Sfaturile diavolilor

O carte pentru cei care spun despre ei că sunt drept-credincioşi: pentru cei care se cred înfocaţi apărători şi războinici pentru credinţă, dar şi pentru începătorii  în ale credinţei, pentru cei care sunt credincioşi, dar nu merg la Biserică şi nu iubesc rugăciunea, pentru cei care se roagă şi bat metanii, dar nu-şi iubesc în faptă aproapele, pentru cei deznădăjduiţi de mântuirea lor,  pentru pacifiştii trândavi şi laşi şi pentru credincioşii de ocazie, de toate felurile şi de peste tot.

Am transcris un scurt fragment, cu precizarea că, deşi stilul lui Lewis este cuceritor, nici personajele lui, dracul bătrân şi experimentat, pe nume Sfredelin, şi Amărel, ingenuul lui nepot, nici dialogul lor aparent comic, nu sunt deloc pură ficţiune.

Dragul meu Amărel,

Tare mă minunez de întrebarea ta, dacă e neapărat nevoie ca pacientul să nu afle că exişti. Răspunsul, cel puţin pentru etapa actuală a luptei, ne-a fost dat deja prin înaltă poruncă. Strategia, deocamdată, e să rămânem sub acoperire. Sigur că nu a fost întotdeauna aşa. Ne aflăm, într-adevăr, în faţa unei împovărătoare dileme. Atunci când oamenii nu cred în existenţa noastră, ni se refuză toată plăcerea terorismului pe faţă, şi nici nu mai putem şcoli magicieni. Pe de altă parte, atunci când cred în noi, pierdem grupele de materialişti şi sceptici. Cel puţin deocamdată. Am mari speranţe că vom învăţa în timp util cum să le aducem ştiinţa pe panta emoţionalului şi a mitologicului, astfel încât ceea ce este, de fapt, credinţa dedicată nouă( deşi nu sub numele ăsta) să se insinueze în mintea umană rămasă opacă la credinţa în Duşman. „Forţa vitală”, preamărirea sexului şi câteva aspecte ale psihanalizei ne pot fi de mare folos. Dacă reuşim o dată să ducem la bun sfârşit lucrarea perfectă- magicianul materialist, omul care nu foloseşte, dar venerează cu toată fiinţa ceea ce el numeşte vag „forţe”, asta în timp ce  neagă existenţa „spiritelor” – atunci sfarşitul razboiului va fi aproape. Intre timp, însă, trebuie să ascultăm de ordine. Nu cred să-ţi vină prea greu să-l ţii pe pacient departe de adevăr. Faptul că imaginaţia moderna face din draci nişte figuri mai degrabă comice te va ajuta. Dacă se întâmplă să înmugurească în minte cea mai mică suspiciune că ai exista, sugerează-i imaginea unei drăcovenii cu iţari roşii şi dă-i de înţeles că, de vreme ce nu crede în aşa ceva (metoda e consemnată şi în cele mai vechi manuale), urmează ca nici în tine nu are cum să creadă.

Nu uit promisiunea de a cântări dacă e mai pro­fitabil să facem din pacient un mare patriot sau un pacifist militant. Orice extremă, mai puţin devotamentul extrem pentru Duşman, trebuie încurajată. Nu întotdeauna, fireşte, dar acum da. Când vremurile sunt călduţe şi neangajate, misiunea noastră e să le topim şi mai repede în moliciunea somnului. Când însă vremurile, aşa cum sunt cele de acum,  se precipită şi se destramă, ne revine sarcina să pu­nem gaz pe foc. Orice grupare restrânsă adunată în  jurul unui interes pe care alţii ori îl resping, ori îl ignoră, va fi aţâţată din interior, prin admiraţie reciprocă şi fortificată către exterior printr-o nemăsurată mândrie şi-o ură feroce, susţinute fără jenă în numele unei „cauze” presupus impersonale. Chiar şi atunci când grupul se formează iniţial de dragul  Duşmanului, lucrul rămâne adevărat. Noi vrem ca Biserica să nu se extindă, si asta nu doar ca să rămână puţini cei ce-L cunosc pe Duşman, dar şi pentru ca în cei ce ajung acolo să se nască  sentimentul acelei pioşenii asediate şi al acelui rigorism defensiv care face regula într-o societate secretă sau o clică. Biserica însăşi e, desigur, apărată cu dinţii, şi adevărul e nu prea am reuşit până acum să-i insuflăm toate trăsăturile unei facţiuni; însă facţiunile subordonate din interiorul ei au produs deseori rezultate admirabile, de la partizanii lui Pavel şi Apolos din Corint, până la împărţirea în Înaltă şi Joasă a Bisericii Anglicane.

Dacă pacientul poate fi convins să  protesteze con­secvent împotriva războiului, va deveni automat una dintre vocile unei mici organizaţii lipsite de popularitate, iar în cazul unui novice în ale creştinismului, efectul va fi aproape sigur în favoarea noastră. Dar numai aproape sigur. S-a îndoit el oare serios de justeţea participării la un război drept înainte ca războiul de faţă să înceapă? Este el un bărbat de mare curaj fizic – atât de mare încât să nu-şi pună, mai mult sau mai puţin conştient, întrebări despre moti­vele reale ale pacifismului său? E el în stare, atunci când face paşi spre sinceritate (căci niciun om nu bate tot drumul), să se convingă definitiv că e mânat numai şi numai de dorinţa de a-l da ascultare Duş­manului? Dacă e genul acesta, probabil că pacifismul lui nu ne va fi de prea mare ajutor, iar Duşmanul îl va ţine, cred la adăpost de consecinţele obişnuite ale participării la o sectă. Cel mai bine, în cazul acesta, e să încerci o criză emoţională neaşteptată şi confuză care să-l arunce, încă nesigur, în braţele patriotismului. S-au înregistrat deseori succese cu astfel de convertiri. Dar dacă e genul care mi se pare mie că e, încearcă pacifismul.

Că alege una sau alta, sarcina ta de bază rămâne aceeaşi. Fă-l să înceapă prin a trata patriotismul sau pacifismul ca parte a religiei sale. Apoi ajută-l, sub influenţa spiritului partizan, să ajungă să vadă în el partea cea mai importantă. În fine, întoarnă-l treptat şi pe nesimţite către terenul unde religia devine ea parte a „cauzei”, unde creştinismul rămâne valoros doar pentru excelentele argumente pe care le poate oferi în sprijinul spiritului războinic ori pacifismului britanic. Ce nu trebuie el cu niciun chip să facă e să privească cele lumeşti în primul rând drept material pentru supunere. Odată ce ai făcut din lume un scop şi din credinţă un mijloc, e aproape sigur că l-ai câştigat de partea ta şi prea puţin contează pentru ce anume scop lumesc a optat. E suficient ca demonstraţiile, pamfletele, planurile de bătaie, mişcările, cauzele şi cruciadele să-i devină mai importante decât rugăciunile, slujbele şi milostenia şi omul e al nostru – cu cât e mai „religios” (în termenii de care ţi-am vorbit), cu atât mai definitiv e al nostru. Avem din ăştia cu cazanele pe aici, pe jos.

Cu afecţiune, unchiul tău,

SFREDELIN

Iată prezentarea mai pe larg cărţii, făcută de RADU ILIESCU (click aici), pe care o puteţi găsi la Editura Humanitas, ca text tipărit sau ca audiobook.

Iris Lorelay

Iris a împlinit 10 ani pe 15 aprilie 2010. Lui Ovidiu îi plăcea să îi spună Lorelai. O alintă „iepuraşul roz”.

aaa Iepuraşul roz bolnav de cancer.

Prin 2007, Iris a început să bea mai multă apă decât ar fi fost normal. La spital i-au pus diagnosticul de diabet insipid. Apoi, în 2008, s-au căutat cauzele. Un CT a arătat că Iris avea o tumoare malignă cu celule germinale mixte – intra- şi supraşelară. Diagnosticul complet: „masă tumorală intra şi supraşelară „în clepsidra”, care cuprinde hipotalamusul, cu diametrul transversal 1.6, la baza lojei hipofizare, înalţimea de 1.88 cm şi diametrul anteroposterior 1.9 cm”. Concluzia finală: „Proces tumoral intra şi supraşelar cu aspect de infiltrat hipotalamo-hipofizar”.

Părinţii au dus-o în Ungaria. A fost operată la „O.I.T.I” Budapesta. I-au scos 70% din tumoare. Rezultatul biopsiei: tumoarea era malignă.

Apoi Iris s-a întors acasă şi a făcut chimioterapie la I.O.B.

După tratamentul cu citostatice, R.M.N.-ul indica dispariţia tumorii. Iris a făcut şi radioterapie, la o clinică din Leipzig – 33 de şedinţe, timp de 33 de zile.

Totul a fost bine. Doar că Iris nu mai creşte aşa cum ar trebui. De anul trecut, de când a terminat tratamentul – 5 mai 2009, Iris a crescut doar 2 cm. Normal ar fi fost 6 sau 7 cm.

Medicul din Germania i-a spus mamei că dacă Iris nu va creşte după radioterapie va trebui să facă un tratament cu hormoni de creştere, altfel dezvoltarea copilului va avea de suferit.

Analizele endocrinologice, un R.M.N. cranian şi coloană, precum şi tratamentul cu hormoni de creştere costă 15.000 de euro, din care a strâns 3.200.

Iris are din nou programare  la clinica din Leipzig, în vara acestui an. Mai are nevoie de 11.800 de euro.

Dacă puteţi şi vreţi să ajutaţi:

BCR

RON: RO 34 RNCB 0076 0542 5414 0001

EURO: RO 07 RNCB 0076 0542 5414 0002

Cod SWIFT: RNCBROBU

Titular: Roşu Polixenia

Contact: 0726 844 818, 0720 104 454. E-mail: iris.lorelay@gmail.com

Blogul pe care se află documentele medicale:

http://iris-lorelay.blogspot.com

 

Vasul cu mir de nard

Două scrisori din corespondenţa lui Nicolae Steinhardt cu Virgil Ierunca (1967-1983), publicate în volumul “Dumnezeu în care spui că nu crezi…”, Humanitas, 2000

Bucureşti, 30. XI. 1970

Dragul meu,

Creştinismul este greu pentru că are la temelia lui paradoxul şi absurdul. Învăţăturile lui Hristos sunt surprinzătoare şi ne­aşteptate. Ceea ce se cere creştinului este foarte asemănător cu ceea ce se cere trapezistului: o echilibristică periculoasă la înălţime ameţitoare, fără plasă; nu-i de mirare că mulţi se pră­buşesc ori, pur şi simplu, refuză să se urce. Oamenii, în ge­neral, sunt ostili creştinismului şi tind — din toată inima — înspre Vechiul Testament.

Intr-o recentă predică la biserica unde merg de obicei, preo­tul ne arăta de ce îndeobşte creştinii se feresc de Evanghelie şi se simt mai în siguranţă, mai acasă în Vechiul Testament. Pentru că aci Dumnezeu e drept, necruţător, răzbunător, sever; omul mijlociu, de ispravă, e şi el drept, cinstit, aspru, neiertător, răz­bunător, rece.

Hristos, însă, e cu totul altfel şi nu poate decît să-l uluiască pe omul mijlociu. Hristos e gata să ierte, să şteargă totul cu buretele pentru o vorbuliţă rostită cu drag (şi omul mijlociu — pentru care contabilitatea e culmea sfinţeniei — tresare indignat în faţa acestui fapt), [îi] iubeşte mai ales pe păcătoşi (nu păcatul în sine, dar pe păcătoşi da), e oricînd dis­pus să înmulţească băutura şi bucatele (ceea ce e un scandal pentru omul mijlociu, foarte lacom, dar pornit să confunde reli­gia cu ascetismul sever) şi toată vremea îi dă numai cu dra­gostea, în înţeles de charity, of course\ dar care, nu-i mai puţin adevărat, rămîne un cuvînt suspect.

Cele arătate de preotul meu coincid perfect cu ceea ce îmi scrie Toma în ultima lui scrisoare de la Ottawa. Toma, aristotelician, tomist şi realist ce se află, pune şi el accentul pe în­mulţirea vinului şi pîinilor şi susţine că Hristos binecuvîntează, nu sărăcia sterilă, pustiul, stepele, întinderile nesfîrşite, ci, dim­potrivă, bogăţia, proliferarea: şi spirituală, şi materială. Lauda cu dinadins a sărăciei o numeşte bogumilică, iar pustiul zice că e locul în care diavolul L-a ispitit pe Domnul. Ştiindu-mă eu însumi niţel „bogumilic”, am cetit cu atenţie cele scrise de Toma. II y a quelque chose de vrai la-dedans? Dar ceea ce mai ales vreau să accentuez este că noi avem severitatea neînduplecată a Vechiului Testament adînc înfiptă în noi.

Nouă nu ne vine a crede că Dumnezeu poate să fie atît de bun, încît să ierte atît de lesne! Ba să şi alerge întru întîmpinarea păcătosului, ca tatăl fiului risipitor; ba să-l şi îmbrăţişeze mai înainte ca acesta să se fi curăţat; ba să-l şi ospăteze peste măsură. Asta ne irită pe noi, asta supără calculata noastră micime, înverşunata şi con­tabila noastră „dreptate”, oroarea noastră de risipă — vasul de alabastru spart, mirul care valora cît întreţinerea a trei sute de săraci. Scena aceasta cred că-i cea mai revelatoare — am ascultat prea frumosul disc pe trei voci pus de Cornel Chiriac[1] la sfîrşitul orei lui de muzică pop: tot ce-i mai „drept”, mai îndă­rătnic, mai orgolios, mai moralist, mai righteous[2] în noi e scan­dalizat de risipa femeii păcătoase, aprobată de Hristos. Ah, cît de aproape ne simţim de Iuda! Sacrificiul, cît de insolent şi de necugetat ni se pare!

Copleşit, acrit, chinuit şi eu adeseori de urîtele mele gînduri, ajung să mă urăsc din tot sufletul. îmi dau însă acum seama cît de puţin creştinească e purtarea mea, cît sunt încă — vai! — de stăpînit de moralismul protestant, de iudaismul contabil. Tre­buie să ajung, trebuie să ajungem să pricepem că deşi este bine să fim severi cu noi înşine şi îngăduitori cu alţii, într-un anume fel şi cu noi înşine trebuie să fim — cum îmi spunea un preot catolic pe cînd mă aflam în provincie — oarecum îngăduitori, adică încrezători în scandaloasa, paradoxala, incredibila pu­tere de iertare şi dragoste a lui Hristos. Poate că problema nu s-a schimbat în esenţele ei după două mii de ani şi că şi azi, ca şi atunci, lucrul cel mai greu este să-l ucidem pe fariseul din noi. Poate că distanţa cea mai anevoie de străbătut este mica dis­tanţă de la Ierusalim la Betania.[3]

Bucureşti, 21. XII. 1970

Dragul meu,

[…] Cît de mult mă doare cînd îmi spui că vezi în mine un creştin! Numai creştin nu cred să fiu! Singura mea consolare este de a vedea pretutindeni şi mereu cît de înfiorător de greu este să ne însuşim măcar elementele creştinismului. Ori cădem uşor în păcatul de angelism, ori ne paşte moralismul puritan şi la pruderie[4]; ori ajungem la ororile satanismului, ori ne înţepe­nim în datine — de nu în superstiţii; ori reducem creştinis­mul la nişte biete reguli şi la nişte greu îndurate abţineri… Cît e de greu!

Ispita Vechiului Testament, de care-ţi vorbeam şi de care te plîngi şi tu, este desigur una din cele mai răspîndite şi mai chinuitoare. Ne urmăreşte neîncetat pe toţi. Dovedeşte şi ea cît de năpraznic este efortul ce ni se cere în vederea însuşirii creş­tinismului. Mă uit şi la tineretul occidental, dornic desigur de esenţe şi extaz, dispreţuitor de bunuri lumeşti — cu aspiraţii creştine, aşadar. Ei, cum îşi însuşeşte acel creştinism pe care, indirect, inconştient, îl doreşte? Cum? Prin heroină şi haşiş. „Vive la snouff’[5] ori „Worship the Pot!”[6] Vor puritatea, le e silă de bani şi de mărfuri şi ajung la… Thomas Leary!

Dincolo de toate aberaţiile şi divagaţiile, dincolo de angelism ori satanism, de moralism ori inochentism — căci şi hippies sunt un fel de inochentişti —, stă, singură, şi străluceşte steaua fixă călăuzitoare: soluţia monahismului ortodox, dreap­ta socotinţă—care-i totuna cu echilibrul românesc. Numai acolo e scăparea.

Dreapta socotinţă este anti-prostie, este şi anti-logică (dacă logica e pură, absurdă), anti-inteligenţă (cînd e seacă, formală, choseite[7]); e, mai ales, anti-unilateralitate. Ea, mai presus de orice, fait sienne[8] formidabila rostire a lui Kierkegaard: „Con­trariul păcatului nu e virtutea, contrariul păcatului e libertatea.” O voi cita, rostirea aceasta, neobosit, pînă la moarte. Toate valo­rile, dreapta socotinţă le consideră relative; niciuna, în ochii ei, nu e absolută. Niciuna. Nici adevărul. Ea, toate valorile le supune singurului Adevăr, care e Hristos. Hristos nu este ade­vărat, ci este Adevărul. Numai aşa se explică Efeseni 6, 16 şi se tălmăceşte corect „pavăza credinţei”. Numai aşa izbutim a nu ne zăpăci, care-i poate Cea Mai Mare primejdie azi.

---

[1] Comei Chiriac, critic muzical, specializat în jazz. A fost împuşcat pe stradă în Germania în anii ’70.

[2] In traducere: virtuos. (în JF, 320: justificat.)

[3] „Iar Betania era aproape de Ierusalim, ca la cincisprezece stadii” (Ioan 11, 18). Betania era satul Mariei, al Martei şi al lui Lazăr, cel înviat din morţi.

[4] În traducere: ipocrizia.

[5] În traducere: „Cocaina să trăiască!”

[6] În traducere: „Veneraţi marijuana!” (JF, 42.)

[7] În traducere: gratuită.

[8] În traducere: îşi însuşeşte.

(Mulţumiri lui I.T. care mi le-a trimis spre citire )

Cuvinte şi rugăciuni ale Sfântului Ioan de Kronstadt

Oamenii, asemenea smochinului celui neroditor, se îmbracă în înfăţişare amăgitoare, fără roadă lăuntrică, fără fapte bune, căci, pentru a aduce roadă, este nevoie de osteneala cercetării de sine, a adâncirii în sine, a pocăinţei neîncetate şi a rugăciunii, iar spre asemenea osteneală puţini sunt osârduitori. Cât de puţini sunt cei cu adevărat smeriţi, milostivi, flămânzi şi însetaţi de dreptate, curaţi cu inima, care caută pacea şi se ţin de ea, care iubesc dreptatea şi rabdă prigoane pentru ea! De ce? Fiindcă nu vor să pătrundă mai adânc în sine şi să se cunoască pe sine. Fiindcă propria pustietate şi necurăţie lăuntrică îi sperie şi îşi întorc de bunăvoie ochii de la ele, ca să trăiască în necurmat miraj şi necontenită amăgire de sine.

***

Dacă creştinii ar crede cu tărie în răsplata cea veşnică ce le-a fost făgăduită celor care se nevoiesc cu adevărat în viaţa aceasta vremelnică şi pe care le-au primit deja cei ce cu nevoinţa cea bună s-au nevoit, o, cum s-ar strădui să se nevoiască aici din răsputeri, fiecare în chemarea şi tagma sa, fie aceasta duhovnicească, civilă, militară, ţărănească,  studenţească, meşteşugărească, negustorească ş.a.m.d. Toţii bărbaţii şi toate femeile s-au străduit pe-ntrecute să răpească cereştile cununi de la Dumnezeu şi să se mute în viaţa veşnică, unde este veşnica fericire, veşnica bucurie, veşnica sfinţenie, veşnica dreptate, veşnica pace!

Dar tocmai aici stă piatra de poticnire pentru uriaşa majoritate a oamenilor: ea este tocmai îndoiala cu privire la viaţa veşnică ori necredinţa în Înviere şi în fericirea ce va să fie sau chiar necredinţa în Dumnezeu ca Răsplătitor. Toţi stau cu mâinile în sân, toţi sunt în nelucrare ori le leste lene să se nevoiască, se lipesc strâns de viaţa cea vremelnică, prin feluritele patimi şi plăceri ale  acestei vieţi şi nu aduc roada faptelor bune, a pocăinţei de totdeauna şi viaţa lor piere în deşert.

***

Strigat-a Domnul cu mare glas: “Lazăre! Vino afară! Şi a ieşit cel mort legate fiindu-i mâinile şi picioarele cu faşe; şi faţa lui cu mahramă era legată.” (Ioan 11, 43-44). Doamne, Făcătorul nostru! Cât de puternic e cuvântul Tău, care a stricat moartea şi l-a chemat pe mortul Lazăr înapoi la viaţă! Aşa chemi Tu, în fiecare zi, la viaţă, sufletul  meu ce moare zilnic din pricina păcatelor – îl chemi pentru numele Tău, pentru bunătatea Ta, pentru pocăinţa dăruită mie de către Tine. Îţi mulţumesc Ţie, Viaţa mea!

***

Prin Tine, Doamne, viez, prin Tine răsuflu, văd, aud, pipăi, miros. Prin Tine gândesc, vorbesc, cuget, îmi închipui, mă bucur, îmi amintesc, mă liniştesc, mă pocăiesc, mă curăţesc, mă întăresc, mă tămăduiesc, mă luminez, mă izbăvesc de vrăjmaşii văzuţi şi nevăzuţi, prăznuiesc biruinţa asupra patimilor înşelătoare şi pierzătoare. Prin Tine şi pe Tine Te mărturisesc, Te proslăvesc, Îţi mulţumesc şi Te iubesc; prin Tine mă lupt cu păcatul atotstricător; prin Tine până acum trăiesc şi nu mai mor, umblu şi lucrez, slujesc sfinţeniei şi dreptăţii Tale, măririi Tale celei neurmate; prin Tine dispreţuiesc toată minciuna, necredinţa, nebunia celor mândri, care se leapădă de Tine, care Te hulesc cu obrăznicie, prosteşte, chiar dacă spun sus şi tare despre sine că sunt deştepţi, că sunt intelectuali şi raţionali. Cu tine mor şi cu Tine nădăjduiesc să învii din morţi şi să trăiesc cu Tine şi în Tine în vecii nesfârşiţi. Amin!

(fragmente din vol. Despre tulburările lumii de astăzi, de Sfântul Ioan de Kronstadt, Editurile Sofia şi Biserica Ortodoxă, Bucureşti,  2004 )

 

Credinţa lucrătoare

“Articolul” care urmează este un răspuns indirect la întrebarea retorică, provocată de nenumărate dezamăgiri, dar şi de o neascunsă nădejde, a unui părinte profesor, dascăl de morală creştin-ortodoxă:  Credeţi că se mai poate schimba ceva în Romania de astăzi?

O să vă prezint astăzi nişte oameni deosebiţi, deşi nu o să le spun numele, căci nu le-am cerut îngăduinţa, având certitudinea că-mi vor respinge din start iniţiativa. O să-i prezint însă, cumva, în stil realist, prin atitudine şi fapte, rămânând pentru voi aceeaşi anonimi charismatici şi mereu aproape, fără ca voi să o ştiţi.

Povestea lor a început simplu, când s-au aflat cu toţii, de vârste si formaţii foarte diferite, la aceeaşi şcoală, Facultatea de Teologie “Justinian Patriarhul” din Bucureşti, la secţia de teologie socială. Anii au trecut repede, s-au sudat unele prietenii, mai ales între cei de vârste mai apropiate, amiciţii ce păreau mai degrabă superficiale, conjuncturale. Ceea ce au descoperit însă omuleţii aceştia după absolvire e că învăţătura teologică şi comuniunea din anii de studiu au rămas dincolo de timp, în inimile tuturor.  E o prietenie superioară, dată nu doar de experienţa comună, cât de năzuinţa lor comună în Hristos. Aş zice de o simţire mai adâncă a vieţii lor religioase şi a comuniunii din Biserică.

Apoi, după câteva luni, a ajuns şi la mine un mail neobişnuit:

“Dragi colegi teologi şi asistenţi sociali,

Deşi am terminat facultatea (…) şi am pornit fiecare pe drumul nostru, nu putem nega faptul că ne simţim legaţi încă unul de celălalt prin nişte “fire” invizibile şi destul de puternice. Fiecare dintre noi am încercat să folosim cum am putut mai bine cunoştinţele dobândite în decursul acestor trei ani [de Teologie, n.m.], chiar dacă unii au ales masteratul, alţii un serviciu în domeniu, iar alţii s-au întors la vechea lor activitate. Este foarte clar acum pentru oricare dintre noi că nu mai suntem oamenii de acum trei ani şi că în sufletul nostru a intervenit o schimbare esenţială.
În ceea ce mă priveşte, am încercat încă din timpul ultimului an de facultate “să mă mişc”. Am stat de vorbă cu mai mulţi colegi de-ai noştri şi credeam, la acea vreme, că avem nevoie de o anumită formă prin care să ne manifestăm şi să aplicăm în mod concret cele învăţate, “ceva” al nostru în care să ne simţim ca acasă şi să-i facem şi pe alţii să se simtă apreciaţi şi iubiţi.
Şi să vedeţi ce a ieşit. După terminarea facultăţii, am început să mă gândesc dacă aşa ceva chiar este posibil.Numai că Dumnezeu nu doarme. Cred că m-aş fi gândit mult şi bine şi fără niciun folos, dacă şefa noastră cea energică nu mi-ar fi spus : “Auzi, noi facem asociaţia aia, nu-i aşa?” Acesta a fost impulsul de care aveam nevoie.
Astfel că, astăzi sunt în măsură să vă anunţ că avem Asociaţie. Se numeşte PASĂRE DE NEA. Deocamdată, grupul nostru ţintă sunt copiii defavorizaţi, indiferent care au fost cauzele care i-au adus în această stare: sărăcia, abandonul, drogurile, lipsa prelungită a părinţilor, etc. Bineînţeles, pe parcurs, se vor putea adaugă şi alte domenii de activitate.
Suntem la început. Este nevoie de fiecare dintre voi. Fiecare poate contribui cu ceva : un sfat, o propunere, o iniţiativă, orice.
Trebuie să ştiţi că n-am gândit această asociere că fiind o simplă distribuire de alimente şi de haine second-hand. Bineînţeles că şi partea materială este importantă, dar noi am luat în considerare în primul rând aspectul teologic, adică acela al răspândirii Cuvântului lui Dumnezeu în dreapta-credinţa.Trebuie să recunoaştem că la capitolul acesta al catehizării noi, ortodocşii, stăm foarte prost. Ne-am dori foarte mult să putem să-i ajutăm pe preoţi şi să trimitem cât mai mulţi copii şi tineri în Sfânta Biserică. Aveţi chemarea preoţiei universale a primilor creştini şi vă îndemnăm să răspundeţi ei. Ştiţi  bine că orice fel de faptă creştinească trebuie să includă două aspecte: cel misionar şi cel de milostenie. Asta vrem să facem, cu ajutorul lui Dumnezeu: să le îmbinam pe amândouă, aşa cum este firesc.
Aşteptăm sugestiile, propunerile, adeziunile şi sfaturile voastre şi sperăm să ne şi putem întâlni ca să le discutăm.
Doamne, ajută! M.”

Apoi, mai multe întalniri care s-au finalizat fericit, cu proiectul primei acţiuni caritabile, în preajma Crăciunului, la Spitalul Clinic de Urgenţă pentru Copii, “Marie S. Curie” (BUDIMEX). Erau cu toţii entuziasmaţi şi îngrijoraţi pentru reuşita demersului lor. Îmi povesteau cum au strâns nişte bănuţi din puţinele donaţii de la persoane fizice, cei mai mulţi prieteni şi cunoştinţe. Auzind de plan, şi-au oferit şi alţii ajutorul, donând jucării noi şi cărţi de colorat. M-a impresionat grija cu care au făcut pachetele: special pentru fiecare grupă de vârstă, în funcţie de băieţi şi de fetiţe, pentru copiii bolnavi, pentru colindători, pentru copiii personalului de gardă. Cu multă scrupulozitate, au pus etichete, ca să le distingă. Singura supărare le-a fost că nu au putut face mai multe cadouri. Când un lucru primeşte binecuvântare, totul merge strună. Colaborarea Parohiei Vatra Luminoasă, cu hramul “Adormirea Maicii Domnului”, din Protoieria 2 Capitală, a fost salutară, dovedindu-se cu adevărat rodnică. Corul de copii  de la Centrul Educaţional de aici, însoţit de preotul paroh Ovidiu Laurenţiu Stegăruş  şi de profesorii coordonatori, a participat cu un program de colinde foarte bine pregătit. Aceeaşi copii de la Centru au suţinut, pe holurile spitalului, şi un mic spectacol dramatic, asemănător Viflaimului, cu tema Naşterii Domnului,  micii actori având vârste între 5 şi 13 ani.

Cei mai impresionanţi au fost însă copiii bolnavi de la Secţia de Ortopedie Pediatrică. În  ochii lor suferinzi  am zărit mirarea, dar şi o umbră de zâmbet, că Moşu’ îi găsise, totuşi, şi la spital, deşi , plecând în grabă, uitaseră să-i scrie şi să-i lase adresa. Au ascultat cu bucurie colindele care le aminteau de Sfintele Sărbători, de zăpadă şi de joc şi au fost încântaţi de micul spectacol. Matei, de 3 ani, voia să stea chiar pe scenă.

Personal, am fost impresionantă de modul în care s-a organizat şi s-a desfăşurat incursiunea voluntarilor asistenţi sociali, dar mai ales de reacţia pozitivă a copiilor bolnavi, a părinţilor lor şi a personalului medical. Privirea copiilor şi-a adolescenţilor acestora bolnavi, uneori de boli incurabile, nu se poate descrie. Cuprinde în sine o întreagă bibliotecă. Ceva le transcende suferinţa: o  seninătate care, în termeni umani, se numeşte demnitate a existenţei. O înţelepciune suferindă, născută dintr-o înţelegere timpurie şi bruscă a vieţii şi a morţii,  şi care reuşeşte, totuşi,  să rămână detaşată. Am simţit că ei înşişi ne-au făcut un mare dar, primind micile noastre “atenţii” şi găsind puterea să ne zâmbească din scaunul lor cu roţi ori întinzându-ne mâna plină de înţepături de branule.

This slideshow requires JavaScript.

Deci, părinte profesor, nu vă pot răspunde cu toată convingerea că România se va schimba, că vom munci conştiincios şi temeinic, că nu vom mai minţi şi fura “de la stat” sau unii de la alţii, că ne vom educa, respectând mai ales bunul-simţ comun, ca să nu mai vorbesc de morala creştină, că nu ne vom mai declara creştin-ortodocşi decât în faptă, că ne vom recunoaşte Sfinţii Martiri, că ne vom ridica în sfârşit fruntea cu demnitate… Vă pot spune doar că mai există azi, deşi sunt foarte rari, oameni voluntari şi hotărâţi. Oameni cu iniţiativă, energici şi de cuvânt, oameni sociabili, dar nu gregari, darnici, din firea lor, niciodată ostentativ. Oameni care aud cuvântul Evangheliei şi-l pun în faptă, fără să se gândească că fac asta din datorie ori din jertfă, ci cât se poate de firesc. Oameni care au înţeles că schimbarea în bine, oricât ar fi de mică, începe cu ei. Oamenii pe care, dacă îi vedem pe stradă ori în tramvai nu-i vom observa la prima vedere. Pe care îi vedem însă frecvent la biserică şi care ne devin familari, chiar indispensabili aş zice. Îi simţim ca pe familia noastră, deşi nu îndrăznim să le vorbim încă. Mici şi mari, oamenii aceştia cresc aproape de noi, se fac adulţi ori îmbătrânesc în acelaşi ritm cu noi, ne sunt tovarăşi de drum în aceeaşi Arcă. Şi mai am ceva de adăugat: sunt mult mai mulţi, în fiecare biserică şi casă de creştini.

Unii dintre ei v-au fost studenţi şi vă mulţumesc pentru ceea ce i-aţi învăţat.

Viaţă lungă, Pasăre de Nea!!! Să zbori cât mai departe şi să aduci bucurie celor la care poposeşti!