Pelerinaj la mănăstirea Sfîntului Antonie

Despre Părintele Efrem din Arizona (sau Filoteitul) a auzit aproape toată suflarea ortodoxă.

Ultimul ucenic [inca in viata, n.n.] al renumitului Parinte duhovnicesc Gheron Iosif Isihastul, Parintele Efrem Filoteitul este cel care in ultimii ani a intemeiat saptesprezece manastiri ortodoxe in Statele Unite ale Americii si in Canada, facand astfel ca pustiul sa infloreasca si ca pomul cel aproape uscat sa aduca roada, spre folosul multora, dar si spre rusinarea celor neroditori din neamurile de veche traditie pravoslavnica.(“Familia ortodoxa”, nr. 11 (22) / 2010)

Am rugat-o pe-o prietena a mea, care locuieste acum in Statele Unite, sa-mi povesteasca, sumar, pelerinajul ei in Arizona, la manastirea unde se nevoieste acum parintele Efrem, loc despre care unii stiu, dar cei mai multi nu. Este acolo un adevarat tezaur de traire ortodoxa ce trebuie descoperit, dar si aparat, acel far pe care Maica Domnului ni l-a cladit spre a ne tine capul sus intr-o lume din ce in ce mai bantuita de furtuni. Caci sa nu uitam, acolo unde s-a inmultit pacatul, va prisosi harul.

Bucurie!

Ma bucur sa pot spune ceva despre avva Efrem, desi experienta mea este destul de precara. Este o adevarata bucurie si un gind de intarire duhovniceasca extraordinara faptul ca se afla aici, cu noi, pe taram american. Am fost acum 2 ani impreuna cu, pe atunci, prietenul meu –  actualmente, sotul meu- intr-un pelerinaj la Manastirea Sf. Antonie din Florence, Arizona, cautînd sfat duhovnicesc de la un parinte deosebit cum este avva Efrem, dar si spre a aduce pace in inimile noastre insetate de lumina. Acolo am aflat, spre mirarea si mai marea mea bucurie, ca manastirea are si un al doilea hram, inchinat Sfantului Nectarie!
A fost o experienta unica, pe care nu am mai intalnit-o la nicio alta manastire si – deși subiectiv – nu este exagerat acest fapt, dovadă fiind marturiile similare ale miilor de pelerini.
Pentru un român, atașat de plaiurile mioritice, crescut si trait in conditiile noastre echilibrate climatic, a ateriza in Phoenix, AZ, intr-o zi de iulie (chiar de Sfantul Ilie) a fost echivalent cu a cobori realmente in infern. Erau peste 50°C si am crezut ca o sa lesin din cauza uscaciunii si arsitei. Peisajul dezolant, cu ceva tufisuri din loc in loc, orasele aproape pustii, cactusii imensi, toate acestea nu le vazusem decît in fotografii sau in filme.
Si totuși, cind am ajuns langa Florence, unde, culmea ironiei, se află una din cele mai mari si mai bine pazite inchisori din SUA, plină de criminali periculosi, am dat peste o alta “inchisoare”, pazită doar de Duhul Sfant. Din iad, am avut sentimentul ca am descins in Rai. Nu-mi venea sa cred ca in mijlocul unui vast teritoriu semidesertic, bantuit de coioti, se afla o adevarata oaza paradisiaca. Palmieri imensi, umbrosi, flori peste tot, havuzuri frematind cu apa cristalina, o padure deasa de maslini plini de rod, portocali cu ramurile aplecate si cite si mai cite minunatii! Pina si porumbei erau acolo si ma gindeam daca sînt autohtoni sau erau aduși chiar din dulcea Grecie.
Ceea ce n-o sa uit niciodata a fost frumosul gest de bun-venit. Fusesem avertizata ca oricine intra acolo trebuie sa pazeasca randuiala athonita, iar referitor la haine erau niste prevederi foarte stricte, atat datorita rosturilor manastiresti, cit si climei. Capul, mainile, picioarele, toate trebuiau acoperite bine de tot, femeile sa poarte o fusta lunga si sosete in picioare, prin care sa nu se vada degetele. Parul trebuia si el prins si tinut strans sub batic ori esarfa. Coborînd din masina, undeva in afara manastirii, mi-am cautat prin bagaje țoalele, transpirand instantaneu si cautand sa mi le pun in graba. Rezultatul a fost pe masura. Ciorapii nu i-am gasit, camasa imi ramasese mica (nu o mai incercasem de mult!) si imi crapau nasturii pe burta, iar minecile erau mai scurte decat trebuia, baticul șui. De-abia respiram… Călugarul de la pangar, care ne-a luat in primire, ne-a privit fugar, cu un zimbet milos si, spre totala mea surprindere, in loc sa ma certe, mi-a intins un pahar cu apa rece, pe care l-am baut dintr-o rasuflare. Apoi, ne-a dat si ceva dulce, cred ca rahat. Ne-a urat, cald, bun venit, am mai schimbat vreo doua vorbe, dupa care, la putin timp, fara sa-i fi spus ceva in sensul asta, a venit la mine cu o camasa curata si mi-a spus ca, daca am nevoie de sosete, imi va aduce unele noi.
Nu imi venea sa cred, mi-am adus aminte de toate babele care in fata chiliei cutarui parinte sau la intrare in manastire/biserica, te admonestau groaznic pentru tinuta si te dadeau afara fără drept de apel. Cita acreala! Si cîtă naturalețe in gestul simplu, plin de dragoste, al unui calugar umil care a simtit ca in momentul acela cel mai mult imi doream doar un pahar cu apa!
Am gindit atunci asa: iata o manastire in care se gaseste cu adevarat dragoste! De cind caut eu un astfel de loc!
Dupa ce ne-au repartizat in dormitoarele curate, frumos aranjate, m-am tocmit si eu, în sfîrșit, dupa rinduială.. Femeile erau asezate intr-un loc, barbatii intr-altul, familiile cu copii in alta parte. Am stat 4 zile acolo, de fapt doar 2 pline, dar a fost ca un vis: un Athos in miniatura in mijlocul desertului, deschis spre vizitare si femeilor.
Aveau slujbe de noapte de la ora 1 la 4, ziua inca doua slujbe, dar a fost o bucurie continuă. Nicio clipa cat am stat acolo, nu am simtit oboseală. Era un ritm existential ca o respiratie fireasca. Acolo am vazut prima data fratii facandu-si ascultarea cu rugaciunea lui Iisus spusa tare. Mai tarziu, am inteles ca asa se recomanda, mai ales incepatorilor, pentru a-si tine mintea concentrata pe rugaciune si a nu fi cu usurinta distrasi de ginduri sau de pelerini. Orisiunde se aflau, in bogata curte interioară maturînd frunzele, înșurubînd un bec sau, pur si simplu, mergînd pe coridoare, in jurul lor plutea, ca un zumzăit, cîntecul ritmic al rugaciunii.
Manastirea cuprinde cateva hectare, in curtea ei adapostindu-se mai multe bisericute si paraclise, inchinate fiecare cite unui mare Sfant (Antonie, Dimitrie Izvorîtorul de Mir, Nicolae, Gheorghe, Serafim de Sarov). În mănăstirea principală se află spre închinare și cinstitul cap al gherondei Iosif Isihastul, marele duhovnic athonit ce i-a fost îndrumator avvei Efrem, ca și parintelui Iosif Vatopedinul. 
Loc de pelerinaj vestit in America, dar și în lume, mănăstirea Sfîntului Antonie cel Mare este și un adevarat centru ecumenic, dar nu in sensul pervertit de astazi, ci in sensul originar al cuvantului, de ”întoarcere-acasă”. Sub cupola ortodoxiei, se strang aici toate neamurile drept-credincioase: rusi, greci, români, sirbi, ucraineni, fiecare vorbind pe graiul lui, dar si in limba tarii-gazda. Si nu numai ei, ci si cei din alte confesiuni crestine, vin aici atrasi de frumusetea miraculoasa a ortodoxiei. Toti insa pazesc rinduiala, cu evlavie si sfiala. Am vazut copii de-o schioapa, crescuti in spiritul bunei-cuviinte crestine, care pastrau o liniste aproape mormintala in timpul mesei, primind fara ifose mîncarea binecuvîntată (chiar ma-ntrebam de unde sa cumpar si eu un copil asa de cuminte si de frumos cum i-am vazut pe cei de-acolo!). Toti, de la cel mai mic (2-3 ani) pina la cel mai mare, pastrau tacerea si ordinea si acest lucru iti transmitea o pace nemasurata.

Am avut prilejul sa cunosc citeva grecoaice ce-l aveau ca duhovnic pe parintele Efrem si am stat de citeva ori de taina cu ele, reusind sa ma uimeasca prin cele povestite, ce-mi aduceau, intr-o lumina personala, cele ce stiam deja din cartile Parintelui, dar si lucruri noi.

Liturghia si celelalte slujbe se tin in greceste, ca in Athos, iar, la sfîrșit, parintele ii binecuvinteaza pe toti cei care ii cer acest lucru, printre care ne-am numarat si noi.
Nu am avut onoarea sa stam de vorba in persoana cu Parintele Efrem, din cauza multimii de oameni care venisera din toate colturile lumii, cu suferinte si probleme mari. Avva acorda doar citeva ore pe zi discutiilor duhovnicesti, cam 2-3 ore dupa-amiaza, dind o relativa prioritate celor cu probleme grave. Din pacate, nu am putut sta mai multe zile pentru a ne putea primi si pe noi. Am vorbit insa cu ucenicul Sfintiei sale, parintele staret Paisie, si asta ne-a fost spre mare bucurie si lumina.
Cu speranta ca-l vom revedea si poate vorbi Parintelui, am fagaduit sa ne intoarcem in Arizona cit vom putea de curînd, cînd va binevoi și Dumnezeu.
Si da, este acolo dragoste, pluteste in aer, am simțit-o de cum am pășit înăuntru, peste tot.

Toate detaliile legate de situarea geografica, de cazare si de randuiala, pentru toti cei interesati de pelerinaj se afla aici: http://www.stanthonysmonastery.org/

(In curînd, mai multe fotografii…)

Creştinismul: tradiţia încântãrii şi a binecuvântării

Binecuvântarea: impuls divin şi forţă vitală pe cale

Instrumentul acestei străpungeri, în tot Vechiul Testament, este binecuvântarea care se dezvoltă foarte natural în rugăciune de mulţumire în Noul Testament, pentru că acum plinătatea harului şi a adevărului, Hristos, locuieşte printre noi (Io 1,17 şi 14). Hristos este Cel Binecuvântat, binecuvântarea în persoană, harul însuşi coborât, întrupându-se, în interiorul oricărui lucru şi eveniment: spaţiul şi timpul, istoria este templul lui. Dacă nu ne unim, clipă de clipă, cu acest „adevăr”, atunci aparenţele, suprafaţa vieţii nu încetează să ne mintă: trăim în iluzia şi tenebrele ignoranţei. Talmudul spunea deja: Cel care se foloseşte de această lume fără a binecuvânta profanează un lucru sfânt!

Încă de la prima literă din Biblie binecuvântarea este prezentă. Aceasta pentru a pune în evidenţă că tot ceea ce va urma, lumea întreagă, este construită pe ea! O frumoasă istorie ebraică povesteşte cum a creat Dumnezeu lumea, făcând să intervină cele 20 de litere ale alfabetului care au, fiecare, o funcţie specifică. Dar singura a cărei cerere a fost agreată a fost prima literă, litera Bet. Litera Bet i-a făcut următoarea rugăminte lui Dumnezeu: „Doamne al universului, creează lumea, te rog, prin mine, pentru ca toţi locuitorii lumii să te poată lăuda în fiecare zi prin mine aşa cum s-a spus: Binecuvântat să fie Domnul în fiecare zi pentru totdeauna. Amin, Amin!” Cel Sfânt, Binecuvântat să fie El, a acceptat îndată cererea lui Bet şi a spus: „Binecuvântat să fie Cel care vine în Numele Domnului.” Şi a creat lumea cu ajutorul literei Bet, aşa cum este scris:Bereshit, adică la început,Dumnezeu a creat cerurile şi pământul (Gn 1,1). Dintre toate literele alfabetului aşadar, lumea a fost creată prin Bet şi Biblia începe cu ea, pentru că este iniţiala lui Berakha, care înseamnă „binecuvântare” sau încă „admiraţie-uimire-laudă”. Un mod clar de a spune că lumea se sprijină pe Berakha: ea revelează identitatea lumii şi îi „descoperă” sensul numai aceluia care ştie să o pronunţe cu inima lui uimită. Cu cât intrăm mai mult în binecuvântare cu atât mai mult sensul lumii, al lucrurilor şi al evenimentelor ne iluminează [4] .

Dacă Dumnezeu a făcut lumea prin cuvântul binecuvântător este pentru că binecuvântarea este creatoare, ea face să se treacă de la non-fiinţă la fiinţă, ea este un dar de viaţă. În comentariul său literal al textului ebraic din primele capitole din Geneza, Annick de Souzenelle spune: Binecuvântarea este un impuls divin punând pe cel „binecuvântat” pe calea realizării sale şi dându-i puterea să ajungă la cunună… Binecuvântarea divină pune „sufletele de viaţă” pe orbita lor şi le dă impulsul vital al creşterii lor… Binecuvântarea este inseparabilă de actul creator. „Bara” înseamnă „a crea”, „Barok” înseamnă „a binecuvânta”: cele două verbe nu diferă decât prin litera finală; ele sunt unite prin rădăcina „Bar”… Prin binecuvântare Adam este deci pus pe calea devenirii sale. Forţa vitală îi este dată. Lui îi revine să-şi desfăşoare aripile dinamismului pe care i l-a conferit binecuvântarea lui Elohim [5] . De aceea tradiţia evreiască recomandă binecuvântarea lui Dumnezeu de o sută de ori pe zi, încă de la cea mai fragedă vârstă căci, dincolo de simpla rugăciune, este vorba de a învăţa un stil de viaţă, copilul construieşte astfel raportul lui cu lumea şi dobândeşte adevărata manieră de a deveni un om în această lume:

Copilul întinde mâna spre platoul cu fructe.
– Iudit, spune tatăl, ai rostit binecuvântarea?
– Nu, tată.
Iudit, de la înălţimea vârstei celor patru ani ai ei, se achită atunci, în ebraică, de această datorie elementară: „Binecuvântat să fii tu Cel Veşnic, Dumnezeul nostru, Rege al universului, pentru că ai creat aceste fructe şi ni le-ai dat!”
– Acum acest fruct este al tău, spune tatăl, adineauri îl furai de la Dumnezeu căruia îi aparţinea.

A binecuvânta: o manieră de a trăi potrivit Bibliei

„Binecuvântat să fii tu”, aceasta vrea să însemne: „Tu eşti sursa, toate sunt ale Tale şi Tu mi le oferi”, sau mai degrabă: „Tu Te oferi pe Tine însuţi prin tot ceea ce îmi dai!” Acesta este chiar sensul extraordinarei teologii a creaţiei prin care se deschide toată Biblia. În primele două capitole ale Genezei, Dumnezeu binecuvântează tot ceea ce face: El binecuvântează lumea, binecuvântează omul, binecuvântează ziua a şaptea, adică timpul, şi aceasta înseamnă că El umple tot ceea ce există cu iubirea şi bunătatea sa: El a văzut că ceea ce a făcut era foarte bun şi l-a binecuvântat. Când Dumnezeu îi cere apoi lui Adam să dea un nume lucrurilor, este pentru ca pentru totdeauna omul să aibă cu lucrurile un raport de recunoştinţă [6] , în dublul sens al acestui cuvânt: a recunoaşte Prezenţa lui Dumnezeu în toate şi a fi recunoscător pentru ea.

Încă de la origini, Dumnezeu îl invită pe om să facă din viaţa lui o celebrare, să experimenteze viaţa lui drept gratitudine şi adoraţie, pentru că esenţa tuturor lucrurilor care ne înconjoară, a timpului care ne învăluie sau a aerului pe care-l respirăm este dar al lui Dumnezeu. Această recunoaştere constantă este adevărata noastră Lucrare în mijlocul tuturor activităţilor noastre, ea face din viaţă o comuniune cu Dumnezeu: omul primeşte de la El lumea ca materialul unei euharistii universale. Omul, căruia Dumnezeu i-a dăruit această lume binecuvântată, îl binecuvântează deci pe Dumnezeu în schimb prin această recunoştinţă neîncetată.

Binecuvântarea asupra a toate transformă viaţa într-o Viaţă Divină, prin aceasta omul este preotul creaţiei; puterea lui de a binecuvânta este capacitatea sa cea mai înaltă şi ceea ce îl distinge de celelalte creaturi. Există în actul de a binecuvânta o imitare a actului creator, este deci o iradiere de iubire şi de tandreţe divină pentru fiinţele cărora o adresăm, dar şi pentru lucrurile şi evenimentele pe care le binecuvântăm. Nimic nu mai este la fel după decât înainte, chiar dacă aparenţele rămân asemănătoare în exterior: aşa cum pâinea şi vinul pe altar devin prin binecuvântare la modul real corpul şi sângele lui Hristos fără a-şi pierde totuşi aparenţele!

Creându-l pe om după chipul lui, Dumnezeu a înscris în genele celulelor noastre această binecuvântare fundamentală, ea este fondul memoriei noastre care urcă până la Adam. A binecuvânta viaţa aşa cum este, înseamnă a ne bucura de ea deplin la cel mai înalt grad, înseamnă a coborî în această memorie care devine astfel conştiinţa vie a binecuvântării primordiale pe care Creatorul a depus-o pentru veşnicie în golul misterului persoanei noastre şi al existenţei noastre! Binecuvântarea îşi are deci rădăcina în bucuria creatoare a lui Dumnezeu. A creşte „de la chip la asemănarea divină”, care este singurul sens al vieţii, „programul” Ei; înseamnă a deveni noi înşine binecuvântare aşa ca Dumnezeu, care este „Cel Binecuvântat” în persoană. În profunzimile fiecărei fiinţe, Dumnezeu imprimă această vibraţie voioasă; fiecare cântă nota lui într-un mod unic şi se alătură imensei polifonii a universului. Nu există decât o singură mare vibraţie în univers, este bucuria, şi nu există decât o singură manieră de a trăi, aceea de a ne acorda acestei tonalităţi juste a creaţiei. Numai acest mare Da în faţa vieţii, o deschide pe aceasta spre Aventura care merită să fie trăită şi permite străpungerea spre dincolo tuturor riscurilor. „Fiţi după chipul Meu” vrea să spună: „Fiţi vii, fiinţe de comuniune şi de fecunditate, fiinţe de bucurie!” aceasta este scânteia primară a Iubirii creatoare care, prin toată istoria biblică, va căuta să adune oamenii pentru a-i duce până la consumarea Legământului, unde Binecuvântatul lui Dumnezeu, Iisus Hristos, va fi totul în toţi.

De aceea binecuvântarea va fi urzeala tuturor etapelor Legământului dintre Dumnezeu şi oameni. Când aceasta va fi ruptă, prin Cădere, Dumnezeu o va reînnoi binecuvântându-l pe Noe şi pe copiii lui (Gn 9,1). Şi astfel istoria va fi scandată prin binecuvântarea lui Avraam, a lui Isaac, a lui Iacov, întregul Israel, Iosif, Samuel, Iov etc. Preoţii binecuvântează în numele Domnului; părinţii, regii şi legiuitorii la fel. Astfel acest mare fluviu istoric de bucurie şi de binecuvântare pregăteşte în surdină întruparea lui Mesia. Cu El, Iisus Hristos, istoria este locuită, cea mare şi cea mică, momentul banal şi ascuns: nu numai că totul este binecuvântat din nou, ca la începutul creaţiei, dar această binecuvântare este Prezenţa lui Hristos Însuşi.

De acum înainte „a binecuvânta” o fiinţă, un lucru, un eveniment înseamnă a-L întâlni în centrul acestuia pe Cel Viu şi a ne trezi la această Prezenţă, înseamnă a lega o alianţă între relativ şi Absolut. Acum, a binecuvânta este întotdeauna cheia pentru a deschide cerul în interiorul a toate; înseamnă a face transparent, tot ceea ce este efemer, dimensiunii sale de eternitate. A binecuvânta, înseamnă a dezlega profunzimea misterioasă a clipei prezente şi a ceea ce poartă ea, înseamnă a fora până la ţâşnirea sursei interioare, acolo unde orice lucru îşi are originea şi de unde se primeşte.

(extras si tradus din cartea La Joie: Visage de Dieu dans l’homme de Alphonse Goettmann, Desclee de Brouwer, 2000)

vezi sursa web aici