De ce a renunţat la muzică Cedry2k sau privire către o tulburătoare convertire

Stelian Crăciun, alias Cedry2k, este unul dintre cei mai apreciaţi cîntăreți români de hip-hop, membru fondator al grupării Armada şi al trupei Equinox. Muzica lui este ”lirică la cel mai înalt nivel, peste beaturi grele”, semnate Vlad Dobrescu, Jupiter si Raz One.

Și totuși, Cedry2k a hotărît să renunțe definitiv la muzica sa, după ce înregistrase o uluitoare schimbare de perspectivă și de stil. Vom vedea motivul în cele  de mai jos.

„Predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală!”

Pe vremuri, poeţii îşi cântau versurile suav la „lumina lunii” – astăzi însă e prea mult zgomot şi orice cântec trebuie strigat în „bătaia furtunii”. Ca să ieşi din sistem, trebuie să mergi împotriva lui. Ca să-I urmezi lui Hristos, trebuie să te lepezi de toate. Cum s-a lepădat de muzică şi din ce motiv ne răspunde unul din artiştii rap cei mai iubiţi astăzi, Cedry2k, pe numele său adevărat Marius Stelian Crăciun, într-un „rap-interviu” pe care l-am aflat mai viu presărându-l cu versuri din cântecele sale…

– Cine e Cedry2k?

– Un personaj pe care l-am creat ca să mă adaptez cerinţelor anilor 2000 şi totodată un răspuns la presiunile sociale pe care le-am simţit în cadrul copilăriei şi adolescenţei. Este un rebel, un neînţeles, a fost şi nihilist la un moment dat…

Până m-am trezit ca şi alţii pe baricade

Înrolat aiurea în războaie moderne mascate

Unde oameni dispuşi la orice pentru nimic

M-au transformat rapid din Stelică-n Cedry2k.

– Un nihilist care a ajuns totuşi la Dumnezeu… Ce-au zis cei care te cunoşteau când au văzut întoarcerea ta la credinţă?

– Evident că fiecare a văzut în mod diferit schimbarea mea. Unii se bucură pentru mine şi mă încurajează constant; alţii, dimpotrivă, sunt dezamăgiţi, mă consideră un habotnic, un îndoctrinat. Bineînţeles, tema credinţei este una extrem de sensibilă – mai ales astăzi, când foarte mulţi renunţă la religia lor, din diverse motive. În societatea modernă, tinerii manifestă o teamă constantă faţă de Biserică – normal, cineva a avut grija de asta… Oricum, nu mi-am propus să îi mulţumesc pe oameni, ăsta e rolul politicienilor.

Acum lasă-mă dacă vezi că mi-am găsit drumul,

Când făceam pe nebunul nu mai mârâiaţi nici unul.

– Cum ai ajuns să-L cauţi pe Dumnezeu?

– Din dorinţa de a fi fericit. Am rezonat dintotdeauna cu realităţile creştine… Dar ceea ce m-a împins să-L caut pe Dumnezeu vine, în mare parte, din eşecul ştiinţei (psihologie, filosofie, sociologie) de a-mi explica mersul vieţii, în general – şi rostul nostru, natura umană, în mod special. Căutarea în sine presupun că ţine de natura mea. Niciodată nu m-a interesat nimic mai mult decât Adevărul ascuns în spatele realităţilor materiale. Descoperirea lui Dumnezeu încă se derulează – la sfârşit tragem linia…

– Ce înseamnă să fii creştin?

– „Să iubeşti pe Domnul Dumnezeul tău din toată inima ta şi din tot sufletul tău şi din toată puterea ta şi din tot cugetul tău, iar pe aproapele tău ca pe tine însuţi”.

– Crezi că muzica rap e o cale de a-L mărturisi pe Dumnezeu?

– Şi asta e o chestiune delicată… Nu, nu consider. Tobele, ritmul, chiar şi armoniile duc la un alt soi de ,,beţie a minţii”. Mi-e imposibil să cred că Duhul Sfânt poate veni în astfel de situaţii… Muzica rap e rebeliune, nu are nimic în comun cu pacea inimii. În plus, să nu uităm că predica fără trăire nu-i decât o trăncăneală. Este motivul pentru care în noiembrie scot ultimul material solo semnat ,,Cedry2k”, şi renunţ la muzică.

Ce auzi sunt ultimele ţipete ale instinctului

Ce crede doar în sine şi în strălucirea argintului

Ce n-auzi sunt ultimele şoapte ale conştiinţei

Ce crede în harul primit în urma pocăinţei…

– De ce ai ales Ortodoxia?

– Adică de ce mi-am ales identitatea spirituală şi naţională? Nu am ales nimic. Am fost ales, slavă Domnului! Ăsta e neamul meu: români creştini ortodocşi. N-am găsit nici măcar un motiv logic, sau de altă natură, care să mă facă să mă dezic de ei.

– Totuşi, vedem că românii suferă de o lipsă a identităţii naţionale. Ce înseamnă să fii român?

– Român înseamnă să cunoşti limba română, să studiezi istoria României (şi nu mă refer la aia din manuale!) şi, bineînţeles, să participi la conservarea şi promovarea valorilor româneşti şi-a drepturilor naţionale.

Care e sistemul tău valoric

Când cineva ascunde cu grijă adevărul istoric?…

– Ce sfat ai pentru tinerii români?

– Să caute Adevărul din spatele realităţii.

Tre’ să-i respectăm regulile cu stricteţe,

Să ţinem puştii departe de treburile ce ne-au mâncat nouă din tinereţe,

Şi să-nveţe despre frumuseţe

Şi greşeli vechi scrise cu sânge pe perete,

Ca nu cumva să le repete…

– Ce părere ai despre denigrarea constantă care se face în mass-media la adresa Bisericii Ortodoxe?

– Presa e folosită din plin în atacurile împotriva Ortodoxiei, bazându-se pe lipsa de educaţie (în special duhovnicească) a oamenilor, pentru a le fura, încet-încet, Biserica. Am lucrat în presă – cei mai mulţi jurnalişti sunt fascinaţi de lumea politică, aspiră la ea şi, mai grav, au legături cu ea. Poate presa o fi a cincea putere în stat, dar momentan e aservită.

E ultimul ceas al supremaţiei minciunii

Şi apoi vom ieşi din labirintul stricăciunii

Că nu putem sta-n genunchi doar c-aşa vor unii,

Dar vom sta-n genunchi pentru-mplinirea rugăciunii…

– Cum ne putem feri de înşelările lumii?

– Numai respectând Cuvântul lui Dumnezeu, Sfânta Scriptura.

Şi-ar tre’ să ne lăsăm ghidaţi de Sfinţii Părinţi

Dar ne minţim ipocriţi, de-aia ne simţim istoviţi,

Şi loviţi, şi răniţi, şi goliţi, şi goniţi,

De-atâta slavă deşartă şi dragoste de-arginţi.

– Prin intermediul mass-media şi al televizorului în special, se duce o luptă foarte mare împotriva tinerilor. Se încearcă tot mai mult împrăştierea şi depersonalizarea minţilor tinere…

– Nu mi se pare că e o luptă dusă numai împotriva tinerilor – dar, într-adevăr, ei sunt cei mai afectaţi de torentele de informaţii complicate şi contradictorii, pentru că nu ştiu să discearnă, tind să amestece lucrurile, cei mai mulţi cad repede într-o extremă sau în cealaltă… Cred că, atâta timp cât nimeni nu poate defini exact ce este ,,bunul-simţ”, elementul esenţial în orice relaţie inter-umană, apropierea de Dumnezeu este singura soluţie pentru însuşirea unor valori adevărate. Oricum, trebuia să ne aşteptăm la asta – profeţiile zic clar, e vremea cernerii…

– Rezultatele la examenele naţionale din şcolile româneşti sunt tot mai slabe în ultimii ani, iar asta arată, evident, o scădere a nivelului educaţiei. Cine este responsabil pentru această situaţie?

– Am avut neşansa de a cunoaşte, în 16 ani de şcoală, profesori foarte buni şi alţii foarte slabi. Totuşi, nu consider că de vină sunt cadrele didactice. Cred că părinţii şi capitalismul poartă principala vină pentru distrugerea educaţiei. Copiii au imitat dintotdeauna comportamentul adulţilor – deci, cumva, e vina „modelelor”. Nu ştiu la ce ne-am fi aşteptat când s-au deschis „magazinele de vise” – la creşterea numărului de olimpici?!

Și, renunţăm la cruce

Și, ne-ndopăm cu rânced

Și, ne-adăpăm cu sânge

Și, ne-amărâm cu dulce.

– Dacă tot ai pomenit de modele… crezi că mai au tinerii de astăzi modele?

– Da, au… Dar nu ştiu dacă ăsta e un aspect pozitiv… Reperele lor sunt mai degrabă super-eroi care fac băi de sânge decât oameni care au construit ceva concret în societate. Toţi puştii îl iubesc pe Jay-Z, dar habar nu au cine a fost Petrache Poenaru sau Nicolae Paulescu… Oamenii luaţi drept modele sunt, de obicei, cei care au reuşit din punct de vedere material sau cei care au ajuns faimoşi. Din câte văd eu, cam astea sunt criteriile…

– Dar „Sfinţii închisorilor” ar putea fi un model pentru tinerii acestei ţări?

– Ar fi extraordinar să fie aşa, dar nu sunt convins că tinerii sunt atât de recunoscători faţă de aceşti Oameni care s-au opus sclaviei. Ca să ajungi să conştientizezi sacrificiul acestor martiri, trebuie în primul rând cercetare. Însă media, cum spuneam, nu are nici un interes în promovarea lor, iar tânărul va fi mai atras de succesul (vizibil) al lui Lil Wayne, decât de puritatea (invizibilă) a lui Valeriu Gafencu…

Lene-n vene-n gene, temeri moderne de semeni, probleme,

Vedem semne, dar pesemne vrem să credem că-i devreme.

– Şi modelul tău care este?

– Iisus Hristos.

– Cum te-a influenţat familia în viaţă?

– În cel mai favorabil mod: am fost binecuvântat să trăiesc într-o familie conştientă şi unită, o familie creştină clasică, al cărei model începea să dispară deja la periferia societăţii în anii 1980. Ai mei sunt nişte oameni simpli, dar foarte tari, şi în mod sigur au avut cea mai puternică influenţă asupra mea. Am conştientizat asta încă de mic, când mă uitam în jur şi vedeam extrem de multe cazuri de familii destrămate, multe drame ale căror efecte aveam să le văd mai târziu. Eu am fost binecuvântat, slavă Domnului!

– Care crezi că sunt principalele pericole care ameninţă familia creştină de azi?

– Sunt tot mai multe: în primul rând avortul, acest genocid continuu, mi se pare de neconceput. Am văzut că lumea priveşte asta cu lejeritate, dar sute de mii de avorturi pe an au transformat România într-un abator uman. De asemenea, căsătoriile dintre homosexuali mi se par foarte nocive la adresa instituţiei familiei, precum şi toleranţa faţă de pedofilie sau incest. Toate aceste aspecte îmi denotă un atac deliberat şi virulent asupra familiei creştine. Mai cred şi că, dintre toate aspectele „evoluţiei” sociale, aceasta este cea mai gravă.

N-aş fi anti-sistem, dar nu pot fi pentru

Stânga sau dreapta pentru că Dumnezeu e-n centru.

– Peste tot în lume, la orice nivel social, se urmăreşte crearea haosului. Crezi că acest lucru este premeditat? Cine are de câştigat din asta?

– Bineînţeles că este premeditat: de la corporaţii care încurajează pe toate căile consumul – consum care, se ştie, duce la dispariţia spiritualităţii – până la politicieni, care creează panică şi haos pentru a obţine mai multă putere din partea populaţiei. Cine nu crede în Adevărul lui Dumnezeu se va speria tot timpul de realităţile lumeşti. Frica e absenţa dragostei.

E ultimul ceas în care poţi să-ţi dai seama

Că nu psihiatrul, ci dragostea-nvinge teama…

– Dragostea a ajuns să se confunde tot mai mult cu sexualitatea…

– Eu nu cred că face cineva astfel de confuzii. Cred că mulţi, şi tineri, şi adulţi, îşi ascund păcatul dorinţei carnale după conceptul de dragoste. În primul rând trebuie să înţeleagă sacrificiul suprem al Mântuitorului pentru a fi cu adevărat motivaţi să descopere dragostea adevărată. Îmi pare rău pentru toţi cei care aleg plăcerea în locul Fericirii – mă doare pentru că şi eu am făcut această greşeală şi îi cunosc consecinţele.

Da’, pentru mine-n sfârşit, e clar ca lacrima,

Că nu-i luminat un suflet care păstrează patima.

– Ce este fericirea?

– Aş numi-o aflarea Împărăţiei lui Dumnezeu.

– Cum defineşti singurătatea?

– Lipsa lui Dumnezeu.

– Care este scopul vieţii creştine?

– Mântuirea sufletului. Fericirea de care mă întrebai mai devreme.

– Ce cărţi recomanzi tinerilor de astăzi?

– În primul rând Noul Testament, Psalmii şi Patericul, dar şi orice alte cărţi scrise de Sfinţii Părinţi. Fiecare îşi ştie cel mai bine propriile patimi şi slăbiciuni, aşa că va găsi în aceste lecturi adevărate medicamente pentru ele. Desigur că trăirea e totul – să fim mai buni, în primul rând!

Eram marele nemulţumit, huzurind prin Lacteea

Abia întors acasă, la Tată-am prins ideea

Că iubirea e culmea,

Cheia la rătăcirile mele şi foametea din lumea a treia.

De aceea las atitudine dură,

Mândrie şi furie de gură şi scapă de procuratură

Plus că procedura nu spală păcatele.

Iartă-ţi deci fratele!

Iubeşte-ţi aproapele şi natura!

Respectă Scriptura!

A consemnat Cezar Machidon

Interviu aparut in nr. 46 al revistei Familia Ortodoxa

Sursa:http://www.familiaortodoxa.ro/2013/01/21/predica-fara-traire-nu-i-decat-o-trancaneala-de-ce-a-renuntat-la-muzica-cedry2k-interviu-complet/

Preacuviosul Părinte Iosif Isihastul, despre răbdare în încercările vieții

”Vino, bună şi iubita mea soră, vino şi iarăşi vom mângâia necazurile tale. Vino, şi-L vom binecuvânta pe Dumnezeu cu glasul dulce al inimii, rostit de gură şi care răsună în minte. Spunând: Binecuvântează suflete al meu pe Domnul şi toate cele dinlăuntrul meu numele cel sfânt al Lui!

Vezi cât de mult ne iubeşte Domnul? Vezi cât suntem de fericiţi noi, nevrednicii, pentru toate câte ne dăruieşte bunătatea Lui în fiecare zi? Dar încă ne aşteaptă ceasul acela al secerişului adevărat, al clipei aceleia fericite când vom lăsa cele de aici şi vom pleca în cealaltă patrie a noastră, cea întru totul adevărată, viaţa cea fericită, bucuria cea sigură, pentru a primi fiecare partea pe care ne-o dăruieşte Preadulcele Iisus Cel preadarnic.

O, bucurie! O, mulţumire! O, iubire a Părintelui ceresc! Să ne curățească de toate necurăţiile, să ne cinstească, să ne îmbogăţească, dăruindu-ne bogăţiile sale!

Acolo, sora mea preabună, nu mai există cel ce nedreptăţeşte, cel preaviclean; a dispărut râvnirea şi invidia. Acolo nu mai sunt patimi. Cei cu patimi au rămas la poartă. Prăpastie mare este de o parte şi de alta.

Dar, o, iubire preadulce a lui Hristos, ce lucru bun ai văzut la noi şi ne-ai condus pe calea Ta cea dumnezeiască! Bucură-te deci şi veseleşte-te, iubita mea soră, mulţumeşte şi dă slavă lui Dumnezeu, căci iată, se apropie ceasul. A sosit clipă că peste puţin să auzim glasul acela binecuvântat: “Veniţi la Mine”. Numai ce se vor închide ochii aceştia simţitori, se vor deschide ochii tainici ai sufletului; şi că din somn ne vom trezi în viaţa cealaltă. Atunci vei vedea părinţi, fraţi, rude. Atunci îi vei vedea pe îngeri, pe sfinţi şi pe Maica cea preafericită a tuturor, pe Preacurata Fecioară şi Maică a lui Dumnezeu, pe care toţi o strigăm în fiecare clipă şi căreia, după Dumnezeu, îi datorăm toate.

Cu cine să vorbim mai întâi, cine ne va îmbrăţişa, pe cine vom săruta mai întâi – toate preacurate, toate preafrumoase, toate sfinte! Cine, deci, aşteptând toate acestea, nu va răbda orice necaz al vieţii de aici?

Aşadar, sora mea bună şi iubita, priveşte în urma viaţa ta, cercetează cu amănuntul cum ai petrecut-o. Adu-ţi aminte de binefacerile nemărginite ale Mântuitorului nostru Iisus Hristos şi ale Preadulcei Sale Maici. Îndura cu răbdare ispitele ce au să mai vină.

Totdeauna Dumnezeu ajută, totdeauna ajunge la timp, dar vrea de la noi răbdare. El aude de îndată ce noi strigăm, dar nu după cum crezi tu.

Tu crezi că glasul tău nu a ajuns numaidecât la sfinţi, la Maica Domnului, la Hristos. Dar, înainte chiar de a striga tu, sfinţii s-au şi repezit să-ţi ajute, cunoscând că îi vei chema în ajutor şi vei cere apărarea lor cea de la Dumnezeu. Tu însă, nevăzând dincolo de cele ce se văd şi necunoscând că Dumnezeu conduce lumea, vrei ca cererea ta să se împlinească de îndată, ca fulgerul. Nu este aşa. Domnul cere de la tine răbdare. Vrea ca tu să arăţi credinţa ta. Nu este suficientă rugăciunea pe care o spune cineva ca un papagal. Trebuie că iubirea să fie împreună lucrătoare la cele pe care le conţine rugăciunea, şi apoi trebuie să înveţi să aştepţi. Iată că s-a împlinit deja ceea ce ieri şi alaltăieri ai dorit. Dar tu ai fost păgubită, pentru că nu ai avut răbdare să aştepţi. Ai fi câştigat şi pe unele şi pe celelalte, şi pe cele trecătoare şi pe cele cereşti.

Acum te mânii, te mâhneşti şi te necăjeşti, gândind că Tatăl ceresc întârzie să-ţi răspundă. Eu îţi spun că aceasta se va împlini aşa cum doreşti – se va împlini neapărat – dar este nevoie de rugăciune din tot sufletul şi de aşteptare. Şi când tu vei înceta să-ţi mai aminteşti de ceea ce ai cerut, atunci îţi va veni ca dar al răbdării şi al aşteptării tale.

Când, rugându-te şi cerând de la Dumnezeu ceva, ajungi la deznădejde, atunci este aproape de tine împlinirea cererii. Hristos vrea să vindece vreo patimă ascunsă din tine, de aceea amâna împlinirea cererii. Dacă primeşti mai repede decât te aştepţi tu, patima ta rămâne nevindecata. Dacă aştepţi, primeşti şi ceea ce ai cerut şi vindecarea patimii. Şi atunci te vei bucura cu bucurie mare şi vei mulţumi cu căldura lui Dumnezeu, care pe toate le zideşte cu înţelepciune şi le face spre folosul nostru. Nu ai niciun folos, deci, dacă te mâhneşti, dacă te superi, dacă spui cuvinte grele. Trebuie să-ţi închizi gura. Nimeni să nu înțeleagă ce ai tu. Să iasă abur pe ochi, nu pe nas. Să nu oftezi, pentru a te uşura, zice-se, ci să te linişteşti. Prin aşteptare şi îndelungă-rabdare vei arde pe diavol.

Eu – martor îmi este Domnul, Cel ce pierde pe toţi cei care rostesc minciuni – mult m-am folosit din ceea ce îţi spun acum. Atât de mari şi grele erau ispitele încât credeam că de durere o să-mi iasă sufletul precum fumul pe horn. Şi totuşi, după ce trece încercarea, vine atâta mângâiere, ca şi când ai fi în rai, fără trup. Te iubeşte Hristos, te iubeşte Maica Domnului, te laudă Sfinţii, Îngerii se minunează de tine.

Vezi câte bunătăţi aduc ispitele şi necazurile? Dacă vrei să vezi, să guşti şi tu iubirea lui Hristos, îndură ceea ce vine asupra ta. Nu în ceea ce-ţi place ţie, ci în ceea ce vrea Domnul să te încerce. Nimic din ceea ce facem noi de bună voie nu este atât de folositor cât este ceea ce ne trimite Domnul fără încuviinţarea noastră. Dumnezeu vrea că vrăjmaşul diavol să lupte pe om luptă crâncenă, os peste os, sânge peste sânge. Atât încât să se topească precum ceara la faţa focului.

Atunci când încercarea va trece, te vei umple de bucurie. Vei fi copleşită de jur împrejur de lumină strălucitoare şi vei vedea taine pe care limba nu este cu putinţă a le grăi. Atunci vei dori cu sete să vină iarăşi ispitele, pentru că ai cunoscut cât folos aduc.

Aceasta este calea adevărată, sora mea, şi cel care îţi scrie dă mărturie de adevăr din propria lui experienţă.

Îndrăzneşte, deci, şi întăreşte-te în Hristos Domnul, îndurând tot ceea ce vine asupra ta, primind, împreună cu durerea, pacea şi harul lui Dumnezeu.

Păstrează-ţi sufleţelul cu tărie, gândind că şchiopii şi leproşii nu pătrund la aceste bunuri. De aceea ne lasă Domnul ispitele , ca să ne curăţim de toate prejudecăţile. Acestea sunt săpunul şi lespedea pe care, lovindu-ne întruna, ne albeşte. Şi hainele care sunt tari rezista şi sunt de folos Mirelui. Cele care nu rezistă loviturilor pe lespede se sfâşie şi sunt aruncate la cele nefolositoare.

De aceea este nevoie să ne silim puţin aici, pentru că se apropie ceasul. Să păstrezi scrisorile pe care ţi le trimit, să le ai atunci când eşti încercată de necazuri. Mă tem că te voi lăsa curând. Cu cât trece timpul, cu atât mă simt mai îngreuiat. Sunt ca un slăbănog.

Nu am timp să-ţi scriu despre minunea pe care a făcut-o cu mine Domnul pentru a îndrepta o greşeală de a mea din neştiinţă. Vezi, deci, bunătatea cea multă a Domnului nostru? Vezi că lucrează şi cu minuni, atunci când grija Sa dumnezeiască socoteşte de cuviinţă?

Omul se înşală de multe ori din neştiinţă sau pentru că este atras de alţii. Dar dacă are sufletul deschis şi bunăvoinţă, nu-l lăsa Domnul, ci în multe feluri îl poate aduce la lumină. Acest lucru mă face să devin ţărână, cenuşă, vierme al pământului.

Mare cu adevărat este mila Domnului. Are dreptate Psalmistul când spune: “Nu după fărădelegile noastre ne-ai făcut, Doamne, nici după păcatele noastre ne-ai răsplătit nouă”.

De ce să nu mulţumeşti lui Dumnezeu? De ce să cârteşti? Dacă eu îţi scriu despre ispitele pe care le îndur eu nu este posibil să le rezişti. Şi totuşi, harul Domnului Hristos şi al Preasfintei noastre Maici pe toate le topeşte. Ai răbdare. Împărăteasa şi Maica lui Dumnezeu şi Stăpâna tuturor nu ne lasă. Ea se roagă pentru noi“.

(Gheron Iosif, Mărturii din viața monahală, Editura Bizantină)

Bucățele de duminici

A fost odată o cetate mică, locuită de oameni puţini, şi împotriva ei a pornit un rege vestit, care a împresurat‑o şi a ridicat de jur împrejur întărituri puternice. Într‑însa se afla un sărac înţelept care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui, şi nimeni nu‑şi mai aduce aminte de acest om sărman. Şi am zis: „Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă” (Ecclesiastul 9, 14‑16)

Elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, toate sunt de la diavol. Samarineanul n‑a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Sfântul Isichie Sinaitul, Filocalia IV)

Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într‑o zi citindu‑se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat încât se gândeşte că n‑are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare.

Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până când, treptat, soarele dispare la orizont, frigul şi noaptea nu întârzie a se lăsa şi, odată cu noaptea, o mulţime de zgomote neliniştitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigându‑le pe cele mai slabe. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare, într‑o lume unde domneşte pericolul, moartea, cruzimea; înţelege că este pierdut dacă Dumnezeu nu‑i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru şi Crezul, face precum Bartimeu, strigând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele şi ochii scânteietori nu‑i dau răgaz să doarmă…

La mulţi ani după aceea, întâlneşte un pustnic foarte bătrân care‑l întreabă cum a învăţat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: „Cred că diavolul m‑a învăţat“. Îi explică apoi cum s‑a obişnuit încetul cu încetul cu zgomotele şi pericolele din zi şi din noapte; cum ulterior s‑au abătut asupra lui ispitele cărnii, ispitele duhului, ale sensibilităţii şi, ceva mai târziu, atacuri şi mai violente din partea demonilor. Nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: „Fie‑ţi milă, Doamne!”. Apoi, într‑o bună zi, după paisprezece ani de asemenea vieţuire, Domnul i‑a apărut. În clipa aceea, liniştea, pacea, seninătatea s‑au sălăşluit în el. Nu i‑a mai rămas nici o teamă, nici de întuneric, nici de tufişuri, nici de diavoli: „Domnul ajunsese stăpân pe situaţie“. „Înţelesesem în sfârşit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în clipe de seninătate, pace, bucurie, am continuat să spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Ştia, de acum înainte, că nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinţei, decât în milostivirea lui Dumnezeu. (Mitropolitul Antonie Bloom, Şcoala rugăciunii)

Vecerniile Mari care urmează după Liturghia Cincizecimii includ trei rugăciuni ale Sfântului Vasile. Cea de‑a treia se roagă pentru toţi morţii de la facerea lumii până astăzi. O dată pe an, Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi… Dragostea Bisericii nu are graniţe: ea pune soarta răzvrătiţilor în mâinile Tatălui, iar aceste Mâini sunt Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl a încredinţat Fiului Omului toată Judecata şi aceasta este „judecata judecăţii”, adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea Care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii. Această putere respiră în suflarea şi prin efuziunile Paracletului, ale Celui ce „ne este aproape”, Care ne apără şi ne mângâie.

Mângâietorul este bucuria lui Dumnezeu şi a omului, o Bucurie căreia Hristos ne cere să I ne încredinţăm: „Mă duc să vă gătesc loc […] şi iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2‑3). „Domnul… îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva… şi cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi întru cucernicie aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului” (2 Petru 3, 9‑11). Asta pentru că Ziua Domnului nu este doar scopul şi nici sfârşitul istoriei, ci deplinătate a misterului divin. (Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu)

* * *

... roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.  Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii… (Epistola către Galateni, 5, 22-26)

Dacă azi oamenii nu mai ştiu să vorbească, e pentru că nu mai ştiu să asculte. Nu foloseşte la nimic să vorbeşti bine : trebuie să vorbeşti repede, pentru a ajunge să termini înainte de a cădea răspunsul celuilalt ; de fapt nu ajungi niciodată. Poţi să spui orice, oricum – e inutil : eşti imediat întrerupt. Conversaţia e un fel de foarfece, fiecare taie scurt vorba vecinului. (Jules Renard, Jurnal -1893)

Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte. (Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I)

Întruparea are loc într-un singur trup, pe când împieliţarea se poate face în oricâte piei… Dracul te pune într-o fluiditate fără de capăt. E specialitatea lui de a opera prin contraste, adică la extreme, la hotare. Dacă ia pe „ba” singur, el te va pune într-un „da” ori „ba” fără ieşire ; dacă ia pe „ba” însoţitor de ceva, te face să spui : „ba şi asta”, „ba şi asta”. El le pune în joc pe amândouă, întrucât şi în îngheţ şi în dezgheţ total zace ceea ce-i place lui – neutralitatea, indiferenţa.

Inima omului se întreabă numai ca să se desfete. Dar Împieliţatul îi răspunde ca s-o prindă în atâtea ispite încât s-o desprindă de dragostea reală… Îi pune înainte toate împieliţările cu putinţă ale unei fiinţe reuşite, aşa încât mută inima în irealitate! (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească)

Avva Macarie se întorcea odată din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi ieşi în cale diavolul cu o seceră. Încercă să-l lovească dar nu reuşi. Atunci îi zise : ”Eşti puternic, Macarie, nu pot să-ţi fac nimic, chiar dacă fac şi eu ce faci tu : tu posteşti, eu nu mănânc niciodată ; tu veghezi noaptea ; eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui”. Avva Macarie întrebă : ”Care?”. Diavolul răspunse : ”Smerenia. Din pricina ei nu pot să-ţi fac nimic”. (Patericul egiptean)

Un frate a zis lui avva Antonie : Roagă-te pentru mine! Răspuns-a lui bătrânul : nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu. (Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I)

Despre ajutorul Domnului : Sunt momente când Domnul nu trebuie să te ajute! Treburile mici, insignifiante, mărunte, nu trebuie trecute în grija Lui! În grija Lui trebuie pasat ceea ce cu nici un chip nu poţi rezolva de unul singur. Sunt încercări, greutăţi, situaţii pe viată şi pe moarte, care, cum bine spune Eugen Ionescu, sunt greu de rezolvat „la mintea omului”. Pe acestea trebuie să i le oferim Domnului spre rezolvare. Sunt momente în care trebuie cu toată energia şi osteneala să te ajuţi tu! El, Domnul, te asistă, te însoţeşte, te călăuzeşte, devine chiar confidentul tău dacă ştii să i te rogi, te priveşte ca un Pedagog, ca un Părinte care vrea să-şi vadă copilul pus pe lucru, pus pe treabă, neleneş, sârguincios… Şi dacă vede că nu poţi, că te prăbuşeşti (cum El Însuşi s-a prăbuşit sub lemnul crucii) subit îţi sare în ajutor, îţi întinde mâna, te ridică, te iartă şi, dacă e cazul, te sărută pe obrazul scuipat şi pălmuit. (Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de ţară, XXXIV, Convorbiri literare)

Selecţia textelor: Daniel Chira

Sursa:http://www.apostolia.eu/rubrici/24/fragmente-neodihnite/?p=1

Femeia cananeancă şi examenul credinţei. Predica-eseu teologic a monahului Nicolae Delarohia

          Am ascultat de curând acest impresionant cuvânt al lui Nicolae Steinhardt despre femeia cananeancă. Mi s-a părut un discurs succint, dar foarte bine organizat și incredibil de percutant ce punctează și fixează în memorie, prin cuvânt și  imagine, un mesaj creștin autentic și consistent.

FEMEIA HANANEANCĂ (Duminica XVII după Rusalii)

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea.

Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).

O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?

Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.

A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.

Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă. Ei se roasă, iar Domnul nu-i ascultă, deşi altădată grăise cu a Sa gură: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). Intervenţia bătrânilor lui Israel în sprijinul sutaşului roman este luată în considerare (Luca 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru hananeancă nu.

A treia: declinarea de competenţă.

Cuvintele: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de „Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta”) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numeşte declinare de competenţă şi totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist.

El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat şubrezenia formelor şi le-a defăimat cu putere, care pe farisei îndeosebi i-a mustrat pentru că acordă preeminenţă exteriorului în raport cu interiorul şi nu curăţă partea dinăuntru a paharului şi blidului ci numai pe cea din afară, pentru că se aseamănă cu mormintele frumos văruite pe din afară dar înăuntru sunt pline de oase şi necurăţie, pentru că, aşadar, aşează faţa mai presus de conţinut şi gestica mai înainte de inimă, El Care mereu a învăţat că esenţială e substanţa, El – de data aceasta -hananeencei îi opune o excepţie strict procedurală şi de formă; cazul tău nu intra în atribuţiile Mele.
Ca şi cum ar fi spus: ducă-se petiţionara la alt ghişeu, aici nu are ce căuta.

E în acest legalism, în această interpretare literală a legii, în uscăciunea şi asprimea acestui răspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seamăn în referatul evenghelic dar şi cu desăvârşire contrar duhului hristic şi reacţiei constante a Domnului în prezenţa relaţiei dintre formă şi fond.

A patra: insulta, jignirea, ocara.

După ce – cu vorbe ca de gheaţă – şi-a declinat competenţa, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele şi la cinica zeflemisire. El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă şi cine va zice fratelui său raca vrednic va fi de judecata sinedrului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22), El o apostrofează pe hananeancă şi-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus facându-i pe solicitantă şi pe ai săi câini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o defineşte căţea.

Atât de singular şi disonant şi uimitor e acest episod în viaţa pământească a Mântuitorului, atât de ciudată scena (în total contrast cu spiritul evanghelic), încât nu le putem înţelege şi interpreta decât ca reprezentând etapele unui examen, unei probe, unei încercări.

Nu Domnul milei care n-a venit să judece lumea ci s-o mântuiască (Ioan 12, 47), îi vorbeşte hananeencei, ci săvârşitorul unei experienţe de punere la încercare a unei credinţe şi a unui caracter.

Iar candidata cum dovedeşte că a trecut proba, prin ce-şi câştigă excepţionalele calificative şi premiul ce i se acordă?

a) Prin credinţă. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină încredere la Hristos şi nici o clipă – în toată vremea crescândelor greutăţi ale examenului – nu se îndoieşte, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunţa să mai ceară imboldului de a se îndepărta şi a-şi căuta de treabă, nu manifestă o cât de mică slăbiciune;

b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;

c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. În sfârşit curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere ci şi de a striga;

d) Prin siguranţă. Hananeancă perseverează, nu se dă bătută, pare a cunoaşte parabola judecătorului nedrept (ba şi mai mult: a şti că judecătorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate îngăduit a presupune că hananeancă a intuit sfântul „joc” al Domnului);

e) Prin bunăcuviinţă, impecabilă politeţe şi nedezminţită eleganţă. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e insultată, e făcută de râs şi ocară – şi-şi păstrează totuşi, neîntrerupt calmul, nu încetează a se purta şi a răspunde cu cea mai desăvârşită cuviinţă. I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice: Doamne ajută-mă, iar invocării dispreţuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu pâinea rezervată copiilor şi tăgăduită câinilor ce replică Îi dă? Îl neagă cumva ori protestează, ori Îi denunţă cruzimea, ori Îl discută, (cum ar fi putut prea bine – chiar în limitele politeţei – face?) Nu, câtuşi de puţin. Îl confirmă; zice: Da, Doamne;

f) Prin smerenie. Încuviinţând: afirmaţia Domnului, Da, Doamne, hananeanca dă dovadă şi de mare smerenie, deoarece se recunoaşte a fi nu mai puţin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);

g)   Prin inteligenţă. Printr-o mare şi iscusită inteligenţă şi un răspuns pe cât de neaşteptat pe atât de extraordinar şi de abil şi care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasă – trebuie să-L fi încântat. Domnul a dispreţuit folosirea deşteptăciunii şi raţiunii omeneşti: răspunsul dat în problema dajdiei, în cazul femeii surprinse în adulter, în al femeii succesiv măritate cu şapte fraţi ori în formularea întrebării cu privire la natura botezuluui practicat de înaintemergăiorul Ioan. De fiecare dată Domnul răspunde ori întreabă cu acea superioară iscusinţă a minţii, care-i pune în derută pe cei ce veniseră să-L ispitească.

Aşa şi hananeanca: politicoasă, supusă, smerită dar şi strălucit de inteligentă, pricepându-se a răspunde prompt şi ingenios! Şi înţelept! (E în răspunsul ei un amestec de sfatoşenie, agerime şi subtilitate care farmecă şi biruie).

De aceea şi trece examenul cu brio şi ia o notă peste calificarea maximă, ia – cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea, numai ea – din toţi şi toate cărora Iisus le-a făcut o minune pentru că L-au rugat şi au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie!

Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma mare este credinţa ta.

Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinţa ta.

Şi tot nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: fie ţie după cum voieşti. Nu (ca celorlalţi) „după credinţa ta”, ci „după cum voieşti”. E o nuanţă care nu ne poate scăpa. Rezultatul, fireşte, e acelaşi în toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit -şi nu se cade a nu fi luat aminte.

Hananeencei i se acordă har peste har, se vede limpede ca Examinatorul după ce a căznit-o doreşte acum să o copleşească: şi o cinsteşte cum ştie El, clătinat şi îndesat, din belşug şi din prea plin, boiereşte, împărăteşte.

Hananeanca e răsplătită în conformitate şi proporţional cu greutatea examenului la care a fost supusă şi potrivit calităţii răspunsurilor date. Domnul pare a fi voit să-i spună: Aferim! aşa te-am vrut! Iar neobişnuita asprime ba şi încrâncenare a Domnului aşa, numai aşa (desigur) se explică: prin hotărârea de a hărăzi pe hananeanca unui examen de grad înalt.

Fericită hananeanca! A luat premiul întâi cu cunună de la Învăţătorul, care pe mulţi i-a miluit, pe câţiva i-a şi lăudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai întâi fără milă iar apoi fără de rezerve în distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta că dintre însuşirile plăcute Domnului I-au stârnit bucuria şi admiraţia: credinţa, dezinteresarea, curajul, stăruinţa, bunăcuviinţă, smerenia şi inteligenţa.

Credinţa, dezinteresarea, stăruinţa, smerenia le ştim îndeobşte ca necesare şi binevenite.

Dar cazul hananeencei ne arată şi dovedeşte că tot atât de puternice şi de preţioase sunt calităţile mai puţin accentuate de comentatori: curajul, politeţea, inteligenţa.

Domnul iubeşte pe credincioşi, pe altruişti, pe stăruitori. Şi nu mai puţin pe curajoşi, pe cuviincioşi, pe inteligenţi.

Frica, obrăznicia şi prostia nu-s plăcute lui Hristos.

Hananeanca – lipsită de aceste urâte însuşiri – ne-o spune desluşit. Osebitul ei succes la excepţionalul examen semnifică biruinţa unor virtuţi creştine de noi nu îndeajuns proslăvite.

Fie ca răspunsul pe care-l vom da la sfârşitul mai lungului examen ce este viaţa fiecăruia dintre noi, să ne învrednicească şi El desigur nu de menţiunea „magna cum laude” obţinută de femeia hananeanca însă măcar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecătorului, de notă bună!

(fragment din vol.  „Dăruind vei dobândi,  de Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia,  2006)

Varianta audio o descărcați de  aici.

Puteți asculta sau descărca integral cartea de aici.

Îndrăzneala de-a crede, puterea de-a face

Circulă vestea, în ultima vreme, că se înfiripează o nouă asociaţie creştin-ortodoxă, al cărei obiectiv major este acela de-a acorda asistenţă socială tinerilor, asta presupunând atât consiliere psihologică, cât şi intervenţie în problemele de ordin social.

Prima întrebare care-ţi vine în minte este: “Alta?” În peisajul unei societăţi bulversate, aflate într-o criză puternică de valori, însăşi reprezentarea fragmentară este un indice al confuziei generale, al scindării şi al tendinţei de definire identitară. Există astăzi o multitudine de asociaţii, organizaţii, grupuri şi grupuleţe, fiecare arogându-şi servicii orientate pe câte un segment social, aşa încât cu greu te poţi orienta şi acorda credibilitate uneia sau alteia.

Şi, totuşi, Orthograffiti e altceva. I-am cunoscut pe unii din membrii ei, sunt tineri cu suflet mare, visători şi entuziaşti. Am citit în ochii lor credinţa şi speranţa că pot descoperi punţile dintre  Dumnezeu şi lume.

Ceea ce aduce nou Orthograffiti este dat de specificul ei creştin-ortodox. Asociaţia se doreşte nu doar o instituţie-jalon într-o lume asaltată de probleme de toate felurile: violenţă, abuzuri, dependenţă, sărăcie, ci o legătură concretă a acestei lumi cu Biserica în sânul căreia poate găsi rezolvarea acestora şi a cărei parte integrantă este. Misiunea socială a Bisericii, ca înfăptuire a poruncii evanghelice, presupune o implicare activă şi permanentă într-o societate din ce în ce mai secularizată. Vestea cea bună a Învierii, considerată, în toate vremurile, o prea mare îndrăzneală, continuă să se rostească, mereu şi mereu, în diverse forme.

Spus altfel, Orthograffiti vrea să fie un adăpost în care copilul/ adolescentul/ tânărul şi familia lui să găsească îndrumarea şi sprijinul necesar. Adolescenţa cu problemele ei specifice: relaţia deficitară cu familia, integrarea socială dificilă, tulburările emoţionale cauzate  de personalitatea în formare şi de necesitatea unui sistem de valori, impasul în comunicare pot împinge un tânăr spre situaţii de risc ca abandonul şcolar, dependenţa de droguri, adoptarea diverselor forme de violenţă ori altor forme deviante de comportament. În acest punct nevralgic îşi doreşte să intervină echipa Orthograffiti, acţionând atât în scopul prevenirii, cât şi al asistenţei în vederea depăşirii acestor probleme.

S-ar putea spune că există deja în fiecare şcoală un centru de consiliere psiho-pedagogică. Vă mărturisesc, pro domo, că aceasta nu este altceva decât o altă formă fără fond. De cele mai multe ori, aceste centre lipsesc cu desăvârşire sau, dacă există, lipsa de profesionalism le face total ineficiente. Am întâlnit şi cazuri în care un asemenea centru era funcţional, însă făcea cu greu faţă suprasolicitării şi lipsei de fonduri. Şi să nu uităm că aici nu se acordă decât consiliere psihologică temporară, total insuficientă, căci nu se ţine cont de perspectiva microclimatului social în care trăieşte tânărul şi a cărui investigare ar putea determina exact cauzele problemelor sale. Nu se ţine cont nici de perspectiva spirituală a adolescentului ce constituie, în proporţie covârşitoare, răspunsul căutărilor sale. Statutul de elev şi limitarea, de facto, la audieri, teste de personalitate şi întâlniri ocazionale permite crearea unor structuri competitive. Este o nevoie uriaşă de consiliere şi sprijin concret, am simţit acest lucru în urma unei experienţe destul de îndelungate în lucrul cu adolescenţii, o nevoie crescândă, proporţională cu provocările unei societăţi în permanentă tranziţie. Copiii şi adolescenţii sunt cei mai sensibili, şi, deci, cei mai vulnerabili, la problemele sociale. De echilibrul şi vigoarea lor depinde viitorul societăţii româneşti. De aceea, consider că înfiinţarea unei asemenea asociaţii nu poate fi decât salutară.

Proiectul Orthograffiti este gândit, pentru început, ca formare a unei echipe de specialişti şi înfiinţare a unor centre de dialog cu tinerii. Un astfel de centru oferă, prin extindere, şi servicii de asistenţă socială. Pe lângă asistenţa socio-psihologică, un rol important îl are consilierea duhovnicească, în funcţie de dorinţa şi nevoile celor care solicită ajutorul.

Finanţarea, ca în cazul oricărui ONG, se doreşte a fi instituţională, prin subvenţionări de proiecte, dar şi din sponsorizări, donaţii şi cotizaţii.

Deşi e încă la început, Asociaţia Creştin-Ortodoxă Orthograffiti se poate lăuda deja cu câteva proiecte reuşite, care nu fac decât să-mi întărească încrederea în viitorul ei. E vorba de “De la suflet la zâmbet” şi “Schimb de carte ortodoxă”, despre care puteţi afla mai multe chiar de la organizatorii lor.

https://asociatiaorthograffiti.wordpress.com/

Mă bucură astfel de veşti, mă bucură să descopăr că mai există astfel de oameni entuziaşti, care caută să împlinească prin fapte crezul lor de creştini. Cred şi eu în reuşita misiunii lor, le urez viaţă lungă şi multe, multe împliniri.

Jurnal de călătorie : Patmos (2)

Mă întorc la arhitectura miniaturală şi tradiţionalistă, la terasele cu case alb-albastru, ca steagul grec, la liniştea insulei, la simplitatea oamenilor, pescari şi păstori de capre. Unele lucruri au rămas neschimbate de mii de ani. Mă gândeam ieri, privindu-l pe pescuitorul de caracatiţe că tot aşa trebuie să fi fost şi Andrei şi Petru, când i-a văzut Mântuitorul pe mal, descâlcindu-şi năvoadele şi le-a spus : “Veniţi după Mine!”. Iar ei au lăsat totul şi L-au urmat. De ce e inima noastră aşa de îndărătnică, aşa de murdărită, de înălţată în deşert ca o stâncă? M-am gândit mereu că Dumnezeu e acelaşi, cu fiecare, aceeaşi iubire pe care o are pentru Maica Sa, pentru Ioan, pentru fiecare din noi o are, căci Mâinile Lui ne-au plămădit şi ne-au crescut şi suflare de viaţă El ne-a dat şi cu baia naşterii din nou ne-a născut a doua oară întru viaţă veşnică. Fiecare om primeşte însă pe cât îşi pregăteşte inima sa, pe cât se smereşte şi se curăţeşte pentru a-L cunoaşte pe Domnul.

This slideshow requires JavaScript.

Uite, de pildă Pantelimon! Ce inimă şi ce credinţă! Harul era deasupra lui dinainte de a se boteza, căci necunoscându-L pe Hristos decât din auzire, inima lui L-a râvnit, a râvnit desăvârşirea şi deja Duhul îl aureolase şi aştepta nunta… Iar mila lui pentru tânărul cel mort a fost atât de mare, credinţa lui în Hristos aşa de puternică, inima lui aşa de curată, încât rugăciunea a lucrat şi, nebotezat fiind încă, Hristos S-a îndurat şi l-a înviat pe cel mort, spre slava Sa.

Am mai auzit, în mod similar, că rugăciunea unei desfrânate, încă murdară de păcatul ei, dar plină de smerenie, rugăciune cu lacrimi, plină de milă şi de iubire pentru cel suferind, a dezlegat cerul şi Dumnezeu S-a îndurat. Nu pentru virtuţi, nu pentru eforturile noastre ne răsplăteşte Domnul, ci pentru onestitate, pentru curăţia gândului (şi, dacă e gândului, nu e şi a a trupului? ), a inimii, pentru milă şi iubire de semeni, mai ales pentru credinţa totală în El şi-n puterea Cuvântului, pentru credinţa că Hristos este Dumnezeu, Stăpânul nostru, Domnul Vieţii şi Biruitorul morţii. Pentru că e BUN.

Aici, pe malul mării (între timp, ne-am apropiat de ţărm, de mare şi, privind-o, fără voie încep să  mă gândesc la viaţă, la moarte, la Dumnezeu), gândul e mai aproape de esenţe. Marea aceasta mare seamănă cu viaţa, cu sufletul nostru. Are multe nuanţe, mereu în consonanţă cu cerul, freamătă şi cântă uneori. Se înalţă în furtuni, se încălzeşte şi e blândă pe vreme bună, sub mângâierea soarelui. Mi-aduc aminte de vremea când marea mă speria. Mi se părea că e un animal uriaş, inteligent, demonic, care mă cheamă, vrăjindu-mă, în adânc. Acum mă emoţionează. Mă gândesc la Cel Care a făcut-o şi la docilitatea ei atunci când I-a auzit cuvântul. Mă gândesc la rostul ei, la devenirea ei, la dragostea care zace în ideea de mare. Uite, de pildă acum, când ea-mi vorbeşte de Dumnezeu. Ca orice lucru purtător de Logos, piesă din marele puzzle, mediator, pedagog, revelator de sensuri. Da, lumea e o taină, dar cele ce sunt pentru noi, nu pot fi decât aici şi acum şi mereu în schimbare. Existenţa lor e relativă şi, de fapt, ele există şi prin noi. Independent de Dumnezeu şi de om, îşi pierd sensul. Marea aceasta mare cu o infinitate de nuanţe, de la maron, verde, turcoaz, bleu, bleumarin, cu creste albicioase de val, e un poem scriptural, un psalm, un verset… Revelaţia naturală şi supranaturală sunt una, se întrevăd una prin alta. Iconomia divină e reprezentată prin cuvânt în Scriptură, prin lucruri, în Cosmos, şi prin toată devenirea lui. Destinatarul mesajului e omul. Când spun că marea nu are existenţă fără om, mă gândesc la raţiunea lui, la comunicarea şi la dialogul lui tainic din cămara sufletului său. Dacă n-aş şti că există mare sau ce înseamnă ea, pentru mine n-ar fi deloc. Iată, viaţa mea ar fi mai săracă, ternă, alienată. Marea şi-ar continua existenţa ei obiectivă, dar fiind doar un lucru, ar deveni brusc absurdă, o formă fără fond. De aceea, trebuie să înţelegem, prin toate lucrurile create de Domnul (şi de om, întoarse către El), că acestea nu sunt decât mărturii ale marii Sale iubiri.

Acatistul Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei

Am prăznuit zilele trecute pe unul dintre cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii creştine, pe Sfântul Sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei, ierarh destoinic, înţelept, blând şi smerit, care s-a adus, prin moartea sa, drept jertfă cu bună mireasmă lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru. Sfânta Tradiţie îl menţionează în rândul Părinţilor (sub)apostolici, căci, urmând învăţătura ioaneică, devine păstor al sufletelor creştinilor din Smirna, fiind uns episcop de Sfântul Bucol. Viaţa sa ne este pildă de trăire duhovnicească şi dăruire, de permanent dialog cu Dumnezeu şi fapte de credinţă care merg până la sacrificiul suprem.

Orthodox Wikipedia prezintă un scurt parcurs al acesteia, dar cel mai bine este relatată viaţa Sfântului Policarp în Vietile Sfintilor, iar martiriul său în Actele martirice (PSB 11). Atitudinea creştinilor faţă de moaştele Sfântului, strângerea lor cu grijă, venerarea lor şi, mai ales, gândul că cinstesc în ele pe Însuşi Hristos, izvorul sfinţeniei şi al harului, constituie până astăzi un temei al închinării noastre la moaşte.

Căutând acatistul Sfântului în limba română, am avut surpriza să aflu că el a fost întocmit abia în urmă cu 7 ani, când a fost şi aprobat de Sfântul Sinod şi publicat într-una din revistele mitropolitane importante. Din nefericire, acatistul nu e foarte cunoscut, aşa că am găsit această oportunitate de a-l populariza, cu rugămintea ca şi voi, la rândul vostru să-l preluaţi şi, mai ales, să-l citiţi/ cântaţi spre folos duhovnicesc.

 

ACATISTUL SFÂNTULUI SFINŢIT MUCENIC POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI* (23 februarie)

După obişnuitul început, se cântă: Condacele şi Icoasele

CONDACUL 1

Lucrând ogorul sufletelor şi aducând belşug pământului, te-ai făcut, sfinte, vas ales şi laudă dreptmăritorilor creştini care de atunci s-au deprins a-ţi cânta: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

ICOSUL 1

Slujitor credincios Stăpânului, asemenea îngerilor, la desăvârşire îngerească ai ajuns şi, primind moartea cea pentru Hristos, viaţa cea veşnică ai primit. Pentru aceasta cu vrednicie îţi cântăm:

Bucură-te, vlăstar al Efesului;

Bucură-te, floare înmiresmată a cetăţii Smirnei;

Bucură-te, rod bogat al Apostolilor lui Hristos;

Bucură-te, mărgăritar strălucitor în coroana mucenicilor sfinţiţi;

Bucură-te, mare ierarhe, care, în smerenie, harul ai împărtăşit;

Bucură-te, turn întărit al mântuitoarei credinţe pe care cu mari minuni o ai mărturisit;

Bucură-te, că te-ai învrednicit de darul proorociei;

Bucură-le, bucuria celor sărmani;

Bucură-te, al văduvelor ocrotitor şi mult mângâietor;

Bucură-te, grabnic vindecător a felurite boli;

Bucură-te, spaimă şi cutremur diavolilor;

Bucură-te, că, în faţa tronului Dumnezeirii, te faci stăruitoare rugăciune pentru cei ce se roagă către tine;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 2

Naşterea ta, sfinte, în temniţa cea rece în care era închisă pentru credinţă mama ta, a fost precum, odinioară, a lui Hristos în peşteră; încă, şi mai mare minune săvârşindu-se, îndată ce ai născut, un înger al Domnului s-a pogorât şi, luându-te, a zis: Aliluia!

ICOSUL 2

Luminător la vremuri de întuneric, Dumnezeu te-a învrednicit, fiind izbăvit încă de prunc chip prea minunat; ajută-ne, dar, să ne curăţim de gân­dul cel viclean, păzindu-ne ea nişte prunci la cuget, cei care strigăm ţie acum:

Bucură-te, pentru care Domnul pe îngerul său a trimis;

Bucură-te, că în grija unei bune creştine prin rânduire de sus ai fost încredinţat;

Bucură-te, pentru care Fericita Teodora lacrimi de maică a vărsat;

Bucură-te, că tatăl tău, Sfântul Pangratie, pentru tine îndelung s-a rugat;

Bucură-te, că amândoi părinţii tăi cei după trup cununa muceniciei au primit;

Bucură-te, că de cinstitele lor moaşte fiarele n-au cutezat a se apropia;

Bucură-te, că, din copilărie, darul săvârşirii minunilor ai avut;

Bucură-te, că, vădindu-se marea lucrare a lui Dumnezeu la rugăciunea ta, din Pangratie, Policarp ţi s-a spus;

Bucură-te, că, dăruindu-te Dumnezeu cu mulţime de zile, buna virtute a înfrânării ţi-a adăugat dintru-nceput;

Bucură-te, că duhului blândeţii te-ai făcut sălaş;

Bucură-te, cela ce din tinereţe gândul aşezat al celor înaintaţi în vârstă ai dovedit;

Bucură-te, înduhovnicite părinte, căruia la bătrâneţe râvna tinereţii ţi s-a dăruit;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 3

Mare foamete lovind cetatea Efesului, cu toţii la tine au alergat nădăj­duind ajutor şi, pe nimeni n-ai lăsat apăsat de nevoi, ci pe toţi i-ai miluit, pen­tru aceasta către Dumnezeu se îndreptau zicând: Aliluia!

ICOSUL 3

Întocmai cum în întreaga-ţi viaţă te-ai milostivit spre cei în lipsuri, îndură-te şi acum spre noi, păcătoşii cei săraci în fapte bune, ca, nerămânând precum smochinul cel fără de rod, să ne învrednicim de duhul pocăinţei, noi, care către tine alergăm acum zicând:

Bucură-te, liman al celor copleşiţi de multele poveri;

Bucură-te, îndulcire pentru cei cuprinşi de amărăciune;

Bucură-te, încurajare a năpăstuiţilor;

Bucură-te, că din fragedă vârstă ai fost mult miluitor;

Bucură-te, izbăvitor al multora de foamea cea trupească;

Bucură-te, hrănitor al tuturor din învăţătura cea dumnezeiască;

Bucură-te, căci cuvintele tale seminţe roditoare s-au făcut;

Bucură-te, că rugăciunea ta hambarele Calistei a umplut;

Bucură-te, că împărţind la cei sărmani, hambarele nu se goleau ci cu mai mult se-ndestulau;

Bucură-te, că, înălţându-ţi gândul la Dumnezeu ai pogorât ploaie, scăpându-ţi cetatea de secetă;

Bucură-te, căci, cu numele Mântuitorului Hristos, ai înmulţit vinul în casa episcopului Dafnu;

Bucură-te, că pornirile cele rele le veştejeşti;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 4

Primind vestire că al lui Hristos Apostol şi Evanghelist Ioan, cu glas de tunet propovăduia prin părţile acelea, cu bucurie mare te-ai îmbrăcat de sus şi la acesta ai mers ca să-i urmezi, cântând: Aliluia!

ICOSUL 4

Plecând Sfântul Ioan spre Patmos, în surghiun, pe Sfântul Vucol a rân­duit la Smirna, lăsându-i-te împreună lucrător; şi, după cum Cuvântătorul de Dumnezeu pentru tine mult s-a rugat, aşa pururea te roagă şi tu pentru sufletele noastre ca să-ţi cântăm acestea:

Bucură-te, că ucenic alergând la Sfântul Evanghelist Ioan, lângă Sfinţii Apostoli ai stat;

Bucură-te, că ai cunoscut pe cei ce L-au văzut pe Dumnezeu Cel Întrupat; Bucură-te, că, urmând slăvitului Apostol, îndelungată vreme cu foamea alături de el te-ai nevoit;

Bucură-te, că şi cu setea ai fost încercat foarte;

Bucură-te, că lipsa hainelor ai îndurat fără cârtire;

Bucură-te, că ai răbdat şi alte multe strâmtorări, întocmai ca sihastrii;

Bucură-te, că toate cu mare bucurie ai pătimit;

Bucură-te, că, împlinind porunca, mai frumos decât crinii câmpului te-ai arătat;

Bucură-te, că talantul care ţi s-a dat, cu râvnă multă ai înmulţit;

Bucură-te, că, prin însăşi viaţa ta, frumuseţea vieţii în Hristos ai pilduit;

Bucură-te, că pe mai departe prin tine Vestirea cea Bună s-a vestit;

Bucură-te, că astfel pe Hristos Domnul ai mărturisit şi pe mulţi ai adus la mântuire;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 5

Luând dreapta ta, dumnezeiescul Vucol pe pieptul său şi-a aşezat-o şi, slavă înălţând lui Dumnezeu, a adormit în pace, iară ceilalţi sfinţiţi părinţi şi-ntreg poporul cutremurându-se, strigat-au: Aliluia!

ICOSUL 5

Îngenunchind pentru a fi sfinţit întru episcop, văzut-ai, sfinte, înaintea ta picioarele Mântuitorului Hristos, Ce tainic sta de faţă; pentru aceasta, cu harul tău ne curăţeşte inimile şi-ndepărtează spinii îndoielii, ca să vedem şi noi lucrarea cea sfântă din Biserica lui Dumnezeu, iar ţie pururea să zicem:

Bucură-te, că Sfântul Vucol mult a dorit să-i fii urmaş;

Bucură-te, că la rânduirea ta întru episcop, mare mulţime de ierarhi s-au ostenit cu dragoste-a veni;

Bucură-te, că, sfinţindu-te, mâinile lor şi-au odihnit atunci pe capul tău;

Bucură-te, că ridicarea ta în treapta arhieriei s-a arătat prilej de semne şi minuni nenumărate;

Bucură-te, că dintru-nceputul slujbei lumină dumnezeiască a luminat biserica;

Bucură-te, că Duhul Sfânt s-a pogorât peste tine în chip de porumbel strălucitor;

Bucură-te, că mulţi te-au văzut atunci îmbrăcat ostaş şi-ncins cu brâu;

Bucură-te, că altora, privindu-ţi faţa scăldată în lumină, li se părea că porţi porfiră împărătească;

Bucură-te, că mai târziu Sfântul Ignatie, întreaga Antiohie în grija ta a dat;

Bucură-te, că în rugăciunea pentru pacea Bisericii întotdeauna îndelung ai stăruit;

Bucură-te, bun păstor al turmei lui Hristos;

Bucură-te, întâi stătător al întregii Asii;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 6

Cuprinsă fiind de flăcări cetatea ta, oamenii s-au văzut neputincioşi şi, chemându-te în ajutor, tu cu rugăciunea vâlvătaia ai liniştit; atunci, înţelegând ei minunea cea dumnezeiască, cu toţii au strigat: Aliluia!

ICOSUL 6

Cela ce cu rugăciune prea puternică ai potolit focul Smirnei, cu mijlocirea ta stinge, Sfinte, şi focul nebunesc al patimilor noastre ca să îţi cântăm acum acestea:

Bucură-te, că de pârjol cetatea Smirnei ai scăpat;

Bucură-te, că îndată dogoarea rugăciunii tale văpaia a stins;

Bucură-te, că pe vrăjitori, care se osteneau în deşert, i-ai ruşinat;

Bucură-te, lumânare aprinsă din lumina lui Hristos pe care păgânii n-au putut s-o stingă;

Bucură-te, făclie arzând de dragoste pentru Hristos;

Bucură-te, al Bisericii sfeşnic de mare preţ;

Bucură-te, rug nemistuit al slujirii preoţeşti;

Bucură-te, pară de foc pentru adevărul cel biruitor;

Bucură-te, flacără nestinsă a predaniei Sfinţilor Apostoli;

Bucură-te, candelă ce ai luminat întreaga lume;

Bucură-te, rugăciune fierbinte la tronul lui Dumnezeu;

Bucură-te că ardere de tot şi jertfă curată te-ai adus pe tine însuţi, părinte;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 7

Intrând vrăjmaşul într-o slugă a stăpânului cetăţii, pe mulţi a bătut, muşcându-i şi hainele rupându-le, şi pe iudeii veniţi ca să-1 alunge i-a ucis, dar venind tu, ai alungat pe demon şi, săvârşindu-se în faţa tuturor minunea, cu toţii strigat-au: Aliluia!

ICOSUL 7

Întocmai cum pe sluga cea îndrăcită ai vindecat-o, nu zăbovi a ne întări asupra multelor ispite şi, alungând înşelăciunea,  degrabă porunceşte duhurilor celor necurate să se îndepărteze de la noi ca să-ţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, muncire a duhurilor răutăţii;

Bucură-te, rană de mult plâns a demonilor;

Bucură-te, tulburare a iadului;

Bucură-te, că de pomenirea numelui tău, vrăjmaşul mult s-a spăimântat;

Bucură-te, că, venind tu pe cale, mare tremur a cuprins pe cel potrivnic;

Bucură-te, că, numai ajungând lângă el, acesta a fugit de îndată;

Bucură-te, că, prin numele lui Hristos Iisus izgonindu-1, ai ruşinat pe cei răucredincioşi;

Bucură-te, că punerea mâinilor tale, celor în suferinţă a adus alinare;

Bucură-te, că leac tuturor bolilor cei ce veneau la tine te-au aflat;

Bucură-te, că rănile sufletului cu duhovnicesc sfat ai închis;

Bucură-te, că şi de idoleasca închinare pe mulţi păgâni ai vindecat;

Bucură-te, ajutor neîntârziat al celor ce cheamă sfânt numele tău;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 8

Harul luminării prin propovăduirea cea mântuitoare strălucindu-te de sus, ca dintr-o oglindă, din inima ta cea curată, scânteia în sumedenie de raze către cei ce te ascultau; şi, primind aceştia învăţătura cea dreptmăritoare, cântau: Aliluia!

ICOSUL 8

Cel ce sub revărsarea neînseratei străluciri a lui Hristos te-ai adumbrit, fa să se odihnească mintea noastră de multele griji ale acestei lumi întru smerită cugetare ca, spre cinstirea ta, acum să zicem:

Bucură-te, că, din fragedă copilărie, adâncă înţelepciune ai primit;

Bucură-te, că întreaga rânduială a slujbelor cu uşurinţă ai deprins;

Bucură-te, că şi la învăţătura de carte te-ai arătat neîntrecut;

Bucură-te, că mai târziu Sfinţii Apostoli ţi-au fost dascăli;

Bucură-te, că în toată vremea cu ascultarea celor de folos sufletului ţi-a plăcut a te-ndeletnici;

Bucură-te, că în tot ceasul în adâncul gândirii la cele veşnice te-ai cufundat;

Bucură-te, că la Sfintele Scripturi ai cugetat neîncetat;

Bucură-te, gură a Apostolilor care spre părăsirea vorbirii în deşert pe toţi ai îndemnat;

Bucură-te, că pentru a învăţa pe alţii, pe tine pildă te-ai făcut;

Bucură-te, că deşi cunoscător fiind a multe, în duhul smereniei întreaga viaţă ai trăit;

Bucură-te, că ascuţimea minţii tu nu ţi-ai pus spre grai cu vicleşug;

Bucură-te, că dumnezeiasca înţelepciune prea înţelept în faţa tuturor te-a arătat;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 9

Mergând către Sfinţitul Anicet care păstorea atunci în Roma, ca prăznuirea Învierii să o statorniceşti deodată pentru toţi creştinii, mulţi amăgiţi de erezii au auzit adevărul din sfântă gura ta şi, întorcându-se, grăit-au: Aliluia!

ICOSUL 9

De vorbele ademenitoare ale ereticului Valentin nu te-ai lăsat ispitit, iar pe Marcion, care te îmbia să îi cunoşti ritoriceasca învăţătură, l-ai înfruntat ca pe un rătăcit. Pentru aceasta şi pe noi ne întăreşte, cunoscătorule al gândului lui Dumnezeu, întru credinţa cea adevărată, ca după vrednicie să-ţi strigăm:

Bucură-te, stâncă neclintită de valurile eresurilor;

Bucură-te, apărător al Adevărului celui nepieritor;

Bucură-te, străjuitor neobosit al dogmelor celor dintru-nceput;

Bucură-te, vădire a mincinoaselor învăţături;

Bucură-te, destrămare a urzelilor diavolului;

Bucură-te, zădărnicire a uneltirilor lui;

Bucură-te, râvnitorule pentru liniştea Bisericii;

Bucură-te, căci, ascultând cuvântul dumnezeiescului Pavel, în Hristos ai vieţuit;

Bucură-te, că elinii şi iudeii învăţător a toată Asia te-au socotit;

Bucură-te, surpătorule al deşertăciunii idoleşti;

Bucură-te, că tată al creştinilor păgânii te-au numit;

Bucură-te, că ai înfruntat pe cei răucredincioşi;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL10

Precum Domnul prin Iona pieirea cetăţii Ninive a vestit şi pe Lot din Sodoma cu mână tare 1-a scos, asemenea trimis-a pe îngerul Său ca, în trei rânduri, să îţi vestească surparea casei unde înnoptai; iar, căzând casa şi scăpând nevătămat, ai dat slavă, cântând: Aliluia!

ICOSUL 10

Arătându-şi dragostea nemărginită pentru oameni, s-a îngrijit din nou de tine Cel Ce veghează veşnic; la fel şi tu mijloceşte pentru noi, sfinte şi, domolind urgia vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, ne dăruieşte biruinţă-ntru iubire ca iarăşi să-ţi cântăm:

Bucură-te, că pe Ziditor mai presus de întreaga Sa zidire ai slăvit;

Bucură-te, că de aproapele tău nicicând nu ai uitat;

Bucură-te, că, ucenic al ucenicului iubit fiind, fiu al iubirii te-ai făcut;

Bucură-te, că la dragoste cu şi mai mare dragoste-ai răspuns;

Bucură-te, că şi pe cei ce la moarte veniseră a te duce, ca pe prieteni de-o viaţă i-ai primit;

Bucură-te, căci cugetul tău ura nu a cunoscut;

Bucură-te, că prin purtarea ta, de răutate ai fost străin;

Bucură-te, că Sfântul Irineu de tine mult s-a legat sufleteşte;

Bucură-te, că de orice cinstire toată viaţa ai fugit;

Bucură-te, că toate cele trecătoare ale lumii ai dispreţuit;

Bucură-te, că, socotindu-te nevrednic, nici harul preoţiei nu voiai ca să-1 primeşti;

Bucură-te, că totdeauna toate cu smerenie şi mare dragoste-ai făcut;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 11

Mulţi dintre cei care te-au auzit, în diferite locuri pe pământ, mărturisind Cuvântul, L-au cunoscut pe Domnul Iisus Hristos, Cel înviat din morţi ca Dumnezeu adevărat şi, deşteptându-se la viaţă, strigat-au: Aliluia! ICOSUL 11

Aducând mare binecuvântare tuturor locurilor pe unde ai trecut, te-ai făcut nesecat izvor de adevăr şi milă şi, însuţi mult călătorind, în drumurile noastre ne însoţeşte şi ne păzeşte ca să cântăm ţie:

Bucură-te, revărsare de har la ţărmurile Orientului;

Bucură-te, că Efesul ţi-a fost leagăn al prunciei;

Bucură-te, că din Asia ţi-ai făcut loc de mărturisire a credinţei celei sfinte;

Bucură-te, că în Teos şi nenumărate alte locuri ai săvârşit minuni;

Bucură-te, că din ostrovul Patmos necontenită rugăciune pentru tine s-a înălţat;

Bucură-te, că Sfântul Irineu, din depărtata Galie, te pomenea mereu;

Bucură-te, că marea cetate a Romei ai văzut;

Bucură-te, că întreaga Antiohie cu evlavie ţi-a rostit numele mereu;

Bucură-te, că celor din Filippi epistolă de mult folos duhovnicesc ai scris;

Bucură-te, că, în Smirna, cetatea sufletului tău, mucenicească moarte ai primit;

Bucură-te, că lumea toată, cinstirea cuvenită sfinţilor lui Dumnezeu îţi dă acum;

Bucură-te, că şi tu pentru întreaga lume înalţi cu mare râvnă rugăciuni;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 12

Ca şi Mântuitorul Hristos care intra-n Ierusalimul patimilor Sale pe asin, ai fost adus, mucenice, spre a fi ars pe rug în Smirna şi, până în clipa morţii preamărind pe împăratul tuturor, ai trecut, Sfinte, către Dumnezeu, cântând: Aliluia!

ICOSUL 12

În ceasul săvârşirii tale, Domnul Hristos ţie şi multora făcăndu-se auzit, cu glas tare ţi-a grăit zicând: Fii tare şi-ndrăzneşte, Policarp!; ajută-ne, dar, sfinte, şi nouă să nu uităm de ceasul când vom părăsi această lume, cei care îţi cântăm acum:

Bucură-te, că înainte cu trei zile sfârşitul acestei vieţi ţi s-a vestit;

Bucură-te, că, cerând ceas de rugăciune mai înainte de a fi dus la moarte, mulţumită ai adus lui Dumnezeu pentru toate;

Bucură-te, că surd ai rămas la cuvintele meşteşugite ale celor ce voiau de Hristos să te lepezi;

Bucură-te, că rug ţi s-a ridicat în zi de sâmbătă de cei ce ţineau sâmbăta;

Bucură-te, că, stând de bună voie a fi ars, înălţai slavă unuia Dumnezeu, Cel în Treime închinat;

Bucură-te, că flacăra te-a-nvăluit cu totul fără a te atinge;

Bucură-te, că mireasmă neasemuită toţi cei de faţă cu mirare au simţit atunci;

Bucură-te, că, nevătămându-te focul, te-au împuns cu pumnalul, iar sân­gele tău s-a revărsat ca un râu stingând rugul;

Bucură-te, că, numai după moartea ta, trupul tău s-a supus focului;

Bucură-te, că osemintele-ţi ca pe odoare de mult preţ, creştinii, luându-le în ascuns, le-au păstrat;

Bucură-te, că focul ce se stinge nu te-a făcut să uiţi de focul veşnic;

Bucură-te, că acum înalţi neobosită rugăciune ca şi pe noi de focul iadu­lui să ne păzeşti;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 13

O, Sfinţite Mucenice Policarp, de Dumnezeu fericite, care, în credinţă tare şi necontenită rugăciune petrecând, minuni ai săvârşit şi biruinţă asupra necuratului vrăjmaş ai dobândit, mijloceşte şi pentru noi, ca să cântăm cu bucurie: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori

Apoi iarăşi Icosul întâi: Slujitor credincios Stăpânului… şi Condacul întâi: Lucrând ogorul sufletelor.. .

TROPARUL SFÂNTULUI SFINŢIT MUCENIC POLICARP

Glasul 1

Îmbelşugând rodirea Smirnei prin rugul cel mucenicesc, nemistuită mlădiţă în văpaie te-ai arătat. Cortul tău s-a adus jertfă, dospind către Dumnezeu, neamurilor hrană sfinţită, Ierarhe Policarp. Slavă milostivirii lui Hristos, celei arătate în tine cu lucrarea de mari minuni căreia ne învred­niceşte a fi părtaşi prin rugăciunea ta.

* Textul Acatistului a fost alcătuit de Silviu-Andrei Vlădăreanu,  inspector in cadrul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, diortosit în cadrul şedinţei Sinodului Mitropolitan al Munteniei şi Dobrogei din 9 februarie 2004, definitivat de Comisia sinodală pentru canonizarea Sfintilor Români la 11 februarie 2004 şi aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea nr. 688 luată în şedinţa din 11 februarie 2004.

Sursa informatiei: GLASUL BISERICII, REVISTA SFINTEI MITROPOLII A MUNTENIEI Şl DOBROGEI, ANUL LXIII, NR. 1 – 4 IANUARIE – APRILIE 2004