Bucățele de duminici

A fost odată o cetate mică, locuită de oameni puţini, şi împotriva ei a pornit un rege vestit, care a împresurat‑o şi a ridicat de jur împrejur întărituri puternice. Într‑însa se afla un sărac înţelept care a scăpat cetatea prin înţelepciunea lui, şi nimeni nu‑şi mai aduce aminte de acest om sărman. Şi am zis: „Mai bună este înţelepciunea decât puterea; dar înţelepciunea celui sărac este urgisită şi cuvintele lui nu sunt luate în seamă” (Ecclesiastul 9, 14‑16)

Elementara deşteptăciune e o îndatorire. Iar prostia este o ispită. Neştirea, îndobitocirea, trecerea oarbă prin viaţă şi printre lucruri, sau trecerea nepăsătoare, toate sunt de la diavol. Samarineanul n‑a fost numai bun, ci şi atent: a ştiut să vadă. (Nicolae Steinhardt, Jurnalul fericirii)

Calea spre cunoştinţă este nepătimirea şi smerenia fără de care nimeni nu va vedea pe Domnul. (Sfântul Isichie Sinaitul, Filocalia IV)

Maxim, un sfânt grec din secolul IV, aude într‑o zi citindu‑se în biserică pasajul din Epistola Sfântului Pavel în care Apostolul recomandă să ne rugăm neîncetat. Tânărul e atât de mişcat încât se gândeşte că n‑are nimic mai bun de făcut decât să urmeze acest sfat. Părăsind biserica, se duce în munţii din apropiere şi îşi impune să se roage fără încetare.

Ca orice tânăr grec din acea vreme, abia ştia Tatăl nostru şi alte câteva rugăciuni. Începe aşadar să le recite fără oprire. Se simte, pentru moment, foarte fericit. Este cu Dumnezeu, e încântat, totul pare minunat până când, treptat, soarele dispare la orizont, frigul şi noaptea nu întârzie a se lăsa şi, odată cu noaptea, o mulţime de zgomote neliniştitoare: plesnituri de ramuri care se rup sub labele unor fiare cu ochi scânteietori, lupte între animalele sălbatice, cele mai puternice ucigându‑le pe cele mai slabe. El se simte atunci cu adevărat singur, o biată făptură fără apărare, într‑o lume unde domneşte pericolul, moartea, cruzimea; înţelege că este pierdut dacă Dumnezeu nu‑i vine în ajutor. Părăsind Tatăl nostru şi Crezul, face precum Bartimeu, strigând: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Strigă astfel toată noaptea, căci fiarele şi ochii scânteietori nu‑i dau răgaz să doarmă…

La mulţi ani după aceea, întâlneşte un pustnic foarte bătrân care‑l întreabă cum a învăţat să se roage fără încetare. Maxim îi răspunde: „Cred că diavolul m‑a învăţat“. Îi explică apoi cum s‑a obişnuit încetul cu încetul cu zgomotele şi pericolele din zi şi din noapte; cum ulterior s‑au abătut asupra lui ispitele cărnii, ispitele duhului, ale sensibilităţii şi, ceva mai târziu, atacuri şi mai violente din partea demonilor. Nu trecea o singură clipă, ziua sau noaptea, în care să nu aibă nevoie să cheme pe Dumnezeu, strigând: „Fie‑ţi milă, Doamne!”. Apoi, într‑o bună zi, după paisprezece ani de asemenea vieţuire, Domnul i‑a apărut. În clipa aceea, liniştea, pacea, seninătatea s‑au sălăşluit în el. Nu i‑a mai rămas nici o teamă, nici de întuneric, nici de tufişuri, nici de diavoli: „Domnul ajunsese stăpân pe situaţie“. „Înţelesesem în sfârşit, continuă Maxim, că atâta timp cât Domnul nu intervine, sunt în chip iremediabil neputincios. Astfel, chiar în clipe de seninătate, pace, bucurie, am continuat să spun: „Doamne, Iisuse Hristoase, Fiul lui Dumnezeu, fie‑Ţi milă de mine!”. Ştia, de acum înainte, că nu există pacea inimii şi a sufletului, potolirea cărnii în îndreptarea voinţei, decât în milostivirea lui Dumnezeu. (Mitropolitul Antonie Bloom, Şcoala rugăciunii)

Vecerniile Mari care urmează după Liturghia Cincizecimii includ trei rugăciuni ale Sfântului Vasile. Cea de‑a treia se roagă pentru toţi morţii de la facerea lumii până astăzi. O dată pe an, Biserica se roagă chiar şi pentru sinucigaşi… Dragostea Bisericii nu are graniţe: ea pune soarta răzvrătiţilor în mâinile Tatălui, iar aceste Mâini sunt Fiul şi Sfântul Duh. Tatăl a încredinţat Fiului Omului toată Judecata şi aceasta este „judecata judecăţii”, adică Judecata răstignită. Tatăl este Iubirea Care răstigneşte, Fiul este Iubirea răstignită, Sfântul Duh este puterea de neînvins a Crucii. Această putere respiră în suflarea şi prin efuziunile Paracletului, ale Celui ce „ne este aproape”, Care ne apără şi ne mângâie.

Mângâietorul este bucuria lui Dumnezeu şi a omului, o Bucurie căreia Hristos ne cere să I ne încredinţăm: „Mă duc să vă gătesc loc […] şi iarăşi voi veni şi vă voi lua la Mine, ca să fiţi şi voi unde sunt Eu” (Ioan 14, 2‑3). „Domnul… îndelung rabdă pentru voi, nevrând să piară cineva… şi cât de mult vi se cuvine vouă să umblaţi întru viaţă sfântă şi întru cucernicie aşteptând şi grăbind venirea Zilei Domnului” (2 Petru 3, 9‑11). Asta pentru că Ziua Domnului nu este doar scopul şi nici sfârşitul istoriei, ci deplinătate a misterului divin. (Paul Evdokimov, Iubirea nebună a lui Dumnezeu)

* * *

... roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelungă-răbdarea, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrânarea, curăţia; împotriva unora ca acestea nu este lege. Iar cei ce sunt ai lui Hristos Iisus şi-au răstignit trupul împreună cu patimile şi cu poftele.  Dacă trăim în Duhul, în Duhul să şi umblăm. Să nu fim iubitori de slavă deşartă, supărându-ne unii pe alţii şi pizmuindu-ne unii pe alţii… (Epistola către Galateni, 5, 22-26)

Dacă azi oamenii nu mai ştiu să vorbească, e pentru că nu mai ştiu să asculte. Nu foloseşte la nimic să vorbeşti bine : trebuie să vorbeşti repede, pentru a ajunge să termini înainte de a cădea răspunsul celuilalt ; de fapt nu ajungi niciodată. Poţi să spui orice, oricum – e inutil : eşti imediat întrerupt. Conversaţia e un fel de foarfece, fiecare taie scurt vorba vecinului. (Jules Renard, Jurnal -1893)

Iată semnele după care se cunoaşte un suflet raţional şi virtuos: privirea, mersul, glasul, râsul, ocupaţiile şi întâlnirile cu oamenii. Căci toate acestea se îndreptează spre tot mai multă cuviinţă. Mintea cea iubitoare de Dumnezeu li se face străjer treaz şi închide intrarea patimilor şi a ruşinoaselor aduceri aminte. (Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I)

Întruparea are loc într-un singur trup, pe când împieliţarea se poate face în oricâte piei… Dracul te pune într-o fluiditate fără de capăt. E specialitatea lui de a opera prin contraste, adică la extreme, la hotare. Dacă ia pe „ba” singur, el te va pune într-un „da” ori „ba” fără ieşire ; dacă ia pe „ba” însoţitor de ceva, te face să spui : „ba şi asta”, „ba şi asta”. El le pune în joc pe amândouă, întrucât şi în îngheţ şi în dezgheţ total zace ceea ce-i place lui – neutralitatea, indiferenţa.

Inima omului se întreabă numai ca să se desfete. Dar Împieliţatul îi răspunde ca s-o prindă în atâtea ispite încât s-o desprindă de dragostea reală… Îi pune înainte toate împieliţările cu putinţă ale unei fiinţe reuşite, aşa încât mută inima în irealitate! (Constantin Noica, Cuvânt împreună despre rostirea românească)

Avva Macarie se întorcea odată din luncă la chilia sa, încărcat cu ramuri de palmier, când, iată, îi ieşi în cale diavolul cu o seceră. Încercă să-l lovească dar nu reuşi. Atunci îi zise : ”Eşti puternic, Macarie, nu pot să-ţi fac nimic, chiar dacă fac şi eu ce faci tu : tu posteşti, eu nu mănânc niciodată ; tu veghezi noaptea ; eu nu dorm niciodată. Cu un singur lucru mă birui”. Avva Macarie întrebă : ”Care?”. Diavolul răspunse : ”Smerenia. Din pricina ei nu pot să-ţi fac nimic”. (Patericul egiptean)

Un frate a zis lui avva Antonie : Roagă-te pentru mine! Răspuns-a lui bătrânul : nici eu nu te miluiesc, nici Dumnezeu, dacă tu însuţi nu te vei sili şi nu te vei ruga lui Dumnezeu. (Sf. Antonie cel Mare, Filocalia I)

Despre ajutorul Domnului : Sunt momente când Domnul nu trebuie să te ajute! Treburile mici, insignifiante, mărunte, nu trebuie trecute în grija Lui! În grija Lui trebuie pasat ceea ce cu nici un chip nu poţi rezolva de unul singur. Sunt încercări, greutăţi, situaţii pe viată şi pe moarte, care, cum bine spune Eugen Ionescu, sunt greu de rezolvat „la mintea omului”. Pe acestea trebuie să i le oferim Domnului spre rezolvare. Sunt momente în care trebuie cu toată energia şi osteneala să te ajuţi tu! El, Domnul, te asistă, te însoţeşte, te călăuzeşte, devine chiar confidentul tău dacă ştii să i te rogi, te priveşte ca un Pedagog, ca un Părinte care vrea să-şi vadă copilul pus pe lucru, pus pe treabă, neleneş, sârguincios… Şi dacă vede că nu poţi, că te prăbuşeşti (cum El Însuşi s-a prăbuşit sub lemnul crucii) subit îţi sare în ajutor, îţi întinde mâna, te ridică, te iartă şi, dacă e cazul, te sărută pe obrazul scuipat şi pălmuit. (Pr. Ioan Pintea, Însemnările unui preot de ţară, XXXIV, Convorbiri literare)

Selecţia textelor: Daniel Chira

Sursa:http://www.apostolia.eu/rubrici/24/fragmente-neodihnite/?p=1

Despre rânduială și iubirea aproapelui

Interesant ar fi ca, înainte de orice discuție, să citești (în caz că n-ai făcut-o deja) textul integral al povestirii lui Cehov de aici, căci ceea ce urmează nu e decât o umilă selecție a câtorva citate mai importante, urmată de unele note.

Arendaşul satului Nizy, Maxim Torciakov, se întorcea de la biserică, savurând alături de proaspătă lui soţie bucuria Învierii. “Oriunde ar fi privit şi orice ar fi gândit, toate i se păreau luminoase, pline de bucurie şi fericire”. “S-a zis: mare este ziua aceasta!- zicea el. Înseamnă că este mare! Să vezi, Liza, acuşi soarele va începe să joace. La fiecare Paște joacă! Şi el se bucura, ca şi oamenii!”. Pe drum întâlnesc un cazac bolnav, neputincios care, din cauza slăbiciunii în care se afla nu ajunsese la biserică să se bucure de slujba Învierii. Cazacul le face următoarea rugăminte: “Voi, ortodocşilor, poate-mi veţi da, ca unui drumeţ, o bucăţică de pască sfinţită, să mă înfrupt!” Moşierul din preaplinul bucuriei inimii sale imediat îi vine în întâmpinarea nevoii lui: “-Pască?- întrebă Torciakov. Se poate… Aşteaptă, acuşi… Maxim cauta repede prin buzunare, privi la nevasta şi zise: -N-am cuţit, n-am cu ce să tai. Dar să o rup nu-mi da mâna, voi strica toată pască. Asta, da problema! Caută, poate ai tu cuţit? Cazacul, cu ultimele puteri, se ridică şi se îndreaptă spre şaua sa după cuţit. – Iaca ce v-a trecut prin cap! – zise supărată nevasta lui Torciakov. Nu te voi lăsa să strici pasca! Cum s-o duc tăiată acasă? Şi cine a mai văzut să faci Paştele în stepă! Du-te la ţărani în sat şi acolo o să te înfrupţi! Femeia luă din mina bărbatului pasca învelită într-un şervet alb şi zise: – N-o dau! Se cuvine a şti rânduiala. Asta nu e o chiflă, ci pască sfinţită şi este păcat să o rupi fără socoteală.” Nu se cuvenea aşa cum nu se cuvenea ca Mântuitorul nostru să vindece de păcat şi de boală oamenii în zi de sâmbătă.Moşierul îşi călca pe inimă şi îi cedează nevestei: “-Ei, cazacule, nu te supăra!-zise Torciakov şi începu să râdă. Nu mă lasă femeia! Bun rămas, drum bun! Maxim smunci hăţurile, şuieră şi brişca pleca cu zgomot mai departe”. Înainte de a ajunge acasă pe moşier începu să îl chinuie conştiinţă: “Nu i-am dat pască, Lizaveta, dar cred că lui ar fi trebuit să-i dăm. Doar şi el vroia să se înfrupte.” În inima moşierului soarele bucuriei aduse de Înviere începe să apună. Ouăle roşii, pasca, vinul nu îl mai atrag. Pleacă în căutarea cazacului, dar nu îl mai găseşte. În sat întreabă pe toată lumea dacă nu au văzut cumva un cazac şi un cal. Nimeni nu l-a văzut. Disperat, Maxim se întoarce acasă îi îi zise soţiei; “Eu mă tot gândesc: dacă Dumnezeu a vrut să ne ispitească şi ne-a trimis un înger sau vreun sfânt în cale, în chip de cazac? Doar există aşa ceva. Nu-i bine, Lizenika, am mâhnit un om.”Moşierul Maxim are revelaţia faptului că s-a însoţit cu o femeie rea şi proastă. Din acest moment viaţa să devine un iad. Încep certurile casnice, recade în patima beţiei, gospodăria se împuţinează, datoriile cresc. “Când era beat, stătea acasă şi făcea scandal, iar când era treaz bântuia prin stepa, aşteptând să-i iasă în cale cazacul…”Timpul în care trebuie să ne manifestăm iubirea de aproapele nostru, timpul mântuirii noastre este clipa, ‘acum’, pare să ne şoptească Cehov printre rânduri.

(Rezumatul povestirii ”Cazacul”a fost preluat de pe site-ul editurii Cathisma)

* * *

Un alt text care mă pune pe gânduri, convergent în mesaj cu cel de dinainte este un fragment din eseul – predică al monahului Nicolae de la Rohia (Nicolae Steinhardt), Sfinți și oameni iubiți, publicat în vol. Dăruind vei dobândi – Cuvinte de credinţă, Editura Episcopiei Ortodoxe Române a Maramureşului şi Sătmarului, Baia Mare, 1992:

Sfântul Ierarh Nicolae care, dimpreună cu Sfântul Cassian Romanul, se îndreaptă degrabă şi-nveşmântat în straie strălucitoare spre locul unde au laolaltă întâlnire cu Dumnezeu. Pe drum căruţa unui ţăran, adânc înţepenită în glod. Sfântul Nicolae parcă ar dori să se oprească şi să dea celui necăjit o mână de ajutor. Îl ceartă însă Cassian: se poate, să întârziem, ferească sfântul, la întâlnire şi să ne înfăţişăm înaintea Domnului cu haine mânjite de noroi sau, mai ştii minune, sfâşiate? Aşa o fi, aşa este, încuviinţează Sf. Nicolae, dar nici pe năpăstuitul ăsta nu-l putem lăsa la voia întâmplării şi trece pe lângă el ca preotul şi levitul din parabola samarineanului milostiv. Şi nici una, nici două, îşi sumecă poalele hlamidei, îşi suflecă mânecile stiharului şi coboară alături de ţăran, punând voiniceşte umărul sub codârlă. Se zbate, se opinteşte, asudă, se umple de mâzgă, răsuflă din greu, iar încearcă, i se fac veşmintele harcea-parcea… Dar până la urmă căruţa e scoasă la drum drept şi omul vesel şi bucuros, blagoslovindu-şi binefăcătorul, îşi poate urma calea. Sf. Cassian, estimp, privind cele ce se întâmplă, dă nedumerit din umeri şi pleacă zorit nevoie mare. Sosesc amândoi la întâlnire. Sf. Cassian adastă (pe jăratic) de multă vreme când, în sfârşit, apare şi bietul Nicolae, gâfâind, abia trăgându-şi sufletul şi într-un hal de murdărie şi neorânduială de neînchipuit. Sfântul Cassian e uimit şi niţel scandalizat. Atotputernicul, atunci, ce face? Pe Sfantul Cassian îl primeşte cu glacială politeţe, pe Sf. Nicolae cu mare prietenie. Şi le grăieşte astfel: numele tău, imaculatule şi neîntârziatule, respectuosule şi mult protocolarule, va fi purtat doar de unul din zece mii de oameni – şi încă! Şi vei fi prăznuit numai o dată la patru ani. Iar al tău, o mult mânjitule, nepunctualule, neparolistule, dar vrednicule iubitor de aproapele tău şi adevărat ucenic al mult compătimitorului Meu Fiu, va fi printre cele mai populare din lumea toată. Tâlcul istorisirii este că Sf. Nicolae nu a întârziat. Mai mult decât atât. A sosit înainte de Cassian. Căci în clipa chiar când şi-a suflecat mânecile şi şi-a sumes hlamida, el a stat în faţa lui Dumnezeu. Aşa ne apropiem de Dumnezeu, făcând binele; atunci ne acordă El audienţă (aude rugăciunile noastre). N-a fost nevoie de prezenţa fizică a ierarhului pentru că, prin fapta sa, a luat-o înaintea celuilalt şi a străbătut distanţele cu iuţeala gândului. Pe acest pământ, cel mai sigur mijloc de a intra în comunicare (comuniune) cu Atotputernicul, mijlocul fără greş şi instantaneu este săvârşirea binelui, ajutoararea aproapelui aflat în necaz.

Ce aș mai putea adăuga eu pe lângă munții Cehov și Steinhardt? Să luăm aminte la tipicăreala, tabietlâcul, ritualismul, formalismul, rigorismul și toate formele degenarate de automatism care ucid adevărata spiritualitate, onestitatea și spontaneitatea manifestarii vii a sufletului. Sfântul Apostol Pavel ne învăța că „roada Duhului este dragostea, bucuria, pacea, îndelunga-răbdare, bunătatea, facerea de bine, credinţa, blândeţea, înfrănarea, curăţia; împotriva unora ca acestora nu este lege” (Galateni 5. 22-24).

Fericirile Sfîntului Grigorie

Fericiri ale diferitelor vieţi

I, II, 17

Fericit cel ce are o viaţă singuratică, neamestecat cu cei de pe pământ, și şi-a îndumnezeit mintea.

Fericit cel care, deşi amestecat cu cei mulţi, nu se întoarce spre cei mulţi, ci şi-a înălţat întreaga inimă spre Dumnezeu.

Fericit cel care, dând toate averile sale, L-a cumpărat pe Hristos şi are drept avuţie numai crucea pe care o ridică sus.

Fericit cel care, gospodărindu-şi averile curate, întinde o mână a lui Dumnezeu celor nevoiaşi.

Fericită viaţa fericiţilor neînjugaţi cu jugul căsătoriei, care sunt aproape de curata Dumnezeire scuturându-se de trup.

Fericit cel care, chiar dacă a cedat pentru puţin legilor căsătoriei, aduce cea mai mare parte a dragostei sale lui Hristos.

Fericit cel care, având putere asupra poporului lui Dumnezeu, cu jertfe sfinte şi mari ÎI aduce pe Hristos celor pământeşti.

Fericit cel care, fiind fiu al turmei, aduce drept loc cerescului Hristos o făptură desăvârşită.

Fericit cel care cu mari avânturi ale minţii vede strălucirea luminilor cereşti.

Fericit cel care cinsteşte cu mâini harnice pe Împăratul şi e o lege pe viaţă pentru cei mulţi.

Toate acestea vor umple teascurile cereşti menite să primească roadele sufletelor noastre, fiecare virtute ducând într-alt loc; căci multe sunt sălaşurile multelor vieţi [In 14, 2].

Fericit cel pe care Duhul Cel Mare l-a arătat sărac de păcate, care are aici o viaţă de plîns, care nu se satură niciodată de hrana cea cerească, care prin milostivire atrage spre el marea milă a lui Dumnezeu, care e prieten al păcii şi curat cu inima, care suportă multe suferinţe pentru multslăvitul Hristos şi va primi în schimb slavă mare.

Străbate care cale vrei din acestea. Dacă pe toate, e încă şi mai bine; dacă puţine, e bine; iar dacă una singură, şi aceasta e plăcută. Căci sunt poveri demne de purtat de toţi, atât de cei desăvârşiţi, cât şi de cei mai puţin desăvârşiţi. Şi Rahav n-a avut o viaţă împodobită, dar preaînalta iubire de străini a făcut-o slăvită [Ios 2, 1 sq.]. Prin smerita sa cugetare vameşul a fost mai presus decât fariseul trufaş [Lc 18, 10 sq.]. Mai bună e necăsătoria, da, mai bună; dar dacă se amestecă cu lumea şi e pământească, e mai rea decât o căsătorie cuminte. Înaltă e viaţa celor ce petrec în neagoniseală prin munţi, dar adeseori îngâmfarea îi prăvăleşte jos şi pe ei. Căci nemăsurând virtutea lor cu a altora mai buni, au uneori în inimă o înfumurare lipsită de judecată şi adeseori cu mintea înfierbântată, asemenea unor mânji focoşi, îşi poartă piciorul dincolo de bornele de pe marginea drumului. De aceea, fie ridică-te cu aripi uşoare, fie rămâi jos şi aleargă în siguranţă, ca nu cumva din pricina greutăţii tale aripa să se îndrepte spre pământ şi să cazi, înălţându-te, cu cădere vrednică de milă. O navă mică dar strânsă bine în piroane duce o mai mare încărcătură decât una neîncleiată bine. Strâmtă e calea care duce spre poarta dumnezeiască [Mt 7, 14], dar multe cărări duc spre acea singură cale. Unii, pe care firea îi apleacă spre cele de aici, merg pe una, alţii merg pe alta, ţinându-se numai de cea strâmtă. Nu tuturor le place aceeaşi mâncare, nici creştinilor nu li se potriveşte o singură viaţă. Pentru toţi însă cel mai bun lucru sunt lacrimile, nedormirea şi ostenelile, ţinerea în frâu a turbării patimilor înspăimântătoare, alungarea săturării, punerea sub mâna cea puternică a lui Hristos şi tremurarea de ziua care va să vină. Dacă vei străbate până la capăt calea desăvârşirii, nu vei mai fi muritor, ci ceresc. [Acestea] sunt legile lui Grigorie.

Sfântul Grigorie de Nazianz, Poeme autobiografice, din cartea lui Jean Bernardi, Grigorie din Nazianz – Teologul şi epoca sa, Ed. Deisis, 2002, traducere de diacon Ioan I. Ică jr.

Sursa aici.

Toma Credinciosul

Predicã la Duminica a II-a după Paşti

Pr.prof.dr. Vasile Mihoc

            În Evanghelia acestei duminici sunt înfăţişate două arătări ale Domnului Celui înviat către grupul mai restrâns al ucenicilor Săi, al acelora pe care El i-a ales şi i-a numit „apostoli” (Lc. 6, 13) şi care aveau să fie martorii prin excelenţă ai Învierii Sale. Mântuitorul S-a arătat viu după patimile şi moartea Sa unui număr destul de mare de persoane. Aceste arătări sunt cele mai importante dovezi ale adevărului Învierii Domnului. Deşi prin Înviere trupul luat de Mântuitorul din Sfânta Fecioară a încetat de a mai fi un trup pământesc, deşi Domnul Cel înviat nu mai ţine propriu-zis de lumea noastră şi nu mai este supus incidenţelor istorice, totuşi, prin faptul că El S-a arătat unor persoane concrete, care au putut da mărturie despre întâlnirile cu El, Învierea este un fapt istoric.

             Sfintele Evanghelii (Mt. 28; Mc. 16; Lc. 24 şi In. 20-21), Faptele Apostolilor (1, 1-12) şi Epistola I Corinteni a Sf. Apostol Pavel (15, 3-9) ne vorbesc despre mai multe arătări ale Domnului Celui Inviat, fără ca vreuna din aceste scrieri să aibă pretenţia unei prezentări exhaustive. Este vrednic de notat şi faptul că Sfântul Apostol rânduieşte alături de celelalte arătări şi întâlnirea cu Hristos Cel înviat de care s-a învrednicit el însuşi, la câţiva ani după Învierea și Înălţarea Domnului (I Cor 15, 8-9).  Astfel, dacă Sfântul Luca circumscrieseria arătărilor la cele patruzeci de zile dintre Înviere şi Înălţare, Sfântul Apostol Pavel socoteşte că poate trece dincolo de această perioadă şi că întâlnirea (sau întâlnirile) lui însuși cu Hristos Cel înviat poate (pot) sta alături de cele ale martorilor de la început.

          După ce S-a arătat Mariei Magdalena (In. 20, 1.10-18) şi tuturor femeilor mironosiţe (Mt. 28, 1-10), apoi, pe drumul spre Emaus, celor doi ucenici (Lc. 24, 13-33) şi, cândva, în cursul Duminicii Învierii, lui Petru (Lc. 24, 34; cf. I Cor. 15, 5), prima parte a Evangheliei de astăzi (In. 20, 19-23) ne spune că Domnul S-a arătat, în seara aceleiaşi Duminici, ucenicilor care erau adunaţi într-o casă din Ierusalim – probabil casa mamei viitorului Evanghelist Ioan (cf. Fapte 12, 12), o casă ale cărei uşi ei le încuiaseră cu grijă, de frica iudeilor. El a intrat prin uşile încuiate – căci trupul Său nu mai era pământesc, ci duhovnicesc-, le-a dat ucenicilor pacea Sa, i-a încredinţat de adevărul Învierii, arătându-le mâinile şi coasta Sa, care purtau semnele rănilor de la cuie şi de la suliţă, şi, prin darul Duhului Sfânt, le-a conferit puterea de a ierta păcatele. Prin acest ultim act, Domnul, preamărit acum prin Înviere, Se manifestă ca Acela ce-L dă pe Duhul Sfânt (cf. In. 7, 39).

          Partea a doua a Evangheliei de astăzi cuprinde relatarea întâlnirii cu Toma (In. 20, 24-29) şi un prim epilog al Evangheliei (v. 30-31; cf. 21, 25).

          Această Duminică fiind dedicată Sfântului Toma, mă voi referi mai mult la această a doua parte a pericopei evanghelice şi la acest Apostol intrat în mentalitatea comună ca Toma „necredinciosul”.

         Este clar că n-a fost deloc în intenţia Sfântului Ioan Teologul să ni-l prezinte pe Toma ca necredincios. La arătarea dinainte, ceilalţi apostoli au avut şi ei nevoie de dovezi ca să creadă că Acel care li Se arată este într-adevăr Iisus. Lor mai întâi Domnul „le-a arătat mâinile şi coasta Sa“ (In. 20, 20a), şi numai datorită acestei încredinţări „s-au bucurat ucenicii, văzând pe Domnul“ (v. 20b). Sfântul Luca notează într-un chip încă şi mai precis dificultatea lor în a crede în Înviere: deşi primiseră înainte mărturia mironosiţelor (Lc. 24, 9-10) – care însă nu li s-a părut decât o aiurare (v. 11) -, apoi pe cea a lui Petru sau, în orice caz, despre o arătare de care s-a învrednicit acest Apostol (v. 34) şi, în sfârşit, cea a celor doi ucenici întorşi în grabă de la Emaus (v. 35), totuşi, ucenicii se arată zăbavnici în a crede în Înviere. Când Iisus vine în mijlocul lor – şi e vorba, desigur, de aceeaşi arătare de care mărturiseşte prima parte a Evangheliei de astăzi (In. 20, 19-23) – sunt mai întâi cuprinşi de frică ei, crezând că au în faţa ochilor o nălucă (Lc. 24, 37), astfel încât Domnul le adresează o invitaţie foarte asemănătoare cu cea pe care o va adresa lui Toma: „Vedeţi mâinile şi picioarele Mele, că Eu Însumi sunt; pipăiţi-Mă şi vedeţi că Duhul nu are carne şi oase, precum Mă vedeţi pe Mine având.”(v. 39). Acestea zicând, „le-a arătat mâinile şi picioarele Sale“ (v. 40). Şi pentru că nici acum nu le vine să creadă – de bucurie, de data aceasta – Iisus le cere de mâncare şi mănâncă în faţa lor (v. 41-43).  Abia acum primesc ei adevărul Învierii şi Domnul poate să-i constituie martori ai acestui adevăr (v. 48). Sfântul Marcu ţine să noteze că, la această primă arătare către „cei unsprezece” – zece de fapt, căci, precum ne spune Sfântul Ioan, Toma nu era de faţă, dar este vorba, practic, de un titlu dat grupului apostolic, ştirbit acum prin căderea lui Iuda -Iisus „i-a mustrat pentru necredinţa şi împietrirea inimii lor, căci n-au crezut pe cei ce-L văzuseră înviat.“ (Mc. 16, 14).

            Ţinând seama de toate acestea, Toma nu mai apare deloc drept o excepţie în grupul Apostolilor. Necredinţa sa nu pare a fi neapărat mai mare sau mai vinovată decât a celorlalţi zece.

         E adevărat că însuşi numele acestui apostol pare să indice îndoiala. „Didimos“, Geamăn, deşi reprezintă traducerea firească în limba greacă a ebraicului „Thoma“ (In. 11, 16), înseamnă însă, în primul rând, „dublu“, „îndoit”. Pe de altă parte, referirile anterioare la Toma din Evanghelia de la Ioan (11, 16; 14, 5) par să indice că, deşi profund loial Mântuitorului, Toma avea un caracter oarecum ezitant.

              Toma n-a fost prezent la arătarea din Duminica Învierii. Şi nici n-a vrut să primească mărturia celorlalţi ucenici. El a pretins o experienţă personală a întâlnirii cu Hristos Cel înviat, şi încă una foarte palpabilă: „Dacă nu voi vedea, în mâinile Lui, semnul cuielor, şi dacă nu voi pune degetul meu în locul cuielor şi dacă nu voi pune mâna mea în coasta Lui, nu voi crede“ (In. 20, 25). Experienţa pe care o pretinde Toma este una directă şi progresivă: să vadă, mai întâi, apoi să şi pipăie. În ce priveşte ultimul aspect, el se exprimă cu o precizie ce ar putea părea brutală: degetul pentru semnul mai mic al cuielor, mâna pentru rana mare făcută de suliţă în coastă. Numai aşa ar fi fost el gata să accepte identitatea dintre Iisus Cel răstignit şi Cel pe Care-L văzuseră ceilalţi ucenici şi despre Care mărturiseau că este El Însuşi înviat. Acest mod de a-şi fi exprimat pretenţia va fi determinat calificarea sa de către Mântuitorul ca ,,necredincios“, un epitet cu care a şi intrat Toma în conştiinţa creştinătăţii.

            Următoarea arătare are loc după opt zile, adică în Duminica următoare. Evanghelistul ţine să releve prezenţa specială a Domnului în ziua întâi a săptămânii, care, intrată în conştiinţa creştinilor ca Ziua Învierii, a devenit, de la început, ziua obişnuită de adunare a Bisericii pentru săvârşirea Sfintei Liturghii. Toma era acum şi el împreună cu ceilalţi ucenici. Venirea lui Iisus se petrece la fel ca prima dată: El intră prin uşile încuiate şi Se adresează ucenicilor cu „Pace vouă!“. În continuare, după relatarea evanghelică, tot ceea ce urmează se petrece între Domnul şi Toma. „Apoi a zis lui Toma: Adu degetul tău încoace şi vezi mâinile Mele şi adu mâna ta şi o pune în coasta Mea şi nu fi necredincios, ci credincios“ (v. 27). Cuvintele lui Iisus apar ca o reluare exactă a celor prin care Toma îşi exprimase pretenţia la experienţă directă.

           Evanghelia nu ne spune dacă Toma a răspuns invitaţiei de a pipăi rănile pe care Iisus i le arăta. Ne spune însă că Toma n-a mai fost deloc necredincios. În orice caz, mărturisirea pe care o face el acum nu este o simplă declaraţie privind identitatea Celui Care i Se arată acum cu Iisus Cel pe Care-L cunoscuse înainte. Nu, cuvintele care ţâşnesc din inima lui Toma reprezintă infinit mai mult decât o astfel de identificare. Ele sunt o puternică mărturisire de credinţă: „Domnul meu şi Dumnezeul meu!“ O astfel de mărturisire nu este rodul vederii şi al pipăirii. Sfântul Apostol Pavel va spune că nimeni nu poate face mărturisirea că „Domn este Iisus decât în Duhul Sfânt“ (I Cor. 12, 3). Astfel, mărturisirea lui Toma dovedeşte că inima sa este acum deplin şi definitiv străpunsă de harul credinţei.

          „Nu fi necredincios, ci credincios!” – îl îndemnase Mântuitorul pe Toma. Şi iată că transformarea s-a petrecut. Toma necredinciosul devine, hotărât, Toma credinciosul!

                În capitolul următor al Evangheliei, Toma reapare, de data aceasta alături de alţi ucenici credincioşi, învrednicindu-se de ceea ce Sfântul Ioan Teologul socoteşte ca a treia arătare a lui Iisus către ucenicii Săi (21, 14). Poate nu e lipsit de semnificaţie faptul că Toma este menţionat de această dată pe locul doi (21, 2), imediat după Simon-Petru şi înainte de Natanael (identificat de cei mai mulţi cu Apostolul Bartolomeu) şi de fiii lui Zevedeu. Mărturisirea sa de credinţă să-i fi asigurat acest loc de cinste? În orice caz, cu acest prilej, alături de alţi şase ucenici, Sfântul Toma nu numai că L-a revăzut pe Domnul Cel înviat şi a participat la o nouă pescuire minunată (21, 4-11; cf Lc. 5, 1 şi urm.), dar s-a învrednicit şi de a fi invitat de El la masă. A fost, de fapt, o masă euharistică; iar faptul că au primit atunci din mâinile Celui înviat pâine şi peşte a fãcut ca şi peştele să rămână în conştiinţa Bisericii ca un simbol privilegiat al lui Hristos Cel preamărit, Care se dă necontenit credincioşilor Săi ca mâncare, prin Sfânta Euharistie.

           Este sigur că Sfântul Toma nu va mai fi niciodată de acum încolo Toma necredinciosul. Deşi el nu mai apare după acest moment în niciuna din scrierile canonice, avem suficiente temeiuri să nu ne îndoim de statornicia credinţei lui Toma. Biserica din India se consideră până astăzi a fi rodul lucrării misionare a Sfântului Apostol Toma – şi se autorizează de numele său. Este vorba de aşa-numita „Biserică a creştinilor Sfântului Toma” din Malabar. Şi aceasta cu bune temeiuri. Eusebiu al Cezareii reţine tradiţia după care „lui Toma i-a căzut sorţul să meargă în Parţia“ (Istoria bisericească, III, 1,1). Unele scrieri apocrife afirmă că Sfântul Toma a depăşit de fapt graniţele Parţiei, ajungând până în partea apuseană a Indiei.

          Apocrifa intitulată Faptele lui Toma, ce se pare că a fost redactată iniţial în limba siriacă, prin secolul V, cuprinde o frumoasă istorisire despre Sfântul Toma şi despre misiunea sa în India. Probabil că nu este vorba decât de o legendă; socotim însă că nu va fi fără folos redarea aici, în rezumat, a acestei istorisiri (după E. Hennecke,- Neutestamentliche Apokryphen, ediţia a 3-a, vol. II, Tübingen, 1964, p. 309-320).

       Adunându-se Apostolii la Ierusalim – spune aceastã istorisire – şi trãgând la sorţi care unde să meargă la propovăduire, lui Toma i-a căzut sorţul să meargă în India. Toma însă n-a vrut să meargă. Noaptea i S-a arătat Mântuitorul, Care l-a îndemnat să meargă acolo şi i-a făgăduit că harul Său îl va însoţi. Dar Toma a răspuns hotărât că este gata să meargă oriunde în altă parte, dar nu în India. S-a întâmplat atunci că a venit acolo un negustor cu numele Abban, trimis de regele Gundafor din India să-i cumpere un dulgher priceput. Fiind. acesta în târg, i S-a înfáţişat Însuşi Hristos Care i-a spus că El are un sclav care este dulgher şi pe care vrea să-l vândă; i l-a arătat pe Toma şi a întocmit şi un act în regulă prin care Apostolul a fost vândut negustorului. Abban l-a întrebat pe Toma: „Este Acesta stăpânul tău?“ Apostolul a răspuns: „Da, El este Domnul Meu!“. Atunci Abban l-a informat că acest Stãpân i l-a vândut şi că, deci, de acum înainte îi aparţine.

            Trecem peste peripeţiile călătoriei lor spre India. Ajungând acolo, a fost înfăţişat regelui, care l -a întrebat ce meserie ştie. Apostolul a răspuns că este dulgher şi zidar şi că poate face tot felul de lucrări în lemn şi în piatră. Atunci regele l-a întrebat dacă poate să-i construiască un palat. Toma a răspuns că da. Regele l-a luat şi, pe drumul spre locul unde avea de gând să construiască palatul, au discutat despre modul în care să fie făcută această zidire. Odată ajunşi la acel loc, Toma a prezentat regelui un plan atât de limpede şi de mãreţ al lucrărilor pe care avea de gând să le facă, încât regele a fost deplin convins că a pus mâna pe cel mai bun constructor şi că va avea cel mai frumos palat din lume. I-a pus, deci, la dispoziţie mijloacele materiale necesare şi i-a dat mână liberă să pornească zidirea. După plecarea regelui, Toma a început să colinde oraşele şi satele, făcând milostenii din banii lăsaţi de rege şi propovăduind Evanghelia. Când regele a trimis după informaţii privind mersul lucrărilor, Toma i-a trimis vorbă că mai rămâne de fãcut acoperişul şi că mai are nevoie de bani.

            După o vreme, regele a venit el însuşi să-şi vadă palatul. Prietenii din partea locului i-au spus regelui care sunt de fapt preocupările lui Toma, că tot ce are dă saracilor, că vesteşte un nou Dumnezeu, că face tot felul de minuni, vindecându-i pe bolnavi şi alungându-i pe demoni. Chemându-l pe Toma la el, regele l-a întrebat dacă i-a zidit palatul. „Da, i-a răspuns Toma, dar acum nu poţi să-l vezi; îl vei vedea numai după ce vei trece din această viaţă!“

          Cuprins de o aprigă mânie, regele l-a aruncat pe Toma în închisoare şi, împreună cu el, şi pe negustorul care i-l adusese. De mare supărare pentru paguba şi ruşinea suferite de rege a fost cuprins şi Gad, fratele regelui care, din această pricină, s-a şi îmbolnăvit foarte grav. Fiind aproape de moarte, Gad l-a chemat pe fratele său şi i-a spus că va muri, dar că sufletul său nu va avea odihnă dacă nu-l va pedepsi pe vrăjitorul de Toma cu cele mai cumplite chinuri. Regele îl iubea foarte tare pe fratele său. I-a promis că-i va împlini întru totul dorinţa. Gad a şi murit îndată, iar un înger i-a dus sufletul în ceruri şi, arătându-i locaşurile de acolo, l-a întrebat unde ar vrea să locuiască. Gad a văzut, mai frumos decât toate, palatul pe care Toma îl zidise pentru regele Gundafor şi l-a rugat pe înger să-l lase să locuiască acolo. Îngerul i-a răspuns însă că nu se poate, căci acesta este palatul pe care acel creştin l-a construit pentru fratele său. Atunci Gad l-a rugat pe înger să-l lase să se întoarcă la fratele său, ca să cumpere de la el acel palat. Îngăduindu-i ingerul acest lucru, sufletul lui Gad s-a întors în trup. Revenind la viaţă, imediat l a strigat pe fratele său; iar când acesta a venit, i-a cerut să-i promită cu jurământ că-i va vinde lucrul pe care i-l va cere. Regele i-a promis din toată inima că-i va împlini cererea. Atunci Gad i-a spus ce palat minunat i-a construit în ceruri sclavul evreu şi că, de când l-a văzut, nu-şi mai poate dori nimic altceva. Regele i-a răspuns că, dacă aşa stau lucrurile, atunci nu-i poate vinde palatul; dar că îl au la îndemână pe constructor, aşa încât va putea să-i construiască şi fratelui său un palat tot atât de minunat.

             Astfel, Toma nu numai că a fost scos din închisoare, ci a fost primit cu cea mai mare cinste de către rege, de fratele său şi de mulţi alţii care, dorind să-şi aibă sălaşuri minunate în ceruri, au primit propovăduirea Apostolului Toma despre Iisus Hristos, Cel pe Care el necontenit L-a mărturisit că este „Domnul şi Dumnezeul“ său. Şi astfel a apărut în India o înfloritoare Biserică creştină.

               De dorul unui astfel de minunat sălaş în ceruri să ne umple şi pe noi pomenirea Apostolului Toma cel credincios!

(extras din Predici exegetice la duminicile de peste an, ed. a II-a, Editura Teofania, Sibiu, 2008, 398 pp.)

 

„La Paşti trăim un har, o lumină care nu sunt de aici“

Protos. Arsenie Muscalu

Învierea Domnului este împlinirea aşteptării neamului omenesc de la Adam până la ultimul om care se va naşte pe faţa acestui pământ, toţi supuşi inexorabilei morţi. Bucuria acestui praznic înseamnă nu doar începutul unei noi, eterne vieţi, ce ni se deschide cu putere nouă, ci şi începutul unei noi vocaţii umane. Devenim făptură nouă, trimisă într-o lume orfană de Dumnezeu pentru a vesti biruinţa lui Hristos, pentru a vesti că totul ne este deschis înainte. Dialogul pe care l-am purtat cu părintele Arsenie Muscalu, duhovnicul Mănăstirii „Sfântul Ioan Teologul“ din comuna Cornu, judeţul Prahova, vine să întărească cele de mai sus.

„Hristos a înviat, bucuria mea!“ era salutul cu care Sfântul Serafim de Sarov întâmpina pe orice om care-i călca pragul. Părinte Arsenie, cum ajungem să trăim această bucurie şi ce ar trebui să dăm în schimb?

Viaţa Sfântului Serafim ne spune ceva despre aceasta. Întotdeauna întrebările care încep aşa: „cum să facem?“ comportă un oarecare risc. Pentru că vedeţi, mereu avem înclinaţia să transformăm în reţetă anumite lucruri. Totuşi, viaţa Sfântului Serafim şi vieţile sfinţilor ne dezvăluie că plinătatea aceea a bucuriei, a dragostei nu poate fi trăită fără curăţirea de patimi. Noi avem nevoie să dăm în schimb alegerea noastră. Pentru că avem de făcut o alegere. Voia noastră cea bună o avem de dăruit. Sfântul Petru Damaschin spune că nu avem ce să-i aducem lui Dumnezeu decât alegerea noastră şi paza dumnezeieştilor porunci, dar Sfântul simte nevoia să adauge: „dar mai bine zis, aceste porunci ne păzesc pe noi“. Apropo de reţete. Ce să aducem noi lui Dumnezeu?

Şi cum putem înţelege că porunca lui Dumnezeu ne păzeşte pe noi? În clipa în care alegem să ne lepădăm de egoism, în momentul în care alegem să ascultăm de Dumnezeu, primim tot de la El puterea de a împlini porunca. Adică, în împlinirea poruncii dumnezeieşti lucrează deja harul. Fiindcă porunca dumnezeiască este dincolo de puterile omeneşti. Omul, cu simplele lui puteri, nu se poate apropia de porunca dumnezeiască. Dar omul aduce lui Dumnezeu alegerea lui liberă. Asta da, asta e jertfa pe care o aduce omul lui Dumnezeu. Apoi trăieşte conlucrarea aceasta cu harul dumnezeiesc. Totuşi, ca să ajungi la bucuria pe care o trăia Sfântul Serafim, încât să simtă cu atâta plinătate, cu atâta intensitate bucuria Învierii lui Hristos şi prezenţa fiecărui om să o trăiască ca pe o mare bucurie, înseamnă să fi înviat tu însuţi. Şi asta, numai ca urmare a biruinţei asupra patimilor, asupra păcatului.

„Nu putem să păstrăm harul, dar putem năzui spre el“

Pentru mulţi Paştile sunt o sărbătoare care vine şi trece. Nu avem puterea să ţinem harul şi bucuria. Ce e de făcut? 

Aşa se întâmplă. Cântăm „Hristos a înviat!“, simţim bucuria, harul sărbătorii, dar nu trec bine câteva zile şi ne comportăm sau trăim ca şi când nu s-a întâmplat nimic. Ne întoarcem întrucâtva la ale noastre. E un semn că ceea ce trăim la Paşti e din altă lume. La Înviere trăim un har, o lumină, o viaţă care nu sunt de aici. Iar noi avem inerţia asta. Suntem greoi. Nu ne putem păstra la înălţimea sărbătorii. Mereu ne înecăm. Şi apare iarăşi întrebarea: Ce e de făcut? Am reţinut un răspuns al unui duhovnic contemporan, cu aşezare duhovnicească, arhimandritul Zaharia de la Essex, care şi el a fost întrebat: „Ce să facem ca să păstrăm harul?“ Părintele spune: „Nu putem să păstrăm harul, dar putem să năzuim spre el.“ Pentru că, trăindu-l, apoi pierzându-l, nu putem să fim ca şi când nu l-am trăit. Putem să năzuim spre a-l redobândi. În viaţa noastră, prin atingerea de noi a harului dumnezeiesc rămâne o urmă a harului şi putem să năzuim la recâştigarea lui. Asta putem să facem. Harul nu-l vom putea păstra. Harul e o milă dumnezeiască. Trăim atunci ceva din preaplinul dragostei dumnezeieşti, după măsura credinţei şi a dragostei noastre. Dar pierdem acel har. Părintele Sofronie de la Essex tot aşa le spunea ucenicilor înainte de Paşti: „Iată, vor veni Sfintele Paşti, vom trăi bucuria Învierii, vom cânta Hristos a înviat!, apoi poate ne vom întoarce la amărăciunile noastre.“ Îndemnul părintelui era: „Răbdaţi asta!“ Părintele nu le spunea că ar putea să fie altfel. „Răbdaţi asta şi veţi putea să mergeţi din nou în căutarea harului!“ Numai aşa dobândim un reper după care să ne ghidăm viaţa noastră.

Cu mic, cu mare cântăm în toată perioada Penticostarului „Hristos a înviat“. Dar în Noul Testament citim că Dumnezeu-Tatăl L-a înviat pe Fiul Său din morţi. „Dumnezeu, înviind pe Fiul Său, L-a trimis întâi la voi…“ (Fapte 3, 26). Cum explicaţi?

Întrebarea asta mă surprinde. Învierea Domnului este pentru noi mărturia dumnezeirii lui Hristos. Pentru că tocmai prin puterea Lui dumnezeiască S-a ridicat din morţi. Poate Apostolul Petru spune aceasta pentru a arăta unitatea Fiului cu Tatăl. Fiindcă înfăţişarea smerită a Mântuitorului, care a luat trup omenesc, făcea ca cei de pe pământ să nu primească cu uşurinţă dintr-odată adevărul despre dumnezeirea Lui. El însuşi, spun Părinţii Bisericii, când a făcut mari minuni, le-a săvârşit cu stăpânire. De exemplu, la învierea lui Lazăr, i-a spus acestuia: „Lazăre, vino afară!“ Dar când a făcut minuni mai mici, să zicem, la înmulţirea pâinilor în pustie, de pildă, a invocat pe Tatăl, a mulţumit, apoi a frânt pâinea. Poate că şi Apostolii, dorind să conducă pe oameni la adevărul Învierii lui Hristos, nu au exprimat acest lucru la început în mod direct.

Hristos dărâmă logica răspunsului la rău cu rău

Învierea constituie răspunsul lui Dumnezeu la greşeala primilor oameni care au ales moartea în locul vieţii. Vorbiţi-ne despre Hristos cel Răstignit şi Înviat, Cel pe care părintele Stăniloae L-a numit „omul tare“, în sensul că a rezistat ispitelor şi durerii. Cum e Hristos cel Răstignit „omul cel tare“? 

Cred că în multe feluri putem vedea o tărie în răstignirea Domnului. Gândiţi-vă aşa, la noi ca oameni. Poate vulgarizăm puţin. Noi ca oameni să fim necăjiţi de cineva şi să ne stea la îndemână o putere enormă pe care să o putem pune în lucrare împotriva celui care ne supără. Ce tentaţie mare ar fi pentru noi să ne folosim de acea putere, dacă nu să-l lovim, măcar să-l oprim să ne facă rău!

Pe de o parte, este biruinţa lui Hristos asupra diavolului, dusă până la sfârşit. Domnul l-a învins pe diavol fiind ispitit în pustie, când l-a atacat faţă către faţă, cu întreita ispitire. Acesta L-a încercat pe Hristos atunci mai ales cu privire la porunca iubirii şi ascultării faţă de Tatăl.

Acum, la Răstignire, Hristos a fost încercat pentru porunca iubirii faţă de aproapele şi diavolul a stârnit împotriva lui Hristos acel val de ură. Pentru că ura aceea o simţi ca fiind dincolo de orice manifestare omenească. Cum a răspuns Hristos la toate acestea? „Vine stăpânitorul lumii acesteia şi nu află în Mine nimic“ (Ioan 14, 20). Nici măcar o mică înclinaţie de a răspunde răului cu rău. La tot răul care I S-a făcut. Şi răul a mers până la moarte. Hristos a putut să dăruiască lumii porunca iubirii faţă de aproapele fiindcă El a împlinit-o până la capăt.

Da, putem să vorbim în dreptul lui Hristos de o tărie, dar cred că este o tărie a dragostei. E biruinţa dragostei lui Hristos în răstignire. Nu se împotriveşte răului până la a se întrista şi a se mâhni pe Cruce pentru pierzarea celor care-I fac Lui rău. Pentru că făcându-I rău se pun pe ei în primejdie. Domnul plânge pentru pierzania lor. Până şi pe Cruce caută ceva pentru îndreptăţirea lor: „Părinte, iartă-i, că nu ştiu ce fac“. Cu alte cuvinte „Ai de ce să-i ierţi. Poţi să-i ierţi pentru că nu ştiu ce fac“. Adică şi pe Cruce Hristos are grijă de oameni. Aceasta este forţa, puterea Lui. Acum este El „omul tare“. Chiar şi pe Cruce El nu este biruit de suferinţă, de grija de Sine, de a răspunde răului cu rău, ci de grija pentru ei.

Încă mai mult, noi oamenii Îl răstignim pe Hristos, Îl omorâm, iar El se foloseşte de acest prilej ca să ne ofere Trupul şi Sângele Lui. Atât de mare, de puternică, atât de tare este dragostea Lui. Nu numai că lipseşte de aici osânda, fiindcă „nu a trimis Dumnezeu pe Fiul Său ca să judece lumea, ci ca să se mântuiască lumea prin El“ (Ioan 3, 17), dar ne întâlnim şi cu binele. Deci eu, omul, Îl răstignesc pe Domnul, iar El ca răsplată se foloseşte de această întâmplare ca să-mi dăruiască Trupul şi Sângele spre hrană. În Răstignire se vede într-adevăr biruinţa lui Hristos, tăria dragostei Lui.

Care ar fi mesajul Învierii pentru oamenii de azi, ştiind că învierea bucură, dar şi responsabilizează? Unii ar dori să moară de tot şi să nu mai învieze.

Viaţa de astăzi aşa pare. Este o viaţă cam fără bucurie. O viaţă din ce în ce mai tristă. Pare că dispare bucuria de a trăi. Sau se împuţinează, păleşte această bucurie. Învierea transmite bucurie,  bucuria vieţii veşnice care se revarsă peste oameni.

Avem pentru ce să trăim. Hristos este bucurie şi este Viaţă. Că se întâmplă uneori ca oamenii să trăiască în deznădejde, care vine probabil din şubrezenia credinţei noastre, asta e altceva.

Avem nevoie de o înviorare a credinţei

„Sfârşitul lumii va veni dintr-un mare căscat de plictiseală“, mărturisea un teolog român contemporan. Întrebarea pe care un francez şi-o punea privind în jur, „Á quoi bon?“ e definitorie pentru societatea de azi.

Da. Avem nevoie să redescoperim bucuria de a trăi. Părintele nostru duhovnic Macarie, de la Mănăstirea Pasărea, ne vorbea despre cum trăia sărbătorile în satul natal pe când era copil. Nu vedeai în sat vreun om trist, posac. Şi erau săraci. Anii imediat de după al Doilea Război Mondial. Cu multă foamete. Dar toţi erau într-o inimă, într-un gând. Spunea părintele: „împărţeam cu toţi ceilalţi sărăcia“, aducându-şi aminte cu cât efort tatăl lui păstra o sticlă cu vin pentru sărbători de Crăciun sau de Paşti. Nu aveau mai mult. Dar în toată sărăcia asta trăiau o veselie care le înfrumuseţa sărbătorile. Astăzi, într-o oarecare măsură, sărbătorile parcă şi-au pierdut din gust. Nu mai au aceeaşi plinătate de bucurie.

Bucuria de a ne vedea unul cu celălalt, de a ne întâlni, de a ne spune „Hristos a înviat!“, Adevărat a înviat!“ parcă azi nu mai e aşa de intensă.

În aceste condiţii, cum putem face din Învierea lui Hristos învierea noastră? Simţim o delăsare…

Da. Avem nevoie de o înviorare a credinţei. Avem nevoie de un suflu. Viaţa în credinţă este o viaţă cu suflu, o viaţă insuflată. Trebuie să câştigăm această insuflare.

Dumnezeu dă fiecăruia în mod propriu cum să găsească insuflarea asta. Şi dacă o dobândim, să o şi păzim. Aţi văzut cum se spune despre cineva care doreşte foarte mult ceva. E pasionat de ceva. De pictură, spre exemplu. Acela, şi când mănâncă, are un album lângă el şi se uită acolo, gândindu-se cum să mai tragă o tuşă.

La fel stau lucrurile şi în credinţă. E nevoie să păstrăm insuflarea şi cred că diavolul are o tactică a lui în timpurile noastre. Nu sunt ispite vizibile, ci mici, mărunte, care te toacă. Şi simţi aşa că, pe nesimţite, nu mai ai vlagă, eşti cu bateriile pe zero.

Înviorarea credinţei vine pentru fiecare în mod diferit. Pentru unii lecturile duhovniceşti aduc prospeţime. Alţii iubesc slujbele bisericeşti şi de acolo îşi iau putere. Alţii au înclinaţii serioase pentru rugăciunea particulară. Avem nevoie de insuflare şi de atenţie. Să urmărim unde sunt descărcările de ajungem cu bateiile pe zero.

Eficienţa rugăciunii

Sunt momente în care, deşi ne facem rugăciunea, nu simţim că primim putere. Rămânem străini de ceea ce facem. Cum se câştigă prezenţa în rugăciune?

Cineva se exprima referitor la absenţa noastră lăuntrică din ceea ce facem cam aşa: putem citi rugăciuni fără să ne rugăm, putem mânca de post fără să postim. E adevărat. Practicăm lucrurile credinţei fără suflul credinţei. Se întâmplă ceva. Mă gândesc că poate fi folositor şi să ne dăm seama de această stare de lucruri şi să nu ne împăcăm cu ea. Citim nişte rugăciuni fără să ne rugăm de fapt. Şi atunci trebuie să schimb ceva. Mă opresc. Nu mai citesc rugăciunea. Stau. Întâi stau puţin şi mă gândesc: ce sunt eu, cine sunt eu, ce fac eu, înaintea cui stau?, pentru a-mi trezi conştiinţa şi a fi prezent în lucrul pe care am de gând să-l fac.

Unii Părinţi recomandă un astfel de moment pentru a trezi un suflu al rugăciunii. Adică să nu te apuci imediat să te rogi, ca şi cum ţi-ai face o datorie, aceea de a-ţi citi rugăciunea, după care îţi vezi de treaba ta. Nu. Stai un moment. Stai puţin. Să te linişteşti. Să-ţi dai seama ce vrei să faci. Să-ţi vii în simţire. Apoi te poţi apuca de rugăciune. De dorit este să faci o rugăciune care corespunde stării tale. Se poate ca rugăciunea citită să nu-ţi ofere ceea ce ai nevoie tu în momentul acela. Poate mai potrivit ar fi atunci să te rogi cu propriile cuvinte. Aşa este atunci, altă dată va fi altfel.

Cred că părintele Rafail Noica povestea o întâmplare cu un părinte care, ajuns seara acasă, nu putea să se roage. Pentru că există şi ispita aceasta. Şi atunci nu poţi să îţi zici decât: îmi citesc rugăciunile şi mă culc. Dar părintele nu s-a putut împăca cu situaţia asta şi a început să se plimbe prin casă zicând în sinea lui: „Doamne, iartă-mă, dar nu pot să mă rog!“ Şi se zbuciuma în sufletul lui. Omul nu se împăca nici să se culce aşa, nici să se roage mecanic. După ce a stat aşa o jumătate de oră, brusc, un asemenea duh de rugăciune l-a cuprins, încât, pe urmă, rugăciunea nu-l mai lăsa să se culce.

Ce minunat când omul este sincer! Adică când se ia în serios în ceea ce face. Dumnezeu îl ia în serios. Armonia pe care o căutăm şi o dorim este taina lui Dumnezeu. Fiecare om se realizează deplin în ceea ce el are unic. Doar atunci se simte el însuşi. Dar, pe de altă parte, păstrându-şi unicitatea, omul rămâne în armonie cu toţi ceilalţi, cu Dumnezeu, cu semenii, cu natura. Dacă omul se împlineşte în Dumnezeu, nu are cum să fie altfel. Este bine cunoscută comparaţia cu centrul cercului din care pornesc mai multe raze. Cu cât razele se apropie mai mult de centru, cu atât distanţa dintre ele scade şi se unesc în acel punct. La fel se întâmplă şi cu noi, oamenii aflaţi în căutarea lui Dumnezeu.

De Paşti, după un post de şapte săptămâni, creştinii caută împărtăşirea euharistică cu Hristos. În ce ar consta pregătirea pentru Sfintele Taine?

A te împărtăşi cu vrednicie, scria undeva părintele Alexander Schmemann, înseamnă să te împărtăşeşti înţelegând ce faci. Să prinzi sensul împărtăşirii şi al pregătirii pentru Sfânta Împărtăşanie. Starea firească a lucrurilor este împărtăşirea permanentă. Dar noi suntem destul de departe de ea şi nu o putem recupera cu uşurinţă. Nu înseamnă că noi, dacă ne vom împărtăşi în fiecare zi, am recuperat practica Bisericii primare. Departe de noi gândul acesta. Doar imităm mecanic ceva fără să avem duhul şi înţelegerea celor din vechime.

Părintele Schmemann spunea că un preot venerabil a fost întrebat cum mai poate un om trăi creştineşte în lumea de astăzi. Şi răspunsul a fost acesta: „Oricine poate trăi creştineşte dacă va avea gândul că la sfârşitul săptămânii trebuie să se împărtăşească. Trăindu-şi viaţa ca pentru împărtăşire.“ Poate spunem lucruri mari, dar când te apuci să le faci, să le trăieşti, atunci reuşeşti să vezi cât împlineşti din ele. Trebuie să fim conştienţi de vremurile în care trăim, în ce lume am deschis ochii. Să nu uităm că ne-am născut după Nietzsche. Şi numai în secolul trecut, omenirea a trecut prin două războaie mondiale, fratricide.

Dacă ne gândim cât de mult s-au schimbat lucrurile faţă de când eram eu copil, acum 30 de ani, ce tensionată este viaţa acum faţă de atunci…

Interviu cu Protosinghel Arsenie Muscalu de la Manastirea ”Sfantul Ioan Evanghelistul” – Cornu, realizat de Augustin Păunoiu, publicat în Ziarul Lumina, 05 mai 2013

art. preluat de aici> http://ziarullumina.ro/interviu/la-pasti-traim-un-har-o-lumina-care-nu-sunt-de-aici