Minunile de fiecare zi

O mărturie anonimă primită pe blog:

Motanul meu batran avea 18 ani si jumatate si numeroase probleme de sanatate (insuficienta hepatica, pancreatita, gastrita, o infectie de care tocmai il operasem la una din labute si pietre la rinichi. Miorlaia ingrozitor, aproape tipa, ca un om in agonie, se zvarcolea de durere, nu se mai putea deplasa, facea un pas-doi, apoi cadea pe o parte. S-a chinuit asa ore in sir, nu stiam ce sa ii fac, eram disperata. Avea blocaj renal, iar eu eram ingrozita, eram singura acasa, era ora 3 noaptea, nu stiam unde as fi putut sa ma duc cu el, nu avea cine sa ma insoteasca. Disperata fiind m-am indreptat spre singura salvare de moment, rugaciunea catre Maica Domnului, asa ca m-am asezat in genunchi si am inceput sa citesc Paraclisul ei, agatandu-ma cu tot sufletul si cu toata nadejdea de increderea ca ma va ajuta, se va indura de mine si de suferinta acelui biet suflet nevinovat pe care nu stiam cum sa il ajut altfel. Si m-am rugat cu toata inima, cu toata puterea mea, ca in transa, cu toate ca motanul meu continua sa geama si sa sa zvarcoleasca de durere. Ceea ce s-a intamplat apoi nu voi uita toata viata: exact in clipa in care am terminat de citit Paraclisul, dar exact in acea clipa, motanul a tacut, s-a ridicat in picioare, a venit langa mine linistit, de parca nu s-ar fi intamplat nimic si a sarit in pat cu usurinta, fara sa para ca ar mai avea o problema. S-a intins si a adormit aproape instantaneu, iar pana in clipa in care a murit, o saptamana mai tarziu, nu a mai avut dureri deloc. Moartea i s-a tras tot de la blocajul renal, a avut o noua si neasteptata criza, imposibil de rezolvat de doctori, cu toata stradnia lor. Insa minunea facuta de Maica Domnului, alinarea durerilor si linistea data acelui suflet mic de animal, nu le voi uita niciodata si ii voi fi intotdeauna recunoscatoare pentru bunatatea ei. Exista oameni care sunt de parere ca rugaciunea are un efect placebo, insa ar fi ridicol sa ne imaginam ca as fi putut sa sugestionez un animal sa se simta bine, cand starea lui era atat de grava, din toate punctele de vedere.

Am sindromul tunelului carpian la incheietura mainii drepte, dupa un efort sustinut m-au apucat durerile, groaznice, de nesuportat, la fel de intense ca durerea de masea. Nu puteam sa dorm, nu puteam sa fac nimic, aprope nu puteam sa respir. Dupa doua zile (in care m-am dat pe mana si cu ulei de la candela Sfantului Nectarie, de la Radu-Voda), am citit Paraclisul Maicii Domnului si la sfarsit am realizat ca nu ma mai doare nimic. De atunci au trecut patru ani si nu am mai avut probleme.

In anii ’90, de Craciun m-a apucat durerea de masea, unde sa ma duc, ce sa fac, imi era frica de doctorii de la urgenta, pe vremea aia circulau povesti despre instrumente nedezinfectate, despre cruzimea cu care isi tratau pacientii. Am rezistat cam o zi si jumatate, apoi, intr-o noapte, pe la ora 3 am colapsat, mi-am dat seama ca este peste putinta mea de a mai indura macar un minut durerea. M-am imbracat, hotarasem sa plec totusi la Urgenta, impreuna cu mama si prietenul meu. Inainte de a-mi pune haina m-am asezat in fata icoanei cu Maica Domnului si am rugat-o cu toata puterea mea: “Ajuta-ma, te rog, ajuta-ma, te implor, ajuta-ma!”. M-a lasat durerea in aceeasi clipa, m-a lasat de tot, de parca niciodata nu avusesem nimic, de parca nu trecusem pana atunci printr-un calvar. Am ramas socata, de altfel aceasta este prima minune pe care am constientizat-o in legatura cu Maica Domnului, prima oara cand am strigat catre ea si ea m-a auzit si m-a ajutat instantaneu. Atunci am realizat cat de mare este puterea si mila Fecioarei Maria si am luat-o ca ocrotitoare si pazitoare pentru toata viata mea.

Despartita de barbatul pe care il iubeam, fara sa mai vad vreo sansa de impacare, ma lasasem cuprinsa de deznandeje. Intr-o zi, am simtit ca nu mai am putere sa merg mai deparre, ca mi s-a rupt inima, am citit Paraclisul Maicii Domnului si l-a sfarsit am tipat in gand catre ea: “Ajuta-ma, nu mai pot sa indur, am gresit, nu mi-am dat seama, ajuta-ma, roaga-te pentru mine, ajuta-ma, fa ceva!” si aceeasi clipa a sunat telefonul, era cel pe care il credeam pierdut pentru totdeauna. Ne-am impacat si ne-am casatorit in scurt timp.

O ruptura de ligament la genunchi m-a aruncat in deznadejde, nu aveam bani de operatie, nu aveam cum sa fac recuperarea, aveam dureri groaznice, nu puteam nici macar sa ma odihnesc noaptea. Mergeam prin casa tarandu-ma, tinandu-ma de pereti, dupa trei saptamani nu exista nicio ameliorare. Intr-o am inceput sa plang foarte tare, am citit Paraclidul Maicii Domnului si Acatistul Sfantului Nectarie, m-am rugat cu toata puterea sa ma ajute. Cateva ore mai tarziu, brusc, fara nicio explicatie, m-a lasat 90% din durerea de la picior si am inceput sa il folosesc normal, avand doar un vag disconfort. La RMN-ul facut dupa cateva luni (doar pentru ca imi fusese recomandat sa il fac, mergeam normal, faceam déjà sport etc) s-au evidentiat cicatrici vechi (de ani de zile spuneau doctorii specialisti) pe ligamentele incrucisate anterioare. Deci ma vindecasem brusc, rupturile mi se cicatrizasera instantaneu, cu toate ca vindecarea arata ca si cum ar fi avut loc in ani de zile. Multumesc Maicii Domnului si Sfantului Nectarie!

O iubire veche, care lasase rani in sufletul meu, regrete, intrebari, dor de cel pe care il iubisem candva cu tot sufletul meu. Nu mai stiam nimic de el, dar am avut o perioada in care ma gandeam numai si numai la el, asa ca m-am hotarat sa ma rog, sa fiu indrumata in privinta lui. Dupa cateva saptamani, m-am rugat plangand catre Maica Domnului si Sfantul Nectarie sa mi-l arate exact asa cum este, sa nu ma lase sa-mi fac iluzii in privinta lui, daca este casatorit sa vad acest lucru, sa aflu daca are copii, daca mai poate fi ceva intre noi. A doua zi l-am gasit pe internet (il cautam de ani de zile, fara sa reusesc sa gasesc vreo informatie despre el), era o poza cu familia, el foarte schimbat, impreuna cu sotia si cei doi copii. In momentul acela, am reusit sa pun punct definitiv acelei povesti de demult.

Nu aveam bani, serviciu, perspective, eram infricosata de ziua de maine, de ce-mi va aduce viitorul. M-am rugat catre Sfantul Nectarie si catre Maica Domnului, am citit zilnic cat mai multe rugaciuni catre ei. Dupa cateva zile am primit o suma mare de bani, o mostenire la care nu ma asteptam, nici nu stiam de ea, m-am descurcat foarte bine o buna bucata de vreme.

Fostul meu iubit a facut un accident, nu din vina lui, insa victima era un baiat de 18 ani. Aflat in coma, doctorii nu ii mai dadeau nicio sansa, ne-au spus seara ca pana a doua zi exista probabilitatea destul de ridicata ca baiatul sa moara. Era un baiat sarac, dintr-o familie amarata, mi-a fost tare mila de el. M-am asezat la rugaciune, nu stiam ce altceva sa fac, am citit Paraclisul Maicii Domnului, Acatistul Sfantului Vasile, Acatistul Sfintei Paracheva si putin din Psaltire. A doua zi, baiatul manca singur, s-a recuperat foarte rapid, fara urmari!

Maica Domnului m-a ajutat de nenumarate ori, m-a linistit, m-a intarit, m-a luminat, mi-a dat lucrurile de care aveam nevoie. Este mama mea, ocrotitoarea mea, este sprijinul meu la care alerg ori de cate ori dau de greutati, este lumina vietii mele, este cea care m-a salvat de nenumarate ori. Te iubesc, Maica Domnului, te iubesc cu tot sufletul meu, nu te uita la pacatele mele, ci continua sa-ti reversi mila si ajutorul asupra mea, asupra pacatoasei roabei tale. Roaga-te pentru mine, Maica, roaga-te neincetat!

O femeie

Tu, Bucuria mea

La sfârșit se va spune unora „Intră în bucuria Domnului tău”. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi.

Celebrul muzician englez,  Edward Elgar spunea: „Muzica ne înconjoară, ea se găseşte pretutindeni în jurul nostru, în aer, oriunde.  Nu avem decât să luăm de acolo câtă ne trebuie.” Ori de câte ori ne vin în minte aceste cuvinte, nu putem să nu ne amintim de marele pianist Dinu Lipatti. După ce concertaseră împreună la Londra, Herbert von Karajan mărturisea: „Nu mai era pian, era muzică eliberată de orice gravitate, muzică în cea mai pură formă a ei, aşa cum ne-o poate reda cineva care nu mai trăieşte printre noi, pe pământ.”.„Era marcat de o aură suprapământeană”, spunea compozitorul Frank Martin iar Francis Poulenc vedea în el un artist de o spiritualitate dumnezeiască.

La 19 Martie s-au împlinit 96 de ani de la naşterea sa. A murit în septembrie 1950, în vârstă de 33 de ani. Scurta sa viaţă a stat sub semnul graţiei divine, spunea dirijorul Paul Sacher. „În prezenţa lui totul devenea transparent, erai silit să renunţi la aparenţe şi la provizoriu. Ceea ce caracteriza interpretările sale era o luciditate castă” scria cu mare veneraţie Carl Burckhard. S-ar putea cita în continuare multe alte cuvinte de caldă admiraţie ale celor mai mari muzicieni contemporani, dedicate lui Dinu Lipatti.

Care să fie oare pricina acestei recunoaşteri unanime? Nu sunt opinii de specialitate, docte, reci, obiective, aşa cum auzim deseori. Poate faptul că luciditatea presupune suferinţă, dăruire totală, conştiinţă a menirii pe care avem să o împlinim în această trecătoare existenţă a noastră?  Cea care transformă efemerul în definitiv, în neuitare? O transpunere a pildei talanţilor, atunci când nu-i îngropăm ci îi sporim cu conştiinţa că darul care ni s-a dat trebuie amplificat, comunicat şi altora şi nu pierdut cu indiferenţă şi inconştienţă? Că înainte de pretenţiile pe care ne închipuim că avem dreptul să le formulăm, trebuie să îndreptăm severitatea şi exigenţa asupra noastră înşine?  Deşi era grav bolnav şi mai avea puţin de trăit, Dinu Lipatti a fost extrem de exigent cu el însuşi. Înregistrările lui, din păcate nu prea numeroase, sunt perfecte, legendare, considerate şi astăzi de referinţă. E o ilustrare evidentă și inevitabilă, totdeauna actuală, a pildei talanţilor. Actuală şi necesar de întipărit în existenţa noastră.

Nu ajunge să percepem cu simţurile noastre o manifestare de artă, oricât ar fi de pregătite pentru aceasta. Şi nu numai despre artă este vorba, ci de acel inefabil, dincolo de artă, dincolo de virtuozitate. Este vorba de o atitudine de viaţă. De străduinţa de a face ca înmulţirea talanţilor să devină un fapt existenţial. De abia atunci „totul devine transparent, dincolo de aparenţe şi de provizoriu”, cum spune Paul Sacher. Prin parabola talanţilor, Iisus Hristos ne-a pus la dispoziţie una din căile prin care omenescul din noi se autodepăşeşte, se purifică, părăseşte infatuarea, suficienţa, lipsa de perspective. Ni se spune că cel care „şi-a îngropat talantul” va fi damnat. Nu şi-a valorificat talantul, nici că nu a adus stăpânului său roadele pe care talantul le-ar fi putut produce, ci şi-a îngropat talantul. Această acţiune de suficienţă şi nepăsare, orbirea care dispreţuieşte darul lăsat omului de către Domnul, este pricina damnării lui.

Cât de des îngropăm noi talanţii, sau îi obligăm şi pe alţii s-o facă? Ne-am întrebat oare care sunt consecinţele funeste ale acestei inconştienţe, ale acestei orbiri totale, aidoma celei de care au dat dovadă odinioară Adam şi Eva, ceea ce le-a adus alungarea din rai? Ce ne rămâne după ce îngropăm darul Domnului? O existenţă cenuşie, fără bucurie, chiar dacă ni se pare o reuşită pe planul efemer al succesului material?

În 16 septembrie 1950, cu puţin înainte de moarte, la concertul de la  Besançon,  rămas în istoria culturii ca unul dintre cele mai mari evenimente muzicale dintotdeauna, Dinu Lipatti, prea slăbit ca să-l poată duce până la capăt, a întrerupt interpretarea Valsurilor de Chopin. La poartă aștepta o mașină de salvare. Cu ultimele sale puteri, a interpretat coralul de Bach „Jesu bleibet meine Freude”, „Iisuse, rămâi bucuria mea”. De altfel cu acest coral îşi începea şi îşi sfârşea toate concertele. Cu acest coral și-a început activitatea concertistică şi cu el a încheiat-o pentru totdeauna. Din sala de concert a fost dus direct la spital…

Nu ne putem împiedica de a reflecta la destinul marelui pianist. El ştia chiar şi în pragul morţii lui, că marea taină a vieţii, sensul ei, este acela de a nu ne îngropa talantul, pentru a rămâne astfel întru bucuria Domnului. Ni s-a dat bucuria, darul de preţ al Creatorului pentru făpturile Sale. Vedem oare adevăratul chip al vieţii, frumuseţea  generozitatea ei? Pământul ne dă de toate, soarele ne încălzeşte, păsările cântă pentru noi. Nu trebuie decât să primim bucuria care străluceşte, care ar putea străluci în noi, în dragostea noastră pentru ceilalţi, a celorlalţi pentru noi. „Tu, bucuria mea de toate zilele”, spune Fericitul Augustin.

La sfârşitul veacurilor, citim în cutremurătoarele pagini ale Apocalipsei, vom da seamă de toate faptele noastre. Atunci va fi socoteala cea mare, scadenţa. Vom răspunde ce am făcut cu talantul dăruit nouă, ce s-a ales din scânteia divină pe care Marele Judecător a pus-o în noi, dacă am înăbuşit-o în ură şi lăcomie, sau am lăsat-o să strălucească în sufletele. Vom răspunde în numele libertăţii noastre, pe care nimeni nu ne-o poate lua.

O istorisire din Pateric relatează că un călugăr îmbunătăţit aflase har înaintea lui Dumnezeu, astfel că primise darul de a vindeca bolnavii. Lume de pe lume venea să-l caute şi fiecare se vindeca de boala sa, plecând însănătoşit. Şi iată că într-o zi un om suferind a pornit în căutarea lui, nădăjduind alinare. Ajuns în apropierea chiliei monahului cuvios, a întâlnit un trecător  care l-a întrebat ce caută pe acolo. Bolnavul i-a spus, întrebând totodată cum ar putea ajunge la omul sfânt, fiindcă se rătăcise. Trecătorul s-a minunat: „Tocmai pe păcătosul acela îl cauţi?  E un nevrednic, un păcătos fără pereche şi fără î

ndoială, n-are nici o putere de a tămădui pe cei în suferinţă. Întoarce-te la casa ta şi roagă-L pe Dumnezeu să te vindece. El este Cel care poate orice şi El te va face sănătos, dacă te rogi Lui cu credinţă.”

Omul a făcut calea întoarsă, rugându-se cu lacrimi să fie izbăvit de suferinţa lui. Pe drum s-a vindecat, ajungând sănătos acasă. Şi iată, cei care au văzut minunea i-au mărturisit că trecătorul pe care-l întâlnise era de fapt călugărul cel cuvios pe care el îl căutase… Care, în smerenia sa, recunoscuse că Domnul tămăduieşte pe cei în suferinţă, că Lui i se cuvine lauda şi mulţumirea…

După ce auzim această istorioară ne putem întreba de câte ori ni s-a întâmplat să pricepem că Dumnezeu sporește talanții cu care ne înzestrează tot El? În nevrednicia noastră El ne dăruiește putința de a-i valorifica, de a-i spori, conștienți de darul pe care ni-l face. Să comparăm cu spaimă nevrednicia, cu sfinţenia autoproclamată a unora.  N-ar trebui să uităm că, înainte de orice,  Dumnezeu e bunătate şi milă, aşteptând cu infinită răbdare un semn din partea noastră? Aureolele pe care le construieşti singur sunt surogate care nu preţuiesc nimic, n-ar trebui să se uite asta!

Oare aşa se întâmplă? Cât de des mărturisim că reuşita noastră trebuie pusă pe seama Domnului, care ne dăruieşte însuşiri, pe care ne ajută să le fructificăm? Suntem conştienţi de nevrednicia, şi neputinţa noastră, aidoma monahului din istorioara de mai sus? Pe scurt asta s-ar numi modestie, smerenie, conştiinţa propriei realităţi, sau cum vrem să-o numim. În zilele noastre asemenea atitudine e calificată fie drept naivitate, prostie, sau eventual prefăcătorie. Un om care vrea să reuşească în viaţă trebuie să se bată cu pumnii în piept, să le atragă celorlalţi atenţia asupra meritelor lui sau să–şi oblige subalternii s-o facă. Sau, practică foarte frecventă, să cumpere laudele. Se   anunţă pretutindeni, ce activitate fructuoasă a avut respectivul în fiecare zi, de câte ori a dat bună ziua, de câte ori a rostit cuvinte de duh, care puteau rezolva totul, de câte ori a venit cu soluții pentru a-i face fericiți pe ceilalți etc., etc..  Evident, tot ceea ce a făcut, chiar dacă în mod evident n-are nici o valoare, este spre folosul celorlalţi.

Când la un pol se adună averi inimaginabile, iar două milioane de copii pleacă flămânzi la şcoală, pentru că părinţii nu au bani să-i hrănească, ceva nu este în regulă. Atunci când acestor discrepanţe scandaloase, li se găsesc  justificări, atunci când lăcomiei şi lipsei de scrupule li se atribuie intenţii benefice pentru soarta umanităţii, ceva nu e în regulă. Simptomele sunt ale unei societăţi bolnave, care încet, încet, se prăvăleşte într-un fund de prăpastie din care nu ştiu cum va mai putea ieşi.

Când eram copii existau o sumedenie de ziceri, pe care cei din generaţia mea nu le-au uitat. Acum nu le mai foloseşte nimeni. Una dintre ele suna: ”Lauda de sine nu miroase a bine”. Iar azi? Ne lăudăm cu năravuri de care pe vremuri oamenii se ruşinau. Modestia, sentimentul că nu meriţi chiar totul, că trebuie să laşi şi altora dreptul la viaţă, nu se mai poartă. Ne mândrim cu  o realitate în care domină amoralitatea (nu mai îndrăznesc să spun imoralitatea, pentru că e o noţiune perimată), din care trebuie îndepărtat orice ne-ar aduce aminte de existenţa Divinităţii, a binelui, a sentimentului de decenţă, a modestiei, a convingerii că trebuie să fim conştienţi de ceea ce suntem în realitate, pentru a ne apropia de ceea ce ar trebui să fim. Că fiecare trebuie să trăiască şi pentru ceilalţi, nu numai pentru ego-ul său.

De abia atunci, când ne vom transforma cu totul într-o massă amorfă, impersonală, o magmă stinsă şi învârtoşată, pe care înfloresc buruienele aroganţei şi inconştienţei, de abia atunci vom înţelege poate, că a ne asuma cu smerenie şi modestie propria realitate, aşa cum ne-a lăsat-o Dumnezeu,  pe care atât L-am hulit, ar fi singura cale de a restaura fiinţa umană.

Personalități ca Dinu Lipatti, rămase în legendă, nu se mai prea pomenesc astăzi. Ce rost ar avea? Comparațiile supără. De ce uităm că viaţa ne-a fost dată ca să trăim varietatea, culoarea ei, noutatea, pe care numai darul Lui și prezența celorlalți ne-o poate dărui. Numai astfel ne înnoim, şi ei se înnoiesc crescând împreună cu noi, descoperim împreună existenţa, ne pregătim pentru un dincolo infinit în strălucirea lui eternă, pe care ni-l dăruieşte Creatorul, primindu-ne în comuniunea nepieritoare cu Persoanele Treimice, model desăvârşit al comuniunii iubitoare.

Poate că ar trebui să învăţăm că acest cuvânt „eu” pe care uneori îl repetăm până la exasperare nu înseamnă şi nu aduce nimic, dacă nu este întovărăşit de „tu” de „noi” de „împreună”. Acestea sunt cheile miraculoase care deschid  omului poarta spre adevărata existenţă, spre adevărata lui configurare ca element unic, irepetabil, aducătorul de  infinită noutate, spre destinul nostru ca fii ai Domnului.

Trebuie să înțelegem că viața este un fapt de convingere nelimitată, de credință profundă, care îți arată calea spre o realitate pe care altfel n-ai cum s-o atingi. O realitate cuprinzătoare incluzând-o și pe cea imediată, concretă. Este un curaj al curajului de a-și manifesta cu consecvență atitudinea de viaţă, aşa cum  trebuie să o trăiești,  străduința de a-ți valorifica talanții primiți, înțelegând că existența noastră nu poate trece peste această realitate, peste atitudinea noastră față de această realitate, la care obligă faptul că ne recunoaștem creștini. Creștinismul obligă. Și ne deschide perspectivele unei vieți în veșnicie, care se poate dobândi doar în felul acesta, întărindu-ne credința în adevărul fundamental că nu există nimic de care să ne temem, pentru că am primit darul bucuriei, al strădaniei de a ne împlini, așa cum spune  scriitorul englez Jules Barnes care și-a intitulat o carte „Nimic de care să ne temem”.

„Nu vă temeţi”  (Mt. 28, 5),  spune Cartea Sfântă.  Este secretul supravieţuirii noastre, să nu-l trecem cu vederea. La sfârșit se va spune unora „Intră în bucuria Domnului tău”. Vom fi şi noi printre ei? Iată sensul profund al cuvintelor coralului pe care l-a iubit Dinu Lipatti, „Iisuse, rămâi bucuria mea”, pe care ar trebui să le rostim în fiecare zi.

un art. de Lidia Stăniloae

Preluat de aici: http://www.doxologia.ro/puncte-de-vedere/tu-bucuria-mea#

Femeia cananeancă şi examenul credinţei. Predica-eseu teologic a monahului Nicolae Delarohia

          Am ascultat de curând acest impresionant cuvânt al lui Nicolae Steinhardt despre femeia cananeancă. Mi s-a părut un discurs succint, dar foarte bine organizat și incredibil de percutant ce punctează și fixează în memorie, prin cuvânt și  imagine, un mesaj creștin autentic și consistent.

FEMEIA HANANEANCĂ (Duminica XVII după Rusalii)

Etapele teribilului examen căruia Domnul o supune pe femeia hananeancă din ţinutul Tirului şi al Sidonului se enumera precum urmează:

Prima: neluarea în seamă, ignorarea.

Ea îi ţine calea, topită de nefericire, strigă şi-L imploră; El însă nu-i răspunde nici un cuvânt (Matei 15, 23).

O nesocoteşte, o dispreţuieşte, ba se poate spune că o şi batjocoreşte, căci ce jignire e mai cruntă decât a vorbi cuiva şi a nu primi răspuns, nici măcar adresându-ţi-se un cuvânt de supărare ori facându-ţi-se o dojana?

Tăcerea aceasta, de gheaţă şi depărtări, e mai rea decât sudalma şi ustură mai cumplit decât insulta.

A doua: respingerea intervenţiei mult iubiţilor Săi ucenici.

Apostolii Domnului, ucenicii, credincioşii, apropiaţii Săi, aceia pe care-i asigură că lor li s-a dat să cunoască tainele împărăţiei cerurilor (Matei 15, 11), ai căror ochi văd şi ale căror urechi aud ceea ce ar fi vrut să vadă şi să audă – şi n-au văzut, n-au auzit -mulţi drepţi, prooroci şi împăraţi (Matei 13, 17), cărora li s-au încredinţat cheile împărăţiei cerurilor şi puterea de a lega şi dezlega pe pământ (Matei 16, 19 şi 18, 18; Ioan 20, 23), care atunci când Fiul Omului va şedea pe tronul slavei Sale vor şedea şi ei pe douăsprezece tronuri judecând cele douăsprezece seminţii ale lui Israel (Matei 19, 28), pe care-i numeşte „mama şi fraţii Mei” (Matei 12, 49) şi-i încredinţează că vor mânca şi bea la masa împărătească (Luca 22, 30); intervin în zadar pentru hananeancă. Ei se roasă, iar Domnul nu-i ascultă, deşi altădată grăise cu a Sa gură: „Pe cel care vine la Mine nu-l voi scoate afară (Ioan 6, 37). Intervenţia bătrânilor lui Israel în sprijinul sutaşului roman este luată în considerare (Luca 7, 4-5), dar a ucenicilor pentru hananeancă nu.

A treia: declinarea de competenţă.

Cuvintele: „Nu sunt trimis decât către oile pierdute ale casei lui Israel (de altfel contrazise de „Mai am şi alte oi care nu sunt din staulul acesta”) (Ioan 10, 16) constituie ceea ce în limbaj juridic se numeşte declinare de competenţă şi totodată singurul caz din tot cuprinsul Evangheliilor unde Domnul Se arată procedurist.

El care a pus duhul deasupra literei, El care a proclamat şubrezenia formelor şi le-a defăimat cu putere, care pe farisei îndeosebi i-a mustrat pentru că acordă preeminenţă exteriorului în raport cu interiorul şi nu curăţă partea dinăuntru a paharului şi blidului ci numai pe cea din afară, pentru că se aseamănă cu mormintele frumos văruite pe din afară dar înăuntru sunt pline de oase şi necurăţie, pentru că, aşadar, aşează faţa mai presus de conţinut şi gestica mai înainte de inimă, El Care mereu a învăţat că esenţială e substanţa, El – de data aceasta -hananeencei îi opune o excepţie strict procedurală şi de formă; cazul tău nu intra în atribuţiile Mele.
Ca şi cum ar fi spus: ducă-se petiţionara la alt ghişeu, aici nu are ce căuta.

E în acest legalism, în această interpretare literală a legii, în uscăciunea şi asprimea acestui răspuns procedurist ceva nu numai cu totul lipsit de seamăn în referatul evenghelic dar şi cu desăvârşire contrar duhului hristic şi reacţiei constante a Domnului în prezenţa relaţiei dintre formă şi fond.

A patra: insulta, jignirea, ocara.

După ce – cu vorbe ca de gheaţă – şi-a declinat competenţa, Iisus trece la insulte directe, la ofense grele şi la cinica zeflemisire. El Care stabilise că oricine se mânie pe fratele său vrednic va fi de osândă şi cine va zice fratelui său raca vrednic va fi de judecata sinedrului, iar cine-i va zice nebunule vrednic va fi de gheena focului (Matei 5, 22), El o apostrofează pe hananeancă şi-i azvârle proverbul cu pâinea ce nu se cuvine a fi dată câinilor. Altfel spus facându-i pe solicitantă şi pe ai săi câini, iar pe ea personal – consecvent celei mai elementare logici – o defineşte căţea.

Atât de singular şi disonant şi uimitor e acest episod în viaţa pământească a Mântuitorului, atât de ciudată scena (în total contrast cu spiritul evanghelic), încât nu le putem înţelege şi interpreta decât ca reprezentând etapele unui examen, unei probe, unei încercări.

Nu Domnul milei care n-a venit să judece lumea ci s-o mântuiască (Ioan 12, 47), îi vorbeşte hananeencei, ci săvârşitorul unei experienţe de punere la încercare a unei credinţe şi a unui caracter.

Iar candidata cum dovedeşte că a trecut proba, prin ce-şi câştigă excepţionalele calificative şi premiul ce i se acordă?

a) Prin credinţă. Ea, păgâna, străina, vine cu deplină încredere la Hristos şi nici o clipă – în toată vremea crescândelor greutăţi ale examenului – nu se îndoieşte, nu se supără, nu cedează ispitei de a renunţa să mai ceară imboldului de a se îndepărta şi a-şi căuta de treabă, nu manifestă o cât de mică slăbiciune;

b) Prin dezinteresare. Nu cere pentru ea, cere pentru fiica ei;

c) Prin curaj. Curajul de-a revendica, acolo pe pământ cananean, ajutorul unui iudeu. Apoi curajul de a rezista afronturilor, insultelor ce i se aduc în public. În sfârşit curajul (ori îndrăzneala) nu numai de a cere ci şi de a striga;

d) Prin siguranţă. Hananeancă perseverează, nu se dă bătută, pare a cunoaşte parabola judecătorului nedrept (ba şi mai mult: a şti că judecătorul acesta nu-i nedrept ci numai exigent. Ne este poate îngăduit a presupune că hananeancă a intuit sfântul „joc” al Domnului);

e) Prin bunăcuviinţă, impecabilă politeţe şi nedezminţită eleganţă. Nu-i luată în seamă, e respinsă, e alungată, e bruftuită, e insultată, e făcută de râs şi ocară – şi-şi păstrează totuşi, neîntrerupt calmul, nu încetează a se purta şi a răspunde cu cea mai desăvârşită cuviinţă. I se închină Domnului, I se aruncă la picioarele Lui (Marcu 7, 25), zice: Doamne ajută-mă, iar invocării dispreţuitorului, atrocelui, nemilosului proverb cu pâinea rezervată copiilor şi tăgăduită câinilor ce replică Îi dă? Îl neagă cumva ori protestează, ori Îi denunţă cruzimea, ori Îl discută, (cum ar fi putut prea bine – chiar în limitele politeţei – face?) Nu, câtuşi de puţin. Îl confirmă; zice: Da, Doamne;

f) Prin smerenie. Încuviinţând: afirmaţia Domnului, Da, Doamne, hananeanca dă dovadă şi de mare smerenie, deoarece se recunoaşte a fi nu mai puţin nevrednică de mila Sa decât un biet animal (socotit de popoarele orientale ca spurcat);

g)   Prin inteligenţă. Printr-o mare şi iscusită inteligenţă şi un răspuns pe cât de neaşteptat pe atât de extraordinar şi de abil şi care pe Domnul – iubitor de vorbire mintoasă – trebuie să-L fi încântat. Domnul a dispreţuit folosirea deşteptăciunii şi raţiunii omeneşti: răspunsul dat în problema dajdiei, în cazul femeii surprinse în adulter, în al femeii succesiv măritate cu şapte fraţi ori în formularea întrebării cu privire la natura botezuluui practicat de înaintemergăiorul Ioan. De fiecare dată Domnul răspunde ori întreabă cu acea superioară iscusinţă a minţii, care-i pune în derută pe cei ce veniseră să-L ispitească.

Aşa şi hananeanca: politicoasă, supusă, smerită dar şi strălucit de inteligentă, pricepându-se a răspunde prompt şi ingenios! Şi înţelept! (E în răspunsul ei un amestec de sfatoşenie, agerime şi subtilitate care farmecă şi biruie).

De aceea şi trece examenul cu brio şi ia o notă peste calificarea maximă, ia – cum ar veni – zece plus. Se alege – doar ea, numai ea – din toţi şi toate cărora Iisus le-a făcut o minune pentru că L-au rugat şi au crezut în El, se alege, ea singura, cu apelativul O, femeie!

Vocativul acesta exclamativ e absolut unic în Evanghelii. Tot unic este şi adjectivul mare din sintagma mare este credinţa ta.

Nimănui altcuiva nu-i spune Domnul mare este credinţa ta.

Şi tot nimeni nu se învredniceşte de cinstitoarea, aleasa, suprema învoire: fie ţie după cum voieşti. Nu (ca celorlalţi) „după credinţa ta”, ci „după cum voieşti”. E o nuanţă care nu ne poate scăpa. Rezultatul, fireşte, e acelaşi în toate cazurile. Aprecierea, de asemenea. Dar modul de exprimare e diferit -şi nu se cade a nu fi luat aminte.

Hananeencei i se acordă har peste har, se vede limpede ca Examinatorul după ce a căznit-o doreşte acum să o copleşească: şi o cinsteşte cum ştie El, clătinat şi îndesat, din belşug şi din prea plin, boiereşte, împărăteşte.

Hananeanca e răsplătită în conformitate şi proporţional cu greutatea examenului la care a fost supusă şi potrivit calităţii răspunsurilor date. Domnul pare a fi voit să-i spună: Aferim! aşa te-am vrut! Iar neobişnuita asprime ba şi încrâncenare a Domnului aşa, numai aşa (desigur) se explică: prin hotărârea de a hărăzi pe hananeanca unui examen de grad înalt.

Fericită hananeanca! A luat premiul întâi cu cunună de la Învăţătorul, care pe mulţi i-a miluit, pe câţiva i-a şi lăudat, dar numai ei i S-a descoperit ca un examinator mai întâi fără milă iar apoi fără de rezerve în distribuirea elogiilor.

Bine este a deduce din pilda aceasta că dintre însuşirile plăcute Domnului I-au stârnit bucuria şi admiraţia: credinţa, dezinteresarea, curajul, stăruinţa, bunăcuviinţă, smerenia şi inteligenţa.

Credinţa, dezinteresarea, stăruinţa, smerenia le ştim îndeobşte ca necesare şi binevenite.

Dar cazul hananeencei ne arată şi dovedeşte că tot atât de puternice şi de preţioase sunt calităţile mai puţin accentuate de comentatori: curajul, politeţea, inteligenţa.

Domnul iubeşte pe credincioşi, pe altruişti, pe stăruitori. Şi nu mai puţin pe curajoşi, pe cuviincioşi, pe inteligenţi.

Frica, obrăznicia şi prostia nu-s plăcute lui Hristos.

Hananeanca – lipsită de aceste urâte însuşiri – ne-o spune desluşit. Osebitul ei succes la excepţionalul examen semnifică biruinţa unor virtuţi creştine de noi nu îndeajuns proslăvite.

Fie ca răspunsul pe care-l vom da la sfârşitul mai lungului examen ce este viaţa fiecăruia dintre noi, să ne învrednicească şi El desigur nu de menţiunea „magna cum laude” obţinută de femeia hananeanca însă măcar de nota de trecere sau poate chiar, din mila Judecătorului, de notă bună!

(fragment din vol.  „Dăruind vei dobândi,  de Nicolae Steinhardt, Editura Manastirii Rohia,  2006)

Varianta audio o descărcați de  aici.

Puteți asculta sau descărca integral cartea de aici.

Basmul : tâlcuirea imaginară a departelui

   Jean Alexandru Steriadi (n. 29 octombrie 1880, Bucureşti, d. 23 noiembrie 1956, Bucureşti) a fost un pictor şi grafician român, profesor universitar la Şcoala de Arte Frumoase din Bucureşti şi membru de onoare al Academiei Române din anul 1948.

   A studiat la Bucureşti cu G.D. Mirea, apoi la München şi la Paris. A condus Muzeul Aman, apoi Muzeul Kalinderu şi a fost profesor la Şcoala de arte plastice din Bucureşti. Steriadi este iniţiatorul şi promotorul saloanelor de alb-negru în grafică. În prima perioadă de creaţie, Steriadi a fost preocupat de compoziţia de mari dimensiuni, înfăţişând scene din viaţa oamenilor simpli („Hamali în portul Brăilei”, „Chivuţele în Piaţa Mare”, „Vânzătoare de dantelă”), şi de portret, demostrând o sensibilitate receptivă la vibraţiile sufletului uman. Mai târziu a pictat, cu o emoţie uneori învăluită de o uşoară melancolie, peisaje urbane şi acvatice, colţuri ale vechiului Bucureşti, imagini din Dobrogea şi din numeroasele sale călătorii. Pictura lui Steriadi, de o luminozitate delicat nuanţată, atestă asimilarea celor mai preţioase trăsături ale impresionismului. Desenator talentat, este autorul a numeroase portrete-schiţă (în creion sau în peniţă), care ating, în grafica românească, o culme a genului prin precizia caracterizării, spiritul de observaţie, umorul inteligent. Steriadi a practicat cu succes şi litografia. Pictorul Jean Alexandru Steriadi a fost şi unul dintre preşedinţii Societăţii “Tinerimea Artistică“.

***

Cele cinci piese ce alcătuiesc superbul mozaic ce împodobeşte o dependinţă  a bisericii Saint Mary Romanian Orthodox Church din Cleveland, Ohio sunt elemente ale unei vaste compoziţii unitare, realizate în tehnica mozaicului, care are la bază basmul popular românesc.*

Este o operă inedită a pictorului Jean Steriadi, care surprinde prin viziune şi  stil, consacrându-l pe autor ca artist total. Tema acesteia nu poate fi alta decât lupta binelui cu răul, vizibilă mai ales în tabla 5 (T5), când personajul negativ este învins.

Autorul nu preia o anume fabulă, ci elaborează o sinteză originală din basme populare, dar şi culte, cum ar fi Povestea lui Harap- Alb de Ion Creangă (proba ursului). Motive ca merele de aur, calul năzdrăvan, corbul, cele trei fete de împărat, le întâlnim însă şi în Prâslea cel Voinic şi merele de aur, dar şi în Greuceanu ori Ileana Cosânzeana. Intenţia artistului nu este însă de a imita o poveste, ci de a redescoperi, prin imagini ce funcţionează la nivel simbolic, o paradigmă a existenţei omeneşti. Conflictul binelui cu răul se subscrie schemei narative a basmului, descriind un traiect iniţiatic, căci orice basm nu este altceva decât o aventură de (auto)cunoaştere şi descoperire a lumii.

Deşi sunt separate, cele cinci table mozaicate sunt unitare atât prin elemente compoziţionale ca fundalul – contururile ondulatorii ale spaţiului geografic continuându-se dintr-o tablă în alta, cât şi prin redundanţa unor motive ca păsările, apa, pomii cu fructe aurite, florile. Unitatea organică a tabloului o dă însă chiar fabula ei, călătoria iniţiatică a eroului.

Începutul poveştii stă, ambiguu, chiar la mijlocul tabloului (tabla 2). Îl trădează lipsa apei, laitmotiv al poveştii care desemnează un spaţiu diferit, tărâmul îndepărtat de peste şapte mări şi şapte ţări. Tabla 2, însă, se remarcă printr-o mai mare dependenţă, în raport cu celelalte, de bucata anterioară. Primele două fragmente de mozaic nu pot fi citite separat, deoarece se leagă atât prin numeroase elemente de continuitate: podul, râul, relaţionarea personajelor, cât, mai ales, prin tâlcul secvenţei surprinse în ele. Eroul, un făt- frumos tipic, fiu de împărat, moştenitor unic (deci excepţional prin condiţia şi atributele lui), pleacă de acasă, în lume, să-şi împlinească dorul ( Făt-Frumos din lacrimă, Tinereţe fără bătrâneţe…)

În orice basm, aşa cum indică şi V. Popp în Morfologia basmului, intriga este determinată de o lipsă, fie o răpire (soarele şi luna de pe cer, fata de împărat, merele de aur), fie de o dorinţă neîmplinită, aşa cum se vădeşte şi-n cazul eroului nostru.

La nivelul simbolic, generalizator, scopul intrinsec al oricărei călătorii, aşa cum am amintit deja, nu este altul decât (auto)cunoaşterea. Motivul mărului cu roade de aur trimite atât la pomul cunoaşterii, cât şi la cel al vieţii din naraţiunea biblică a Facerii. Eroul de basm este un civilizator, căci lumea descoperită de el, la fel ca în cazul oricărui copil, se instituţionalizează, capătă consistenţă şi coerenţă în conştiinţa sa şi sporeşte sensul lumii. Şi, totuşi, basmul depăşeşte planul subiectiv al aventurii şi propune un model etic de împlinire umană, în plan personal, prin căsătorie, cât şi în plan social, prin moştenirea împărăţiei. La fel ca în basmele populare, realizarea în plan marital este îngemănată cu cea socială (eroul ajunge să stăpânească o jumătate, una sau chiar două împărăţii!).

O altă împărăţie se descoperă la un alt nivel, mai profund, al lecturii imaginare: Impărăţia Cerurilor, moştenire veşnică pregătită de la începutul lumii. Nivelul spiritual de înţelegere a întregului tablou este concentrat asupra unui mesaj creştin. Autorul inserează subtil un element care la început nu atrage atenţia, dar care se va dovedi, în fond, laitmotivul tabloului: păunul. Pasărea mică, albă, ambiguă prin conturul său oferă cheia de înţelegere a celui mai profund nivel al lecturii imaginare. Mereu izolat, într-o enigmatică relaţie cu personajul principal, pasărea îşi modifică penele odată cu devenirea eroului. Misterioasa înaripată de dovedeşte a fi un păun de-abia în T4 şi în T5, când e scos în evidenţă penajul maiestuos de culoare albă. Păunul, din timpuri stăvechi asociat ideii de nemurire**, devine, în credinţa populară, un simbol creştin. Semnele distinctive din coada păunului au fost identificate cu nişte ochi încă de la început, iar în creştinism pot reprezenta Biserica atotvăzătoare.

Pliniu, în Istoria naturală, c. X. cap. XXII. menţionează că păunul năpârleşte când vine iarna, dar îşi reprimeşte podoaba de pene în primăvară. Sfântul Augustin pomeneşte o tradiţie mai veche conform căreia păunul are o carne care nu putrezeşte. Păunul – atribut al zeiţei Iunona, întruchipând apoteoza pentru împărătese atât în antichitatea păgână, cât şi în iconografia paleocreştină, este simbolul învierii si al nemuririi, de aceea se asociază reprezentărilor hristice. Nici gnosticii n-au putut ignora coloritul acestei păsări, asa cum o dovedeşte decorul din catacomba de pe bulevardul Manzoni din Roma, şi nici iudeii, cum se poate observa în sinagoga Hammam-Lif în proximitatea Cartaginei.

In ambianţa creştină, păunul apare figurat printre palmieri, lângă vase sau cupe, asemenea porumbeilor, în cele mai multe cazuri în spaţii sepulcrale. Cele mai vechi reprezentări datează din secolul al III-lea şi se află în catacomba Priscilei si a Sfântului Sebastian In spaţiul hipogeului de la Constanţa păunii sunt zugrăviţi în aceeaşi manieră ca potârnichile şi iepurii, oferind un bun prilej pictorului să-şi demonstreze calităţile de bun colorist. Aici păunii afrontaţi străjuiesc un coş cu fructe de culoare purpurie.

In substratul reprezentărilor fitomorfe, zoomorfe si avimorfe din mormântul tomitan sensul euharistic se asociază, se contopeşte cu cel mesianic. Fiindcă s-au împărtăşit din vinul euharistie, defuncţii pot să consume veşnic din rodul arborelui vieţii figurat pe bolta mormântului, ale cărui fructe sunt păzite de cei doi păuni . Exact în această poziţie întâlnim porumbeii si păunii pe unele sarcofage unde încadrează monograma lui Hristos.***

Revenind la mozaicul realizat de Steriadi pe peretele conex al bisericii, trebuie să recunoaştem nu doar o întelegere profundă, ci şi o redare iconografică a vieţii în registrul fabulosului. Existenţa umană se descoperă a fi devenire în taina sfântă a îndumnezeirii prin Hristos.

  Dorul feciorului de împărat care pleacă în lume este acea nelinişte a sufletului pe care  o simţea şi Fericitul Augustin şi pe care omul, chiar căzut în păcat, o posedă şi-i determină devenirea. Căutarea lui este nu doar nostalgia paradisului pierdut, căci prinţ fiind, el are deja, prin condiţia sa, tot ce-şi poate dori. Tărâmul unde s-a născut este un rai pământesc autohtonizat prin relieful ondulatoriu (gura de rai a Mioriţei), prin brazi şi atmosfera patriarhală. De aceea, ceea ce-l determină pe erou să plece nu poate fi altul decât visul său de absolut, dorul nemuririi. Prezenţa permanentă a păsărilor, simboluri ale sufletului căutător, corespunde transhumanţei spirituale a fiului de crai care caută şi el soarele-răsare.

Fiul craiului se desprinde din sânul familiei sale, din spaţiul protector al împărăţiei lumeşti a tatălui său. Podul, laitmotiv al poveştilor populare, indică întotdeauna trecerea (aici, marcată ritualic prin proba ursului). Ca-n Harap Alb, tatăl este cel dintâi care-i determină iniţierea eroului, căci îi trasează un drum asemănător cu al său, aşezat sub semnul masculinului, al puterii şi curajului. Atât ursul, ca simbol totemic, cât şi bradul, motiv vegetal al bărbăţiei şi perpetuării veşnice pun în evidenţă această idee.

Trecerea este desprinderea de timpul copilăriei, al vârstei de aur, şi intrarea în lume. Asumarea unui destin de căutător implică nu doar îndrăzneală, ci şi oblăduirea paternă,  trădată prin privirea cu care tatăl îl conduce pe cale, sprijinindu-se în toiagul-sceptru. Feciorul priveste şi el cu nostalgie în urmă. Desprinderea nu este niciodată uşoară.

Deşi unitare primele două piese stabilesc, esenţial, două categorii spaţiale şi, implicit, cognitive: aproape/departe, familiar/străin. Categoria departelui se dovedeşte însă a nu se diferenţia fundamental, dimpotrivă, dezvoltă similarităţi surprinzătoare cu cea presupus opusă ei. Deşi Făt-Frumos ancorează într-un port (drept dovadă corăbiile – T2!), tărâmul necunoscut aduce uluitor cu cel de acasă, creionând tot un paradis, dar sălbatic: copaci înfloriţi (în planul secund), pomi încărcaţi de roade, căprioare blânde, pe care el are menirea să-l civilizeze.

Tabla 3 introduce personaje noi: cele trei fete de împărat. Stând laolaltă, îmbrăcate în haine împărăteşti şi purtând pe cap coroane, ele alcătuiesc parcă un singur personaj. Frumuseţea şi puritatea lor sunt sugerate prin hainele albe, dar şi prin aerul pe care îl degajă prezenţa lor fabuloasă în acea pierdută grădină a Edenului. Se deosebesc, totuşi, prin elemente subtile ca podoabele veşmintelor, părul, statura. Cea mai mică se distinge şi prin blândeţea cu care mângâie sălbăticiunea, comunicând tainic cu ea.

 Tabla 4 este mult mai concentrată epic, spre deosebire de cea anterioara, preponderent descriptivă. Este de la sine înţeles că fiul craiului se va îndrăgosti de fiica cea mică a împăratului, aşa cum des se întâlneşte în basme. Cei doi se află împreună pe cale, un drum şerpuit ce pleacă de la palat spre lume, semn al vieţii aflate încă la început, al tinereţii. El îi oferă prinţesei să bea dintr-un potir. Fecioara priveşte sfioasă în jur, ţinând mâinile încrucişate pe piept. Straiele protocolare, cununile de pe cap trimit vădit la taina nunţii. Aşa se explică si motivul potirului, simbol euharistic al comuniunii în Hristos. Merele de aur se metamorfozează din fructe ale cunoaşterii în roade ale vieţii veşnice, proiectate într-un orizont al speranţei.

 Tabloul dezvăluie misterioase corespondenţe: în fundal se profilează case ce poartă în vârf crucea, simbol al încreştinării şi al Bisericii. Familia nou întemeiată este şi ea biserică, născută în sânul celei mari şi aflată mereu sub oblăduirea ei. Se descoperă, prin urmare, valenţe noi ale eroului: el nu este doar un civilizator ci, în egală măsură, un cruciat. Păunul care-l însoţeste mereu este credinţa şi harul pe care le poartă în suflet. De această dată, păsărea albă apare şi ea în toată splendoarea, are coada înfoiată şi creasta ridicată. Căsătoria se afirmă ca taină a comuniunii harice cu Hristos.

Decorul natural apare transfigurat, sub impresia elementului uman. Prezenţa brazilor, simbol al virilităţii şi al nemuririi, este semnul autohtonizării locului: tărâmul de peste şapte mări şi şapte ţări a devenit un nou acasă.

Schiţa lui Steriadi, în ansamblul ei nu se caracterizează  prin instituirea niciunei tensiuni. Probele eroului sunt deductibile, fără reprezentare. O atmosferă generală ceremonioasă, solemnă, fără răceală însă, se regăseşte permanent în toate cele patru secvenţe.

În T5 însă, tabloul este construit simetric, în raport cu o axă verticală imaginară: de o parte răul simbolizat de personajele negative (Baba Cloanţa/ zgripţuroaica/ vrăjitoarea, care urlă de ciudă şi aruncă flăcări pe nas, pisica neagră cu ghearele scoase şi păsările negre), de cealaltă parte, cei doi tineri păşind împreună pe calea vieţii. Fata ţine în mână o floare roşie (simbolul dragostei lor?), iar prinţul îi cuprinde candid mijlocul. Fără îndoială, cuplul, căruia i se alătură tainic acelaşi păun înfoiat, focalizează întregul tablou.

Întorşi cu spatele spre lume, cei doi tineri lasă în urmă răul ascuns în ea şi se îndreaptă spre apus. Liniştea şi bucuria de pe chipurile lor transmit pace întregului spaţiu, în ciuda negrilor antieroi. Iubirea binecuvântată se proiectează asupra lumii şi anihilează răul. Doar un corb singuratic îi urmăreşte în zbor. Să fie corbul care îl ajută pe Ţugulea în lupta cu zmeul? Să fie semnul că lupta cu răul nu s-a sfârşit încă? Asociat apusului, ne duce cu gândul la moarte. Viaţa devine o frumoasă peregrinare prin lume spre moarte şi Înviere, aşa cum garantează iarăşi prezenţa păunului.

Întreaga compoziţie a lui Steriadi împrumută ceva din mistica icoanei şi din limbajul ei tainic. Tabloul ascunde o filosofie teocentrică a vieţii şi a morţii, redată în stil naiv şi plastic pe peretele – pridvor, ce iese din Biserică spre lume.

Slavă lui Dumnezeu pentru toate!

---

* Din exterior spre interior, compoziţia cuprinde cinci table mozaicate numerotate, convenţional, în ordinea în care s-au realizat.

** Frumuseţea şi grandoarea penelor păunului i-au dat o varietate de asocieri, înfăţişarea sa a făcut să fie adesea asociat regalităţii, în unele culturi, cum ar fi babilonienii antici şi perşii care credeau că doi păuni păzesc Copacul vieţii, simbolizând dualitatea omului, şi au aşezat conducătorii pe tronuri de păuni.Împărătesele şi prinţesele romane aveau ca emblemă păunul. Alte simboluri ale păunului derivă direct din mitologia greco-romană. Pasărea-zeu, Phaon cunoscută şi ca Fiorul, a fost identificată cu un păun. Hera pentru care pasărea e sacră a creat păunul din cadavrul unui gigant, Argus, un monstru fabulos ai cărui 100 de ochi i-a semănat pe coada păunului, care reprezintă bolta cerului, iar ochii, stelele.În panteonul hindus, păunul este calul lui Lakshmi, Brahma şi Kama şi e sacru pentru Sarasvati. Islamismul descrie ochii păunului că ochi ai inimii şi îi asociază cu soarele, luna şi universul.Budiştii privesc păunul ca simbol al roţii vieţii şi al soarelui. A fost emblema budistului Avalokitesvara şi Amitabha Buddha, de asemenea fiind legat de zeiţele Chinei şi Japoniei, zeiţe ale milei, Kwanyin şi Kwannon. Reprezentând veghea înţelegătoare, păunul era odată sacru în China, unde penele sale lucioase şi frumos colorate erau emblema dinastiei Ming şi simbol al unui rang înalt.Pentru că devine neastâmpărat înaintea furtunilor şi scoate un ţipat caracteristic, este asociat şi cu ploaia.Păunul poate fi asimilat cu simboluri negative, ostentaţia sa semnifică păcatul capital al mândriei  şi vanitatea.În hinduism, se spune că păunul are penele unui înger, vocea diavolului şi mersul unui hoţ, şi că ţipetele sale sunt în relaţie cu picioarele sale urâte. Despre cei care se fălesc cu meritele altora se zice că se îmbrăca în pene de păun sau se împăunează.

*** Arta creştină timpurie din vremea persecuţiei romane era extrem de circumspectă faţă de redările plastice, iar obiectele iconice utilizate, peştele sau păunul, de exemplu, aveau o funcţie strict simbolică. Catacombele marchează, totuşi, naşterea artei creştine, întrucât simbolurile păgâne sunt adoptate de arta abia plămădită. Anotimpurile care erau pentru păgâni semnul vieţii dincolo de moarte, devin simbol al Învierii. Gradina, palmierul, porumbelul, păunul evocă paradisul ceresc. Nava, simbol al prosperităţii devine Biserica. Reprezentarea paleocreştină s-a dezvoltat într-un imperiu care aproape că nu a cunoscut antiiudaismul, fiind tolerant atât pe plan social cât şi religios. Treptat, se pune din ce în ce mai acut problema operării unei distincţii clare între ecclesia şi sinagogé, pe un fundal de confuzii doctrinare dar şi de vădită rivalitate. Reprezentările iconografice, din ce în mai caracteristice pentru arta creştină, vizau cu prioritate ilustrarea textelor sacre, şi ca modalitate comodă de popularizare. Ilustrarea lor face parte, într-un fel, şi dintr-un demers exegetic, pentru că se urmărea o traducere, o explicitare a respectivelor texte. În acest context intervine, absolut firesc, o raportare la sursele Vechiului Testament, deci la tradiţia iudaică. Treptat, arta reprezentativă s-a structurat, semantic, ca lectură dirijată a evangheliilor, ca reflex al dezbaterilor teologice şi clişeelor populare. Autorii diverselor artefacte operau în conformitate cu prescripţiile canonului oficial, practicând stereotipia. Din momentul în care era probată şi acceptată, imaginea era preluată, conservată în tipare cvasiidentice, cu unele detalii care adaptau mesajul la particularităţile zonale, la noile strategii teologice etc. Simbolul, fabula, alegoria se pliau pe teologia oficială pentru interpretarea dirijată a Bibliei, dar şi pe gândirea artistică a vremii. Rolul unei astfel de arte era cu precădere acela de a forma cultura săracilor. Ea trebuia să exprime identitatea religioasă, dar şi pe cea etnică a unei colectivităţi. Cu alte cuvinte, creştinismul selectează şi adoptă din lumea păgână tot ce era al său, adică tot ce era creştin înainte de Hristos, tot ce era risipit în ea sub forma de farâme de adevăr apoi le adună laolaltă, unindu-le în plinătatea revelaţiei. Putem observa că nu este influenţa lumii păgâne asupra creştinismului, ci influxul în creştinism al acelor elemente ale lumii păgâne prin însăşi natura lor, trebuiau să se reverse în el; nu este o pătrundere în Biserică a obiceiurilor păgâne, ci o îmbisericire a lor; nu o păgânizare a artei creştine, aşa cum se credea adesea, ci o încreştinare a artei păgâne.

Un tată şi un fiu

Cristi şi tatăl lui, Mihai Saiu, sunt în curtea spitalului M. S. Curie şi de vis-à-vis se aude muzica înfundată a unei terase.  Preţ de o oră scapă de aerul închis al salonului din spital.

-Păi şi de ce nu te operezi, tati? întreabă Cristi, uitându-se la nodulul de pe gâtul tatălui său.

-Dacă ai fi avut tu aripi acum…, m-aş fi operat.

-Cum adică?

-Păi să fi avut tu vreo 20 de ani aşa, să fi avut rostul tău…

-Aaa, mă gândeam că mă vezi un fel de mutant, ca ăia din Mutant X, cu aripi.

Mihai Saiu este un bărbat la vârsta a doua, de profesie electronist, cu mustaţă stufoasă, pensionat pe caz de boală din cauza diabetului de care a suferit în ultimii 25 de ani. Este un om cu o privire gravă şi pasul apăsat.

Cristi, băiatul lui, este un năzdrăvan de 13 ani care nu stă o clipă locului şi pe întreaga perioadă a plimbării prin curtea spitalului se joacă cu beţe, transformându-le cu măiestrie în săbii cu care îşi înfruntă adversarul invizibil.

“Domnul Goe”, aşa cum îl alintă tatăl său, este un copil ca oricare altul, însă un copil care poartă pe umeri o grea povară. La vârsta de 10 ani, Cristian Saiu şi-a văzut mama răpusă de cancer. Cu câteva luni înainte de moartea mamei, diabetul care l-a chinuit pe tatăl său în ultimele două decenii şi-a făcut apariţia şi la el. Acum trebuie să-şi facă doza de insulină după un program strict: 7:30, 13:30, 19:30 şi 22:30. Fiecare dintre cele 3 mese principale ale zilei şi cele 2 suplimente alimentare îi este atent cântărită, iar fiecare carbohidrat care intră în organism este cu grijă contorizat.

Sunt zile în care Cristi îşi doreşte o îngheţată, iar tatăl lui se lasă înduplecat de stăruinţele copilului său. Acceptând să-i ofere lui “Costache” mica trataţie, ştie că numărul de carbohidraţi dintr-o îngheţată este echivalentul unei mese principale. Astfel încât, dacă în locul celor 4 felii de pâine cu mezel va mânca o banană, o îngheţată sau chips-urile Lays preferate, Cristi nu va mai putea mânca nimic până la următoarea masă.

Pe vremea când încă mergea la şcoală, pacheţelul zilnic conţinea, pe lângă mâncarea cu grijă cântărită, o sticlă cu apă, dar şi puţini bani de buzunar. Copil năzdrăvan dar şi inventiv, deşi ştia ca nu are voie să mănânce dulciuri, găsea o metodă prin care să îndulcească apa primită la pachet. Dizolva în ea mentosane. Când ajungea acasă şi tatăl lui îi verifica glicemia, nu mai  avea cale de scăpare şi trebuia să recunoască tot ce mâncase fără să-i fie permis.

Mihai Saiu îşi aminteşte ceea ce a trăit alături de soţia lui, Nadia, cu câţiva ani în urmă:

-Îl deschid? o întrebă domnul Saiu pe Nadia, referindu-se la rezultatul scintigrafiei ei. Îşi aduce aminte ca ieri explicaţia doctorului:

– Dom’le, uite care-i treaba. Oricine îşi poate da seama. O să vezi un schelet. Dacă e cu negru, e ok. Tot ce e cu alb e metastază…cancer.

Îl deschide. Era un schelet alb, doar scalpul era negru. În rest tot, absolut tot, era cu alb.

Într-o zi în care luna august a dorit parcă să-şi motiveze denumirea de Cuptor, Nadia Saiu se întorcea din spital împreună cu soţul ei. Tocmai terminase tratamentul cu citostatice şi, în ciuda caniculei de afară, un frig puternic a cuprins-o. I-a cerut lui Mihai să aducă plapuma.

-Păi eu sunt în maiou şi nu mai pot de cald şi tu îmi ceri plapuma? o întrebă extrem de mirat domnul Saiu.

Nadia a insistat, şi apoi chiar l-a rugat să o ia în braţe, poate aşa va reusi să se încălzească. Aceeaşi reacţie de uimire a venit din partea soţului ei, dar acesta s-a învoit, văzând că nu glumeşte şi că îi este din ce in ce mai frig.

Mama lui Cristi a aflat a doua zi, când s-a întors la spital, că acea cură de citostatice nu ar fi trebuit să aibă loc întrucât rezultatele analizelor au fost foarte slabe. Fusese la un pas de a muri.

Nu mult după acest episod, Nadejdea Saiu s-a stins din viaţă la vârsta de 43 de ani, cântărind 30 de kilograme şi având tot corpul invadat de celule canceroase metastazice.

La aproape 2 ani după pierderea mamei, pe 20 septembrie 2010, Cristi “domnul Goe” Saiu plimbându-se cu bicicleta, a căzut şi s-a lovit la genunchi. Pentru că durerea nu-i dădea pace, a ajuns la spital pentru investigaţii. Doctorul, în urma radiografiei, neidentificând nicio leziune, le-a recomandat pentru siguranţă un RMN. Au fost trimişi la ortopedie pentru a cere o trimitere compensată pentru efectuarea RMN-ului. Doctorul ortoped le-a replicat tăios că nu poate acorda trimiteri pentru RMN tuturor copiilor care cad de pe bicicletă. Astfel, Cristi s-a ales cu tot piciorul pus în ghips, fără alte investigaţii.

După 10 zile, când i-a fost scos ghipsul, piciorul era foarte umflat, iar durerea era chiar mai puternică. I s-a recomandat doar o genunchieră, în ciuda insistenţelor tatălui de a face totuşi RMN-ul.

Au urmat analize pentru reumatism, care au ieşit negative. În luna noiembrie, când au primit trimiterea compensată pentru RMN, piciorul lui Cristi era deja atât de umflat încât nu-l mai putea îndrepta.

Chiar daca trimiterea era tip co-plată, la toate clinicile unde a întrebat, efectuarea RMN-ului trebuia plătită integral. Într-un final, au reuşit să găsească o clinică unde au putut plăti cu 70 de lei mai puţin, costul fiind de 600 de lei.

-E prea grav ca să fie adevărat! E posibil să fie greşit rezultatul şi vreau întâi să mă consult cu colegii mei, spuse medicul de la clinică, având în faţă rezultatul RMN-ului.

Când doctorul ortoped, care altădată le-a refuzat RMN-ul, aude diagnosticul – sarcom Ewing – , îi chemă de urgenţă la cabinet, plin de remuşcări.

Pe data de 1 decembrie a urmat scintigrafia lui Cristi. Acum domnul Saiu este pus în faţa aceluiaşi plic pe care a trebuit să-l desfacă şi în urmă cu 2 ani pentru soţia lui. Sosise momentul ca scheletul lui Cristi să fie cu alb sau negru. Al lui a fost negru, cu o excepţie aflată chiar la genunchiul piciorului stâng, cel care nu-i dădea pace de la o banală căzătură de pe bicicletă.

A urmat pe 6 decembrie biopsia, şi o veste si mai cutremurătoare pentru greu încercata familie Saiu. Diagnosticul iniţial nu a fost corect, tipul de cancer este condrosarcom, o forma care nu putea fi tratată prin chimioterapie, ci doar prin înlăturare chirurgicală.

Procedura standard în cazul lui Cristi ar fi fost înlăturarea genunchiului şi înlocuirea lui cu o proteză. Însă Cristi suferă şi de diabet, ceea ce făcea această intervenţie imposibilă. Ar fi murit din cauza septicemiei după maxim o săptămână de la operaţie.

Amputaţia. Este singura variantă. Doctorul chirurg care urma să facă operaţia le-a spus că au ajuns prea târziu, cu toate că domnul Saiu şi Cristi insistaseră pentru efectuarea RMN-ul şi timp de 5 luni au trecut prin procesul sinuos al investigaţiilor.

“Costache” priveşte în urmă amuzându-se când îşi aduce aminte câtă tevatură şi câţi medici psihologi a refuzat în încercarea lor de a–l convinge că amputaţia este singura soluţie.

A trecut prin negare, apoi prin disperare, sfârşind prin a spune că mai degrabă se sinucide decât să aibă un singur picior.

Prima încercare, februarie 2011. “Domnul Goe” se îndreaptă către blocul operator, neştiind că este programată procedura chirurgicală. I s-a spus că merge pentru a face o radiografie. Ajuns în faţa uşilor, începe să strige:

-Cum radiografie? Nu vezi ce scrie aici? Bloc operator! Nu mă tăiaţi! Nu mă omorâţi!

Iniţial, glicemia lui Cristi era bună pentru operaţie (140), însă din cauza stresului ajunsese la aproape 300, excluzând posibilitatea unei intervenţii chirurgicale. Astfel, operaţia a fost amânată.

Au urmat 2 săptămâni de tratament pentru stabilizarea glicemiei.

28 februarie 2011. Cu mare dificultate, Cristi ajunge pe masa de operaţie la ora 10:30 şi iese la ora 14:00.

După operaţie, cei doi membri ai familiei Saiu se privesc unul pe celălalt:

-Mi l-au tăiat?

-Nu ştiu, mi-a fost frica să mă uit, răspunde tatăl.

-Ridică-mi cearşaful, vreau să văd dacă-l mai am.

Ridicând cearşaful, au vazut amândoi că operaţia a fost dusă până la capăt.

Perioada de recuperare a fost mai uşoară decât li se preconizase şi, după 2 luni petrecute la secţia de diabet, operaţia se vindecase foarte bine.

Din piciorul tăiat a fost făcută o biopsie şi din nou diagnosticul a fost schimbat. Din condrosarcom a devenit osteosarcom, o formă de cancer care poate răspunde pozitiv la tratamentul cu citostatice. Tratamentul însă nu a fost făcut înainte de operaţie din cauza

După 3 luni petrecute în spital, au primit o altă lovitură: lui Cristi i-au fost depistate celule canceroase la ambii plămâni, aflate în stadiul de metastază.

În prezent, Cristi se află la M.S Curie, după a 6-a cură de citostatice, de fiecare dată internându-se împreună cu tatăl său aproape 2 săptămâni pe lună, spitalul fiind practic  a doua lor casă. Cei doi împart în fiecare seară petrecută în spital acelaşi burete gros de 5 centimetri, pe post de saltea.

Marţi, 27 iulie 2011, la ultima întâlnire cu familia Saiu, i-am găsit pe amândoi nerăbdători să plece acasă a doua zi. Mihai Saiu salută personalul medical răspunzând la întrebarea “ce faceţi?” cu “mâine plecăm acasă!”

În acest moment, Cristi trebuie să mai urmeze cel puţin o cură de citostatice înainte de efectuarea tomografiei care va decide dacă este necesară o intervenţie chirurgicală la plămâni.

La data finalizării acestui articol, 1 august 2011, “Costache” se află tot în spital, deşi au trecut 5 zile de când trebuia să plece acasă. Analizele nu i-au ieşit suficient de bune pentru a fi externat.

text si fotografii de Elena si Antonio Dumitrescu

***

Pentru toti cei care vor să ajute :

Cristian Saiu, pentru a merge, are nevoie de o proteză de coapsă modulară cu vacuum. Costul unei astfel de proteze se ridică la aproximativ 16.000 de lei, sumă ce nu poate fi susţinută financiar de tatăl său, pensionat pe caz de boală.

Donaţiile se pot face direct în contul tatălui său, Mihai Saiu, nr. RO28RNCB0075108515900001, deschis la BCR Sucursala Sector 4.

Contact:

Asociaţia Tinerilor Ortodocşi “Orthograffiti“:

Miruna Ionescu: 0748.851.336 / 0764.665.249

Alexandra Nadane: 0725.034.037

Sursa aici

Acatistul Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei

Am prăznuit zilele trecute pe unul dintre cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii creştine, pe Sfântul Sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei, ierarh destoinic, înţelept, blând şi smerit, care s-a adus, prin moartea sa, drept jertfă cu bună mireasmă lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru. Sfânta Tradiţie îl menţionează în rândul Părinţilor (sub)apostolici, căci, urmând învăţătura ioaneică, devine păstor al sufletelor creştinilor din Smirna, fiind uns episcop de Sfântul Bucol. Viaţa sa ne este pildă de trăire duhovnicească şi dăruire, de permanent dialog cu Dumnezeu şi fapte de credinţă care merg până la sacrificiul suprem.

Orthodox Wikipedia prezintă un scurt parcurs al acesteia, dar cel mai bine este relatată viaţa Sfântului Policarp în Vietile Sfintilor, iar martiriul său în Actele martirice (PSB 11). Atitudinea creştinilor faţă de moaştele Sfântului, strângerea lor cu grijă, venerarea lor şi, mai ales, gândul că cinstesc în ele pe Însuşi Hristos, izvorul sfinţeniei şi al harului, constituie până astăzi un temei al închinării noastre la moaşte.

Căutând acatistul Sfântului în limba română, am avut surpriza să aflu că el a fost întocmit abia în urmă cu 7 ani, când a fost şi aprobat de Sfântul Sinod şi publicat într-una din revistele mitropolitane importante. Din nefericire, acatistul nu e foarte cunoscut, aşa că am găsit această oportunitate de a-l populariza, cu rugămintea ca şi voi, la rândul vostru să-l preluaţi şi, mai ales, să-l citiţi/ cântaţi spre folos duhovnicesc.

 

ACATISTUL SFÂNTULUI SFINŢIT MUCENIC POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI* (23 februarie)

După obişnuitul început, se cântă: Condacele şi Icoasele

CONDACUL 1

Lucrând ogorul sufletelor şi aducând belşug pământului, te-ai făcut, sfinte, vas ales şi laudă dreptmăritorilor creştini care de atunci s-au deprins a-ţi cânta: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

ICOSUL 1

Slujitor credincios Stăpânului, asemenea îngerilor, la desăvârşire îngerească ai ajuns şi, primind moartea cea pentru Hristos, viaţa cea veşnică ai primit. Pentru aceasta cu vrednicie îţi cântăm:

Bucură-te, vlăstar al Efesului;

Bucură-te, floare înmiresmată a cetăţii Smirnei;

Bucură-te, rod bogat al Apostolilor lui Hristos;

Bucură-te, mărgăritar strălucitor în coroana mucenicilor sfinţiţi;

Bucură-te, mare ierarhe, care, în smerenie, harul ai împărtăşit;

Bucură-te, turn întărit al mântuitoarei credinţe pe care cu mari minuni o ai mărturisit;

Bucură-te, că te-ai învrednicit de darul proorociei;

Bucură-le, bucuria celor sărmani;

Bucură-te, al văduvelor ocrotitor şi mult mângâietor;

Bucură-te, grabnic vindecător a felurite boli;

Bucură-te, spaimă şi cutremur diavolilor;

Bucură-te, că, în faţa tronului Dumnezeirii, te faci stăruitoare rugăciune pentru cei ce se roagă către tine;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 2

Naşterea ta, sfinte, în temniţa cea rece în care era închisă pentru credinţă mama ta, a fost precum, odinioară, a lui Hristos în peşteră; încă, şi mai mare minune săvârşindu-se, îndată ce ai născut, un înger al Domnului s-a pogorât şi, luându-te, a zis: Aliluia!

ICOSUL 2

Luminător la vremuri de întuneric, Dumnezeu te-a învrednicit, fiind izbăvit încă de prunc chip prea minunat; ajută-ne, dar, să ne curăţim de gân­dul cel viclean, păzindu-ne ea nişte prunci la cuget, cei care strigăm ţie acum:

Bucură-te, pentru care Domnul pe îngerul său a trimis;

Bucură-te, că în grija unei bune creştine prin rânduire de sus ai fost încredinţat;

Bucură-te, pentru care Fericita Teodora lacrimi de maică a vărsat;

Bucură-te, că tatăl tău, Sfântul Pangratie, pentru tine îndelung s-a rugat;

Bucură-te, că amândoi părinţii tăi cei după trup cununa muceniciei au primit;

Bucură-te, că de cinstitele lor moaşte fiarele n-au cutezat a se apropia;

Bucură-te, că, din copilărie, darul săvârşirii minunilor ai avut;

Bucură-te, că, vădindu-se marea lucrare a lui Dumnezeu la rugăciunea ta, din Pangratie, Policarp ţi s-a spus;

Bucură-te, că, dăruindu-te Dumnezeu cu mulţime de zile, buna virtute a înfrânării ţi-a adăugat dintru-nceput;

Bucură-te, că duhului blândeţii te-ai făcut sălaş;

Bucură-te, cela ce din tinereţe gândul aşezat al celor înaintaţi în vârstă ai dovedit;

Bucură-te, înduhovnicite părinte, căruia la bătrâneţe râvna tinereţii ţi s-a dăruit;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 3

Mare foamete lovind cetatea Efesului, cu toţii la tine au alergat nădăj­duind ajutor şi, pe nimeni n-ai lăsat apăsat de nevoi, ci pe toţi i-ai miluit, pen­tru aceasta către Dumnezeu se îndreptau zicând: Aliluia!

ICOSUL 3

Întocmai cum în întreaga-ţi viaţă te-ai milostivit spre cei în lipsuri, îndură-te şi acum spre noi, păcătoşii cei săraci în fapte bune, ca, nerămânând precum smochinul cel fără de rod, să ne învrednicim de duhul pocăinţei, noi, care către tine alergăm acum zicând:

Bucură-te, liman al celor copleşiţi de multele poveri;

Bucură-te, îndulcire pentru cei cuprinşi de amărăciune;

Bucură-te, încurajare a năpăstuiţilor;

Bucură-te, că din fragedă vârstă ai fost mult miluitor;

Bucură-te, izbăvitor al multora de foamea cea trupească;

Bucură-te, hrănitor al tuturor din învăţătura cea dumnezeiască;

Bucură-te, căci cuvintele tale seminţe roditoare s-au făcut;

Bucură-te, că rugăciunea ta hambarele Calistei a umplut;

Bucură-te, că împărţind la cei sărmani, hambarele nu se goleau ci cu mai mult se-ndestulau;

Bucură-te, că, înălţându-ţi gândul la Dumnezeu ai pogorât ploaie, scăpându-ţi cetatea de secetă;

Bucură-te, căci, cu numele Mântuitorului Hristos, ai înmulţit vinul în casa episcopului Dafnu;

Bucură-te, că pornirile cele rele le veştejeşti;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 4

Primind vestire că al lui Hristos Apostol şi Evanghelist Ioan, cu glas de tunet propovăduia prin părţile acelea, cu bucurie mare te-ai îmbrăcat de sus şi la acesta ai mers ca să-i urmezi, cântând: Aliluia!

ICOSUL 4

Plecând Sfântul Ioan spre Patmos, în surghiun, pe Sfântul Vucol a rân­duit la Smirna, lăsându-i-te împreună lucrător; şi, după cum Cuvântătorul de Dumnezeu pentru tine mult s-a rugat, aşa pururea te roagă şi tu pentru sufletele noastre ca să-ţi cântăm acestea:

Bucură-te, că ucenic alergând la Sfântul Evanghelist Ioan, lângă Sfinţii Apostoli ai stat;

Bucură-te, că ai cunoscut pe cei ce L-au văzut pe Dumnezeu Cel Întrupat; Bucură-te, că, urmând slăvitului Apostol, îndelungată vreme cu foamea alături de el te-ai nevoit;

Bucură-te, că şi cu setea ai fost încercat foarte;

Bucură-te, că lipsa hainelor ai îndurat fără cârtire;

Bucură-te, că ai răbdat şi alte multe strâmtorări, întocmai ca sihastrii;

Bucură-te, că toate cu mare bucurie ai pătimit;

Bucură-te, că, împlinind porunca, mai frumos decât crinii câmpului te-ai arătat;

Bucură-te, că talantul care ţi s-a dat, cu râvnă multă ai înmulţit;

Bucură-te, că, prin însăşi viaţa ta, frumuseţea vieţii în Hristos ai pilduit;

Bucură-te, că pe mai departe prin tine Vestirea cea Bună s-a vestit;

Bucură-te, că astfel pe Hristos Domnul ai mărturisit şi pe mulţi ai adus la mântuire;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 5

Luând dreapta ta, dumnezeiescul Vucol pe pieptul său şi-a aşezat-o şi, slavă înălţând lui Dumnezeu, a adormit în pace, iară ceilalţi sfinţiţi părinţi şi-ntreg poporul cutremurându-se, strigat-au: Aliluia!

ICOSUL 5

Îngenunchind pentru a fi sfinţit întru episcop, văzut-ai, sfinte, înaintea ta picioarele Mântuitorului Hristos, Ce tainic sta de faţă; pentru aceasta, cu harul tău ne curăţeşte inimile şi-ndepărtează spinii îndoielii, ca să vedem şi noi lucrarea cea sfântă din Biserica lui Dumnezeu, iar ţie pururea să zicem:

Bucură-te, că Sfântul Vucol mult a dorit să-i fii urmaş;

Bucură-te, că la rânduirea ta întru episcop, mare mulţime de ierarhi s-au ostenit cu dragoste-a veni;

Bucură-te, că, sfinţindu-te, mâinile lor şi-au odihnit atunci pe capul tău;

Bucură-te, că ridicarea ta în treapta arhieriei s-a arătat prilej de semne şi minuni nenumărate;

Bucură-te, că dintru-nceputul slujbei lumină dumnezeiască a luminat biserica;

Bucură-te, că Duhul Sfânt s-a pogorât peste tine în chip de porumbel strălucitor;

Bucură-te, că mulţi te-au văzut atunci îmbrăcat ostaş şi-ncins cu brâu;

Bucură-te, că altora, privindu-ţi faţa scăldată în lumină, li se părea că porţi porfiră împărătească;

Bucură-te, că mai târziu Sfântul Ignatie, întreaga Antiohie în grija ta a dat;

Bucură-te, că în rugăciunea pentru pacea Bisericii întotdeauna îndelung ai stăruit;

Bucură-te, bun păstor al turmei lui Hristos;

Bucură-te, întâi stătător al întregii Asii;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 6

Cuprinsă fiind de flăcări cetatea ta, oamenii s-au văzut neputincioşi şi, chemându-te în ajutor, tu cu rugăciunea vâlvătaia ai liniştit; atunci, înţelegând ei minunea cea dumnezeiască, cu toţii au strigat: Aliluia!

ICOSUL 6

Cela ce cu rugăciune prea puternică ai potolit focul Smirnei, cu mijlocirea ta stinge, Sfinte, şi focul nebunesc al patimilor noastre ca să îţi cântăm acum acestea:

Bucură-te, că de pârjol cetatea Smirnei ai scăpat;

Bucură-te, că îndată dogoarea rugăciunii tale văpaia a stins;

Bucură-te, că pe vrăjitori, care se osteneau în deşert, i-ai ruşinat;

Bucură-te, lumânare aprinsă din lumina lui Hristos pe care păgânii n-au putut s-o stingă;

Bucură-te, făclie arzând de dragoste pentru Hristos;

Bucură-te, al Bisericii sfeşnic de mare preţ;

Bucură-te, rug nemistuit al slujirii preoţeşti;

Bucură-te, pară de foc pentru adevărul cel biruitor;

Bucură-te, flacără nestinsă a predaniei Sfinţilor Apostoli;

Bucură-te, candelă ce ai luminat întreaga lume;

Bucură-te, rugăciune fierbinte la tronul lui Dumnezeu;

Bucură-te că ardere de tot şi jertfă curată te-ai adus pe tine însuţi, părinte;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 7

Intrând vrăjmaşul într-o slugă a stăpânului cetăţii, pe mulţi a bătut, muşcându-i şi hainele rupându-le, şi pe iudeii veniţi ca să-1 alunge i-a ucis, dar venind tu, ai alungat pe demon şi, săvârşindu-se în faţa tuturor minunea, cu toţii strigat-au: Aliluia!

ICOSUL 7

Întocmai cum pe sluga cea îndrăcită ai vindecat-o, nu zăbovi a ne întări asupra multelor ispite şi, alungând înşelăciunea,  degrabă porunceşte duhurilor celor necurate să se îndepărteze de la noi ca să-ţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, muncire a duhurilor răutăţii;

Bucură-te, rană de mult plâns a demonilor;

Bucură-te, tulburare a iadului;

Bucură-te, că de pomenirea numelui tău, vrăjmaşul mult s-a spăimântat;

Bucură-te, că, venind tu pe cale, mare tremur a cuprins pe cel potrivnic;

Bucură-te, că, numai ajungând lângă el, acesta a fugit de îndată;

Bucură-te, că, prin numele lui Hristos Iisus izgonindu-1, ai ruşinat pe cei răucredincioşi;

Bucură-te, că punerea mâinilor tale, celor în suferinţă a adus alinare;

Bucură-te, că leac tuturor bolilor cei ce veneau la tine te-au aflat;

Bucură-te, că rănile sufletului cu duhovnicesc sfat ai închis;

Bucură-te, că şi de idoleasca închinare pe mulţi păgâni ai vindecat;

Bucură-te, ajutor neîntârziat al celor ce cheamă sfânt numele tău;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 8

Harul luminării prin propovăduirea cea mântuitoare strălucindu-te de sus, ca dintr-o oglindă, din inima ta cea curată, scânteia în sumedenie de raze către cei ce te ascultau; şi, primind aceştia învăţătura cea dreptmăritoare, cântau: Aliluia!

ICOSUL 8

Cel ce sub revărsarea neînseratei străluciri a lui Hristos te-ai adumbrit, fa să se odihnească mintea noastră de multele griji ale acestei lumi întru smerită cugetare ca, spre cinstirea ta, acum să zicem:

Bucură-te, că, din fragedă copilărie, adâncă înţelepciune ai primit;

Bucură-te, că întreaga rânduială a slujbelor cu uşurinţă ai deprins;

Bucură-te, că şi la învăţătura de carte te-ai arătat neîntrecut;

Bucură-te, că mai târziu Sfinţii Apostoli ţi-au fost dascăli;

Bucură-te, că în toată vremea cu ascultarea celor de folos sufletului ţi-a plăcut a te-ndeletnici;

Bucură-te, că în tot ceasul în adâncul gândirii la cele veşnice te-ai cufundat;

Bucură-te, că la Sfintele Scripturi ai cugetat neîncetat;

Bucură-te, gură a Apostolilor care spre părăsirea vorbirii în deşert pe toţi ai îndemnat;

Bucură-te, că pentru a învăţa pe alţii, pe tine pildă te-ai făcut;

Bucură-te, că deşi cunoscător fiind a multe, în duhul smereniei întreaga viaţă ai trăit;

Bucură-te, că ascuţimea minţii tu nu ţi-ai pus spre grai cu vicleşug;

Bucură-te, că dumnezeiasca înţelepciune prea înţelept în faţa tuturor te-a arătat;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 9

Mergând către Sfinţitul Anicet care păstorea atunci în Roma, ca prăznuirea Învierii să o statorniceşti deodată pentru toţi creştinii, mulţi amăgiţi de erezii au auzit adevărul din sfântă gura ta şi, întorcându-se, grăit-au: Aliluia!

ICOSUL 9

De vorbele ademenitoare ale ereticului Valentin nu te-ai lăsat ispitit, iar pe Marcion, care te îmbia să îi cunoşti ritoriceasca învăţătură, l-ai înfruntat ca pe un rătăcit. Pentru aceasta şi pe noi ne întăreşte, cunoscătorule al gândului lui Dumnezeu, întru credinţa cea adevărată, ca după vrednicie să-ţi strigăm:

Bucură-te, stâncă neclintită de valurile eresurilor;

Bucură-te, apărător al Adevărului celui nepieritor;

Bucură-te, străjuitor neobosit al dogmelor celor dintru-nceput;

Bucură-te, vădire a mincinoaselor învăţături;

Bucură-te, destrămare a urzelilor diavolului;

Bucură-te, zădărnicire a uneltirilor lui;

Bucură-te, râvnitorule pentru liniştea Bisericii;

Bucură-te, căci, ascultând cuvântul dumnezeiescului Pavel, în Hristos ai vieţuit;

Bucură-te, că elinii şi iudeii învăţător a toată Asia te-au socotit;

Bucură-te, surpătorule al deşertăciunii idoleşti;

Bucură-te, că tată al creştinilor păgânii te-au numit;

Bucură-te, că ai înfruntat pe cei răucredincioşi;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL10

Precum Domnul prin Iona pieirea cetăţii Ninive a vestit şi pe Lot din Sodoma cu mână tare 1-a scos, asemenea trimis-a pe îngerul Său ca, în trei rânduri, să îţi vestească surparea casei unde înnoptai; iar, căzând casa şi scăpând nevătămat, ai dat slavă, cântând: Aliluia!

ICOSUL 10

Arătându-şi dragostea nemărginită pentru oameni, s-a îngrijit din nou de tine Cel Ce veghează veşnic; la fel şi tu mijloceşte pentru noi, sfinte şi, domolind urgia vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, ne dăruieşte biruinţă-ntru iubire ca iarăşi să-ţi cântăm:

Bucură-te, că pe Ziditor mai presus de întreaga Sa zidire ai slăvit;

Bucură-te, că de aproapele tău nicicând nu ai uitat;

Bucură-te, că, ucenic al ucenicului iubit fiind, fiu al iubirii te-ai făcut;

Bucură-te, că la dragoste cu şi mai mare dragoste-ai răspuns;

Bucură-te, că şi pe cei ce la moarte veniseră a te duce, ca pe prieteni de-o viaţă i-ai primit;

Bucură-te, căci cugetul tău ura nu a cunoscut;

Bucură-te, că prin purtarea ta, de răutate ai fost străin;

Bucură-te, că Sfântul Irineu de tine mult s-a legat sufleteşte;

Bucură-te, că de orice cinstire toată viaţa ai fugit;

Bucură-te, că toate cele trecătoare ale lumii ai dispreţuit;

Bucură-te, că, socotindu-te nevrednic, nici harul preoţiei nu voiai ca să-1 primeşti;

Bucură-te, că totdeauna toate cu smerenie şi mare dragoste-ai făcut;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 11

Mulţi dintre cei care te-au auzit, în diferite locuri pe pământ, mărturisind Cuvântul, L-au cunoscut pe Domnul Iisus Hristos, Cel înviat din morţi ca Dumnezeu adevărat şi, deşteptându-se la viaţă, strigat-au: Aliluia! ICOSUL 11

Aducând mare binecuvântare tuturor locurilor pe unde ai trecut, te-ai făcut nesecat izvor de adevăr şi milă şi, însuţi mult călătorind, în drumurile noastre ne însoţeşte şi ne păzeşte ca să cântăm ţie:

Bucură-te, revărsare de har la ţărmurile Orientului;

Bucură-te, că Efesul ţi-a fost leagăn al prunciei;

Bucură-te, că din Asia ţi-ai făcut loc de mărturisire a credinţei celei sfinte;

Bucură-te, că în Teos şi nenumărate alte locuri ai săvârşit minuni;

Bucură-te, că din ostrovul Patmos necontenită rugăciune pentru tine s-a înălţat;

Bucură-te, că Sfântul Irineu, din depărtata Galie, te pomenea mereu;

Bucură-te, că marea cetate a Romei ai văzut;

Bucură-te, că întreaga Antiohie cu evlavie ţi-a rostit numele mereu;

Bucură-te, că celor din Filippi epistolă de mult folos duhovnicesc ai scris;

Bucură-te, că, în Smirna, cetatea sufletului tău, mucenicească moarte ai primit;

Bucură-te, că lumea toată, cinstirea cuvenită sfinţilor lui Dumnezeu îţi dă acum;

Bucură-te, că şi tu pentru întreaga lume înalţi cu mare râvnă rugăciuni;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 12

Ca şi Mântuitorul Hristos care intra-n Ierusalimul patimilor Sale pe asin, ai fost adus, mucenice, spre a fi ars pe rug în Smirna şi, până în clipa morţii preamărind pe împăratul tuturor, ai trecut, Sfinte, către Dumnezeu, cântând: Aliluia!

ICOSUL 12

În ceasul săvârşirii tale, Domnul Hristos ţie şi multora făcăndu-se auzit, cu glas tare ţi-a grăit zicând: Fii tare şi-ndrăzneşte, Policarp!; ajută-ne, dar, sfinte, şi nouă să nu uităm de ceasul când vom părăsi această lume, cei care îţi cântăm acum:

Bucură-te, că înainte cu trei zile sfârşitul acestei vieţi ţi s-a vestit;

Bucură-te, că, cerând ceas de rugăciune mai înainte de a fi dus la moarte, mulţumită ai adus lui Dumnezeu pentru toate;

Bucură-te, că surd ai rămas la cuvintele meşteşugite ale celor ce voiau de Hristos să te lepezi;

Bucură-te, că rug ţi s-a ridicat în zi de sâmbătă de cei ce ţineau sâmbăta;

Bucură-te, că, stând de bună voie a fi ars, înălţai slavă unuia Dumnezeu, Cel în Treime închinat;

Bucură-te, că flacăra te-a-nvăluit cu totul fără a te atinge;

Bucură-te, că mireasmă neasemuită toţi cei de faţă cu mirare au simţit atunci;

Bucură-te, că, nevătămându-te focul, te-au împuns cu pumnalul, iar sân­gele tău s-a revărsat ca un râu stingând rugul;

Bucură-te, că, numai după moartea ta, trupul tău s-a supus focului;

Bucură-te, că osemintele-ţi ca pe odoare de mult preţ, creştinii, luându-le în ascuns, le-au păstrat;

Bucură-te, că focul ce se stinge nu te-a făcut să uiţi de focul veşnic;

Bucură-te, că acum înalţi neobosită rugăciune ca şi pe noi de focul iadu­lui să ne păzeşti;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 13

O, Sfinţite Mucenice Policarp, de Dumnezeu fericite, care, în credinţă tare şi necontenită rugăciune petrecând, minuni ai săvârşit şi biruinţă asupra necuratului vrăjmaş ai dobândit, mijloceşte şi pentru noi, ca să cântăm cu bucurie: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori

Apoi iarăşi Icosul întâi: Slujitor credincios Stăpânului… şi Condacul întâi: Lucrând ogorul sufletelor.. .

TROPARUL SFÂNTULUI SFINŢIT MUCENIC POLICARP

Glasul 1

Îmbelşugând rodirea Smirnei prin rugul cel mucenicesc, nemistuită mlădiţă în văpaie te-ai arătat. Cortul tău s-a adus jertfă, dospind către Dumnezeu, neamurilor hrană sfinţită, Ierarhe Policarp. Slavă milostivirii lui Hristos, celei arătate în tine cu lucrarea de mari minuni căreia ne învred­niceşte a fi părtaşi prin rugăciunea ta.

* Textul Acatistului a fost alcătuit de Silviu-Andrei Vlădăreanu,  inspector in cadrul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, diortosit în cadrul şedinţei Sinodului Mitropolitan al Munteniei şi Dobrogei din 9 februarie 2004, definitivat de Comisia sinodală pentru canonizarea Sfintilor Români la 11 februarie 2004 şi aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea nr. 688 luată în şedinţa din 11 februarie 2004.

Sursa informatiei: GLASUL BISERICII, REVISTA SFINTEI MITROPOLII A MUNTENIEI Şl DOBROGEI, ANUL LXIII, NR. 1 – 4 IANUARIE – APRILIE 2004

Recensământul blestemat. Despre I Paral. 21,1 (2)

          2.    Recensământul

          După ce prezintă genealogia davidică, urmaşii lui Israel, Iuda, Levi şi Aron, Veniamin şi Saul, I Paral. insistă asupra alegerii lui David ca rege. Pentru că Saul “nu a cercetat pe Domnul şi de aceea a şi fost omorât de filisteni”( 10,11), căpeteniile se adună, făcând legământ în Hebron, şi-l ung rege pe David, împlinind profeţia lui Samuel.

            Cartea acordă o atenţie deosebită capeteniilor de oşti şi vitejilor lui David, dintre care se disting Ioab, Eleazar şi Abişai. Aducerea chivotului este un moment ce relevă importanţa preoţilor (episodul Uza). Mutarea în Ierusalim de către leviţi anticipează construirea Templului, accentuându-se grija, dar şi bucuria cu care-l primesc (15,16). Construirea “ Casei de locuit” nu îi este dată lui David, care în 24,3 este numit “războinic” şi vărsător de sânge, ci “Eu voi ridica pe urmaşul tău după tine şi voi întări domnia ta. Acela Îmi va  zidi Mie casă şi voi întemeia tronul Lui pe veci. Eu îi voi fi Tată şi El îmi va fi Fiu şi mila Mea nu o voi lua de la El cum am luat-o de la cel ce-a fost înaintea ta. Îl voi pune pe Acela în Casa Mea şi în împărăţia Mea pe veci şi  tronul Lui  în veci va fi tare.”( Paral.17,11-14), o profeţie mesianică ce vine să întărească legământul pe care Dumnezeu îl făcuse cu Avraam. David este apărat de Dumnezeu, fără de care nu porneşte nicio luptă «Atunci a întrebat David pe Dumnezeu zicând : “Să merg eu oare contra filistenilor şi-i vei da Tu în mâna mea? Şi Domnul i-a răspuns: “Mergi, că-i voi da în mâna ta!” » I Paral.14,10.

            Oştile numeroase ale lui David, priceperea şi loialitatea căpeteniilor şi victoriile succesive asupra filistenilor, moabiţilor, sirienilor, edomiţilor şi amoniţilor, întăresc autoritatea regală şi credinţa lui David că Dumnezeu e de partea sa, dar au şi consecinţe neaşteptate. În cap.21, David îl desemnează pe Ioab şi pe căpetenii să facă evidenţa israeliţilor “de la Beer-Şeba până la Dan”, adică de la nord la sud. Ioab încearcă să-l determine pe David să se răzgândească, dându-şi seama de intenţia răuvoitoare a regelui însă nu reuşeşte. Ioab nu-i numără însă pe leviţi şi pe veniaminieni, nesupunându-se total regelui şi lăsând numărătoarea neterminată. “Ioab, fiul Ţeruiei începuse să facă numărătoarea, dar nu o sfârşise. Şi pentru aceasta a venit mânia lui Dumnezeu asupra lui Israel şi numărătoarea aceea nu a intrat în cronica regelui David”- 27,24)

            Dumnezeu îl pedepseşte pe David pentru că a ordonat recensământul, însă, în mila Sa, îi vorbeşte prin proorocul Gad, punându-l să aleagă dintre trei ispăşiri: fie trei ani de foamete, fie trei luni de război în care duşmanii să-l înfrunte şi să-l umilească sau trei zile de molimă. David se încrede în milostenia lui Dumnezeu şi alege ultima variantă (“dar să nu cad în mâinile oamenilor”-21,13), căci oamenii sunt pătimaşi şi răzbunători fără măsură, pe când mustrarea lui Dumnezeu e cu dreaptă judecată. 70.000 de israeliţi mor până când Dumnezeu îi ordonă îngerului (arhanghelul Mihail?) să lase “mâinile în jos”. Arhanghelul se afla atunci deasupra ariei lui Ornan (Aravna) Iebuseul. Aşa se-ntâmplă că ciuma se opreşte şi Dumnezeu îi vorbeşte lui David, care-şi ceruse iertare prin Gad, spunând să înalţe acolo jertfelnic. David cumpără aria, plătind pe ea 600 de sicli de aur, pentru că nu voia să aducă jertfe din darul lui Ornan. Explicaţia că David nu s-a dus pe înălţimile Ghibeonului, unde era Cortul Sfânt, e că “era îngrozit de sabia îngerului Domnului”(21,30).

             Celelalte capitole sunt consacrate templului, anticipând centralizarea cultului. O mare gijă o manifestă David pregătirilor  pentru templul pe care fiul său, Solomon, avea să-l ridice, strângând toate materialele necesare, dar şi meşteri pricepuţi. Deşi era vârstnic, el se preocupă şi de slujirea viitoare la templu, distribuindu-le celor 38.000 de leviţi sarcini precise (preoţi,cântăteţi, judecători, portari, cămăraşi etc.). Finalul este moralizator: David îl sfătuieşte pe fiul său cum să procedeze cu construirea templului şi-l încurajează: “ Fii tare şi curajos şi păşeşte la lucru, nu te teme, nici nu te speria, căci Domnul Dumnezeu, Dumnezeul meu este cu tine” (28,20). Slăvirea lui Dumnezeu, pe care David o aduce necontenit , rugăciunea pentru fiul său şi ungerea acestuia ca rege încheie domnia lui David care moare împăcat, binecuvântându-l pe Solomon; faptele sale împlinesc profeţiile şi marchează glorios istoria Israelului.

 

Mai multe detalii puteţi găsi aici:

ÎPS Bartolomeu Anania – Sfânta Scriptură comentată

Preot prof. Ioan Sorin Usca – Vechiul Testament în tâlcuirea Sfinţilor Părinţi. PARALIPOMENA

Lect. dr. Alexandru Mihăilă – Preţul corect. Despre 2 Regi 24:24 şi 1 Paralipomena 21:25