Acatistul Sfântului Sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei

Am prăznuit zilele trecute pe unul dintre cei mai importanţi Părinţi ai Bisericii creştine, pe Sfântul Sfinţit Mucenic Policarp al Smirnei, ierarh destoinic, înţelept, blând şi smerit, care s-a adus, prin moartea sa, drept jertfă cu bună mireasmă lui Dumnezeu şi Mântuitorului nostru. Sfânta Tradiţie îl menţionează în rândul Părinţilor (sub)apostolici, căci, urmând învăţătura ioaneică, devine păstor al sufletelor creştinilor din Smirna, fiind uns episcop de Sfântul Bucol. Viaţa sa ne este pildă de trăire duhovnicească şi dăruire, de permanent dialog cu Dumnezeu şi fapte de credinţă care merg până la sacrificiul suprem.

Orthodox Wikipedia prezintă un scurt parcurs al acesteia, dar cel mai bine este relatată viaţa Sfântului Policarp în Vietile Sfintilor, iar martiriul său în Actele martirice (PSB 11). Atitudinea creştinilor faţă de moaştele Sfântului, strângerea lor cu grijă, venerarea lor şi, mai ales, gândul că cinstesc în ele pe Însuşi Hristos, izvorul sfinţeniei şi al harului, constituie până astăzi un temei al închinării noastre la moaşte.

Căutând acatistul Sfântului în limba română, am avut surpriza să aflu că el a fost întocmit abia în urmă cu 7 ani, când a fost şi aprobat de Sfântul Sinod şi publicat într-una din revistele mitropolitane importante. Din nefericire, acatistul nu e foarte cunoscut, aşa că am găsit această oportunitate de a-l populariza, cu rugămintea ca şi voi, la rândul vostru să-l preluaţi şi, mai ales, să-l citiţi/ cântaţi spre folos duhovnicesc.

 

ACATISTUL SFÂNTULUI SFINŢIT MUCENIC POLICARP, EPISCOPUL SMIRNEI* (23 februarie)

După obişnuitul început, se cântă: Condacele şi Icoasele

CONDACUL 1

Lucrând ogorul sufletelor şi aducând belşug pământului, te-ai făcut, sfinte, vas ales şi laudă dreptmăritorilor creştini care de atunci s-au deprins a-ţi cânta: Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

ICOSUL 1

Slujitor credincios Stăpânului, asemenea îngerilor, la desăvârşire îngerească ai ajuns şi, primind moartea cea pentru Hristos, viaţa cea veşnică ai primit. Pentru aceasta cu vrednicie îţi cântăm:

Bucură-te, vlăstar al Efesului;

Bucură-te, floare înmiresmată a cetăţii Smirnei;

Bucură-te, rod bogat al Apostolilor lui Hristos;

Bucură-te, mărgăritar strălucitor în coroana mucenicilor sfinţiţi;

Bucură-te, mare ierarhe, care, în smerenie, harul ai împărtăşit;

Bucură-te, turn întărit al mântuitoarei credinţe pe care cu mari minuni o ai mărturisit;

Bucură-te, că te-ai învrednicit de darul proorociei;

Bucură-le, bucuria celor sărmani;

Bucură-te, al văduvelor ocrotitor şi mult mângâietor;

Bucură-te, grabnic vindecător a felurite boli;

Bucură-te, spaimă şi cutremur diavolilor;

Bucură-te, că, în faţa tronului Dumnezeirii, te faci stăruitoare rugăciune pentru cei ce se roagă către tine;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 2

Naşterea ta, sfinte, în temniţa cea rece în care era închisă pentru credinţă mama ta, a fost precum, odinioară, a lui Hristos în peşteră; încă, şi mai mare minune săvârşindu-se, îndată ce ai născut, un înger al Domnului s-a pogorât şi, luându-te, a zis: Aliluia!

ICOSUL 2

Luminător la vremuri de întuneric, Dumnezeu te-a învrednicit, fiind izbăvit încă de prunc chip prea minunat; ajută-ne, dar, să ne curăţim de gân­dul cel viclean, păzindu-ne ea nişte prunci la cuget, cei care strigăm ţie acum:

Bucură-te, pentru care Domnul pe îngerul său a trimis;

Bucură-te, că în grija unei bune creştine prin rânduire de sus ai fost încredinţat;

Bucură-te, pentru care Fericita Teodora lacrimi de maică a vărsat;

Bucură-te, că tatăl tău, Sfântul Pangratie, pentru tine îndelung s-a rugat;

Bucură-te, că amândoi părinţii tăi cei după trup cununa muceniciei au primit;

Bucură-te, că de cinstitele lor moaşte fiarele n-au cutezat a se apropia;

Bucură-te, că, din copilărie, darul săvârşirii minunilor ai avut;

Bucură-te, că, vădindu-se marea lucrare a lui Dumnezeu la rugăciunea ta, din Pangratie, Policarp ţi s-a spus;

Bucură-te, că, dăruindu-te Dumnezeu cu mulţime de zile, buna virtute a înfrânării ţi-a adăugat dintru-nceput;

Bucură-te, că duhului blândeţii te-ai făcut sălaş;

Bucură-te, cela ce din tinereţe gândul aşezat al celor înaintaţi în vârstă ai dovedit;

Bucură-te, înduhovnicite părinte, căruia la bătrâneţe râvna tinereţii ţi s-a dăruit;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 3

Mare foamete lovind cetatea Efesului, cu toţii la tine au alergat nădăj­duind ajutor şi, pe nimeni n-ai lăsat apăsat de nevoi, ci pe toţi i-ai miluit, pen­tru aceasta către Dumnezeu se îndreptau zicând: Aliluia!

ICOSUL 3

Întocmai cum în întreaga-ţi viaţă te-ai milostivit spre cei în lipsuri, îndură-te şi acum spre noi, păcătoşii cei săraci în fapte bune, ca, nerămânând precum smochinul cel fără de rod, să ne învrednicim de duhul pocăinţei, noi, care către tine alergăm acum zicând:

Bucură-te, liman al celor copleşiţi de multele poveri;

Bucură-te, îndulcire pentru cei cuprinşi de amărăciune;

Bucură-te, încurajare a năpăstuiţilor;

Bucură-te, că din fragedă vârstă ai fost mult miluitor;

Bucură-te, izbăvitor al multora de foamea cea trupească;

Bucură-te, hrănitor al tuturor din învăţătura cea dumnezeiască;

Bucură-te, căci cuvintele tale seminţe roditoare s-au făcut;

Bucură-te, că rugăciunea ta hambarele Calistei a umplut;

Bucură-te, că împărţind la cei sărmani, hambarele nu se goleau ci cu mai mult se-ndestulau;

Bucură-te, că, înălţându-ţi gândul la Dumnezeu ai pogorât ploaie, scăpându-ţi cetatea de secetă;

Bucură-te, căci, cu numele Mântuitorului Hristos, ai înmulţit vinul în casa episcopului Dafnu;

Bucură-te, că pornirile cele rele le veştejeşti;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 4

Primind vestire că al lui Hristos Apostol şi Evanghelist Ioan, cu glas de tunet propovăduia prin părţile acelea, cu bucurie mare te-ai îmbrăcat de sus şi la acesta ai mers ca să-i urmezi, cântând: Aliluia!

ICOSUL 4

Plecând Sfântul Ioan spre Patmos, în surghiun, pe Sfântul Vucol a rân­duit la Smirna, lăsându-i-te împreună lucrător; şi, după cum Cuvântătorul de Dumnezeu pentru tine mult s-a rugat, aşa pururea te roagă şi tu pentru sufletele noastre ca să-ţi cântăm acestea:

Bucură-te, că ucenic alergând la Sfântul Evanghelist Ioan, lângă Sfinţii Apostoli ai stat;

Bucură-te, că ai cunoscut pe cei ce L-au văzut pe Dumnezeu Cel Întrupat; Bucură-te, că, urmând slăvitului Apostol, îndelungată vreme cu foamea alături de el te-ai nevoit;

Bucură-te, că şi cu setea ai fost încercat foarte;

Bucură-te, că lipsa hainelor ai îndurat fără cârtire;

Bucură-te, că ai răbdat şi alte multe strâmtorări, întocmai ca sihastrii;

Bucură-te, că toate cu mare bucurie ai pătimit;

Bucură-te, că, împlinind porunca, mai frumos decât crinii câmpului te-ai arătat;

Bucură-te, că talantul care ţi s-a dat, cu râvnă multă ai înmulţit;

Bucură-te, că, prin însăşi viaţa ta, frumuseţea vieţii în Hristos ai pilduit;

Bucură-te, că pe mai departe prin tine Vestirea cea Bună s-a vestit;

Bucură-te, că astfel pe Hristos Domnul ai mărturisit şi pe mulţi ai adus la mântuire;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 5

Luând dreapta ta, dumnezeiescul Vucol pe pieptul său şi-a aşezat-o şi, slavă înălţând lui Dumnezeu, a adormit în pace, iară ceilalţi sfinţiţi părinţi şi-ntreg poporul cutremurându-se, strigat-au: Aliluia!

ICOSUL 5

Îngenunchind pentru a fi sfinţit întru episcop, văzut-ai, sfinte, înaintea ta picioarele Mântuitorului Hristos, Ce tainic sta de faţă; pentru aceasta, cu harul tău ne curăţeşte inimile şi-ndepărtează spinii îndoielii, ca să vedem şi noi lucrarea cea sfântă din Biserica lui Dumnezeu, iar ţie pururea să zicem:

Bucură-te, că Sfântul Vucol mult a dorit să-i fii urmaş;

Bucură-te, că la rânduirea ta întru episcop, mare mulţime de ierarhi s-au ostenit cu dragoste-a veni;

Bucură-te, că, sfinţindu-te, mâinile lor şi-au odihnit atunci pe capul tău;

Bucură-te, că ridicarea ta în treapta arhieriei s-a arătat prilej de semne şi minuni nenumărate;

Bucură-te, că dintru-nceputul slujbei lumină dumnezeiască a luminat biserica;

Bucură-te, că Duhul Sfânt s-a pogorât peste tine în chip de porumbel strălucitor;

Bucură-te, că mulţi te-au văzut atunci îmbrăcat ostaş şi-ncins cu brâu;

Bucură-te, că altora, privindu-ţi faţa scăldată în lumină, li se părea că porţi porfiră împărătească;

Bucură-te, că mai târziu Sfântul Ignatie, întreaga Antiohie în grija ta a dat;

Bucură-te, că în rugăciunea pentru pacea Bisericii întotdeauna îndelung ai stăruit;

Bucură-te, bun păstor al turmei lui Hristos;

Bucură-te, întâi stătător al întregii Asii;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 6

Cuprinsă fiind de flăcări cetatea ta, oamenii s-au văzut neputincioşi şi, chemându-te în ajutor, tu cu rugăciunea vâlvătaia ai liniştit; atunci, înţelegând ei minunea cea dumnezeiască, cu toţii au strigat: Aliluia!

ICOSUL 6

Cela ce cu rugăciune prea puternică ai potolit focul Smirnei, cu mijlocirea ta stinge, Sfinte, şi focul nebunesc al patimilor noastre ca să îţi cântăm acum acestea:

Bucură-te, că de pârjol cetatea Smirnei ai scăpat;

Bucură-te, că îndată dogoarea rugăciunii tale văpaia a stins;

Bucură-te, că pe vrăjitori, care se osteneau în deşert, i-ai ruşinat;

Bucură-te, lumânare aprinsă din lumina lui Hristos pe care păgânii n-au putut s-o stingă;

Bucură-te, făclie arzând de dragoste pentru Hristos;

Bucură-te, al Bisericii sfeşnic de mare preţ;

Bucură-te, rug nemistuit al slujirii preoţeşti;

Bucură-te, pară de foc pentru adevărul cel biruitor;

Bucură-te, flacără nestinsă a predaniei Sfinţilor Apostoli;

Bucură-te, candelă ce ai luminat întreaga lume;

Bucură-te, rugăciune fierbinte la tronul lui Dumnezeu;

Bucură-te că ardere de tot şi jertfă curată te-ai adus pe tine însuţi, părinte;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 7

Intrând vrăjmaşul într-o slugă a stăpânului cetăţii, pe mulţi a bătut, muşcându-i şi hainele rupându-le, şi pe iudeii veniţi ca să-1 alunge i-a ucis, dar venind tu, ai alungat pe demon şi, săvârşindu-se în faţa tuturor minunea, cu toţii strigat-au: Aliluia!

ICOSUL 7

Întocmai cum pe sluga cea îndrăcită ai vindecat-o, nu zăbovi a ne întări asupra multelor ispite şi, alungând înşelăciunea,  degrabă porunceşte duhurilor celor necurate să se îndepărteze de la noi ca să-ţi cântăm unele ca acestea:

Bucură-te, muncire a duhurilor răutăţii;

Bucură-te, rană de mult plâns a demonilor;

Bucură-te, tulburare a iadului;

Bucură-te, că de pomenirea numelui tău, vrăjmaşul mult s-a spăimântat;

Bucură-te, că, venind tu pe cale, mare tremur a cuprins pe cel potrivnic;

Bucură-te, că, numai ajungând lângă el, acesta a fugit de îndată;

Bucură-te, că, prin numele lui Hristos Iisus izgonindu-1, ai ruşinat pe cei răucredincioşi;

Bucură-te, că punerea mâinilor tale, celor în suferinţă a adus alinare;

Bucură-te, că leac tuturor bolilor cei ce veneau la tine te-au aflat;

Bucură-te, că rănile sufletului cu duhovnicesc sfat ai închis;

Bucură-te, că şi de idoleasca închinare pe mulţi păgâni ai vindecat;

Bucură-te, ajutor neîntârziat al celor ce cheamă sfânt numele tău;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 8

Harul luminării prin propovăduirea cea mântuitoare strălucindu-te de sus, ca dintr-o oglindă, din inima ta cea curată, scânteia în sumedenie de raze către cei ce te ascultau; şi, primind aceştia învăţătura cea dreptmăritoare, cântau: Aliluia!

ICOSUL 8

Cel ce sub revărsarea neînseratei străluciri a lui Hristos te-ai adumbrit, fa să se odihnească mintea noastră de multele griji ale acestei lumi întru smerită cugetare ca, spre cinstirea ta, acum să zicem:

Bucură-te, că, din fragedă copilărie, adâncă înţelepciune ai primit;

Bucură-te, că întreaga rânduială a slujbelor cu uşurinţă ai deprins;

Bucură-te, că şi la învăţătura de carte te-ai arătat neîntrecut;

Bucură-te, că mai târziu Sfinţii Apostoli ţi-au fost dascăli;

Bucură-te, că în toată vremea cu ascultarea celor de folos sufletului ţi-a plăcut a te-ndeletnici;

Bucură-te, că în tot ceasul în adâncul gândirii la cele veşnice te-ai cufundat;

Bucură-te, că la Sfintele Scripturi ai cugetat neîncetat;

Bucură-te, gură a Apostolilor care spre părăsirea vorbirii în deşert pe toţi ai îndemnat;

Bucură-te, că pentru a învăţa pe alţii, pe tine pildă te-ai făcut;

Bucură-te, că deşi cunoscător fiind a multe, în duhul smereniei întreaga viaţă ai trăit;

Bucură-te, că ascuţimea minţii tu nu ţi-ai pus spre grai cu vicleşug;

Bucură-te, că dumnezeiasca înţelepciune prea înţelept în faţa tuturor te-a arătat;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 9

Mergând către Sfinţitul Anicet care păstorea atunci în Roma, ca prăznuirea Învierii să o statorniceşti deodată pentru toţi creştinii, mulţi amăgiţi de erezii au auzit adevărul din sfântă gura ta şi, întorcându-se, grăit-au: Aliluia!

ICOSUL 9

De vorbele ademenitoare ale ereticului Valentin nu te-ai lăsat ispitit, iar pe Marcion, care te îmbia să îi cunoşti ritoriceasca învăţătură, l-ai înfruntat ca pe un rătăcit. Pentru aceasta şi pe noi ne întăreşte, cunoscătorule al gândului lui Dumnezeu, întru credinţa cea adevărată, ca după vrednicie să-ţi strigăm:

Bucură-te, stâncă neclintită de valurile eresurilor;

Bucură-te, apărător al Adevărului celui nepieritor;

Bucură-te, străjuitor neobosit al dogmelor celor dintru-nceput;

Bucură-te, vădire a mincinoaselor învăţături;

Bucură-te, destrămare a urzelilor diavolului;

Bucură-te, zădărnicire a uneltirilor lui;

Bucură-te, râvnitorule pentru liniştea Bisericii;

Bucură-te, căci, ascultând cuvântul dumnezeiescului Pavel, în Hristos ai vieţuit;

Bucură-te, că elinii şi iudeii învăţător a toată Asia te-au socotit;

Bucură-te, surpătorule al deşertăciunii idoleşti;

Bucură-te, că tată al creştinilor păgânii te-au numit;

Bucură-te, că ai înfruntat pe cei răucredincioşi;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL10

Precum Domnul prin Iona pieirea cetăţii Ninive a vestit şi pe Lot din Sodoma cu mână tare 1-a scos, asemenea trimis-a pe îngerul Său ca, în trei rânduri, să îţi vestească surparea casei unde înnoptai; iar, căzând casa şi scăpând nevătămat, ai dat slavă, cântând: Aliluia!

ICOSUL 10

Arătându-şi dragostea nemărginită pentru oameni, s-a îngrijit din nou de tine Cel Ce veghează veşnic; la fel şi tu mijloceşte pentru noi, sfinte şi, domolind urgia vrăjmaşilor văzuţi şi nevăzuţi, ne dăruieşte biruinţă-ntru iubire ca iarăşi să-ţi cântăm:

Bucură-te, că pe Ziditor mai presus de întreaga Sa zidire ai slăvit;

Bucură-te, că de aproapele tău nicicând nu ai uitat;

Bucură-te, că, ucenic al ucenicului iubit fiind, fiu al iubirii te-ai făcut;

Bucură-te, că la dragoste cu şi mai mare dragoste-ai răspuns;

Bucură-te, că şi pe cei ce la moarte veniseră a te duce, ca pe prieteni de-o viaţă i-ai primit;

Bucură-te, căci cugetul tău ura nu a cunoscut;

Bucură-te, că prin purtarea ta, de răutate ai fost străin;

Bucură-te, că Sfântul Irineu de tine mult s-a legat sufleteşte;

Bucură-te, că de orice cinstire toată viaţa ai fugit;

Bucură-te, că toate cele trecătoare ale lumii ai dispreţuit;

Bucură-te, că, socotindu-te nevrednic, nici harul preoţiei nu voiai ca să-1 primeşti;

Bucură-te, că totdeauna toate cu smerenie şi mare dragoste-ai făcut;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 11

Mulţi dintre cei care te-au auzit, în diferite locuri pe pământ, mărturisind Cuvântul, L-au cunoscut pe Domnul Iisus Hristos, Cel înviat din morţi ca Dumnezeu adevărat şi, deşteptându-se la viaţă, strigat-au: Aliluia! ICOSUL 11

Aducând mare binecuvântare tuturor locurilor pe unde ai trecut, te-ai făcut nesecat izvor de adevăr şi milă şi, însuţi mult călătorind, în drumurile noastre ne însoţeşte şi ne păzeşte ca să cântăm ţie:

Bucură-te, revărsare de har la ţărmurile Orientului;

Bucură-te, că Efesul ţi-a fost leagăn al prunciei;

Bucură-te, că din Asia ţi-ai făcut loc de mărturisire a credinţei celei sfinte;

Bucură-te, că în Teos şi nenumărate alte locuri ai săvârşit minuni;

Bucură-te, că din ostrovul Patmos necontenită rugăciune pentru tine s-a înălţat;

Bucură-te, că Sfântul Irineu, din depărtata Galie, te pomenea mereu;

Bucură-te, că marea cetate a Romei ai văzut;

Bucură-te, că întreaga Antiohie cu evlavie ţi-a rostit numele mereu;

Bucură-te, că celor din Filippi epistolă de mult folos duhovnicesc ai scris;

Bucură-te, că, în Smirna, cetatea sufletului tău, mucenicească moarte ai primit;

Bucură-te, că lumea toată, cinstirea cuvenită sfinţilor lui Dumnezeu îţi dă acum;

Bucură-te, că şi tu pentru întreaga lume înalţi cu mare râvnă rugăciuni;

Bucură-te, Sfinte Ierarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 12

Ca şi Mântuitorul Hristos care intra-n Ierusalimul patimilor Sale pe asin, ai fost adus, mucenice, spre a fi ars pe rug în Smirna şi, până în clipa morţii preamărind pe împăratul tuturor, ai trecut, Sfinte, către Dumnezeu, cântând: Aliluia!

ICOSUL 12

În ceasul săvârşirii tale, Domnul Hristos ţie şi multora făcăndu-se auzit, cu glas tare ţi-a grăit zicând: Fii tare şi-ndrăzneşte, Policarp!; ajută-ne, dar, sfinte, şi nouă să nu uităm de ceasul când vom părăsi această lume, cei care îţi cântăm acum:

Bucură-te, că înainte cu trei zile sfârşitul acestei vieţi ţi s-a vestit;

Bucură-te, că, cerând ceas de rugăciune mai înainte de a fi dus la moarte, mulţumită ai adus lui Dumnezeu pentru toate;

Bucură-te, că surd ai rămas la cuvintele meşteşugite ale celor ce voiau de Hristos să te lepezi;

Bucură-te, că rug ţi s-a ridicat în zi de sâmbătă de cei ce ţineau sâmbăta;

Bucură-te, că, stând de bună voie a fi ars, înălţai slavă unuia Dumnezeu, Cel în Treime închinat;

Bucură-te, că flacăra te-a-nvăluit cu totul fără a te atinge;

Bucură-te, că mireasmă neasemuită toţi cei de faţă cu mirare au simţit atunci;

Bucură-te, că, nevătămându-te focul, te-au împuns cu pumnalul, iar sân­gele tău s-a revărsat ca un râu stingând rugul;

Bucură-te, că, numai după moartea ta, trupul tău s-a supus focului;

Bucură-te, că osemintele-ţi ca pe odoare de mult preţ, creştinii, luându-le în ascuns, le-au păstrat;

Bucură-te, că focul ce se stinge nu te-a făcut să uiţi de focul veşnic;

Bucură-te, că acum înalţi neobosită rugăciune ca şi pe noi de focul iadu­lui să ne păzeşti;

Bucură-te, Sfinte lerarhe Policarp, mucenice al lui Hristos!

CONDACUL 13

O, Sfinţite Mucenice Policarp, de Dumnezeu fericite, care, în credinţă tare şi necontenită rugăciune petrecând, minuni ai săvârşit şi biruinţă asupra necuratului vrăjmaş ai dobândit, mijloceşte şi pentru noi, ca să cântăm cu bucurie: Aliluia!

Acest condac se zice de trei ori

Apoi iarăşi Icosul întâi: Slujitor credincios Stăpânului… şi Condacul întâi: Lucrând ogorul sufletelor.. .

TROPARUL SFÂNTULUI SFINŢIT MUCENIC POLICARP

Glasul 1

Îmbelşugând rodirea Smirnei prin rugul cel mucenicesc, nemistuită mlădiţă în văpaie te-ai arătat. Cortul tău s-a adus jertfă, dospind către Dumnezeu, neamurilor hrană sfinţită, Ierarhe Policarp. Slavă milostivirii lui Hristos, celei arătate în tine cu lucrarea de mari minuni căreia ne învred­niceşte a fi părtaşi prin rugăciunea ta.

* Textul Acatistului a fost alcătuit de Silviu-Andrei Vlădăreanu,  inspector in cadrul Sfintei Arhiepiscopii a Bucureştilor, diortosit în cadrul şedinţei Sinodului Mitropolitan al Munteniei şi Dobrogei din 9 februarie 2004, definitivat de Comisia sinodală pentru canonizarea Sfintilor Români la 11 februarie 2004 şi aprobat de Sfântul Sinod al Bisericii Ortodoxe Române prin hotărârea nr. 688 luată în şedinţa din 11 februarie 2004.

Sursa informatiei: GLASUL BISERICII, REVISTA SFINTEI MITROPOLII A MUNTENIEI Şl DOBROGEI, ANUL LXIII, NR. 1 – 4 IANUARIE – APRILIE 2004

Scară în spirală

Timpul doare.

Un gând revine permanent, în toate clipele luminoase: suntem devenire. Viaţa noastră pământească o vedem acum ca pe o apă limpede căreia îi croim vad de-o clipă în căuşul palmelor. Conteneşte izvorul să curgă? Susurul său se aude mai departe limpede, viu, săltând peste pietrele lucitoare. O vorbă înţeleaptă spune că apa râului nu trece niciodată prin acelaşi loc.

Doare timpul. Doare ca o frecare continuă a aerului pe piele, ca apa care slefuieşte pietrele, doare cât neputinţa de a-l opri. Ideea asta : “Nicicând nu va mai fi la fel” frânge orice fericire efemeră, proiectând-o adânc în conştiinţă, singurul loc de unde ea nu se pierde în totalitate. Ceva se pierde totuşi, se modifică, se metamorfozează încă şi acolo, căci se aşază într-un lanţ cauzal, se aureolează ori se depreciază, devine mitologie proprie, patrie a sinelui individual, incomunicabil. Se uită, ceea ce doare cel mai tare. Nu există durată pură în sens bergsonian, ci re-prezentare. Realitatea obiectivă, nudă, nu se regăseşte în conştiinţa noastră, ci devine realitate semnificatoare. Acesta e un timp abstract, e acumulare de experienţe atemporale, păstrând doar coordonate intrinseci spaţio-temporale. Dacă am judeca asta, din punct de vedere laic – adică desacralizat- ne-am opri aici.

Creştinismul însă defineşte altfel realul: realitatea este deja semnificată în raport cu Logosul dumnezeiesc care o îmbracă. Absolutul divin, axa noastră de referinţă, face ca realitatea imanentă să capete sens. Şi atunci problema omului nu este doar una de traducere, ci mai ales de interpretare, ca actor principal al unei realităţi pe care el o numeşte viaţă proprie, fărâma lui de scenă, trăită şi privită simultan din perspectiva de spectator care  trage cu ochiul pe gaura cheii.  Realitatea nudă nu depinde doar de conştiinţa proprie, ca depozitară a semnificaţiilor şi a încărcăturii emoţionale. Nimic nu se şterge din  memoria umanităţii care se înscrie memoriei lui Dumnezeu. E o lumină în toată acestă descoperire, căci această Cartea a Vieţii va reţine toate clipele trăite, cu infinitatea lor de potenţialităţi de devenire  şi cu alegerile noastre care le vor fi limitat. Suntem o singură carte care se scrie în timp, Mână peste mână, o minunată Evanghelie a veacurilor.

Trăim astfel clipe minunate: ale comuniunii cu Dumnezeu, ale bucuriei de celălalt. Privim florile, câmpul în soare, plin de maci, respirăm aerul rece,  ne mângâiem pielea cu ploaia caldă de vară, gustăm întâii fulgi de nea, trăim muzica, petrecem. Clipe sublime, dar atât de scurte! Ne dorim mereu să le reţinem, căci sunt singurele care ne dau vitalitate şi sens.  Dar timpul trece, bucuria urmează durerii şi amândouă se împletesc în lumina roşiatică a asfinţitului şi în albăstreala zorilor. Mă întreb oare de ce vrem să oprim timpul doar când suntem fericiţi. Ştiu că omul a fost făcut pentru bine, că în Rai nu a cunoscut durere ori suferinţă şi nici moarte. E vorba atunci de perpetua nostalgie a Edenului pierdut, de tânjirea după Împărăţia de departe şi aşa de aproape? Poate de aceea doare timpul: pentru că nu e FIRESC să curgă. Nu aşa a fost gândit în principiu, trecerea lui era lină, se asemăna cu veşnicia.

Dar Hristos a trăit şi trăieşte în timp şi în veşnicie şi Întruparea Lui a dat sens istoriei, a creat-o din nou. Aceasta nu anulează, dar converteşte suferinţa efemerului, a instabilităţii persoanei noastre. Deşi continuă să doară, ne dăm seama că unicitatea clipei este cea care îi dă valoare. Secundele sunt kairos, succesiune de momente oportune devenirii, de împlinire şi desăvârşire spirituală. Iată cum zâmbetul persoanei dragi, mângâierea mamei, toate cuvintele şi faptele noastre, ca expresii stilizate ale timpului râmân unice şi irepetabile, preţioase cu atât mai mult cu cât ele ne definesc ceea ce suntem în momentul de faţă.

Timpul există, deci, pentru a ne învăţa să preţuim şi să dorim veşnicia: exerciţiul clipei sublime. De aceea, chiar de plângem cu un ochi, iar cu celălalt râdem, să învăţăm, cu timpul, să clădim, în alţii  şi în noi idei frumoase şi eterne. Mai ales că în tot acest timp al nostru, nu suntem niciodată singuri, ci cu Dumnezeu în inima noastră. Deşi se ascunde, într-o permanentă chenoză a Duhului, rămâne Persoana cea mai apropiată, cel mai intim partener de comunicare, Dumnezeu, Părinte şi Mântuitor. Fiind alături de El, în permanent dialog, timpul nu mai este dureros, ci binecuvântat, poartă cerească şi prilej neîncetat de bucurie şi comuniune.

Panoplia prieteniei

Am primit o veste proastă: una din prietenele mele şi-a descoperit o tumoare pe creier. Doctorii zic că are şanse mari să scape, că se configurează ca una benignă, deşi e mare, de aproape un deget. Nu se ştie ce va fi cu ea, în doctori nu am prea mare încredere, s-a întâmplat tot timpul să se înşele.  Oricum ar fi, sunt plină de speranţă, cred cu tărie că va fi bine, căci ştiu că  astfel de încercări sunt îngăduite de Dumnezeu spre mântuire. Mă gândesc la fetiţa ei de 3 ani, Ana, un înger cu ochi mari, albaştri, şi la soţul ei, pe care-l cunoaşte de când erau puşti şi cu care s-a căsătorit imediat după liceu. Au deja 17 ani de căsnicie binecuvântată şi fericită în care au crescut împreună. Nu vreau să termine aici, acum, aşa, le doresc încă de 2 ori pe atâta, în viaţa lor pământească.

Vestea asta m-a zdruncinat: mi-au venit în minte toate clipele luminoase petrecute împreună, dar şi anii, lunile, zilele mii care au trecut de când nu ne-am văzut, nu am vorbit. Când ne-am uitat. Degeaba ne numim prieteni ori fraţi. Suntem doar chimvale răsunătoare, căci nu avem dragoste în faptă.

Suntem ingraţi şi ipocriţi. Doar în impas sau, mai rău, când cineva pleacă pentru totdeauna din viaţa noastră, ne aducem aminte de el, îl  reconsiderăm, îl preţuim. Poate dintr-un sentiment cumplit de vină – recunoscut ori nu- care se naşte spontan din distanţa impusă, din ignoranţa, voită ori nu, din barierele inventate de orgolii, din ţinerea-de-minte a micilor răutăţi, din lenea pe care am avut-o. Suntem meniţi să fim una, să ne zidim unii pe alţii şi, în loc de asta, ne  încercuim noi înşine cu ziduri, locuind pustiuri  amăgitoare. Ce mult ar fi contat, poate, un telefon, o vorbă bună, un mesaj, o strângere de mână, înainte de a se ajunge aici! Oamenii au nevoie de oameni nu doar în  durere, ci şi în bucurie,  mai ales în bucurie, căci ea e singura pe vrei să o împărtăşeşti, care răbufneşte singură din preaplinul inimii. Nu e niciodată târziu, dar totuşi e. Am pierdut atât de mult timp şi ne-am pierdut pe noi.

O cheamă Ecaterina pe prietena mea. Să vă rugaţi pentru ea. Să o ajute Sfântul Nectarie şi durerea ei şi a familiei să se preschimbe în bucurie sfântă!

Morminte văruite

Fatarnicia este atributul care acopera cel mai bine notiunea de “fariseism“, dincolo de toate celelalte conotatii ale acesteia (mandria, suficienta, indaratnicia, cautarea slavei de la oameni, rautatea, dispretul si judecarea celorlalti, meschinaria, fanatica robie fata de litera legii, etc.).

Mai presus de orice, viclenia, duplicitatea, nesinceritatea nici fata de sine, nici fata de ceilalti, afundarea si persistenta in minciuna (fata de sine in primul rand) sunt patimile cele mai grave si de capatai, care duc la orbirea si impietrirea totala a sufletului si care fac cu neputinta primirea lui Hristos cel Viu.

Se stie ca Mantuitorul a avut cele mai aspre cuvinte impotriva acestei patimi, lansandu-Se in diatribe biciuitoare la adresa relei-credinte ucigase, deghizate in slujirea Legii. Cuvintele Sale sunt ca un foc care este, parca, aruncat – cu durerea ultima, cu “disperarea” parinteasca a Celui care nu mai gaseste niciun alt mijloc sa-l salveze de la moarte pe cel iubit al sau – peste o rana atat de infectata, incat niciun alt leac nu mai este cu putinta, in afara cauterizarii pe viu.

Rostirea adevarului dureros si ascuns este, parca, ultimul asalt prin care Dumnezeul Iubirii cauta sa dea o sansa si sa intoarca in al unsprezecelea ceas pe cel care, altminteri, si-a astupat de tot urechile si si-a acoperit ochii pentru Adevar si pentru Lumina, semnand pactul sinucigas cu Minciuna.

Dintre toate patimile pe care le-a analizat si descris cu o mare patrundere, si Sf. Ierarh Ignatie Briancianinov (a se vedea mai jos) atragea atentia in mod deosebit tot asupra fatarniciei, vazand in ea cea mai mare primejdie pentru mantuire, care ii poate paste pe crestini si pe monahi. De ce? Pentru ca ea si nu alta este patima care L-a vandut si L-a rastignit pe Hristos (Iuda, fariseii) si tot ea este patima care il va caracteriza pe Antihrist, prin excelenta, ca si pe cei care-i sunt inainte-mergatori sau slujitori.

Si inca de ce? Pentru ca nimeni nu este imun la ea, iar virusul ei se gaseste azi peste tot in aer, spune Sfantul: “este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică“.

De aceea, Sfantul ne indemna sa ne curatim de orice urma a acestei patimi, de la cele mai mici si mai fine forme prin care ea se strecoara in noi, sa ne cercetam pe noi insine cu necrutatoare sinceritate si sa izgonim fara mila din noi orice falsitate, orice pui de sarpe tainuit in vreun cotlon al inimii, bine deghizat de aparente si bine aparat de o multime de indreptatiri.

Fatarnicia este asadar, inainte de toate si dincolo de orice alta descriere, un duh strain, un duh viclean, pe care, primindu-l si lasandu-l sa-si faca mendrele in noi, nu facem decat sa intram, prin el, mai mult sau mai putin,”in rezonanta” cu insusi duhul lui Antihrist si, astfel, sa-l primim cu bratele deschise (cel putin duhul lui si pe slugile sale, daca nu inca si pe Antihrist insusi):

Sf. Ignatie Briancianinov: “Trupul viază prin suflet; la fel printr-o activitate a sufletului plăcută lui Dumnezeu prinde viaţă comportamentul exterior.

Fără suflet trupul nu este decât un cadavru; părăsit de el, începe să se descompună şi să împrăştie un miros urât; la fel un comportament pios exterior, dar care nu este însoţit de o lucrare corespunzătoare a sufletului, se dovedeşte mai întâi lipsit de rod spiritual, apoi se lasă copleşit de mândrie, de părerea de sine, de făţărnicie, de satisfacţia omenească şi de alte patimi rele ale sufletului, greu de depistat şi de recunoscut.

Ele se dezvoltă şi se întăresc foarte rapid, acoperite de o aparentă evlavie exterioară, când aceasta nu este animată de o autentică viaţă spirituală.

Omul care îşi admiră propria sa evlavie exterioară nu va scăpa de a trece de la pietate la făţărnicie. Făţărnicia, formalismul, este deosebit de plăcută lumii atinsă de orbire; ea este atrasă de laudă, de stima şi încrederea oamenilor; ea îl întoarce pe călugăr de pe calea Crucii, ea îi asigură o situaţie pământească, omenească, foarte confortabilă.

Cum făţarnicul este atât de avantajat şi vede, pe de o parte, câştigul pe care-l obţine din practicile sale, iar pe de alta, ocările şi persecuţiile pe care le îndură din partea lumii atleţii lui Hristos, se va strădui din ce în ce mai mult să se distingă prin făţărnicie şi complezenţă omenească.

Când se desăvârşeşte în făţărnicie, sfârşeşte prin a deveni unul dintre acei farisei care respectă litera legii – acea literă care ucide – şi respinge duhul care dă viaţă.

Cu toate că vorbeşte fără încetare despre Dumnezeu şi despre virtute, fariseul este în acelaşi timp complet străin de Dumnezeu şi de virtute: este gata – şi este foarte pregătit pentru aceasta – să împlinească nu importă ce învoială, să recurgă la orice mijloace pentru a-si satisface amorul propriu. Este firesc să aduni ceea ce ai semănat.

Sufletul nu poate rămâne inactiv: dacă nu-l angajezi la o lucrare care-l orientează înspre Dumnezeu, va fi orientat inevitabil într-o altă direcţie de către gândurile şi sentimentele ce se nasc în el, îşi va agrava căderea şi va amplifica minciuna şi răul de care a fost atins.

Trebuie luate măsuri din timp pentru a nu deveni un fariseu şi pentru a nu-ţi pierde mântuirea şi fericirea veşnică din pricina unei trecătoare bucurii pe care ţi-o aduc avantajele pământeşti şi laudele oamenilor. Inima noastră este slabă: ea foarte uşor se poate lăsa antrenată de către un viciu ascuns sub o mască seducătoare.

Cel care vrea să ia măsuri de precauţie împotriva făţărniciei, să aibă grijă ca de la intrarea în mănăstire să se obişnuiască cu o lucrare corectă a sufletului”. (in “Faramiturile ospatului“)

“Teme-te de această făţărnicie, teme-te de făţărnicie, în primul rând în tine însuţi, apoi în ceilalţi; teme-te de aceea, că este în spiritul timpului, fiind în stare să molipsească pe oricine, la cea mai mică înclinare spre purtare uşuratică… Urmăreşte făţărnicia în tine însuţi, izgoneşte-o dinăuntrul tău; fereşte-te de gloatele molipsite de ea, care acţionează voit sau inconştient în această direcţie, mascând slujirea lumească prin slujirea lui Dumnezeu, căutarea bunurilor trecătoare prin căutarea bunurilor veşnice, ascunzând sub masca sfinţeniei un trai şi un suflet vicios, supus în întregime pasiunilor“. (apud: IPS Averchie, “Marea Apostazie“)

[… ] Este si o “smerita-cugetare” dupa bunul plac al omului pe aceasta si-o alcatuieste pentru sine sufletul iubitor de slava desarta, sufletul amagit si inselat de invatatura mincinoasa, sufletul care se linguseste pe sine, sufletul care cauta maguliri din partea lumii, sufletul care nazuieste cu totul spre sporirea lumeasca si spre desfatarile lumesti, sufletul care a uitat de vesnicie, de Dumnezeu.

“Smerita cugetare” pe care si-o scorneste omul dupa bunul sau plac este alcatuita din fel de fel de nenumarate tertipuri prin care trufia omeneasca se straduieste sa capete slava smeritei-cugetari de la lumea oarba, lumea care iubeste cele ale sale, de la lumea care preamareste viciul atunci cand viciul isi pune masca virtutii, de la lumea care uraste virtutea atunci cand virtutea se infatiseaza privirilor sale in sfanta ei simplitate, in sfanta si neclintita supunere fata de Evanghelie.

Nimic nu este atat de vrajmas smereniei lui Hristos ca “smerita cugetare” dupa bunul plac, care a lepadat jugul ascultarii fata de Hristos si, savarsind furt de cele sfinte, slujeste satanei sub acoperamantul unei fatarnice slujiri lui Dumnezeu (…) Satana ia chip de inger de lumina; “apostolii” lui iau chip de Apostoli ai lui Hristos (Cor. 9, 13-15); invatatura lui ia chip de invatatura a lui Hristos; starile care vin din amagirile lui iau chip de stari duhovnicesti si harice; trufia si slava sa desarta, amagirea de sine si inselarea nascute din acestea iau chipul smereniei lui Hristos.

Ah ! Unde s-a ascuns de nefericitii visatori, de visatorii ce in chip jalnic sunt multumiti de sine si de starile lor de amagire de sine, de visatorii care socot ca se desfata si sunt fericiti, unde s-au ascuns de acestia cuvintele Mantuitorului: “Fericiti cei ce plang acum, fericiti cei ce flamanzesc acum si vai voua, celor ce sunteti acum satui, vai voua celor ce radeti acum” (Luca 6, 21,25).

(…) Smerenia nadajduieste in Dumnezeu – nu in sine si nu in oameni; de aceea, purtarea ei e simpla, fara ocolisuri, statornica, mareata. Fiii cei orbi ai lumii acesteia numesc acest lucru trufie. Smerenia nu pune nici un pret pe bunatatile cele pamantesti; in ochii ei, mare este Dumnezeu, mare este Evanghelia.

Ea nazuieste catre acestea, neinvrednicind stricaciunea si desertaciunea nici cu luarea aminte, nici cu cautatura. Sfanta raceala fata de stricaciune si desertaciune este numita trufie de catre fiii stricaciunii si slujitorii desertaciunii. Este o inchinaciune sfanta ce vine din smerenie si din cinstire fata de aproapele, fata de chipul lui Dumnezeu, fata de Hristos in aproapele; si este o inchinaciune stricata, interesata, care cauta sa placa oamenilor si totodata uraste oamenii, impotrivitoare lui Dumnezeu si urata inaintea Lui: pe aceasta a cerut-o satana de la Dumnezeul-Om, imbiindu-L in schimbul ei cu toate imparatiile pamantului si slava lor.

Cati nu sunt si acum cei care se inchina pentru a primi foloase pamantesti! Cei inaintea carora se inchina acestia le lauda smerenia. Fii cu luare-aminte, baga de seama: cel ce ti se inchina o face din cinstire fata de om, din dragoste si din smerenie ? Sau inchinarea lui iti gadila trufia, pentru a scoate oarecare folos vremelnic ?

Tu, care te numeri printre mai-marii pamantului! Ia seama: inaintea ta se tarasc slava desarta, lingusirea, josnicia! Acestea, dupa ce isi vor fi atins telul, te vor batjocori, te vor vinde cu cel dintai prilej. Niciodata nu-ti revarsa darnicia asupra celui stapanit de slava desarta: acesta, pe cat este de umil inaintea celor mai mari, pe atat este de obraznic, semet, lipsit de omenie cu cei mai mici” (Scara. Cuvantul 22).

Pe cel stapanit de slava desarta il vei cunoaste dupa deosebita inclinare pe care o are catre lingusire, catre slugarnicie, catre minciuna, catre orice lucru ticalos si josnic. Pilat s-a suparat pe tacerea lui Hristos, care i s-a parut trufasa. “Mie”, a zis el, “nu-mi raspunzi? Sau nu stii ca am putere sa-Ti dau drumul si putere am sa Te rastignesc?” (In. 19, 10).

Domnul Si-a lamurit tacerea punand in lumina voia lui Dumnezeu, pentru care Pilat, ce credea ca lucreaza dupa bunul sau plac, era doar o unealta oarba. Din pricina trufiei, lui Pilat i-a fost cu neputinta sa priceapa ca inaintea lui statea smerenia atotdesavarsita: Dumnezeu Cel Inomenit.

Sufletul inalt, sufletul cu nadejde cereasca, care dispretuieste bunatatile cele stricacioase ale lumii acesteia, nu este in stare de marunta dorinta de a placea oamenilor si de slugarnicie. Gresesti numind trufas acest suflet, pentru faptul ca nu indestuleaza cerintele patimilor tale. Amane! Cinsteste trufia cea binecuvantata, lui Dumnezeu placuta a lui Mardoheu! Aceasta, care in ochii tai este trufie – de fapt este sfanta smerenie”.

(Sf. Ignatie Briancianinov, “Despre adevarata si fatarnica smerita-cugetare” in: “Despre inselare“)