA ei liberă, sinonimă uneori cu ignoranţa, neştiinţa, confuzia), chiar dacă această libertate presupune respingerea faptelor morale. Nu vreau să spun că trebuie să acceptăm compromisurile sau vreun sacrilegiu. Nu vreau nici ca cineva să se simtă constrâns de libertatea fratelui său. Vreau doar să spun că a-i forţa convingerile aproapelui nostru, a-i orienta comportamentul fără ca el să înţeleagă de ce şi unde se îndreaptă, a-l folosi, chiar în scopuri nobile este un abuz. Dacă Dumnezeu nu ne obligă, deşi ar putea doar mişcând un deget să schimbe total faţa lumii, înseamnă că libertatea omului îi este dragă şi că şi noi trebuie să o respectăm.

E un paradox această libertate, izvor de bucurie, dar şi de tristeţe. Sfântul Nectarie (“Despre îngrijirea sufletului”) o definea foarte precis, ca fiind întoarcere către voia divină. Omul a fost creat orientat către Dumnezeu, sigura Fiinţă cu adevărat liberă, de aceea, a face voia lui Dumnezeu sau a fi rob Lui nu este un act de sclavie, ci de încredere în bunătatea Lui, în puterea Sa mântuitoare. Doar aşa putem accepta că firea noastră necurăţită de patimi şi împovărată de păcate are nevoie de o cârmă care să o ducă la liman. Şi Cine altcineva conduce corabia dacă nu Hristos?

Răbdare şi dragoste şi muuuultă rugăciune, aceasta e calea de a îndrepta mai întâi pe noi înşine. Restul vine de la sine.

Să nu uităm că Dumnezeu ne-a creat şi ne cheamă să fim sfinţi. Să privim icoana Sfintei Învierii Sale şi să ne vedem acolo, în Adam şi Eva pe noi înşine. Să îndrăznim, să nu fim cerşetori care caută în gunoaie. Suntem invitaţi la Cina Treimii. Să ne pregătim să fim frumoşi.

Sunt ferm convinsă că îndrăzneala e premisa biruinţei: aşa cu Iacob s-a luptat cu îngerul, cum sutaşul a îndrăznit pentru slugă, cum Zaheu s-a urcat în copac, cum femeia cananeeancă a tot strigat, cum Maria Egipteanca s-a luptat cu pustiul patimii şi martirii şi-au lăsat trupul să fie ucis în chinuri. Să îndrăznim! Hristos a biruit lumea.

Cel mai tare răspuns dat de un copil la întrebarea “Ce vrei să fii când o să te faci mare?” “Când o să mă fac mare, eu vreau să mă fac … Sfânt!”  (Nectarie, 4 ani)